Mai puţin tu. Tu nu ai faţă în visele mele. Ştiu că eşti tu pentru că faci parte din mine, dar în locul feţei tale e o rană imensă, e un strigăt, e un chin. Nici măcar în somn nu mi-e dat să te privesc, fanteziile sau coşmarurile mele nu pot purta chip. Şi nici n-ar fi drept să văd altceva decât acea ultimă fotografie. Nici nu mai ştiu cine a făcut-o, doar că i-a dat numele „Le publique”, iar noi eram în centru, zâmbitori, prinşi de moment, entuziaşti. Câteva zile mai târziu, totul se schimbase, dar ce mai conta? Ironic nume franţuzit, într-o vreme când citeam versuri de muzical: Tu vas me détruire / Tu vas me détruire / J’aurais pu le prédire / Dès le premier jour / Dès la première nuit.
Cel mai des visez că-mi trimiţi vreo două rânduri; văd cum stai la birou şi le scrii, dar lumina nu cade decât peste litere. Şi totuşi n-ar putea fi altcineva decât tine, nu când sunt aşternute cele mai tainice frici ale mele. În câteva nopţi ţi-am visat casa în care te căutam şi, când în sfârşit apăreai, nu puteam distinge nimic clar de la gât în sus. Vai, dar cum ştiam că eşti, cu fiecare gând şi atingere şi răsuflare, apoi te pierdeam în neant… Între toate visele însă, unul mi-a rămas adânc întipărit, căci făptura aceea mereu calmă a urlat dintr-o dată înspre mine încât am sărit speriată din pat şi m-am uitat de jur împrejur să mă conving că sunt totuşi singură. Niciun alt vis nu mi-a părut vreodată mai real decât cel în care mi-ai strigat din toţi rărunchii: Lasă-mă!!! Îmi dau seama că glasul fără chip este de fapt simţul meu de autoconservare, dar… cum aş putea să te las? Măcar de m-ai fi putut privi în ochi când mi-ai aruncat asta.
O bucată de pluş un pic mai mare decât palma mea. O fotografie veche, irepetabilă. Un strigăt mai real decât toate. Un unic personaj fără contur, dar încărcat de amintiri şi uitări.
Oare în visele tale eu am faţă?
Visează cu mine măcar o dată, să ne redăm unul altuia chipurile.
(15 ian 2018)
Însemnări 