22 octombrie 2006

Am crezut că te-am văzut… dar a fost doar o iluzie, nu erai acolo, era doar o proiecţie a ceea ce vreau din tine. Tu nu mai eşti, deşi vei pieri cu adevărat doar când te voi uita complet. Nu mi-ai răspuns, strigătele mele au fost în zadar. Chiar nu mă poţi ajuta? Sau nu vrei? Sau crezi că încă mă pot regăsi singură? Ah, singură… de o viaţă. Aşa este, ai dreptate – omul nu trebuie să creadă decât în el însuşi, nu trebuie să se bazeze decât pe sine. Dacă nu se ajută singur, altcineva nu poate. Căci cărările reale sunt cele netezite de el şi nu de altul. Ai dreptate.

Dar câteodată omul rătăceşte; şi nu numai atât, dar nici nu-şi dă seama, pentru că ochiul său obiectiv a fost orbit, fie de furie, fie de durere, fie de patimă. El vede totul altfel şi continua să rătăcească până la criza de identitate. Şi atunci se întreabă: bine, dar eu unde sunt? Unde mă duc de aici, cum mai găsesc forţă să mai lupt, cum înfrunt singurătatea? Şi atunci cineva ar trebui să-l ghideze, să-i înlăture vălul de întuneric de pe faţă şi să-l încurajeze. Ar trebui să ştii, eu am fost acel cineva pentru tine, îţi aminteşti? Ţi-am luat palmele între ale mele, apoi ţi-am mângâiat o şuviţă de par şi ţi-am descris ce văd eu înainte. Era alt drum, nu era cărarea ta înnămolită şi te-am condus pe ea. De ce nu poţi face tu asta acum? Acum cărarea mea e o mlaştină înşelătoare, e nisip mişcător, e fantomă de fum… Prinde-mă când mă împiedic şi cad, lipeşte-mă de tine şi nu mă lăsa să continuu. Încă am nevoie de ajutor – unde eşti?

(22 oct 2006)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s