Refugiul Iezer (Munţii Iezer-Păpuşa)

Ora 5:23 pentru un tren matinal este o glumă proastă; înseamnă trezit pe la 4, „retuşat” bagajul şi pornit în pas alert spre Gara de Nord. Aici ne grupăm cu toţii pentru săgeata spre Câmpulung: sărbătorita Aliunţa, sărbătoritul Wizard, Anca, Vlăduţ, Raluca, Ice, Cincineru, Ana-Maria, Hârciogu (Lucian va ajunge mai târziu, pierde trenul, ia un autobuz şi apoi taxiul), Bogdan, Magda, Andrei, Iulian, Ştefan „fratele lu’ Ripper”, Ştefan Predoi, Matei şi eu (Diana). În săgeată încerc pe cât posibil să rămân în grupul vesel, dar oboseala unei nopţi nu prea dormite (iar s-a găsit cretina aia să vorbească la telefon în miez de noapte, până la urmă tot o bat) şi căldura plăcută din tren mă trimit pe o banchetă dublă unde bag vreo oră de somn. În afară de Hârciogu, toţi avem bilet, aşa că naşul îl întreabă pe el, în timp ce-şi ia şpaga, că noi de ce ne-am cumpărat bilet. Prin urmare lumea hotărăşte să nu-şi mai cumpere bilet la întoarcere.

Ajungem la Câmpulung pe la ora 8 şi ne preia rechinul până la Voina, timp în care admirăm peisajul local, mai ales în Lereşti, ne hurducăim bine pe drumul plin de hârtoape şi facem cam o oră până la cabană. Aici mâncăm şi bem (unii ceai, alţii bere), ne echipăm cât mai bine pentru ploaia ce pare de neevitat şi pornim în traseu pe la 10:30. Urmăm punctul albastru şi crucea albastră pe drumul forestier de-a lungul Pârâului Bătrâna, lăsăm în urmă desprinderea spre Cuca şi cea spre Plaiul lui Pătru şi după 4 kilometri ajungem la locul de bifurcaţie al traseelor. Iniţial vrem să ţinem punctul, traseul fiind de 3 ore, dar nu găsim un loc bun de traversare a apei. Reuşim să trecem în locul în care crucea albastră urcă prin pădure, dar şi aici cu multe chinuri şi sforţări. Mulţi traversează pe nişte împletituri de crengi, câţiva direct prin apă acolo unde aceasta curge pe o bucată de ciment (aici intră în acţiune tehnicii pe care i-am luat la tură de inaugurare, să ştiu ce bătături îmi fac şi la ce să mă aştept pe viitor: nu-s probleme prin apă, deşi aceasta suie până la gleznă; singura mea teamă e să nu alunec, pentru că viteza apei este destul de mare), iar alţi câţiva se chinuie la acele împletituri până când mai aruncă nişte buşteni.

Că tot am trecut apa, sugerez să coborâm puţin până unde începe punctul şi să mergem pe ăla. Unii că nu (că mai dăm de un curs de apă), alţii că da (măcar să vedem dacă se poate, dacă nu ne întoarcem), cât ne parlamentăm noi acolo am avea tot timpul să mergem şi să ne întoarcem. Până la urmă coborâm şi dăm de pădurea deasă care ne taie calea, mai ales prin tufe şi uscături – vorba lui Vlăduţ: scoatem macetele? Deci ne întoarcem şi urmăm marcajul cruce albastră, pe un drum ce se anunţă de 4-5 ore. Se urcă în prima fază (cam o oră jumate) numai prin pădure, susţinut, în serpentine şi uneori abrupt. Începe să plouă şi să bureze; mai sus, pe la 1500 m, ploaia devine lapoviţă, iar când ieşim în golul alpin îi dă deja cu ninsoare şi s-a şi pus puţin. Asta e bine – mult mai bine decât să ne facă ciuciulete.

De aici urcuşul este exact ca cel de la Cuca: d-a-mboulea înainte, tot mai sus pieptiş pe o potecă întretăiată de smocuri înşelătoare de iarbă. Dintr-un oarecare motiv mie-mi vine tot mai des mâncarea înapoi, iar chinga de la rucsac de deasupra şoldurilor şi bocancii foarte grei nu mă ajută deloc. Reuşesc totuşi să nu rup rândurile şi, mai cu odihnă, mai cu automotivare, urc (şi urc, şi urc…). Cam pe aici ne prinde vioi din urmă şi Lucian, aşa că formaţia este completă.

Din păcate, pe lângă ninsoare (când mai mare, când mai mică, când măzăriche) apare şi ceaţa, ceea ce nu e deloc drăguţ în condiţiile în care marcajul apare când îşi aduce aminte. De fapt, cam singurii purtători de marcaj sunt stâlpii, ceea ce mi se pare insuficient ţinând cont de faptul că acela este traseul de iarnă. La un moment dat stăm lângă un marcaj de pe o stâncă, îl căutăm pe următorul, nu-l găsim aşa că o luăm înainte pe ceea ce pare a fi o potecă. Ajungem într-un loc în care nu apare nicio speranţă, ne regrupăm şi căutăm marcajul; evident, ne tot mişcăm, pentru că aici e deja rece, iar noi suntem transpiraţi bine. Până la urmă vede Vlăduţ un stâlp în vale, în stânga, coborâm la el şi ne dăm seama că poteca vine din altă parte; evident, noi am mai urcat ceva altitudine inutilă, numită de mai sus numitul „the biggest ţeapă”.

În fine, o luăm la vale şi o vreme se coboară, poteca de aici e evidentă, marcată bine şi cu mai multă stâncă (devenită acum destul de alunecoasă); dăm de Izvorul Iezerului şi de locul în care apare şi celălalt traseu, de aici mai urcăm o ultimă pantă (la cum mă simt, aia pare cea mai lungă dintre toate, cât un munte întreg) şi se iveşte prin ceaţă refugiul. Spre bucuria noastră e gol, aşa că uităm de corturi şi ne putem desfăşura în voie şi în mica bucătărie, şi în dormitorul cu paturi supraetajate şi câteva saltele. Din refugiile pe care le-am văzut până acum, Refugiul Iezer (2135 m) e cel mai ca lumea. Adică e mare, e din piatră şi bine izolat, are două sobiţe în caz că ai cărat nişte lemne, are cele două încăperi de care am zis plus încă una încuiată în care stau salvamontiştii când vin acolo.

Prima chestie, chiar înainte de a mânca, e să ne încălzim. Cu ce? Cu încălzitor, bineînţeles – whisky de la Wiz. Apoi ne schimbăm (cu alţii mai buni, eu abia aştept să trec la sandale), băgăm la burţi, ne înfofolim în saci şi ajungem la concluzia că ceaţa e prea groasă ca să mai urcăm pe Vârful Roşu. Deci se trece la sărbătorirea celor doi, cu chităreală şi matoale. Cu totul, din câte ştiu eu sunt 17 sticle de vin; toate revin în Bucureşti goale. Una o cedăm celor trei munţomani şi doi salvamonitşti care apar după noi, una o dăm gata duminică în gară, iar restul se beau la refugiu; şi cred că pe lângă vin şi whisky a mai fost şi o sticluţă de votcă. După cum ziceam, matol. Şi chităreală, evident. Cu Ştefan în rol principal, cu Vlăduţ în mare vervă, cu Diana aghezmuită bine, cu Alinuţa tot p-acolo, cu Andrei care nici el nu se lasă mai prejos, cu participarea activă a Anei (aka Neghiniţă) şi cu câţiva care cedează şi se baricadează în sacii de dormit. Cred că se cântă şi se bea până la 1 dimineaţă. Cu scurte întreruperi pentru a înmâna cadourile; sper că Alinuţei îi place casca şi că o va folosi cu spor. Vorba ei, va trebui să începem să ne însemnăm echipamentul, că mulţi avem asemănător sau la fel. Pe înserat, ceaţa se ridică şi ea, aşa că se pot vedea superbele siluete ninse ale culmilor. O splendoare. Merge de minune cu vinul şi cu voia bună. Nu ştiu de când nu m-am mai simţit aşa bine la un „chef” şi nu aş da seara de sâmbătă pe niciun concert Leonard Cohen.

Duminică dimineaţa e mai greu cu trezirea. Afară e calm şi linişte, dar soarele se încăpăţânează să apară. În jur de 8 facem pe rând ochi, unii mai odihniţi, alţii mai puţin. Eu personal am murit de cald, câţiva se plâng însă că le-a fost curent şi că-i doare capul. Eu cred că durerea de cap e de la altceva… Hârciogu e însă mândru că „nimeni n-a borât şi nimeni nu s-a băşit” – încheiat citatul. Ne bucurăm, Hârciogule, că ne-ai crescut de am ajuns astfel de oameni. Afară se umple de fotografi – ai şi la ce, peisajul nins şi clar e superb. Se vede aproape Păpuşa, iar în depărtare, deasupra unui plafon de nori, Craiul, Ciucaşul (doar vârful), Bucegii şi Leaota. Ne mobilizăm încet-încet, mâncăm, strângem şi ne pregătim de drum. Tot pe la 10:30 se dă startul şi ne e puţin teamă că vom ajunge la Voina prea devreme. Urcăm jumătate de oră până în creastă, la Crucea Ateneului unde ne regrupăm; adică o aşteptăm pe Diana căreia pe jumătatea pantei îi vine cumplit să vomite. Şi asta nu-i de la vin; o dată ajunsă sus, parcă îmi mai revin, dar chinga aia tot nu stă bine. De aici mergem pe bandă roşie, mult timp pe drumul de tractor din culme (scurtându-l pe unde putem), trecem pe lângă Vârful Căţunu (2319 m, loc în care ne învăluim din nou în ceaţă şi nu ştim unde-i Ştefan de nu mai apare, cu tot cu chitara lui), Vârful Târâţoasa (2172 m, unde ne oprim să mâncăm şi să reducem din timpul pe care-l avem de aşteptat la cabană) şi Vârful Văcarea (2068 m).

De la stâna de aici o luăm pe drumul forestier, sfârtecat, noroios şi dezolant din cauza copacilor rupţi sau tăiaţi ce-l străjuiesc. Drumul este abrupt şi cu noroaie în care de adânceşti bine uneori, sumbră perspectivă a ce-ar fi fost dacă urcam pe acolo. De acum nu există prea multe variaţiuni, cobori şi tot cobori, iei scurtăturile care ţi se par mai abrupte şi mai de-a dreptul (că tot acolo ajungi) şi te cam saturi de atâta coborât. La un moment dat vezi pe un pom o bulină roşu-portocalie şi o săgeată spre stânga, în jos. Eu cu Bogdan şi Ştefan Predoi, care suntem bine înainte, decidem să­-l ignorăm şi să continuăm pe drum. Evident, pe acolo trebuia s-o luăm, vom afla mai târziu. Urmăm deci drumul, noroaiele devin şi mai mari în apropierea Pârâului Văcarea; bine că ne putem apoi spăla în pârâu. Mergem în josul apei şi dăm până la urmă în şosea, un pic mai jos de cabană. În timpul ăsta ies şi ceilalţi din pădure, exact prin spatele cabanei.

La cabană stăm la „terasă”, pentru că înăuntru se fac pregătiri pentru o nuntă. De pe la 14:30 la cât ajungem noi până la 16:30 când trebuie să vină rechinul să ne preia nu prea avem ce face decât să ne schimbăm şi să comandăm o masă caldă. Ceaiul, ciorba de burtă şi bulzul cu ou pică de minune. Apare şi rechinul, ne duce la gară şi constatăm că mai avem vreo oră de aşteptat până să apară trenul. Unii pleacă la un magazin, câţiva rămânem în gară şi Alinuţa deschide ultima sticlă de vin: alb şi sec, pe inima mea. Îl trecem din mână-n mână, Vlăduţ şi Alinuţa se urcă pe pasarela de alături să aibă o perspectivă mai bună asupra căii ferate, iar când se întorc şi văd sticla constată: sugative mai sunteţi. Aşa cum s-a vorbit, oamenii susţin blatul. Cinci dintre noi luăm bilete: eu, Vlăduţ, Raluca, Magda şi Andrei. Prefer să dau triplu la CFR decât să dau acei bani unui burtos beat care face legea în tren şi care e plătit oricum pentru meseria pe care o practică.

La ora 18 săgeata s-a pus în mişcare, „înviorată” de un controlor dat bine pe ulei. Îmi aminteşte de acel gen de oameni pe care i-aş împuşca cu cea mai mare plăcere (Iulian zice că el i-ar împuşca de două ori); trec peste acest prim impuls şi încerc să mă amuz. Reuşesc în parte, dar sila şi greaţa rămân acolo. Cum toată lumea se pricepe la politică şi la sex, dialogul (sau monologul?) naşului devine libidinos în încercarea de a face pe rubrica de matrimoniale. Totuşi nu ştiu ce se întâmplă cu gagica pe care o duce în cabina conductorului… În fine, deja m-am sictirit ca lumea când ajung în Gara de Nord. De aici metrou şi un ceai fierbinte acasă.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Refugiul Iezer (Munţii Iezer-Păpuşa)

  1. Bogdan says:

    Mi-a placut RT-ul,bravo!

    P.S.Toata lumea se pricepe la sex,politica si fotbal as adauga eu.
    Inca un glont pt.nasul mare…fara numar,fara numar,f.numar.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s