Demult vreau să leg câteva din cele mai frumoase brâne ale Bucegilor, nu neapărat grele în ceea ce priveşte tehnica sau orientarea, dar care expun într-un mod unic frumuseţile sălbatice ale abruptului acestor munţi. E drept că un adevărat clasic, întins pe mai mult de două zile, ar pleca din Schiel şi ar lua la rând Brâul lui Răducu, Brâul Portiţei, Brâna Văii Albe, Brâna Mare a Coştilei, Brâul Mare al Morarului şi Brâul Mare al Bucşoiului până poate chiar în Valea Bucşoaia; însă cuprinde multe necunoscute, mulţi boscheţi pe anumite tronsoane şi o logistică mai complicată, plus legenda unei Brâne a Urşilor chiar din Sinaia. Aşa că decid să leg două dintre cele menţionate mai sus, plus una paralelă cu următoarea. Planific deci cu Cosmina două zile pe munte cu bagaj de bivuac ce cuprinde trei trasee de abrupt cu cotaţie minimă, 1A (nici nu s-ar preta altceva la rucsacii relativ grei pe care îi vom avea), dar cu multe de spus în imagini. Tocmai pentru că ştiu că ne întindem pe două zile şi oricum car în spate destule, decid să echilibrez greutatea şi pe faţă şi fac ceva ce nu fac în mod normal în abrupt: iau DSLR-ul.
Plecăm sâmbătă devreme din bucureşti şi parcăm la Piatra Arsă (1950 m), după o strategie de acces cu cât mai mic efort în Platoul Bucegilor, respectiv o retragere ulterioară cât mai facilă, inclusiv la un eventual întuneric. La 8:30 pornim pe bandă galbenă prin rezervaţia de jepi, apoi în golul alpin trecem pe deasupra Cabanei Caraiman şi intrăm pe Brâna Mare a Caraimanului. Deşi tot un brâu, acesta nu face parte neapărat din planul nostru, dar traseul marcat cu punct albastru dă cel mai rapid acces la Crucea Eroilor (2291 m). În acest timp, constatăm că ne-am mai ales cu un companion: un câine maidanez, ce miroase de-ţi mută nasul, a decis că vrea pe munte alături de noi anume din toate cârdurile de turişti ce împânzesc deja Platoul. Ciudată alegere, vorba Cosminei: în loc să se ducă după turiştii cu slană şi caşcaval, vine după mere şi banane. Încercăm să-l alungăm, ba cu ton răstit, ba cu pietre, ba cu beţele de tură, dar nu se dă dus ci, din contră, ne priveşte cu ochii mari şi rugători; ne gândim cu groază ce va face prin cele câteva zone de căţărat-descăţărat pe care le vom depăşi, dar nu prea avem soluţii.
La ora 10 părăsim marcajul şi intrăm pe Brâna Văii Albe; din păcate, deşi vremea se anunţă bună cu mult soare la înălţime, noi nu suntem încă atât de sus, iar din văi urcă valuri peste valuri de ceaţă, aşa că o prima parte a traseului ne va fi mai mult ascunsă. Brâna aceasta este scurtă şi uşoară, aşa că atunci când găsim nişte treceri mai dubioase ne dăm seama că am ratat poteca şi suntem mult mai jos. Nu ştim cum s-a întâmplat, dar ceaţa are o oarecare vină. Reuşim să ne redresăm şi, chiar în câteva momente mai clare, apucăm să zărim câteva din frumuseţile pereţilor ce împresoară Valea Albă.
Coborâm în albia acesteia şi o luăm un pic în jos, până identificăm bolovanul cu „rampă” prin care avem acces în Brâna Mare a Coştilei. Începem parcursul acesteia la ora 11:30 pe sub Peretele Brânei şi într-o negură tot mai deasă. Păşim peste Vâlcelul Brânei şi ajungem la Blidul de sub Streaşină, acolo unde poteca e parcă tăiată pe sub surplomba lungă, asemănătoare unei jumătăţi de tunel – loc emblematic al brânei. Dincolo de el se face trecerea peste Blidul Uriaşilor, considerat unul din punctele mai dificile ale traseului, „punctat” prin două pitoane de montat balustradă; pe vreme uscată însă, tot ce ai nevoie este doar un pic de atenţie. Urmează traversarea Vâlcelului Blidului, ultimul înainte de a intra efectiv în Peretele Văii Albe.
Aici avem ceva dificultăţi de orientare tot din cauza ceţii, pentru că pierdem iar poteca pe pantele de iarba din zona dintre Găvanul Mare şi Găvanul Mic (numit şi Găvanul de Sus). Suntem din nou prea jos, ceea ce nu dorim deloc în astfel de zone expuse. Găsim ruta cea bună cu ajutorul GPS-ului şi iată-ne într-un loc binecunoscut: Stânca lui Gelepeanu. Sub noi abia se ghiceşte Creasta Văii Albe, dar lucrurile încep să devină mai clare pe măsură ce aburii pierd din consistenţă. Avem curând la picioare obârşia Văii Coştilei şi a Hornurilor Coştilei, apoi trecem peste ultimele pante ale Crestei Coştila-Gălbinele. Continuarea molcomă a acesteia poartă numele mai mult simbolic de Creasta „La Pietriş”, iar importanţa ei e dată de faptul că aici este punctul de maximă altitudine a brânei: 2421 m. Urmează ieşirea din Hornul Coamei şi Coama Umărului Gălbinelelor, apoi schimbăm uşor orientarea şi intrăm în traversarea Văii Scoruşilor. De aici cea mai frumoasă imagine este cea a Strungii Gălbinele, străjuită de pilonul său de piatră.
Este ora 13:30 când ne lăsăm în Valea Mălinului, acolo unde Brâna Mare a Coştilei are un punct de discontinuitate. Coborâm puţin pe vale şi reintrăm în brână prin locul „neinspirat” şi accidentat, marcat de cordelina agăţată într-un piton. Probabil că pe aici se făcea trecerea înainte ca o alunecare de pată să strice versantul. Locul de acces mai uşor este şi mai jos, acolo unde apare un lanţ şi scrie cu vopsea roşie „BMC”. Noi însă ne încăpăţânăm să rămânem pe brâniţa asta expusă şi e singurul loc unde folosesc semicoarda: urc într-o căţărare frumoasă până la un piton de unde continuarea e mult mai uşoara şi de acolo trag cu „funia” rucsacul care m-ar fi incomodat.
Apoi lucrurile redevin facile şi ne continuăm periplul peste Creasta Mălinului cea pitorească, din care ne zâmbesc Colţul Mălinului şi Dintele dintre Colţi, într-un aer devenit deodată curat şi senin. Schimbăm din nou orientarea şi, fofilându-ne printr-un sector de jnepeni, intrăm pe Valea Ţapului având soarele în faţă. O traversăm şi ne întâmpină Colţul Brânei şi Vâlcelul Lespezilor Urzicii, apoi păşim în conul de umbră al unei dintre cele mai grele secţiuni alpine ale Bucegilor: Valea Urzicii, cambrată ameninţător în sus şi desfăşurată la picioare ca un canion inaccesibil. O depăşim pe o potecă surplombată şi umedă numită Puntea Urzicii, apoi intrăm în a două secţiune de jnepeniş a brânei pe sub un perete vertical. Din fericire nu avem mult de descâlcit şi ne aflăm curând în Valea Caprelor. Încă o muchie de pe care ne salută chiar o căpriţă neagră şi constatăm că, la ceasurile 15, punem capăt acestui brâu odată cu intrarea lui în Valea Priponului.
De acum nu avem decât să-i dăm în jos pe vale. Planul iniţial era să înnoptăm aici, însă este mult prea devreme pentru aceasta, aşa că decidem să găsim alte meleaguri. Intrăm pe sub Peretele Priponului şi dăm în curând de apă, ceea ce ne bucură – altfel ar trebui să coborâm pe Valea Cerbului ceva timp, să alimentăm şi să urcăm la loc. Ne refacem proviziile aici, puţin deasupra Poienii Priponului; tot aici „pierdem” în sfârşit câinele care urmează simţul raţiunii şi coboară cu un cuplu spre Buşteni. Lăsăm în urmă Stâna Berbecilor şi la ora 16:00 intrăm pe traseul marcat cu bandă galbenă de pe Valea Cerbului, acolo unde constatăm că s-a spart conducta cu turişti ce coboară de la Omu. Urcăm pe acesta cam jumătate de oră până găsim locul de pe Faţa Morarului unde putem intra în Brâul Acelor (sau Brâul de Sus al Morarului). Ne aburcăm pe panta abruptă care-l precede şi cred că acum avem parte de cel mai brutal efort al zilei, chiar dacă de scurtă durată.
Suntem din nou în sălbăticie şi ne miră faptul că nu întâlnim nicio echipă retrăgându-se din Ace. Panta ascendentă este domoală; luăm altitudine constant şi uşor, ceea ce e ideal în condiţiile în care soarele după-amiezii ne cam loveşte în spate. Trecem pe lângă Oul de Paşte şi facem un scurt popas în Şaua Jnepenilor Trăsniţi; de acum înainte, traseul ne este necunoscut şi avem habar de el doar din descrieri şi din imaginile trunchiate pe care le-am avut de sus, de pe Colţi. Din cauza pantelor înierbate, poteca nu-i chiar vizibilă peste tot, dar încercăm să ţinem curba de nivel ce trece pe sub Acele Morarului, acum văzute dintr-o cu totul altă perspectivă. Traversăm Şistoaca Dracilor şi Şistoaca Roşie, locuri unde cărarea e ceva mai evidentă, apoi reuşim s-o ţinem în timp ce urcă pe la baza stâncilor Acului Mare şi pe deasupra Turnului de Aramă. Avem în permanenţă sub noi Valea Cerbului către care toboganele de iarbă o iau uneori vertiginos, iar în lateral sălbaticul abrupt al Coştilei, unde putem identifica locurile parcurse nu cu mult timp în urmă. Ajungem astfel la capătul estic al Crestei Morarului, chiar înainte de Acul Mare (aproximativ 2180 m), după două ceasuri de mers pe acest superb brâu.
În ultimele secţiuni am identificat câteva locuri de înnoptat, dar parcă nu ne-au satisfăcut pe deplin din cauza expunerii sau înghesuielii. Nici aici, în această mică şa, nu prea ne place, aşa că intrăm puţin pe nordul Morarului. Sub noi se deschide ameninţătoare Valea Poienii, o altă secţiune grea a Bucegilor, iar deasupra se înalţă Acul Mare, într-un unghi din care nu l-am recunoaşte. Sub acesta, la ora 19, găsim acel loc care să ne întrunească exigenţele de bivuac. Ne punem deci pe treabă, cât suntem încă încălzite: debarasăm de pietre, scoatem sacii de dormit, salteluţele, sacii de bivuac şi aranjăm culcuşurile. Ne îmbrăcăm temeinic, păstrăm căştile pe cap pentru orice eventuale pietre nocturne şi ne băgăm la somn; eu am ca bonus semicoarda pe post de pernă. Deşi sunt obosită, nu mă îmbie somnul foarte repede întrucât e o adevărată plăcere să privesc cerul senin, lipsit de lună, pe care se desfăşoară în voie puzderie de stele. Apoi adorm în culcuşul cald şi doar trupul înţepenit sau adierea vântului mă mai trezesc peste noapte.
Dimineaţa fac ochi devreme şi o văd pe Cosmina deja în fund, cu culcuşul mutat. Îmi spune că n-a dormit mai deloc din cauza pietrelor şi „emoţiilor” unui loc aşa expus. Îmi pare rău pentru ea, eu chiar mai puteam sforăi o vreme, dar vreau să văd răsăritul pentru care am prins locuri în primele rânduri. Într-adevăr, avem parte curând de un adevărat spectacol solar dinspre Valea Prahovei, ce ne dă energie pentru întreaga zi. Strângem bagajele, ronţăim câte ceva şi la 7:30 pornim din nou la drum.
Deşi am bănuit asta de ieri, acum ne e evident: Brâul Acelor pe nord este complet diferit de sud, singura constantă rămânând colţii ce se înalţă deasupra noastră – dar şi ei cu altă înfăţişare. Dacă aseară am mers pe o potecă aproximativ conturată pe plaiurile înierbate, ce dispărea brusc şi apărea mai sus sau mai jos de nici nu ştiai cum de s-a petrecut schimbarea, acum brâna e clar săpată în faţa nordică a Morarului, unde acele pante verzi sunt înlocuite de stânci şi bolovăniş colţuros. Ne bucurăm de lipsa de echivoc a brâului aici, pentru că ar conta mult mai mult dacă e cu cinci metri mai sus sau mai jos.
Trecem peste Râpa Mare, apoi poteca se prelungeşte mult pe sub Acul Roşu, îngustându-se ameninţător de câteva ori şi dezvăluindu-ne primele pasaje expuse. Acestea ar putea fi problematice sub Acul Crucii cuiva care nu stă bine cu moralul, dar din fericire sunt scurte şi au variante de traversare. Urmează Râpa Crucii şi Acul de Sus, înălţat pe deasupra Vâlcelului Râpei Mici care se desprinde de undeva de sub brână. Astfel, aproape pe nesimţite, ajungem în Valea Adâncă la 8:30, adică la un ceas de la plecare.
Aici ne punem problema de a urma până la capăt brâul, dată fiind ora matinală, asta chiar dacă partea lui spectaculoasă s-a încheiat: s-ar continua cu jnepeni şi grohotiş până în Valea Morarului. Încercăm deci să legăm poteca, chiar o facem o vreme, dar apoi dăm într-o discontinuitate a cărei rezolvare nu ne e chiar evidentă. Bănuim cam pe unde s-ar coborî în cărarea clar conturată mai jos, însă perspectiva nu ne încântă şi – între noi fie vorba – nici nu suntem motivate; încă de când am zis să mergem mai departe pe brâu am făcut-o cam cu jumătate de gură. Avem deci motiv să revenim în Valea Adâncă şi să-i dăm cu spor pe ea în sus. Aici valea şi-a terminat deja toate punctele dificile, singurul care ne dă de furcă fiind efortul.
Ajungem astfel în partea superioară a Crestei Morarului într-un moment când Bucşoiul atât de însorit până acum începe să se învăluie în ceaţă. Mai aruncăm o privire peste Acele lăsate în urmă şi continuăm fără probleme pe o culme ce devine tot mai aridă. Trecem peste Vârful Capul Morarului (2501 m), iar la ora 10:30 suntem la Vârful Omu (2507 m), acum foarte puţin populat de cei mai matinali dintre turişti; privind spre poteca din platou ne dăm seama că nu va rămâne aşa mult timp. Iată unul dintre motivele din care nu aşteptăm să bem un ceai la Cabana Omu, care nu-şi deschide uşile până la ceasurile 11 – din punctul meu de vedere complet neadecvat pentru un aşezământ montan, chiar dacă probabil nu mai oferă cazare în această perioadă; probabil că fluxul de turişti din timpul zilei îi permit să aibă aşa o atitudine, dar între împătimiţii muntelui rămâne un gust amar.
De acum ne pregătim revenirea la maşină. Urmăm banda albastră până în Şaua Văii Cerbului (2330 m), apoi banda galbenă ce trece pe sub stâncăria impunătoare de La Cerdac. Deja drumul s-a aglomerat considerabil cu drumeţi şi biciclişti de toate felurile, vârstele, capacităţile fizice şi atitudini faţă de ceilalţi. Lăsăm în urmă Şaua Şugărilor (2295 m) şi facem un scurt popas de prânz la Cabana Babele (2206 m), unde înghiţim bulzul şi ciorba în adevăratul haos al furnicarului gălăgios şi pestriţ venit din toate părţile. De aici până la Piatra Arsă (1950 m) nu mai avem mult şi ajungem la orele 14. Este o adevărată provocare să ieşim cu maşina printr-o parcare ce nu mai are nicio ordine, un alt haos de data aceasta motorizat. Ce mă surprinde în mod plăcut la drumul de întoarcere este că, în ciuda aglomeraţiei, gunoaiele din potecă sunt puţine, ceea ce-i un lucru încurajator.
Fotografii