În Munţii Baiului, la vânătoare de narcise

N-am prins sezonul de narcise în Poiana Negrileasa, dar umblă zvonul cum că ar începe să mijească pe versanţii vestici ai Baiului şi, cum mult nu durează minunea, mă grăbesc să mă înscriu în tura „tematică” propusă de Cosmin pe carpati.org. Tema o reprezintă, evident, narcisele, dar, cum e posibil să nu găsim prea multe din cauza zăpezii târzii, e suficientă ca motivaţie şi ocazia de a-mi reîncărca plămânii cu aer proaspăt. În plus, eu în creasta Baiului n-am ajuns până acum, chit că-i la-ndemână. Plec deci sâmbătă dimineaţă în maşina condusă de Florin, alături de Ioana şi Ana, cu destinaţia Sinaia, unde lăsăm maşina în parcarea gării, sub protecţia taxei de-o zi, şi ne întâlnim cu restul participanţilor, veniţi ori tot cu maşini, ori cu personalul care tocmai intră în gară. Cu cafea şi plan de luptă, la ora 10 traversăm şinele de cale ferată şi podul peste Râul Prahova – ditamai plutonul, încât Cosmin renunţă să mai numere.

Mergem câteva minute spre stânga, pe forestierul care urcă pe lângă calea ferată, apoi cotim la dreapta, încadrându-ne astfel pe drumul nostru „principal” de azi: Valea Rea. Trecem de grajdurile cu cai masivi şi extrem de frumoşi, trecem şi de micul baraj ce zăgăzuieşte râul şi începem să urcăm uşor, ca într-o plimbare, pe lângă firul apei. Cam la un ceas de la plecare facem primul popas mai lung, pe marginile unui pod cimentat, unde aşteptăm să apară toată lumea şi mâncăm câte ceva. De la pod mai mergem o vreme pe drum, după care începem să urcăm ceva mai susţinut, pe poteci noroioase printre bolovani, dar fără vreo dificultate. Aici ne prinde o scurtă ploaie de vară, în care stropii se amestecă glumeţi cu razele de soare. Când pădurea se răreşte, pentru a face loc tot mai mult bolovanilor şi priveliştii înspre creastă, ne oprim din nou pentru regrupare, mai ales că de aici panta nu mai este atât de dulce. Cu forţe proaspete continuăm pe poteci mai mult sau mai puţin bătătorite, fiecare cum crede că-i este mai uşor, până lăsăm complet pădurea în urmă, şi în faţa noastră se desfăşoară abruptul de sub creastă, unde din bolovanii prăvăliţi se înalţă trei picioare înierbate care ar trebui să înceapă să se îmbrace în haine de catifea verde, brodată cu narcise.

Până una alta vedem şi primele narcise, dar nu acolo unde ne-am fi dorit, ci în braţele unei familii „de bine” care înţelege prin admirarea peisajului distrugerea lui şi pentru care noţiunile de specie protejată şi rezervaţie naturală n-au niciun înţeles. E drept, degeaba le strig câteva vorbe legate de lipsa de educaţie, sunt convinsă că intră prin urechi şi ies prin ochii plini de indignare, iar copiii care-i însoţesc pe adulţi le vor copia mai târziu comportamentul. Şi cum nu-i nimeni care să aibă grijă ca astfel de lucruri să nu se întâmple, nu mă mir că oamenii vin pe Valea Rea şi iau ca amintire nu o narcisă, ci câte un snop.

De pe prundişul de la baza celor trei picioare, urcuşul se face mult mai anevoios, panta fiind abruptă. Cum nu prea contează pe care-l alegi, toate trei convergând în creastă, eu şi colega de tură Claudia mergem după un grup de oameni în vârstă, foarte voinici, pe piciorul din dreapta. Urcăm susţinut şi cu avânt până dăm de primul boboc, apoi însă ne oprim la fiecare narcisă înflorită, uneori solitară, alteori însoţită de câteva surate într-un buchet proaspăt şi vesel. Nici nu-i de mirare că înaintăm încet la atâtea opriri – dar e imposibil să nu stai şi să admiri delicatele flori. La un moment dat, cam după jumătatea versantului, narcisele se răresc; iar când dăm de brânduşe şi floarea Paştelui, iubitoare de frig şi zăpadă, lucrurile ne sunt clare: adio narcise, poate săptămâna viitoare să explodeze pe toată faţa muntelui.

Pe la ora 13 ieşim în sfârşit în creastă, puţin mai la nord de Vârful Baiul Mare, lângă un colţ – belvedere spre Bucegi. Suntem primele şi putem să-i vedem pe ceilalţi cum urcă înşiraţi ca mărgelele pe piciorul din mijloc. Dacă până acum a fost soare şi cald, aici bate vântul destul de rece, iar cerul s-a acoperit cu nori cenuşii, aşa că o aşteptare pasivă nu ne prea surâde. Dacă ar fi în continuare soare, mi-aş găsi un loc retras unde să fur un pui de somn, dar aşa propun o plimbare fără rucsacuri până pe vârf. Pornim deci spre sudul crestei, ducând ca povară doar aparatele de fotografiat pe care le folosim din plin şi fără grabă. Urcăm repede prima pantă până în cel mai înalt punct al Baiului (1908 m), de altfel singura mai abruptă a aceste mici bucăţi de creastă, continuăm pe curba de nivel şi un ultim urcuş, domol, ne scoate pe Vârful Baiul Mare (1895 m). Priveliştea de aici este extrem de frumoasă, căci, întorcându-ne cu faţa spre locul din care venim, ne loveşte peretele colţuros al Munţilor Bucegi, înnegurat şi ameninţător. De la poalele lui se desprinde în partea noastră stângă Valea Prahovei, larg descoperită. Tot în faţă, ceva mai cuminte, se desfăşoară Munţii Postăvaru şi Munţii Piatra Mare spre care Munţii Neamţului apar ca un pod de legătură. De undeva din spatele acestora apare Valea Doftanei, lăsând în urmă Munţii Grohotiş şi făcându-şi loc pe lângă Munţii Ciucaş, ultimul masiv care se reliefează proeminent la orizont, şi el încărcat de nori negri, plini de urgie.

De jur împrejur vedem cel puţin trei locuri în care aerul a devenit o perdea densă şi verticală, uneori dreaptă, alteori curbată de vânt, semn că plouă bine de tot, nu doar în şagă, cum ne-a stropit pe noi când încă eram pe Valea Rea. E drept că Bucegii s-au mai luminat, se vede chiar şi Coştila, dar la câte fronturi de ploaie sunt prin preajmă, mare mirare să nu prindă şi pe noi una, aşa că ne grăbim la vale, unde ne-am lăsat bagajele şi unde grupul nostru devine tot mai consistent, semn că nu mai sunt mulţi pe traseu. Ne luăm rucsacurile şi ne alăturăm grosului grupului, aflat la poze pe vârful cu belvedere; mai sunt câţiva care se luptă cu ultima pantă, aşa că nu-mi fac nici mustrări de conştiinţă că s-ar fi stat după noi şi, în plus, apuc să şi mănânc ceva. Când în sfârşit ne strângem cu toţii facem şi fotografia de grup, înainte ca un mic grup să se desprindă de noi şi să caute loc de cort, urmând să coboare duminică. Acasă pot număra participanţii şi, dacă nu-i vreunul ascuns, iese numărul mirific de patruzeci şi şapte (47!) – nici nu-i de mirare acum că am lipsit o oră şi când m-am întors încă se mai urca… Tare greu e să sincronizezi un grup aşa mare; noroc cu traseul extrem de lejer (ce-i drept, altfel nici nu eram atât de mulţi), cu timpul frumos şi cu vizibilitatea foarte bună pe care o ai când urci pe coamele înverzite ale Baiului.

Norii urâţi şi tot mai deşi ne presează să o luăm la vale spre Vârful Cumpătul (1651 m), de unde mai admirăm o dată Caraimanul, dar pe care ne prinde şi ploaia – nu aşa oricum, ci cu furie şi grindină. Ce bine însă că nu-i dă cu descărcări electrice, căci atunci situaţia ar fi mult mai urâtă. Cu speranţa la stâna care apare ca un colac de salvare, îmi acopăr doar rucsacul cu pelerina şi o iau la fugă, sprijinindu-mă în beţe. Pe uşă stă anunţul „Intrarea artiştilor”, aşa că mă simt ca acasă. Înăuntru e uscat şi ferit, iar când ajung toţi constat cu surprindere că stâna nu-i deloc mică şi chiar încăpem, fără să ne respirăm în ceafă. Aici punem pe noi lucruri uscate şi mâncăm ceva mai consistent, în aşteptarea opririi ploii. Aceasta se întâmplă cam pe la ora 16, după o oră de turnat cu găleata. Aerul este umed şi proaspăt, iar pădurea care începe de lângă stână păstrează stropii de ploaie pe frunze ca să ni-i dăruiască la prima adiere de vânt. Pornim pe poteca de pe lângă Plaiul Tufa, nu foarte evidentă la început, dar care începe să se lăţească mai târziu. După o coborâre mai abruptă, în care ne luptăm cu noroaiele, ajungem în drumul forestier care ne scoate la lumină la Vadul Cerbului, în dreptul căii ferate de la Cumpătul – fără incidente cu căzături prin bălţi.

De aici trebuie să urmăm şoseaua destul de aglomerată spre Sinaia şi nu o dată ne tragem spre parapetul drumului când trece câte un TIR în viteză. Ajungem în gara din Sinaia la ora 17:30 şi aici ne alăturăm opiniei generale de a mai sta o vreme la vreo terasă în oraş, că prea ajungem devreme acasă. Mâncarea e gustoasă şi berea neagră răcoritoare, aşa că trece de orele 19 când ne suim din nou în maşină. În timp ce părăsim Câmpina, mă uit în urmă să văd cum am lăsat acolo narcisele abia încolţite, o zi în care am avut parte şi de soare, şi de grindină şi un apus superb spre Bucegi.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , . Bookmark the permalink.

5 Responses to În Munţii Baiului, la vânătoare de narcise

  1. mad says:

    Hey, multumesc pentru aste cateva randuri si pentru numaratoare! 🙂

    Inca o data, imi cer scuze ca am lipsit putin si nu am apucat sa va domolesc dupa ce s-a plecat de la stana, ati fi avut parte de-o coborare pe-o potecuta lipsita de asa mult noroi si de TIRuri la final dar si ceva mai abrupta…

    • cosmin says:

      Nu-i bai(ului :p ). Prea abrupta nu face bine la genunchi hodorogiti. Dar ma mir ca nu v-am vazut, tinand cont ca am plecat ultima de la stana. Adica m-am intors dupa betele uitate, asa ca am incheiat plutonul.

  2. cosmin says:

    ;)) nu ne-ai vazut pt. ca ne-am ascuns…. fiecare dupa ce tufis a gasit, am zis noi la stana ca mai trebuia sa mai dam cateun ‘telefon’ si cabina din pacate, nu prea era de gasit pe-acolo

  3. ioan says:

    Cosmin, m-ai intrecut cu numarul de participanti :))

    Poate saptamana viitoare sa fie mai potrivita pentru narcise sa ajung si eu, ca nu le-am vazut niciodata.

    Desi nici eu nu-s de acord cu ruperea florilor in general, cred ca oamenii care culesesera asa multe le culegeau ca sa le vanda, impinsi probabil de la spate de lipsa banilor si nevoia de a-si intretine familia. In cazuri din astea ma gandesc ca problemele mai mari sunt altele, la baza muntelui mai ales, si nu neaparat cele de pe munte (ruperea florilor).

    Daca insa erau pur si simplu ”turisti” care voiau sa-si ia mai multe ”amintiri” asa, de moft, asta mi se pare intr-adevar urat.

    Traseul pe valea rea parea foarte solicitant si abrupt vazut de pe Cumpatu, dar cred ca si satisfactia cand iesi in creasta e mai mare – dupa atata efort sa ti se dezvaluie peisajele din jur…

    Si daca ai ajuns si pe Baiul Mare, cu atat mai bine! Mi se pare un varf foarte dragut!

  4. mad says:

    Traseul n-a fost foarte solicitant, dar recunosc faptul ca am depus un efort enorm pentru a nu ma opri chiar la fiecare narcisa :d Ca atunci cand mai merg prin vreun oras si face barbata-meu misto de mine: “Uite un nou stalp – hai, repede, 500 de poze!” :d

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s