Arsuri sufleteşti – Fragmentul 8: Diriginta şi clasa

Fragmentul 8: Diriginta şi clasa

Când Liviu abia ce trecuse în clasa a 6-a, după o şedinţă cu părinţii în care s-au stabilit noi sume pentru fondul şcolii şi fondul clasei, părinţii lui s-au revoltat, pe bună dreptate. Lucrând şi ei, amândoi, în învăţământ (mama chiar în funcţie de conducere) ştiau că nu e cazul să se strângă bani pentru chestii inutile – draperii noi, cadouri pentru diverse ocazii, tot felul de protocoale.

Pentru cineva care îşi punea puţin mintea la contribuţie şi nu doar urma turma, ar fi trebuit să fie cel puţin suspect ceea ce cereau diriginta şi directoarea, mai ales că nu apăreau bonuri decât pentru chestiile minimale (care oricum nu făceau parte din obiecţiile părinţilor lui Liviu – cretă, burete, etc.); restul – o gaură neagră.

În acel moment, diriginta s-a supărat şi a zis că ea lasă clasa s-o ia altcineva. Marea problemă: „diriga” era foarte îndrăgită de colegii lui Liviu (şi, până atunci, şi de Liviu) şi de mulţi dintre părinţi, pentru că era „de gaşcă”: lua apărarea în cancelarie celor ce făceau tâmpenii, organiza tabere şi îi ducea pe elevi chiar şi în excursii pe munte. Aşa că toţi părinţii au făcut zid în jurul dirigintei împotriva celor doi „recalcitranţi”, iar urmarea a fost că şi o bună parte din colegii lui Liviu l-au exclus sau, mai rău, au început să-l bruscheze verbal şi fizic în clasă.

Băieţii cu care-şi petrecea timpul până atunci la şcoală şi în afara ei, „cei mai buni prieteni ai lui”, au început să strige la Liviu, să-l înjure, să îl facă în toate felurile, să îl şicaneze şi să îl lovească. Băiatul şi-a văzut de învăţat la şcoală, s-a mutat în altă bancă şi s-a îndepărtat de ei, însă acasă numai el ştie cât a plâns. Ce-i drept e drept, părinţii i-au fost alături, l-au încurajat să nu se dea bătut şi i-au promis că până la urmă, dacă lucrurile nu se remediază, îl mută la altă clasă. Totuşi, situaţia s-a calmat şi n-a fost nevoie.

În acel moment de tranziţie de la copilărie la adolescenţă, când oricum trăirile interioare sunt cel puţin tulburi, Liviu s-a confruntat intens cu teama de excludere socială, supărare, disperare chiar. A devenit mult mai retras şi mai selectiv în a-i alege pe cei cu care se înconjoară şi să îi pună în categorii destul de clare, cu „etichete” greu de schimbat – prieteni apropiaţi (extrem de puţini), cunoştinţe, camarazi în diverse activităţi, colegi.

Acest mod de a privi lucrurile continuă să-l însoţească pe Liviu-adultul, chiar dacă îşi dă seama că, pentru oamenii ce l-au încărcat negativ la momentul respectiv (colegii, părinţii acestora, diriginta), nu poate simţi decât ceva între înţelegere şi lehamite, pe principiul că atât au ştiut, atât au făcut.

Indiferent de vârstă, comportamentul adultului este intens marcat de experienţa copilăriei. Mai ales în momentele critice, cel care preia controlul este „copilul interior” cu ale sale spaime şi euforii. Dar, în primul rând, cu ale sale traume. În cazul fericit, un adult conştient de acestea vede când se face tranziţia şi alege să ia seama la mesajele primite, dar nu lasă copilul să acapareze frâiele, ci acţionează în virtutea autocontrolului şi încrederii în sine. În cazul nefericit, adultul se metamorfozează în copilul pe care încearcă atât de intens să-l reprime încât nu se mai recunoaşte şi intră într-un cerc vicios. Ce e mai grav? Faptul că te îngrozeşte ceva? Sau faptul că, îngrozit fiind, nu te mai regăseşti, oglinda emoţională îţi prezintă un străin, nu mai ai control asupra propriilor trăiri şi gânduri, iar asta te îngrozeşte şi mai tare? Iată efectul bulgărelui de zăpadă. Soluţia, spun specialiştii – fie ei psihologi sau duhovnici, este dezgroparea acelor traume băgate sub preş, retrăirea lor prin prezenţă conştientă şi, foarte important, iertarea. Iertarea celor ce au provocat, voit sau nevoit, acele arsuri sufleteşti şi, în primul rând, iertarea de sine. Am cules câteva astfel de episoade povestite de oameni care, în copilărie, au suferit răni cu efect de amprentă şi care acum încearcă să le vindece. Orice asemănare cu personaje şi fapte reale este pur neîntâmplătoare, dar redactarea poartă viciul prelucrării artistice.

(22 nov 2018)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.