Întrucât postările mele rareori apar în ziua pentru care sunt scrise, aici încerc să ţin evidenţa restanţelor de pe la concerte sau din călătorii. Tot aici apar referinţele către rarele aberaţii literare proaspăt incubate.
Staţi pe recepţie.
Noutăţi din Aberaţii literare
Un pic de căldură
Să vrei să nu mai fii
Noutăţi din Axa timpului
Valea Adâncă, Brâul Portiţei (Munţii Bucegi)
Munţii Piatra Craiului
Tristeţi de luni de dimineaţă, cu lunatici şi gândiri difuze… cumva, Pink Floyd spune povestea fiecăruia dintre noi la un moment dat :
You raise the blade, you make the change
You rearrange me ’til I’m sane
You lock the door
And throw away the key
There’s someone in my head but it’s not me
Linia melodică repetitivă, punctată din loc în loc prin note ce cresc tensiunea, armonia aproape diluată din spate, dar fără de care prim-planul nu ar fi complet, ritmul discret, vocea melancolică şi versurile atât de familiare fac din Brain Damage una dintre cele două piese de pe albumul iconic The Dark Side of the Moon cărora nu le aflu ierarhia în preferinţe. Regăsesc de fiecare dată atâta încărcătură muzicală şi emoţională în cântecul acesta încât îmi este greu să-l ascult de două ori la rând. Dar, după o vreme, simt că trebuie să revin la el şi am aceeaşi senzaţie de ireal şi desprindere pe care am avut-o demult la prima audiţie.
And if the cloud bursts, thunder in your ear
You shout and no one seems to hear
Cândva, curând poate, voi vorbi şi despre cealaltă piesă a albumului care mă duce în alt loc, în alt timp, poate şi cu alt suflet.
La ora 8:30 suntem gata de drum şi o luăm pe lângă Pârâul Morarului; îl traversăm şi începem urcuşul susţinut Piciorul Bujorului până în Poiana Bătrânilor, acolo unde la Cantonul de Vânătoare Colţii Morarului (1384 m) e ceva populaţie. Intrăm pentru scurtă vreme pe triunghi roşu, traversăm Valea Bujorilor şi facem stânga în Poiana Morarului, aşa cum indică şi scrisul de pe o stâncă: Valea Morarului. Pe măsură ce înaintăm pe vale, apar în toată semeţia lor Acele Morarului, iar sub ele se arată abrupte şi ameninţătoare Valea Poienii şi Vâlcelul Ţancurilor. Ajungem repede în Poiana cu Urzici (1650 m), iar turnul de piatră de pe dreapta numit Ţimbalul indică locul unde valea încă largă îşi împarte destinaţiile. Chiar de la baza Ţimbalului porneşte traseul spre Creasta Balaurului, iar vizavi, pe stânga unde suntem şi noi, mai întâi Râpa Zăpezii, apoi Valea Adâncă – cea pe care dorim s-o parcurgem astăzi.
În Valea Adâncă intrăm efectiv la ceasurile 10 şi o începem cum nu se poate mai bine: scurtă repriză de somn pe un tăpşan nebătut de vânt, repaus binevenit după trezirea brutală de dimineaţă. Ceva mai vioi, începem urcuşul pe lângă Colţii Văii Adânci, iar eu mă bucur ca un copil de reîntâlnirea cu stânca. Deşi te ţine „în priză”, valea nu este încă deloc grea, iar efortul se repartizează echilibrat între picioare şi braţe; ok, mai puţin în zona unde talvegul a fost aproape înfundat de avalanşele care au curs cu tot cu jnepeni şi pământ. Săritorile sunt lejere, excepţie făcând un horn ce devine pământos în partea superioară şi starea de degradare te face puţin nesigur. Cele două pitoane deasupra pot fi utile când, mai ales în vreun grup mai mare, cineva nu mai „simte” stânca.
Ora 11:30 ne găseşte în Brâul Mare al Morarului, posibilitate de retragere pentru cei care doresc să urce doar această parte din vale, pentru ca apoi să facă o plimbare la stânga, pe sub Ace spre Valea Cerbului; brâul se continuă şi în dreapta, dar nu la fel de evident şi cu posibile surprize de jnepeni. Nu mai avem mult de urcat de la brâu şi dăm de săritoarea dificilă a văii, acea unică şi deosebită săritoare – o vom numi Săritoarea! Cândva, am înţeles că se putea trece prin spaţiul lăsat sub stânca ce blochează valea, dar viituri şi aluviuni au colmatat accesul şi au crescut gradul văii la 1B. Pitonul din peretele stâng şi cordelina din el indică abordarea, însă lespezile lipsite de prize îmi taie orice elan de a încerca să urc eu prima, chiar şi după ce Claudiu pune scăriţa în piton. Pleacă deci el cap, în timp ce eu filez cu picioarele tot mai îngheţate în singurul petic de zăpadă al văii, plasat strategic chiar aici. Nu trece chiar lejer, dar trece fără să cadă şi mă asigură în pitonul de deasupra. Eu mă chinui de-mi sar fulgii, cu tot cu scăriţă, fisură bună ca priză de mâini şi indicaţii de deasupra; e grea urcarea asta, bai, frate! La final, ne tragem sufletul, strângem coarda şi hamurile şi continuăm în sus.
După o vreme, dăm de o altă brână desprinsă clar în stânga, chiar deasupra unui turn de piatră; aici facem popas pentru a o explora puţin, mai ales că de pe platforma ei se desfăşoară o largă panoramă spre Valea Prahovei şi dincolo de ea. După două ceasuri de la Brâul Mare al Morarului, ne reluăm drumul printr-o vale ce se lărgeşte şi devine friabilă, în timp ce mai sus de noi caprele negre îşi fac de lucru – mai rumegă un fir de iarbă, mai lansează un proiectil… La ora 14:30 poposim în Creasta Morarului, lângă ieşirea din Ace. Este atâta linişte aici, unde bătăile de aripi ale corbilor au ecou de bici, iar Bucşoiu îşi înalţă crenelurile cetăţii… Nu ne-am da duşi, dar ştim că ne aşteaptă ceva drum şi la coborâre.
O luăm pe primul vâlcel pe dreapta, probabil lipsit de nume, care până la urmă dă în Vâlcelul Morarului; pentru mine nu-i chiar o sarcină uşoară, căci solul e friabil şi ia forma a tot felul de brâniţe şi trepte de pământ. Până la urmă, ora 16 ne găseşte în Valea Morarului în locul numit La Obuz (1920 m), acolo unde Brâul Mare al Morarului se continuă prin Brâul Mare al Bucşoiului). Urmăm Valea Morarului, mai nou dotată şi cu două seturi de lanţuri, iar după încă un ceas revenim în Poiana cu Urzici. Dăm jos căştile, pregătim frontalele şi facem cale-ntoarsă pe acelaşi drum urcat de dimineaţă. La ora 18:30 suntem din nou la maşină şi plecăm spre Buşteni. Acolo, ne umplem burţile la Casa Magică şi ne retragem dincolo de calea ferată, la duş şi somn în Vila Deea.
Este ora 11:30 când părăsim Jepii pe Brâul Portiţei – traseul cu grad 1A planificat pentru astăzi. Urcuşul este lin şi alternează cu câteva curbe de nivel terasate, în timp ce lasă în urmă intersecţiile cu Vâlcelul Ţiţeica şi Valea Spumoasă. Ne ia un ceas până la Portiţa Caraimanului, principala atracţie a brânei; cum nu există probleme „tehnice”, mulţi turişti vin până aici să vadă frumoasa suprapunere de stânci, motiv din care cărarea este şi atât de clară pe acest tronson. Stau şi mă întreb: care o fi linia invizibilă ce leagă Portiţa Caraimanului din Bucegi de Gura Portiţei din Deltă?… Ne odihnim şi noi la soarele ce încălzeşte Portiţa, luăm prânzul, apoi ne vedem de drum.
De acum intrăm la umbră şi începe „relaţia” năbădăioasă cu jnepenii – când agresivi, când ajutoare indispensabile. Trecem de Valea lui Zangur, apoi de Vâlcelul Uriaşului şi de părintele său, Vâlcelul Mortului, acolo unde brâna suferă o mică discontinuitate şi coboară câţiva metri într-un traverseu pe stânca aderentă. Ajungem repede în avalul din care s-au desprins toate acestea, Valea Seacă a Caraimanului, loc de început al Hornurilor Văii Seci. Le lăsăm şi pe acestea în urmă, în timp ce brâna traversează Spălătura Văii Seci cu o ruptură de pantă de toată frumuseţea.
După tot acest traseu în care minunile abruptului ni s-au dezvălui la tot pasul, fără a ne cere prea mult efort, ci numai puţină atenţie, iată că la ora 14:30 avem de-a face şi cu „încercarea” zilei: hornul! Acesta trebuie urcat şi, deşi în primă fază nu pare greu deloc, încercarea mea de a merge prima eşuează lamentabil, căci amestecul de iarbă şi pământ de după primul prag nu-mi dă deloc siguranţă. Aş vrea să continui, dar am senzaţia că picioarele îmi stau în gol, în timp ce mâiînile nu reuşesc să prindă nicio priză consistentă. Mă dau jos cu vânătăi pe orgoliu şi îl las pe Claudiu. Nici el nu pare prea confortabil în unele momente, dar îi dă în sus şi pune coarda de bradul plasat strategic la ieşire. Odată prinsă în manşă, curajul iese la iveală şi urc hornul fără să mă gândesc şi fără să simt că mă las în coardă; nici măcar nu ating pământul ala instabil cu iarbă alunecoasă, căci prizele au răsărit ca prin minune pe stâncă – şi pentru mâini, şi pentru picioare. Frate, ce element psihologic e coarda asta… Când ajung sus şi Claudiu se apucă să strângă asigurarea, face el ce face şi scapă una dintre carabiniere. Vedem unde se opreşte şi decidem că merită recuperarea ei, aşa că pleacă la vale în rapel. În acest timp, eu stau pe platformă şi admir Spălătura, iar când privirea îmi urcă mai sus văd profilat pe cer, abia vizibil, portalul din piatră pe care am ieşit acum un an şi ceva din hornurile Secii, în plină noapte senină, motiv din care i-am spus atunci „poarta stelară”. Claudiu culege caraba şi dă să urce ca mine, în manşă, dar se răzgândeşte: cum ar fi să vadă totuşi cum e varianta din stânga hornului, cea recomandată de un desen pe stâncă? O ia deci pe acolo, urcă destul de repede, apoi urmează brâniţa ce face legătura cu ieşirea din horn; aceea nu-i prea comodă, dar pitonul plasat acolo e numai bun de priză de mână, aşa că se întoarce cu noi şi utile cunoştinţe.
De acum, lucrurile redevin uşoare, cu mici emoţii totuşi în zonele cu „prize” din iarbă. Urcuşul ne duce prin jnepeni şi pe tăpşanul înclinat, dar scurt, care iese în partea de final a Crestei Picăturii. Reveniţi pe stâncă, ne mişcăm destul de repede şi ne permitem câteva pauze pentru a admira amurgul fumuriu întins peste Valea Prahovei, dar şi abruptul maiestuos al Coştilei, cu imaginea senzaţională şi integrală a Blidului Uriaşilor. Pe acolo, pe undeva, trece Brâna Marea a Coştilei, traseu nemarcat atât de uşor, dar cărui existenţă pare de aici imposibilă. La ceasurile 16 urcăm în Şaua Mare, acolo unde apa a săpat în stâncă, cu pricepere, aşa-numitele Clepsidrele, lăsăm în urmă Brâna Văii Albe şi după încă o oră ne aflăm la baza Crucii Caraimanului (2291 m).
Cum soarele deja apune cu ultimele sale culori, nu mai poposim la înălţime, ci căutăm cea mai scurtă cale de coborâre şi revenire la maşină. Nu mi-e foarte clar cât mergem fără vreo cărare clară şi cât ţinem vreun traseu „omologat”, cert este că tăiem cât putem întunericul din Platoul Bucegilor, iar puţin înainte de ora 19 suntem înapoi la Piatra Arsă.
Ţinând cont de faptul că azi n-am avut deloc un ritm bun şi, totuşi, timpul total este mai mult decât decent, ajungem la concluzia că abordarea aceasta (maşina în Platou, coborâre pe Jepi) este mult mai eficientă decât cea clasică – urcare din Buşteni, apoi scurtătură prin Ţiţeica sau Spumoasa. La dus ca la dus, dar mai ales la întors, când ar fi trebuit să coborâm Jepii în totalitate. Ca să nu mai zic că, aşa, şuntăm traficul din Buşteni. E drept, până la Comarnic tot cu viteza melcului adormit conduc, ceea ce întârzie considerabil revenirea acasă.
Iată însă că ajung acum, într-un moment oarecum mohorât al anului, când frunza s-a dus, dar zăpada încă nu a acoperit locurile. Chiar şi aşa, văduvit de culoare şi abandonat în macularea amorţirii dintre anotimpuri, Craiul şi vecinătăţile sale au un farmec aparte. Traseul nu este cine ştie ce, nici ca efort, nici ca altitudini, dar deschide câteva ferestre extrem de frumoase.
Punctul roşu porneşte de la Podu Dâmboviței (800 m) şi urmează cea mai domoală parte a crestei principale a Pietrei Craiului: urcă pe Vârful Plăic (1065 m) şi pe deasupra Văii Ancului, lasă în urmă Stana Plaiu, apoi merge pe sub Vârful Plaiul Mare (1172 m) şi Vârful Pietricelei (1279 m) până la obârşia Văii Ulucilor. Este primul loc deschis către împrejurimile stâncoase, generos punct de belvedere.
De aici, panta devine ceva mai abruptă în timp ce trece peste Muchia Frumoasei spre Stâna Zăpodie, iar din Şaua Sub Pietricică (1241 m) poteca se ţine de Culmea Prepeleacului şi Culmea Stânelor, în cel mai susţinut sector al acestui scurt traseu. Odată îmblânzit urcuşul, cărarea depăşeşte Valea Peşterii şi locul numit La Padina Florichii, pentru a ajunge în Poiana Pietricica, acolo unde începe Valea Vopselelor. Poiana largă, gravitând în jurul Stânei Pietricica, oferă o superbă perspectivă asupra lamei calcaroase a Craiului şi te îndeamnă să-ţi faci planuri ca, poate curând, să atingi acele înălţimi zimţate. Acum însă rămâi să-ţi tragi sufletul la stână şi să te pregăteşti de cale-ntoarsă.
Paşii sunt aceiaşi până dincolo de Muchia Frumoasei, pentru ca acolo triunghiul roşu să ofere o variantă scurtă de coborâre în Cheile Dâmbovicioarei. Traseul începe cu încă o perspectivă, din alt unghi, a crestei iţite pe deasupra pădurilor desfrunzite, apoi urmează rapid Valea Ulucilor, pe sub Stâna Vopselelor. Punctul final îl reprezintă drumul străjuit de livezi şi fâneţe ce dă la Izvoarele din Plai, oprit brusc în Dâmbovicioara (900 m). Iată descrierea unei zile foarte leneşe în Coada Pietrei Craiului, dar nu lipsită de frumuseţea unui masiv extrem de drag mie.
Există pe lumea aceasta modernă perioade muzicale, trupe şi piese despre care nu putem spune că nu mai sunt „la modă”. Cumva, ele transcend trecerea decadelor şi rămân actuale nu doar pentru nostalgici. Anii ’70 cu boemia hippie, Pink Floyd şi multe dintre creaţiile englezilor se pliază perfect pe descrierea mea, iar întâmplarea face ca în ultimele zile să le trec în revistă discografia. Dacă mulţi iubitori ai muzicii bune din ziua de azi apreciază mai degrabă perioada progressive a trupei, unde emoţia se regăseşte într-un demers elaborat şi complex, eu tocmai mi-am dat seama că rezonez excelent cu albumele mai de la începuturi. Este vorba de nişte ani când eu nici nu existam, dar cumva acordarea chitarei de atunci, modul de a folosi clapele şi sample-urile, dar mai ales alegerile din linia vocală ajung la mine într-un mod greu de descris – profund, mişcător, hipnotic. Astfel că nu mă mai miră când spun că una dintre piesele mele preferate din întreaga activitate Pink Floyd este If. Poate datorită muzicii extrem de melodioase şi într-o anume măsură difuză, poate datorită vocii lui Waters, poate datorită versurilor atât de apropiate de structura mea psihologică ancorată în eternul „dacă”. Cert e că If nu îmbătrâneşte niciodată pentru mine, pendulând între Pink Floyd şi Rudyard Kipling. Ce simplă este trecerea de la „If you can meet with Triumph and Disaster, / And treat those two impostors just the same;” la „If I go insane / Please don’t put your wires in my brain.” – nu-i aşa?
La ora 8:30 grupul nostru porneşte de lângă Monumentul Eroilor, în sus pe străzile micului oraş vâlcean, iar după Liceul Tehnologic prindem una din puţinele dovezi ale punctului roşu ce ne va însoţi astăzi. La început, pentru scurt timp, poteca se profilează destul de clar prin livezile oamenilor, dar dispare aproape complet odată ce ne încadrăm pe Muchia Vulturesei. Urcuşul alternează pantele cu nişte curbe de nivel fărâmicioase, apoi se transformă repede într-o ascensiune abruptă şi sălbatică, prin vegetaţia deasă, mai verde sau mai uscată, asezonată cu muşchi, licheni şi ciuperci. Târâş-grăpiş ajungem efectiv pe muchie şi nu trece mult până ce suntem răsplătiţi cu primele panorame ale zonei: Valea Oltului deja îmbrăcată de tomnă multicoloră, Munţii Cozia un pic pierduţi în neguri, Munţii Făgăraş bine pudraţi cu zăpada zilelor reci nu demult trecute.
De acum vom alterna fără oprire urcările abia ghicite prin codrul des, pantele rupte fără niciun dumnezeu, platformele de belvedere precum cea pe care luăm masa de prânz, colţii de stâncă ieşiţi de te miri unde. Înaintăm greu, cu toate că nu câştigăm cine ştie ce altitudine, iar distanţa acoperită nu e nici ea lungă, dar reuşim să lăsăm în urmă Vârful Vâltureasa (1449 m) şi Vârful Cârligele Olăneştilor (1221 m). În jur de ora 15:30 suntem lângă Vârful Verdeş (1450 m); spun „lângă” şi nu „pe”, întrucât după a doua încercare ratată de a-l nimeri şi după alte două vârfuri vecine urcate aproape degeaba, renunţăm la „cucerirea” lui şi preferăm să-l admirăm de la distanţa altor metereze stâncoase.
Coborâm şi ne reluăm drumul pe lângă ceea ce ar fi Izvorul Ferigilor, acolo unde numai crucea din lemn punctează locul, căci cursul de apă este complet secat. Mai avem un singur mare obiectiv pe ziua de astăzi şi trebuie să facem totul pentru a nu-l rata. La scurt timp după izvor, acolo unde în dreapta noastră s-ar ghici o şa la înălţime, lăsăm bagajele şi-i dăm cu avânt în sus. Ajunşi în înşeuare, găsim potecuţa firavă ce duce şi mai la dreapta spre strunga stâncoasă în care ar urca o bandă roşie arhaică – vechi drum pierdut în uitare. Aici, în strungă, pe stânga se află un horn uşor de suit pe treptele din iarbă şi pământ, iar la capătul său, dincolo de tridentul unui mesteacăn, se află altitudinea maximă a masivului: Vârful Narăţu (1509 m). Aici, peisajul care ne-a însoţit întreaga zi ori de ce ori ieşeam la lumină, se completează cu sora mai mare a Narăţului, tot din Căpăţânii, dar mult mai stâncoasă: Buila-Vânturariţa. Este ceasul 17 când facem fotografia de grup şi încercăm să ne întipărim pe retină frumuseţea acestor locuri, iar ploaia care deja udă bine una dintre văi ne îndeamnă să ne grăbim la vale. Coborâm pe altă potecă, nu tot pe horn, şi revenim mai întâi în cărăruia abia iţită de mai devreme, apoi jos la rucsaci.
Îi aruncăm în spinare şi ne vedem de drum, de acum într-o continuă coborâre. Aceasta se încheie la ora 18 în Şaua Târsa (1280 m), unde punem corturile nu în poiană aşa cum aveam în plan, ci în pădurea ce ne mai apără o vreme de ploaia care ne-a prins din urmă şi care e clar că nu glumeşte cu intenţiile sale. Şi plouă, şi plouă, şi plouă, astfel că cei mai mulţi dintre noi uităm şi de cină, şi de orice altceva în favoarea somnului într-un sac cât de cât cald. Eu, de exemplu, reuşesc să dorm aproape paisprezece ore, mai ales că ne e clar tuturor că azi ne-am îndeplinit „sarcinile de lucru”, dar mâine ne va fi imposibil.
De acum rămânem mai mult sau mai puţin în albie, trecem peste, pe sub sau de-a dreptul prin doborâturi, ne zgâriem în rugi sau crengi uscate, ne urzicăm, ne prindem picioarele între bolovani instabili şi aşa mai departe, ca să nu mai spun că traversăm pârâul de nici nu mai ştiu câte ori. Din fericire, apa este mică şi nu ne pune probleme decât la descăţărarea în traverseu a unei stânci, fix deasupra copăii pline cu apă create în vad. Dar avem ochi şi suflet să observăm şi frumuseţile acestei sălbăticii: murele coapte, salamandrele şi puii lor, broaştele ascunse pe jumătate sub frunze, spectacolul apei printre stânci. După ore de coborâre parcă interminabilă şi destul de solicitantă nu atât fizic, cât psihic prin atenţia pe care trebuie s-o acordăm fiecărei porţiuni, dăm mai întâi în rămăşiţele unui drum forestier, apoi de primele clădiri ale Brezoiului. Drumul nostru se uneşte cu punctul roşu pe care am pornit ieri şi se încheie în parcarea din centru.
Nu mai avem decât să trecem în haine curate şi să ne oprim la o masă bogată pe Valea Oltului, înainte de drumul spre casă. A fost deci Narăţu, de plăcut mi-a plăcut; dar pe traseele de ieri şi azi mi-e greu să cred că voi reveni. Sunt însă alte cotloane – şi nu puţine – încă nedescoperite, aşa că cine ştie când ne vom întâlni din nou.
Este drept că de multe ori ceea ce mă prinde la o piesă e linia melodică a vocii, iar versurile reprezintă un aspect care mă poate influenţa masiv. Obituary e însă un caz special – vocea lui John Tardy este, într-adevăr, specială şi inconfundabilă, dar linia numai „melodică” nu e (în sensul de melodioasă, evident), iar versurile de multe ori pot fi catalogate cu dragoste înţelegătoare drept cretine (atunci când chiar au vreun sens). Totuşi, Obi este Obi şi una dintre puţinele trupe de death metal brutal care-mi place necondiţionat, iar pe scenă aş revedea-o oricând. Să-i dăm însă cezarului ce-i al cezarului, căci în spatele versurilor tâmpiţele emise de glasul cavernelor partea instrumentală este excelentă, uneori genială. Albumul lansat anul trecut, Obituary, are doza lui de agresivitate în tempou mediu transpusă pe riff-urile demenţiale ale lui Kenny Andrews, iar adepţii metal-ului extrem au de unde alege – Brave, A Lesson in Vengeance, Kneel before Me sau Straight to Hell ar trebui să fie pe gustul amatorilor de brutalitate. Eu însă am rămas „tablou” când am ascultat Ten Thousand Ways to Die; am lăsat să mai treacă o piesă şi am revenit – acelaşi efect. Obi, eşti demenţială! Nici nu-mi amintesc când mi-a plăcut ultima dată atât de tare o expunere death metal! Am dovada că versurile pot fi şi inteligente (aceeaşi strofă de trei ori, dar mai bine aşa), iar partea de chitară din spate este ge-ni-a-lă. Impresionant cum după riff-urile oricum superbe ce compun tema principală, suprapuse pe ritmul impus de baterie, vine acel solo dinspre sfârşit care o dă în progressive. Scoate vocea şi faci din Ten Thousand Ways to Die coloană sonoră de film SF.
Lay down a peaceful vision
Lay out your prayer for peace
Lay down a peaceful vision
I’ll lay out ten thousand ways to die
N-am idee de ce uneori mă cufund într-un trecut cel puţin îndoielnic în ceea ce priveşte preferinţele mele muzicale, adică scena mainstream a anilor ’90, însă ironia face ca unele dintre lucruri ascultate pe atunci acum nu doar că nu le resping, dar le parcurg – sper eu – cu alt nivel de înţelegere. Nu doar că vocabularul meu în engleză a crescut (inclusiv pe partea de jargon) şi că urechile mele aud altfel muzica, dar cumva şi experienţa de viaţă îşi face simţită prezenţa. Ok, poate că încep să disec prea mult nişte lucruri – cântece – care ar trebui simţite la primul instinct, dar cumva chiar percep cu totul şi cu totul altfel un album pop-rock ce mi-a plăcut, într-adevăr, la momentul respectiv, dar acum mi se pare senzaţional. Este vorba despre Jaggedd Little Pill şi, mai ales prin prisma textelor, îmi dau seama că în 1995 Alanis Morissette chiar a venit cu ceva revoluţionar în zona – aşa cum am mai zis – mainstream, radio-friendly şi difuzabil la MTV (cu cenzura de rigoare, evident). Pe atunci mi se părea doar o rebeliune seducătoare – gen gagica în pantaloni mulaţi de piele, cu părul până la brâu şi care n-are reţineri când îi vine să spună „fuck”; probabil că adolescenta în devenire din mine de asta a şi rezonat cu piesele ei. Acum văd altceva în spatele atitudinii ostentative – muzica foarte mişto şi nişte versuri extrem de mature (exemplu, în Hand in My Pocket: „I’m broke but I’m happy / I’m poor but I’m kind / I’m short but I’m healthy, yeah / I’m high but I’m grounded / I’m sane but I’m overwhelmed / I’m lost but I’m hopeful, baby”). Fără dicuţie, unul din puţinele albume non-metal pe care le-aş cumpăra şi astăzi, eventual cu varianta sa acustică lansată la aniversarea unui deceniu. Dar pentru că totuşi inima mea bate a „metal”, zău dacă aş putea alege altă piesă decât cea mai agresivă şi mai revoltătoare ca mesaj – You Oughta Know, un preambul prin „Are you thinking of me when you fuck her” şi „And every time I scratch my nails / Down someone else’s back I hope you feel it” pentru ceea ce vine mai târziu: „You took me out to wine, dine, 69 me / But didn’t hear a damn word I said” (Right Through You) şi „So forgive me love / If I cry in your shower / So forgive me love / For the salt in your bed” (Your House).
Vă dau cuvântul meu că nu mă aşteptam să pun pe blog vreo piesă Sepultura din ultimii ani. Asta pentru că, din perioada post-Max, singurul aspect al brazilienilor care mi-a spus ceva au fost concertele – cu adevărat zid. În rest, prea puţin pentru a-i mai băga în seamă. Totuşi, într-un efort de voinţă, am ascultat abia acum ultimul lor album, apărut de ceva timp, şi trebuie să recunosc faptul că Machine Messiah nu sună rău deloc. De fapt, jumătate este foarte bun, iar jumătate este foarte Slayer, aşa că nu ştiu exact cum să mă pronunţ. Totuşi, există o piesă care m-a surprins cu adevărat şi pe care acum o ador – complet atipică pentru Sepultura, dar deloc în asentimentul trupei, ce demonstrează că Andreas Kisser poate fi genial când vrea. Si dacă de ceva ani am fost convinsă că nu voi mai apuca să spun „oau” la o piesă Sepultura, ei bine… Oau! Iceberg Dances, incredibil moment instrumental!
Într-adevăr, este un pic atipic pentru mine să vin cu o propunere muzicală din aria alternative rock / indie / britrock, însă de câteva zile tot am în cap acordurile de la Weak şi, cumva, mi-am amintit de una din puţinele trupe de gen pe care le-am ascultat demult, la începuturile adolescenţei mele. Chiar dacă la respectivul moment mă descurcam şi eu cu puţinele lucruri cât de cât atractive de la MTV, acum parcă văd în altă notă activitatea muzicală a celor de la Skunk Anansie din urmă cu mai bine de două decenii, le înţeleg mai bine melanjul de rock, pop şi rap, ca să nu mai spun că apreciez cu totul altfel vocea lui Skin.
 |
 |
|
