Din acest loc, numit şi Portiţa Vârtopelului sau Fereastra Mică a Arpaşului, lăsăm în urmă grupurile tot mai dese de turişti şi luăm în piept panta abruptă din stânga. Treptele uneori evidente, alteori abia ghicite ale ierbii ne conduc în extremitatea estică a muchiei, acolo un pajiştea alpină conturează aşa-numita Cetate Vârtopel. Poposim pentru odihnă şi echipare, cât mai scurtă posibil pentru că vântul puternic şi rece ne face să dârdâim sub trei straturi. Dacă mă mai uit şi la norii ce încep să acopere cerul, chiar că mă întreb unde-s soarele şi canicula anunţate. La ora 10 pornim pe primul tronson, Creasta Vârtopel (cotaţie 1B), ce se desfăşoară aerian şi expus pe deasupra Căldării Vârtopel. Segmentul nu pune nicio problemă de natură tehnică, dar e important să nu-ţi tremure picioarele în timp ce păşeşti cu hăul de-o parte şi de alta. Vârtopelul e clar o creastă de moral, mai ales când vântul bate de te zboară. Nu există asigurări (sau nu le vedem noi), dar poteca se ţine uşor, iar privirea cât mai înainte şi cât mai puţin în jos face minuni.
Ajungem într-o şa unde se termină momentan partea stâncoasă, apoi urcăm susţinut pe panta înierbat presărată cu câteva ţancuri. Este probabil cel mai lung urcuş al crestei şi fix acum ne bate soarele. La finalul lui ne aflăm pe Vârful Turnul Vârtopel (2385 m), punctul de altitudine maximă a muchiei şi cu o vedere largă, de ansamblu, asupra Crestei Arpăşel – taman bine să ştim ce urmează. Găsim uşor staţia de coborâre cu spit şi verigă spre Şaua Vârtopel, acolo unde ajungem într-un rapel de-a lungul unei feţe uşor oblice; ne dăm seama că următoarele rapeluri vor fi dificile din cauza vântului, dar încă ştim în totalitate adevărul acestor gânduri. Observăm că din şa pleacă un vâlcel spre sud pentru retragerea de avarie în poteca turistică. Continuăm cu o căţărare aeriană pe Vârful Fântana, mic ţanc de piatră a cărui muchie expusă şi uşor friabilă ne dă ceva emoţii până observăm cât de multe prize ne pune la dispoziţie. Coborâm apoi uşor spre pajiştea ce se întinde spre lângă Vârful lui Adam. Traseul nostru nu include efectiv acest vârf, însă mergem până la el pentru a vedea mai bine placa de ciment din care ies multe sârme – relicvă a graniţei ce trecea pe aici acum mai bine de un veac. Tot de acolo avem o vedere superbă spre Urechile de Iepure şi spre Muchia Albota ce vine din nord, o viitoare speranţă de parcurgere.
Ora 12:30 ne surprinde în coborârea îngustă spre stânga, începută cu cincizeci de metri înainte de Vârful lui Adam, spre strunga unde se înalţă un monument natural al acestor locuri: Obeliscul (numit şi Santinela Arpăşelului). Tocmai ce am început parcurgerea, pe deasupra Căldării Arpăşelului, a Crestei Arpăşel (cotată 3A pentru direcţia est-vest), iar un elicopter roşu tot survolează căldarea într-un zgomot asurzitor. Ocolim Obeliscul prin stânga şi ajungem în zona cea mai tehnică a traseului: Urechile de Iepure – cele două anecdotice turnuri stâncoase şi proeminente, clar vizibile şi din poteca marcată. La baza Urechii Estice scot coarda, o leg de mine, pun şi espadrilele de căţărat în care am siguranţă mai mare decât în ghete, iar Cosmina se asigură în cele două pitoane alăturate; e drept că unul cam mişcă, dar pare în regulă la încărcarea în jos. Între timp caut din ochi celelalte două pitoane care ar fi în următorii 6-7 metri, dar nu-l văd decât pe primul. Plec astfel pe faţa înclinată, aproape netedă, mai întâi drept în sus după cum găsesc mici muchii unde să pun degetele şi vârfurile papucilor; asigur în pitonul identificat şi trec în stânga, în urmărirea rampei aproape complet spălate. Constat că stau bine la aderenţă când păşesc peste un prim prag, apoi panta scade un pic, dar al treilea punct de asigurare tot nu-l găsesc, cum nu găsesc nici vreun colţ orientat în sus de care să mai pun un anou. Decid să nu mai caut pitonul şi mai la stânga, ci îi dau de acum direct în sus, relativ expus (mai ales că ştiu cât de jos e ultima buclă), dar cu foarte multe opţiuni de prize şi fisuri. Ajung pe vârf peste câteva zone cu iarbă şi asigur în pitoanele folosite la rapelul în sens invers, apoi o filez pe Cosmina care strânge echipamentul. În câţiva metri dăm de cablul de oţel care duce la staţia noastră de rapel – un lanţ ţeapăn prins de două spituri, plus încă un piton. Pun coarda şi-i dau în jos spre Strunga dintre Urechi (sau Spintecătura Iepurelui), iar în coborâre văd spiturile noi şi strălucitoare ale parcurgerii inverse; chiar şi aşa mi se par cam puţine pentru o căţărare de angajament dintr-o parcurgere cotată 4A.
În Spintecătura Iepurelui, Cosmina se asigură în spitul de pe peretele opus Urechii Vestice, iar eu plec în escaladarea acesteia, mult mai facilă decât precedenta, motiv din care rămân în ghete. Fac mai uşor căţărarea prin traversarea la stânga pe câţiva metri pe plăci netede, apoi revin în dreapta pe linia verticală; arată frumos şi direct în sus, dar m-aş simţi mai bine pe acolo fără bagaj. Pun bucla în pitonul ce ţine capătul inferior al unui alt cablu de oţel, apoi continui pe lângă acesta într-un scurt căţărat până pe vârf. Aici asigur cu un anou în jurul unui bolovan cu fisuri, pentru că nu observ în spatele lui pitoanele pentru rapelul în sens invers. Urcă şi Cosmina, dar nu mai strângem coarda pentru că imediat după o muchie e punctul nostru de coborâre: alt lanţ fixat în spituri. Dăm primul rapel relativ uşor, dar al doilea rapel are porţiuni aproape orizontale sau chiar ascendente care îl fac dificil; dacă mai punem şi vântului care tot încurcă firele corzii, avem de-a face cu mult timp pierdut.
De aici, cărarea coboară şi urcă, uneori pierzându-se pe pajiştile sudice; nu mai avem căţărări, dar trebuie să fim atente la locurile unde poteca dispare pentru a reapărea mai jos. Trecem prin Şaua din Mijloc, acolo unde poteca revine de pe iarbă în creastă şi urmează cele două pasaje cu stânci ascuţite asemănătoare unor lame oblice; locurile unde să pui mâinile şi picioarele sunt evidente, cu toată expunerea dată. În ciuda aspectului extrem de inaccesibil pe care-l are această porţiune a crestei din punctele de belvedere de mai devreme – când te ia cu ameţeală numai la gândul că trebuie să treci pe acolo – lucrurile nu-s chiar aşa de speriat. Vedem un piton înaintea unei scurte traversări, dar nu ne folosim de el; posibil să mai fie şi altele, eu nu le observ. Se face ora 17:30 când ajungem la ultimul punct înalt al crestei, Vârful Portiţa, de unde se dă celebrul rapel în două (sau mai multe) bucăţi şi unde nu o dată corzile au rămas înţepenite în zale sau stânci.
Ne ancorăm de staţia unde avem lanţ prins în spituri şi pornesc în primul rapel, nu foarte convinsă că am ales unghiul potrivit, cu toate descrierile pe care zic eu că le respectăm. Acum se vede cel mai rău efectul vântului, pentru că eu încerc să cobor uşor spre sud, iar el îmi tot zboară coarda spre strungă; nici pomeneală să o pot arunca sau lăsa în jos şi nu mă duce capul (şi priceperea) s-o ţin pe mine. Cobor destul de mult – iar asta durează, cu tot chinul de a desţepeni coarda de pe unde se agaţă – şi mi se pare ciudat că nu ajung la regrupare. Văd până la urmă brâna cu regruparea mult la stânga mea şi îmi dau seama că am coborât mult prea spre sud, aşa că mă lansez într-o traversare cu mari emoţii la ideea unui balans. Ajung pe prispa de piatră în surplombă unde sunt trei pitoane legate cu cordelină şi urmează episodul tragi-comic în care încerc să comunic cu Cosmina două aspecte: că poate pleca şi să încerce să coboare mai spre strungă pentru a nu păţi ca mine; nu ne auzim însă din cauza vântului, staţiile de emisie-recepţie le-am uitat (iar!) acasă şi încep să rămân fără voce. Cum ţin însă de capetele corzii pentru ghidare, zic totuşi să coboare pe unde-o fi, în cel mai rău caz se poate folosi de ele ca balustradă. Apare până la urmă şi ea un pic mai bine decât am coborât eu, o prind cu un lung lanţ de anouri în aceeaşi regrupare şi se trage pentru a recupera coarda – evident, agăţată şi încrucişată. Spre surprinderea mea, după ce avem linia dreaptă a corzii aceasta se trage fără înţepenire, lucru minunat la câte unghiuri a făcut pe sus.
Odată ce terminăm, plec asigurată un pic la stânga (cum stăm cu faţa la perete) şi constat că la câţiva metri mai la nord, pe aceeaşi brână, e altă staţie cu patru pitoane, tot cu cordelină între ele. Ne mutăm acolo pentru al doilea rapel, dar când lansăm coarda unul din capete se agaţă rău de tot pe după o muchie, cel mai probabil din cauza nodului pe care nu ne lasă inima să nu-l facem la capăt. Decidem să coborâm aşa şi pleacă prima Cosmina, pentru a constata că un pic mai jos e o altă brână în surplombă cu lanţ între spituri, plus încă un piton şi resturi vechi de coardă. Cobor şi eu şi încercăm să reluăm de acolo rapelul, dar fix capătul liber al corzii s-a înţepenit sus (culmea, nu şi celălalt). Nu avem ce face şi Cosmina continuă rapelul iniţial până când mai dă de un piton; se leagă de el cu o buclă lungă de cordelinei pentru o revenire mai uşoară din traverseul în care pleacă sperând să elibereze coarda, în timp ce eu zic un Tatăl Nostru. Locul este însă expus şi nu ajunge la capăt în siguranţă, aşa că decidem să îl tăiem – e vorba de maxim 5 metri de funie din 70, ar trebui să ne ajungă şi fără ei. Dar, chiar înainte să facem asta, capătul se desface singur şi noi răsuflăm uşurate. Finalizăm pe rând rapelul pe o lumină tot mai săracă şi ne oprim lângă mica streaşină de piatră din Portiţa Arpăşelului, numită şi Fereastra Mare a Arpaşului. Ne e mai uşor să recuperăm coarda urcând un pic pe versantul opus şi ne bucurăm că nu ne mai pune probleme; sincer, la cât suntem de obosite sunt dispusă s-o şi las acolo – n-aş fi nici prima nici ultima. Este ora 20:30 când suntem gata de plecare şi constatăm cu groază că am petrecut trei ceasuri pe cele două rapeluri. Cu toată căţărarea pe Ureche Estică şi cu toate pasajele aeriene ale celor două creste, aici e în mod clar cel mai dificil şi delicat punct, mai ales pe un vânt aşa puternic. Probabil că aşa se justifică gradul 3A, pentru că altfel Vârotpel-Arpăşel nu mi s-a părut mai grea decât Acele Morarului (2A) şi e clar mult mai uşoară decât Coştila-Gălbinele ce are aceeaşi cotaţie (e drept, şi mai multe asigurări).
De acum coborâm cu grijă la frontală pe vâlcelul cu grohotiş ce se desprinde din strungă spre sud. Nu e greu, dar trebuie atenţie că bolovanii mici şi mari abia aşteaptă să se desprindă, iar poteca nu-i conturată decât pe alocuri. Ajungem şi într-o zonă unde vedem sânge relativ proaspăt pe mai multe tronsoane şi ne gândim că-s urmele ospăţului vreunei păsări răpitoare – asta fără să facem legătura cu elicopterul de mai devreme. Voi afla a doua zi că un bărbat a încercat parcurgerea solitară a crestei pe direcţia vest-est şi a căzut, sub ochii turiştilor de jos, din perete – cel mai probabil sub Vârful Portiţa; dincolo de riscurile ascensiunilor solitare, nu-i exclus ca vântul puternic să fi contribuit la tragicul accident, căci omul era echipat şi bine antrenat. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că a avut mare grijă de noi astăzi.
Ajungem după mai bine de jumătate de oră în poteca marcată cu bandă roşie, unde facem un scurt popas să mâncăm şi să ne dezechipăm. Nici pomeneală să fim singure pe creastă Făgăraşului, în ciuda întunericului: cărarea e un furnicar de frontale cărora li se adaugă drumeţii ce preferă lumina puternică a lunii. Cu ultimele puteri, pornim în traseul de întoarcere prin aceleaşi locuri pe unde am venit dimineaţă. Ne oprim doar puţin lângă Lacul Capra pentru a admira luna şi stelele reflectate în apă, apoi spunem stop abia la maşină, puţin după ceasurile 22:30. Suntem întregi şi relaxate acum, plus că avem norocul ca tunelul să nu se fi închis, deşi aşa ne aşteptam conform programului. Nu e cazul deci să ocolim pe Valea Oltului, variantă în care cred că aş fi tras să dorm undeva. Aşa doar îi dau la vale pe serpentine şi tânjesc după o cafea tare. Altfel, am un mare zâmbet interior: am făcut Vârtopel-Arpăşel, o adevărată bijuterie a stâncii!
Însemnări 
Pingback: NOTA BENE | Însemnări
Pingback: NOTA BENE | Însemnări