Nepal Partea 1: Katmandu şi pregătirile

Nepalul a tot fost pentru mine o dorinţă veche… Într-atât de veche încât mai am zile de concediu reportate de prin vremea când le strângeam cu ţârâita pentru a petrece trei săptămâni acolo înainte de cutremurul care a distrus o bună parte din ţară. După catastrofă, am zis pas până la o stabilizare a situaţiei, căci astfel de evenimente duc la creşterea infracţionalităţii, molime, nebuloase birocratice. Am aşteptat, apoi poate că am uitat, cert este că în primăvara aceasta a ajuns la mine zvonul unei excursii / expediţii întreprinse în Himalaya de Constantin „Ticu” Lăcătuşu, pentru care mai avea două locuri libere. Cu inima oarecum strânsă, căci planurile mele nu erau deloc atât de îndrăzneţe (Lobuche East şi East Island Peak), am cerut detalii şi am decis să mă alătur echipei pe care ajung să o cunosc, în mare, într-un final de săptămână în Cheile Şugăului unde punem la punct majoritatea aspectelor. Când tragem linia, grupul va fi format din Ticu, Eugen, Mihaela, Octav, Alex, Ştefan şi cu mine – oameni adunaţi din mai multe colţuri ale ţării şi Europei.

Într-o primă etapă, avem de ajuns în Nepal, iar cei mai mulţi dintre noi o facem de la Otopeni, cu Turkish Airlines care, după o escală în Istanbul, ne depune sâmbătă dimineaţa în aeroportul din Kathmandu. Ca paranteză, este prima dată când zbor cu Turkish şi sunt clar impresionată; turcii sunt cu câteva clase peste omologii nemţi, francezi sau olandezi, chiar şi pe segmente scurte precum Bucureşti-Istanbul. Principala mea atracţie este ecranul „personal”, unde pot recupera teren la filmele cu super-eroi, ignorând astfel lumea din jurul meu înainte să adorm buştean. Unii îşi făceau griji despre activităţile în lungul drum până la Kathmandu; eu, una, am ştiut din start că voi bifa la capitolul somn.

În aeroport trecem prin procesul birocratic (completarea formularului de viză, depunerea acestuia, efectuarea plăţii – 40$, obţinerea vizei în sine de la „oficiali”), despre care aflăm că s-a simplificat şi fluidizat totuşi faţă de anii trecuţi; de exemplu, depunerea formularului se face la nişte terminale care iau şi captura foto, deci nu mai este nevoie de fotografii. Le vom folosi însă la cumpărarea cartelelor de mobil, extrem de utile în zilele următoare.

O fi tura organizată de Ticu, însă a făcut-o cu ajutorul agenţiei locale Himalayan Waves; aşa este cel mai simplu, implică cele mai puţine bătăi de cap şi ştii că, în caz de nevoie, are cine să te asiste. Pe noi ne aşteaptă o maşină care ne duce în prima „tabără de bază”, adică Mandap Hotel – în inima centrului turistic Thamel. După ce ne cazăm şi ne relaxăm puţin în hotelul cu condiţii decente, ieşim prin zonă. Mai avem de cumpărat una-alta, precum genţile impermeabile pe care le vom pasa porterilor, măşti medicale ca protecţii de unică folosinţă împotriva prafului, Coca-Cola expirată pe post de „desert” psihologic la altitudine şi, în mare, ce a uitat fiecare acasă. Ca idee, în Nepal găseşti orice produs de la orice marcă cu renume, la preţuri imbatabile şi negociabile, pentru că – v-aţi prins – toate sunt contrafăcute. Ce-i drept, unele atât de bine încât e greu să le deosebeşti de originale; cel mai probabil până când chiar le foloseşti şi ai surpriza ori că se destramă, ori că puful nu ţine chiar la temperatura crezută, ori… în fine, diverse. Sinceră să fiu, să iau un tricou, o pereche de ghete şi alte nimicuri pe care e ştanţată fraudulos o marcă e una; dar zău că nu pricep cine cumpără echipament tehnic şi vital în astfel de condiţii…

În afară de căscatul ochilor şi gurii prin magazine, făcând ceva planuri despre ce să cumpărăm la întoarcere dacă ne mai rămân bani, ne delectăm cu această parte foarte edificatoare a capitalei nepaleze. Poate că dacă n-aş fi ajuns prin Egipt (trafic) sau Maroc (amestecul de contraste), aş fi şocată de magia străzii unui loc unde India întâlneşte China şi cochetează cu Occidentul. Iar când spun „magie”, nu o fac ironic; chiar este magic cum arta lui „merge şi-aşa” chiar… merge. Totul e în acelaşi timp strâmb, jegos, intrigant, viu, apăsător, luxos, cojit, lucios ca lama pumnalelor, colorat ca rochiile din mătase, fin ca şalurile din caşmir, muzical ca bolurile de cântat. Atrăgător şi repulsiv. Un permanent provizorat. Lipseşte agresivitatea verbală a arabilor, dar şi înclinaţia lor pentru curăţenie.

Traficul este haos într-un aer gros din cauza prafului şi poluării, dar cumva face loc vacilor care dorm în intersecţii (oare cum or putea?!); autoturisme, tricicluri, biciclete, motorete, pietoni – toate se înghesuie, se amestecă şi totuşi ies întregi din această încleştare ale cărei reguli mie-mi rămân ascunse. Dughenele sunt înghesuite, agitate, pline de culori şi miresme, unele respingătoare, altele sublime; neapărat strâmbe. Dar cred că cea mai studiată şi admirată chestie a zilei este stâlpul de curent dintr-o intersecţie vecină, despre care ne minunăm că stă în picioare la câte cabluri sunt agăţate pe el; betonul s-a încovoiat, dar nu cedează. Ce v-am spus? Magic! E drept, din când în când apar fenomene precum un cutremur care sparge toată această magie şi distruge mult mai mult decât ar face-o într-un loc unde cooperativa munca în zadar nu e pusă la loc de cinste. Altfel, viaţa cu bune, rele, boli, turişti şi bani merge înainte; merge şi aşa.

Duminica o începem cu ciocnit de ouă fierte (dar nu şi înroşite) şi cozonac adus de Mihaela. Este Paştele ortodox şi ne spunem, departe de casă şi de trecuta slujbă de Înviere: Hristos a înviat! Azi e oarecum zi de relaxare, de pregătire a moralului şi de o mai bună cunoaştere a colegilor de vacanţă – toţi oameni foarte faini, de gaşcă, săritori şi sufletişti. Tot ziua aceasta o dedicăm unei scurte sesiuni turistice în capitala nepaleză.

Nu avem prea mult timp la dispoziţie, aşa că ne axăm pe una dintre atracţiile locului – ce-i drept, dintre cele mai macabre: Templul Pashupatinath, mai bine zis incinta curţii sale enorme, căci accesul în interior nu este permis publicului larg. Chiar dacă iubitorii de istorie şi cultură şi-ar putea concentra vizita asupra arhitecturii acestui templu hindus construit încă din secolul al V-lea, punând accentul pe migăloasele basoreliefuri în lemn, simetria complexului şi încărcătura religioasă a expresiei artistice, cei mai mulţi care ajung aici sunt fascinaţi de ritualul morţii. N-o spun ca pe o critică, căci moartea, îngropăciunea şi resturile umane au atras mereu atenţia trecătorului, chiar dacă scuipi în sân în timp ce sorbi din priviri.

Pe scurt, aici îşi ard morţii cei cu dare de mână şi convingerea că defuncţii ce sunt daţi cerului fix în Pashupatinath cel închinat lui Shiva ajung garantat în Nirvana; cei care nu-şi permit o sumă destul de mare chiar şi în ochii noştri, darămite prin prisma micilor venituri nepaleze (700-800 $), îşi incinerează rudele în alte părţi de unde poate sau poate nu ajung în locul sfânt şi mult dorit. Ritualul are loc afară, pe altare îmbrăcate în calendula portocalie (floare naţională), unde se aşează trupul acoperit ulterior de buşteni groşi şi paie; focul consumă aproape tot timp de vreo patru ore, după care ceea ce rămâne – cenuşă, tăciuni nearşi, dar şi resturi mai problematice precum vreun femur îndărătnic, bacterii, viruşi şi infecţii – se aruncă în Bagmati, râul care străbate templul. Râu unde se scaldă macacii omniprezenţi în templu, de altfel creaturi sfinte ce se plimbă nestingherite peste tot – deci aveţi un succint tablou al igienei înconjurătoare. Ce mi se pare interesant este că nu doar turişti europeni ca noi stau tablou la o astfel de ceremonie lugubră; cei mai mulţi din publicul ad-hoc nu sunt nici măcar pelerini hinduşi, ci de-a dreptul localnici. Şi am tot timpul să observ asta, căci un bătrân este aşezat pe rug imediat ce ajungem în zonă, aşa că surprindem întregul eveniment, de altfel filmat de un angajat al rudelor îndurerate.

Iar ca turist care nu eşti acaparat de funestul situaţiei, te poţi delecta cu vaci adormite pe poduri şi falşi asceţi (aghora) cu figuri vopsite cu care te fotografiezi pentru o sumă negociată. Ce altceva mai poţi vedea în Pashupatinath? Micile temple destinate fertilităţii (Pandra Shivalaya), un fel de chilii săpate în stâncă unde se retrag pustnici, superbe decoraţiuni gravate în lemnul arcadelor, metalul clopotelor şi zidul clădirilor, picturi murale deosebite. Dar cu greu mai găseşti atenţie şi disponibilitate pentru ele într-un aşa colorat spectacol stradal…

După această experienţă deosebită şi irepetabilă (adică – chiar n-aş repeta-o), ne relaxăm în atât de binevenitul aer condiţionat de la Coffee Escape. Aceasta este sinonimă cu magazinul Vaude, mică afacere la pornirea căreia a pus umărul Ticu acum ceva ani. E bine că într-o aşa mare masă de marfă contrafăcută apar – pe ici, pe colo – sucursale reale ale unor producători importanţi de echipament montan. Iar dacă se asociază şi cu o cafea delicioasă, cu atât mai bine!

Mai facem o scurtă oprire în drum spre hotel: Templul Tridevi. Denumirea sa înseamnă „trei zeiţe”, iar acestea sunt Dakshanikali, Manakamana şi Jawalamai. Mic şi discret retras într-un colţ al Thamelului, templul tratează sub aspect sculptural alt aspect important al vieţii, însă mult mai atractiv decât cel vizionat mai devreme. Erotica gravată în lemn este omniprezentă şi posturile explicite – uneori de-a dreptul imposibile pentru cineva care nu-i yogin – amintesc clar de Kamasutra. O pată de culoare sunt stupii care ne fac să ne întrebăm oare din ce ar putea produce albinele acelea miere într-un loc atât de sufocant precum Kathmandu.

Restul zile ni-l petrecem bătând străzile Thamelului, bând o bere rece Nepal Ice Strong sau încercând un shiraz roşu şi sec de la vecinii indieni. Iar pe seară facem cunoştinţă cu managerul agenţiei de turism, Narendra, precum şi cu viitorul nostru ghid, Tek. Completăm formulare, primim sfaturi de ultim moment, umplem lacune şi – dintr-odată – ne simţim mai pregătiţi pentru experienţa himalayană. Plecăm la somn emoţionaţi şi nerăbdători.

Luni suntem gata de „lupta” ce începe cu un demaraj în miez de noapte şi se termină lipsită de eroism în Ramechhap. Această localitate se află la 150 kilometri de Kathmandu, respectiv aproape cinci ore de condus pe nişte drumuri de care nu ştiu cum să povestesc. Chiar nu ştiu, căci dorm în continuu, spre mirarea colegilor mei care devin în acest timp nişte creştini cu multe rugăciuni la bord. Aud prin vis cuvinte precum „accident”, „inconştienţă”, „moarte”, „catastrofal”, dar tot ce fac e să bag cornul în pernă; oricum nu-i ceva sub controlul meu, spre deosebire de somn. Vorba lui Agassi – controlează ceea ce poţi; păi nu?

De ce totuşi aventura asta cu Ramechhap? Ei bine, Aeroportul Manthali situat acolo este locul de unde zboară toate avioanele matinale spre Lukla, de când nepalezii s-au apucat în sfârşit să repare pistele afectate de cutremur în Kathmandu şi au deviat tot traficul intern de dimineaţă spre alte aeroporturi. Şi cum la Lukla cel mai des zbori dimineaţa (când poate e vizibilitate) sau deloc…

Oricum, aeroport e mult spus… Mai degrabă o autogară comunală unde autobuzele cu burduf sunt înlocuite cu avioane de mici dimensiuni. De fapt, avioanele – aşa mici şi firave – sunt singurele aspecte ce inspiră siguranţă în zonă; spre deosebire de clădirea aeroportului, bodegile din zonă, personalul de securitate… Ca să nu mai zic de orarul de zbor. Noi suntem programaţi la ora 9, însă după amânări, dus cu zăhărelul, speranţe născute şi zdrobite, pe la ceasurile 15 (!!!) aflăm că nu mai avem cum pleca azi şi trebuie să înnoptăm acolo. Dincolo de faptul că Ramechhap este efectiv o cloacă de praf, gunoaie, caniculă şi ţânţari, ne dăm seama că pornim din start cu o zi handicap şi nu prea avem rezerve.

Entuziasmul atinge cote minime când ne luăm în primire cazarea improvizată, cu o igienă a băilor de-i face şi pe obişnuiţii cabanelor să strâmbe din nas. Măcar noi, fetele, avem parte de baldachin la paturi, aşa că suntem cât de cât ferite de ţânţarii devoratori; pe băieţi îi vor ciurui, mai ales că nici nu se pot înveli din cauza căldurii. Un singur lucru pozitiv are această seară: mâncăm un dal-bhat autentic. E mâncarea tradiţională a nepalezilor, iar denumirea pune alături cele două ingrediente principale: supa groasă de linte şi orezul fiert; lor li se adaugă diferite legume, condimente, sosuri mai iuţi sau mai dulci şi, eventual, carne de pui, însă de multe ori dal-bhat-ul este vegetarian. Trebuie să recunosc: delicios. O bere rece este tot ce mai lipseşte pe aşa vreme caniculară şi la aşa stare de spirit demoralizată. Deşi pentru Eugen acea bere se va dovedi tare nefavorabilă… Dar despre aceasta în „episoadele” viitoare.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări rurale, Aşezări urbane, Munte and tagged , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

1 Response to Nepal Partea 1: Katmandu şi pregătirile

  1. Pingback: NOTA BENE | Însemnări

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.