Cărţile şi timpul lor

Am ales o carte din bibliotecă şi, pe măsură ce înaintam cu lectura, orice dubiu m-a părăsit: o mai citisem o dată! Să-i spunem „déjà lu”? În primul rând, e clar cât m-a impresionat textul în primă instanţă de nu mi-am amintit la început fostul demers. În al doilea rând, când mi-am dat seama, mi-a revenit memoria: mi se păruse la vremea respectivă o adevărată pierdere de vreme; nu chiar o mizerie, dar un roman mult prea slab, mai ales raportat la alte opere ale aceluiaşi autor. Însă, cum n-am obiceiul de a abandona o carte decât dacă e de-a dreptul dezastruoasă, am citit-o atunci până la capăt. Şi aşa am făcut şi acum…

Ciudat, parcă a fost cu totul altceva. Singurele care nu m-au prins au fost acele foarte mici episoade terne, axate pe politicul vremii, dar necesare şi ele în construcţia protagonistului. Am savurat lectura de la un cap la altul şi mi-am dat seama că nu cartea s-a schimbat, ci eu, sensibilitatea mea literară, capacitatea mea de percepţie. Şi mi se pare cu atât mai ciudat cu cât acel prim contact n-a avut loc în adolescenţă (când însăşi obligativitatea unui text ar fi putut da repulsie), ci cu maxim şase-şapte ani în urmă. Oare atât de volatilă îmi este firea?

Este posibil ca ceea ce m-a apropiat acum de acest roman a fost izbitoarea asemănare a celor două personaje principale cu oameni reali. Le-am văzut parcă aievea în faţa ochilor cu personalitatea lor, convingerile lor, raporturile dintre ele, dialogurile lor. Evident, nu coincid până la disoluţie, fie măcar că personajele s-au născut în alte vremuri ca moravuri şi regim politic; plus că, prin natura lor, au fost măcar parţial imaginate. Pot spera doar că toate punctele în comun cu realitatea relevă de fapt că nu suntem pe atât de unici pe cât ne-ar plăcea nouă să credem, iar eroii romanului au fost tare bine creionaţi de autor drept tipare ale multora dintre noi.

Dar, în acest caz, cum de n-am avut aceeaşi copleşitoare percepţie în alte scrieri? Căci, de bine de rău, am lăsat ceva bibliografie în urmă şi nu-mi amintesc să mai fi avut vreodată aceeaşi permanentă senzaţie de realitate oglindită – ceva mai artistic decât trivialul cotidianului – în text. Autorul este unul valoros, fără îndoială, dar n-o fi tocmai el acel geniu al psiho-antropologiei moderne… Ca să nu mai zic că nu am simţit deloc aceeaşi mişcare lăuntrică în urmă cu acei ani, când am făcut de fapt cunoştinţă cu acelaşi roman.

Au existat lecturi care m-au impresionat profund; una anume aproape că m-a băgat în depresie la momentul respectiv, deşi nu m-am identificat nici pe mine, nici pe alţii cu protagoniştii săi. Însă, în romanul de faţă, citeam şi nu-mi venea a crede – parcă personajele erau făcute după chipul, asemănarea, gândirea, relaţionarea, percepţia celor doi oameni reali. Doar vârstele şi finalul poveştii nu coincid… Nu ştiu încă dacă din fericire sau din păcate.

Când am pus volumul înapoi în bibliotecă, încă mă aflam sub imperiul acestei fascinaţii. Mi-am dat seama că fiecare carte are timpul său. Nu neapărat acel timp calendaristic, ci timpul devenirii noastre. Percepem, probabil, altfel fiecare text în parte în funcție de viaţa care s-a scurs prin noi, de schimbările ce ni le-am asumat, de propriile mici drame, de oamenii pe care i-am cunoscut, poate şi de alte lecturi revelatoare. Sper, totuşi, ca următorul roman ce-l iau în mână să mă impresioneze „de la distanţă”: să-mi dea de reflectat, să-mi pună la treabă simţul artistic şi gândirea critică, dar să nu-l mai simt atât de aproape de spaţiul meu intim. Să rezonez fără să mă implic.

[…] dar când suntem fericiţi suntem mai liberi şi aşa se face că am împrumutat ceva din singurătatea ta. De-aia ţi s-a părut probabil că mă călătoresc. Nu ştiu, poate de-aceea te iubesc, că eşti singur şi liber, fără să arăţi ca bietul meu câine? Iar tu mă iubeşti fiindcă fiinţa mea nu te acaparează? Gândul la mine, nu e aşa, nu te împovărează, un surâs apare pe buzele tale?

[…]

Totuşi, singurătatea care îi place în adâncul sufletului îl face fără voia lui intratabil… Nu ştie că dragostea e supusă încercărilor, care e adevărat că îi turbură din puritate, dar în schimb o întăreşte prin adaosul de suferinţă pe care păcatele noastre, prostia, trădarea, minciuna, le provoacă celuilalt… Nu poţi păstra neatins primul sentiment şi să trăieşti pe socoteala lui o viaţă…

[…]

Şi pentru ca acest lucru să se întâmple trebuie să trăieşti cu credinţă, gândea ea, altfel toate sunt zadarnice pe lume, şi iubire, şi frumuseţe, şi chiar aşteptarea ei, care îi lua pe dedesubt cei mai frumoşi ani, ca o apă, chiar dacă se vedea mereu în oglindă tânără…

(03 apr 2019)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.