În cocon

Cu un frig pătrunzător în oase, m-am refugiat sub pilotă şi am închis ochii pentru a-mi închipui mai uşor cum mi se încălzesc picioarele. Uneori, e suficient să construieşti un gând pentru a se înfăptui. Şi astfel, întregul aşternut s-a înfăşurat blând în jurul meu, căutând să mă protejeze – de frig, de dureri, de regrete, de lume. Pe nesimţite, am intrat în cocon.

Aici, totul este atenuat, molcom şi liniştit. Lumina ce pătrunde înăuntru nu are obişnuita forţă tăioasă, ci e moale şi caldă, în nuanţele ivorii ale familiarului. Iar întunericul nu-i o beznă profundă şi înspăimântătoare, ci e mai degrabă o perdea fină ce încearcă să oblojească răni vechi şi noi. Coconul acesta în care totul e difuz, dar nu şi confuz, îmi aminteşte că din când în când trebuie să caut acel loc unde mă simt în siguranţă, apărată de orice din afară – fie el bun sau rău. Că uneori confort nu e totuna cu delăsarea, iar o insulă de stabilitate în tumultul vieţii nu mă aruncă permanent în izolare. Doar că acum tânjesc după această izolare, în care nimeni şi nimic nu mai contează, mai mult ca oricând.

Iată deci că mi-o ofer, sub forma coconului uitării de toate. Aici nu exist decât eu, fără griji sau afecte. Aici, zâmbetul e sincer şi lacrimile eliberatoare, nu se simte umbra niciunei amărăciuni, iar solitudinea este doar o ocazie de senină introspecţie. Aici am pace, aici îmi e bine, aici pot fi eu pe toate dimensiunile. Cocon tămăduitor din mătase, rămâi paznic tăcut în jurul meu cât timp mă transform. Fii un al doilea pântece în care să mă retrag, ascunsă de lume, atunci când propriul meu sine mă cere.

Fii, deci, cocon viu şi înnoitor. Chiar dacă nu va ieşi niciun fluture din tine.

(01 mar 2019)