Cabana Garofiţa (Piatra Craiului)

Grasu’ face un sfert de secol şi ne invită pentru un mic chef la Cabana Garofiţa Pietrei Craiului. Din Ursul Trubadur nu semnăm condica decât eu, Bogdan Vişinescu şi Dan Stănescu (şi Grasu’, d’oh…), dar cabana e plină cu membri România Pitorească, de toate vârstele şi preocupările. Pentru că o ştie pe Simona de când eram colege de cameră, Bogdan Anghel zice că vine şi el, într-un nesperat acces de vrut să mai iasă din casă; soseşte la Bucureşti vineri seara, mă preia pe mine şi o ţinem lungă până la Piteşti.

Autostrada o facem cam în 40 de minute, apoi ratăm ieşirea spre Braşov, ne întoarcem, o nimerim: ceva dificultăţi la intersecţia aia ciudată spre Câmpulung, dar trecem prin benzinărie şi continuăm fără alte probleme până în Podu Dâmboviţei. Aici, în mod ciudat, nimerim din prima drumeagul spre Sătic, exact cum ne-a explicat Grasu’ că este într-o serpentină; eh, nu e chiar serpentină, doar o curbă mai strânsă din care se rupe drumul pe Cheile Dâmboviţei. Este deja noapte aşa că nu mai putem admira relieful, însă ne „distrăm” de minune cu drumul foarte prost. Şi încă nu ştim nimic…

În Săticu de Sus ne aşteaptă Horia cu a lui Lada Niva pentru a ne scuti la ora aia (cred că e aproape miezul nopţii) de cei vreo 5 km rămaşi până la cabană, ţinând cont de faptul că Seat-ul cel jos nu ar face faţă pe drumul rupt din continuare. Urmează o chestie aşa, gen raliu, cu nişte cratere cât tot drumul pline de apă, unul după altul, prin care Horia trece în viteză – super-tare, cu noroaie, apa pe parbriz, hurducăieli, mişto. Ajungem într-un final şi la cabană unde e o parte din gaşcă, unii în cabană la mâncare, unii la foc cu chitara, atmosferă faină. Observ de acum cât de bine arată cabana la care se lucrează cu spor, foişorul cu hamac sub care se face focul, poteca marcată spre budă, lumină de la generator, podul destul de mare care e în lucru – în fine, când o să fie gata o să arate super. Băgăm cornu-n pernă destul de repede, cu ceva intenţii să urcăm sâmbătă spre creastă, în funcţie de vreme.

Dimineaţa nu poate începe mai devreme de ora 9, când ne mobilizăm, cu cafea, ceai, omletă şi ce se mai găseşte, vremea e aşa şi aşa, deci pe la 11 pornim pe cruce galbenă spre Poiana Închisă – mai ales ca să nu punem osul la muncă în cabană. Horia rămâne să bată lambriu în pod şi cred că ne urează un timp din ăla de pomină, că încă de pe la prima pantă începe să plouă, iar ploaia se transformă repede în grindină. Urcuşul pe Drumul Grănicerilor până la intersecţia cu traseul spre Tămăşel este cel mai demoralizator – nu că ar fi foarte abrupt, dar e lung, plictisitor, o coastă golaşă şi bolovănoasă unde daca te mai prinde şi grindina ţi se ia să mergi mai departe. Aşa cum li se ia Simonei, lui Cristi, Bogdan şi altora, care se întorc la cabană pe Tămăşel. Rămânem pe traseul iniţial eu, Doctoru’, Ilinca, Dan, Nico, Pepino, Silviu şi Vierme; grindina se înteţeşte, dar parca prin pădure e mai uşor, continuăm urcuşul ceva mai abrupt acum, dar mai frumos şi dăm în golul alpin la baza Marelui Grohotiş, în marcaj triunghi albastru, moment în care se mai potolesc şi precipitaţiile.

Aici mergem o vreme pe traseu, apoi o luăm pe nemarcat în sus pe grohotiş, printre stânci, lăsând în urmă Brâul Roşu, bolovanii alunecoşi, zăpada încă destul de mare şi urmele de capră neagră. Cât traversăm zona aceea de grohotiş, Vierme păşeşte primul cu al său 45 la picior ca să facă trepte, asta până când iese un soare puternic, care adunat cu zăpada se înseamnă orbire. Mă băgat eu (ochelari de soare), dar n-am acelaşi spor. Se merge mai uşor după ce ieşim între stânci, eu fac un nou traseu când o iau după urmele de capră şi mă prind că nu mai am cum ieşi decât prin jepi (ceilalţi spun că-i vor pune numele meu), apoi urcăm ghidaţi de momâi prin poteci înguste, abrupte şi alunecoase, mai prin zăpada, mai printre jepi.

Dar şi când ieşim în poiană ne dăm seama că a meritat efortul, mai ales că nu mai e pic de ceaţă în vale, cerul s-a înseninat deasupra noastră şi soarele arde… Situată chiar sub creastă şi încă înzăpezită, poieniţa este un mic platou unde ar încăpea poate trei corturi şi de unde ţi se dezvăluie o imagine superbă. Cum te uiţi spre hăul din faţa ta, ai în spate şi stânga creasta cu Coama Lungă, tot în stânga, jos, printre culmile joase şi împădurite se zăreşte casa de vânătoare a lui Ceauşescu, undeva în faţă, semeţ şi înzăpezit, Masivul Iezer-Păpuşa, în dreapta departe Făgăraşul şi, la baza lui, dacă ai noroc şi e senin vezi Lacul Pecineagu; încep apoi prelungirile Craiului cu Tămaşul şi Stâna Tămăşel, în spatele lor Munţii Perşani şi, departe, Podişul Transilvaniei, apoi privirea se întoarce în poiană prin Padina Lăncii pe care nu ne încumetăm să coborâm acum. Până în creastă nu mai este mult, dar lumea zice că mai bine nu încercăm, nefiind siguri că putem toţi urca pe stânca abruptă sub care ne aflăm.

Poposim o vreme aici, ne încărcăm bateriile, Dan şi Pepino coboară pe zăpadă căutând nu ştiu ce izvor (nu-l găsesc), apoi începem coborârea pe unde am venit, iar acest lucru se dovedeşte mult mai greu decât urcuşul. Ajungem totuşi nevătămaţi la grohotiş, unde continuăm în alunecare pe pietrele mărunte până în poteca marcată cu triunghi albastru, coborâre care mi se pare distractivă dacă reuşeşti să nu-ţi dai peste cap vreo gleznă. De aici, Nico, Pepino, Dan şi Ilinca merg mai departe spre cabană, cu gândul numai la ciorba de fasole a lui Gogu, iar eu cu Doctoru’, Silviu şi Vierme facem un detur (la insistenţa mea, care nu am mai fost acolo) la Peştera Stanciului şi Cerdac. Peştera pare un bun adăpost pentru luat masa, mai ales a început iar să-i dea încetişor cu grindină; încercăm un pic de explorare, dar coridorul drept, care ar trebui să comunice cu avenul din Cerdac, este surpat şi înfundat; mergem pe cel stâng o vreme, se deschide o sală largă, apoi iar se îngustează şi după un timp e nevoie să ne târâm pe burtă, aşa că ne întoarcem. Mai mergem puţin până la Cerdac, o frumoasă ciudăţenie a muntelui calcaros – o boltă deasupra unui bolovan pe care te poţi urca şi coborî în avenul din spatele lui. Eu nu urc – nu mă lasă pentru că zăpada acoperă scara ajutătoare, dar mai ajung eu acolo…

Revenim la grohotiş, continuăm coborârea în jos pe el până la pădure, apoi o luăm destul de încet pe potecă, fiind multe rădăcini ude şi păcătoase. Pe la ora 19 ajungem şi noi la cabană, unii mai înfometaţi decât alţii, ne scoatem pietrele din bocanci şi parazăpezi, ne agăţăm pelerinele la uscat, unii trag şi un mic pui de somn, iar seara se lasă cu chef. Foc, chitară, vin (trebuie să găsesc şi eu o cramă Recaş),  friptură, mici, ciuperci la grătar, baloane, piuitoare, la mulţi ani, tort (cu o lumânare, de la un sfert de veac), cadouri, bătaie cu frişcă, bancuri, muzică rock, volei cu baloanele, spart baloanele, umflat altele… cam aşa până la 4 dimineaţa când se duc toate şi ne gândim că trebuie totuşi să ne trezim destul de devreme.

Duminică dimineaţă, care nu e chiar dimineaţă pe la 10, facem ochi, poate şi de ruşinea soarelui care bate cu putere în geam. Luăm micul dejun, ne mai învârtim, facem socotelile şi plecăm tot cu Lada lui Horia până în Sătic unde am lăsat maşina. Acum ne putem opri puţin şi pe Cheile Dâmboviţei, intrăm într-o peşteră (mă informează Dan mai târziu că se numeşte Peştera Urşilor şi acolo a fost turnat Cireşarii), dar cei doi Bogdani cu care sunt nu mă lasă să explorez prea mult (cică altădată); ieşim în şosea şi continuăm spre Braşov. Când trecem prin zona Branului mă gândesc ce fain e să ai casa acolo, cu balcoane pe ambele părţi şi să te gândeşti dimineaţa: „Azi să ies pe balconul din faţă să privesc Bucegii sau să ies pe cel din spate să admir Craiul?”. În Braşov stăm un pic la KFC, apoi o luăm pe un DN1 destul de liber şi încadrat de multe grătare, care ne depune în Bucureşti pe la ora 18. Frumoasă ieşirea, o atmosferă de nota zece şi un traseu cu o destinaţie superbă.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

8 Responses to Cabana Garofiţa (Piatra Craiului)

  1. razvanvm says:

    Beei, ce dracu, la tine Braul Rosu se imbarliga cu Drumul Granicerilor si devine Drumul Rosu ? Exista si ala da e pe undeva prin Poiana Bv, dai iarna din skiuri pe el….. Si ti-am mai zis doara ca n-ai cum sa vezi Persanii din Poiana Inchisa nici sa-i f…8-| Decat poate dac-o iei pe potecuta aia care zici c-o sa-ti poarte numele si, bleaga cum esti, iei vreo stanca in freza de-o sa-ti sara ochii din cap taman sus in Piscul Baciului!

    In rest ce sa zic, merge! Cam narativ stilul tau dar… am citit tot tot, incepand cu ‘Grasu’ si terminand cu ‘superba’… cam multe cuvinte ti-au trebuit ca sa descoperi un lucru evident !

    Te mai citesc, c-am mai vazut niste insemnari interesante pe-aici..

  2. Dan Stanescu says:

    Mai Diana si tu si Grasu redenumiti poiana aia in poienita de o sa creada lumea ca asa si este. Poiana Inchisa este numele ei in Monografie Pietrei Craiului by Emilian Cristea iar daca nici EC nu stie…

    Apropo acel izvor exista si este unul dintre putinele locuri in care se pot adapa caprele negre in timpul verii.

    All the best

    • mad says:

      Bine, man, redenumesc – da’ nu mai fiti dsi voi asa acizi, ca asa afla omul :p Si n-am zis ca izvorul nu exista, am zis numai ca voi n-ati fost in stare sa-l gasiti :p Lasa, data viitoare cand urcati luati si un stalp pe care sa-l infigeti acolo 🙂

  3. Grasu says:

    Mai cate rautati p-acilea… Nu pot sa cred [-(
    Lasa-i sa :-@ ca se pricep, da sa ne fi explicat la cabana, pauza…
    Rusine [-x

  4. razvanvm says:

    sorry mad, m-am adresat cam “familiar”, de parca ne cunosteam de ceva timp, asa ca m-am bagat in sedinta si am ajuns la concluzia ca tre s-o dreg cumva… Intre timp am citit mai multe kestii pe aici care mi-au placut, mai putin cronicile de albume care mie nu-mi rezoneaza deloc, dar asta e numai din vina mea.
    Putini mai au timp si chef sa scrie atatea impresii dintr-o tura, e mare lucru ce faci, si asta trebuia sa ti-o spun in primul rand !
    Oricum, dac-o fi sa ne mai vedem pe undeva, raman dator de-o bere! Chiar si-un Recas!!
    Spor in continuare.

  5. ochelari de soare says:

    Stop fighting guys, bucurati-va de viata.

  6. Blan says:

    Am fost sambata trteuca la Poiana Narciselor si am fost profund dezamagit. Cred ca in total am vazut vreo 10 20 de narcise si cativa boboci. Nu stiu exact care e explicatia pentru lipsa narciselor dar tind sa cred ca nu schimbarile climatice din ultimii ani sunt de vina, ci spiritul distrugator al speciei umane si mai ales al romanilor. In plimbarea noastra am vazut cateva persoane cu niste buchetele de narcise in mana. Desi este interzisa culegerea narciselor, acestor persoane nu le-a pasat deloc de aceasta interdictie, nici macar lipsa narciselor nu i-a induplecat sa nu le rupa pana la ultima floare.Ultima oara am fost la Vad in 2005 la o saptamana dupa festival si inca erau foarte multe narcise prin poiene.Anul asta festivalul narciselor se va desfasura fara narcise.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.