De cred

– Crezi în semne? m-a întrebat.

– De credeam, i-am răspuns, m-aş fi întors pe călcâie la prima aromă de pepene galben. Dar nici în coincidenţe nu cred. Oamenii comunică la mai multe niveluri decât sunt dispuşi să recunoască, iar gândurile acelea identice nu-s semne. Sunt înşiruiri logice de cauză şi efect.

– Aş fi de acord cu tine în cazul celor ce sunt apropiaţi – familie, iubiţi, tovarăşi de-o viaţă. Dar…

– Dar? Poţi admite asta, dar nu şi că atunci când rostim aceleaşi fraze deşi nu-s în context, ne închipuim aceleaşi locuri fără să ne fi uitat unul la altul, privim aceeaşi rupere de nori din colţuri diferite, avem aceleaşi vise lipsite de noimă – noi, doi străini! – nu poţi admite deci că e ceva real, un soi de comunicare nonverbală cu un fundament trainic. Şi-i spui, mistic, semne.

– Le-aş zice ironii ale sorţii, moduri în care viaţa ţine să-şi râdă de mine.

– Tu în oglinzi crezi? am întrebat la rândul meu.

– Cum ar fi suflete pereche?

– Nu, din contră, conştiinţe care se reflectă una pe cealaltă.

– Sună complicat, prea complicat; nu, nu cred.

– Atunci înţeleg de ce ţi-e atât de frică de mine. Când mă priveşti, cu tristeţi şi speranţe deşarte, te vezi pe tine. Când îţi vorbesc de neîmpliniri şi năruiri, te asculţi pe tine. Când mă strângi în braţe şi mă împingi în lături, cu tine nu ştii de fapt ce să faci. Te înspăimânt pentru că sunt cumva reflexia ta. Şi n-ai cum s-o accepţi de vreme ce fugi de ea de-o viaţă. Ţi-e teamă că ţi-a dibuit ascunzişul.

– Nu mă tem, nu mă ascund, greşeşti. Doar nu-mi pasă.

– Şi totuşi cauţi semne. Mă întrebi despre ele.

– Ştii, ar fi mai simplu dacă amândoi am crede că există. Le-am pune eticheta pe sertar şi le-am îngropa aşa. Am abandona şi căutările, şi negarea continuă.

– Pai hai să le punem, dar alta. Ce zici de: nimic-nu-se-întâmplă-fără-motiv?

– Asta sună a predestinare.

– Deloc, e doar altă faţetă a acelei perechi cauză-efect. E drept, adesea nu vedem sau nu pricepem motivul; uneori nici că se întâmplă ceva nu ne dăm seama. Dar, dacă am sta să ne gândim puţin, dacă ne-am opri în acest ameţitor iureş numit viaţă şi am privi fluxul în animaţie suspendată, am înţelege ce şi de ce. Şi poate că atunci…

– Dar în minuni? m-a întrerupt brusc. În minuni crezi?

– O dată la o infinitate de clipe, din mlaştină îşi ia zborul câte-o lebădă neagră. De n-ar fi atât de rare nici nu le-am mai spune minuni. Cu cât îmi dau seama mai bine că nu se vor întâmpla, cu atât cred mai tare în ele. Aşa de departe de noţiunea de hazard, dar chir mai puţin probabile ca acesta. Da, cred în minuni. Iar tu… tu nu eşti una.

Advertisements

One Response to De cred

  1. Pingback: NOTA BENE | Însemnări

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.