O altă umbră

– Tu eşti alta, nu-i aşa?

– Da.

– A cedat nervos colega ta?

– Nu, dar s-a gândit că eu voi avea mai mult succes.

– Ah, deci vei începe şi tu să mă baţi la cap, nu? Zic să o laşi baltă, nu te aud.

– Vreau numai să vorbim. Ai fi surprinsă ce ar ieşi la iveală?

– A, da, corect, toţi suntem shrink-wanna-be’s, nu?

– Aiurea, doar aveam chef să facem o conversaţie. E ca un joc – te bagi?

– Cât timp nu-mi ţii morală, pot încerca.

– A venit din nou, nu-i aşa?

– Da, dar a fugit repede. A fost… a fost văzută.

– Serios?

– Da. A observat-o cineva. Ultimul om la care m-aş fi aşteptat, deci e clar că a fost subtilă ca o bâtă-n baltă.

– Chiar a văzut-o? Ţi-a zis el asta?

– Nu cu cuvintele astea, dar m-a întrebat ce se întâmplă, de ce mi s-au întunecat ochii – „parcă ţi-ar fi trecut o umbră prin privire”. Atunci a fugit, cred că s-a speriat. N-a mai revenit.

– Asta e grav… Adică e bine c-a fugit, dar dacă încep muritorii să ne observe ceva nu-i în ordine. Ar trebui să ne ascundem mai bine.

– Cred că a fost ceva singular.

– Sau omul a ştiut despre ce-i vorba.

– Sau aşa, n-oi fi singura cu pitici ca voi pe creier.

– Cât a durat?

– Nu mult, câteva clipe. Dar trebuie să te întreb ceva: voi sunteţi extrem de guralive şi sâcâitoare, ea de ce nu-mi spune niciodată nimic?

– Pentru că nu o lăsăm noi. Asta ar mai lipsi, să-ţi vorbească. De parcă n-ar fi de ajuns că vine.

– Eu cred că am avea o discuţie foarte edificatoare.

– O, da, sunt convinsă. Ne e teamă că ar fi şi definitivă.

– E ciudat, dintre toate, ea este singura cu care aş vrea să vorbesc, am avea ce ne spune.

– Da, ea ţie mai mult decât invers. Şi nimic din ce ar trebui.

– E acolo şi n-o pot ignora, trebuie să…

– Să ce? Cât timp suntem noi prin preajmă vom face tot ce putem să nu o lăsăm. Măcar acum nu mai negi. E acolo.

– Da, e ea, dar nu e ce insinuaţi voi. Nu-mi poate face nimic.

– Nu. Ea singură nu. Dar noi n-avem încredere în tine.

– A, perfect, join the club. Dar altfel. Sunteţi fataliste.

– Suntem cum ne proiectezi tu. Nu crezi că-s ciudate momentele în care apare? N-a venit în prima zi, nu-i aşa?

– Corect.

– Şi nu vezi de ce? Atunci aveai o responsabilitate, depindeau alţii de tine, cel puţin doi oameni. A doua zi erai fără astfel de implicaţii. Era un moment bun.

– Greşit. Oricând este un moment bun. Dar eu nu-l vreau… încă.

– Asta-i problema. Când îl vei vrea ea va fi acolo, poţi fi sigură de asta. Mai nasol e că ţi-l poate alege ea. De asta nu o lăsăm să-ţi vorbească.

– Astea-s porcării. Nu mă poate convinge de nimic, aşa cum nici tu sau colega ta de data trecută nu puteţi. De ce nu mă lăsaţi în pace?!

– Pentru că o parte din tine încă ne resuscitează. Şi trebuie să contra-balansăm.

– Nu prea e echitabil, nu? Ea e una singură, voi sunteţi multe.

– Da, dar nu prea facem faţă. Recunoaştem că e puternică. Mereu este. Cu atât mai puternică cu cât e şi posesorul.

– Puteţi sta liniştite, totul e în ordine.

– Momentan vrem să ştim de ce, în ce împrejurări.

– Nici eu nu ştiu sigur.

– Nu contează, spune-mi ce crezi, ce simţeai.

– Îmi miroseau mâinile a tutun. Nu ştiu de unde. Şi valea era pietroasă, colţuroasă, ceaţa densă şi ardea pe obrajii mei şi… nu ştiu. Mă simţeam ca un matador legat la ochi în timp ce hainele pline de paiete ar fi lucit în soare. Eram expusă şi în gardă. Am rămas cu privirea pierdută aiurea când a venit. Au fost, cred, numai câteva secunde. N-a făcut nici un semn, nu mi-a arătat nimic. Doar a stat acolo, să-i simt prezenţa. Apoi s-a speriat. Atât. Îmi pare rău că a fugit aşa şi că n-a revenit. Va fi însă data viitoare.

– O spui de parcă speri.

– Da, îmi place prezenţa ei, mă calmează, mă face să-mi zăresc drumul.

– Nu, te face să zăreşti drumul ei. Şi da, vrea să te liniştească. Noi vrem să te animăm. Te preferăm aşa.

– Dar vreau puţină linişte. Am obosit. Mă ustură tălpile şi vreau să merg cu ea măcar o dată. Simt că are multe să-mi ofere.

– O, da, nici nu vreau să-ncep să enumer. Termină! Opreşte-te, priveşte în jur şi mergi mai departe. Tălpile ţi se vor obişnui.

– Momentan merg. Şi nu de gura ta. Din inerţie.

– Se spune că pofta vine mâncând. Sau orice altceva. Las-o. N-o mai chema.

– Dar… niciodată nu o chem. Vine singură. E drept, n-o alung. Îmi este atât de familiară.

– Normal, e a ta. Ca şi noi, dar ea e mai profundă. În schimb, noi suntem mai multe şi ştim mai multe. Voi reveni. Ştiu că e încă înfricoşată de faptul că a fost văzută. Dar stăm pe-aproape pentru orice eventualitate.

– Mda, sunt convinsă. Hai, cară-te, am de lucru.

– Da, da, convenabil acum. Nu-i nimic, am fost avertizată. Revin.

(30 iul 2008)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s