NOTA BENE

Întrucât postările mele rareori apar în ziua pentru care sunt scrise, aici încerc să ţin evidenţa restanţelor de pe la concerte sau din călătorii. Tot aici apar referinţele către rarele aberaţii literare proaspăt incubate.

Staţi pe recepţie.

Noutăţi din Aberaţii literare
Zăpada, mistreţii, focul

Noutăţi din Axa timpului
Munţii Ţarcu şi împrejurimi
Două zile, două fete, patru văi (Munţii Bucegi)

Advertisements
Posted in Uncategorized | 8 Comments

Munţii Ţarcu şi împrejurimi

Nici nu-mi amintesc când s-a întâmplat ultima dată ca de Rusalii să nu se anunţe (şi adeverească) furtuni la munte, în special în zonele înalte. Şi anul acesta weekendul prelungit este ameninţat de ploi cu descărcări electrice aproape oriunde în ţară, inclusiv acolo unde am vrea să ajungem: Munţii Ţarcu. Cu speranţa că nu va fi totuşi aşa rău, ne strângem pentru drum Livia, Vlăduţ, Grasu, Dorin, Hanna şi cu mine; poate-poate ne strecurăm printre averse şi, în caz de ceva, ne reorientăm la faţa locului spre zone mai liniştite. Plecăm sâmbătă dimineaţa cu o primă oprire în Filiaşi, unde Dorin ne întâmpină cu sărmăluţe-n foi de viţă şi o livadă plină de vişine, dude, cireşe, agrişe – tot ce-ţi doreşti. Se adaugă păsatul tradiţional de Rusalii adus de Livia şi ne umflăm bine burţile înainte de a porni mai departe.

O luăm spre Caransebeş (alt sinonim pentru „bragă”), iar de acolo ne despărţim de drumul principal în favoarea unuia extrem de pitoresc – cel care trece prin Borlova şi urmează în amonte Valea Craiului; deşi urcă de la un moment dat susţinut, în serpentine, nu pot să nu mă gândesc cât de fain ar fi la pedale pe acolo, prin satele uitate de lume şi păduri răcoroase. Prima parte a „traseului” nostru este, deci, motorizată – ascensiunea în staţiunea Muntele Mic, cunoscută în zonă pentru pârtiile de schi, dar având un aspect decrepit, în ciuda câtorva pensiuni mai noi şi mai arătoase. Parcăm maşinile lângă enorma cruce albă din metal şi scrutăm depărtările mult mai joase, acum înnegurate şi ameninţate de furtuni. Când în sfârşit ne convingem că acestea nu vin peste noi, o luăm la pas până pe Vârful Muntele Mic (1802 m), aflat în apropiere. Acest vârf nu-i altceva decât dealul banal de unde pornesc iarna schiorii, însă ce-i al lui e a lui: o largă perspectivă către Ţarcu şi Godeanu, cu accent pus pe trecerea dintre ei. Este momentul când ne amintim de tura de hăt, acum zece ani, când am făcut traversarea Godeanu-Ţarcu, una dintre turele memorabile Ursul Trubadur, cu ditamai rucsacii în spate, nenumărate urcări şi coborâri, campări lângă lacuri glaciare, conserve şi afine proaspete.

Purtând aceste amintiri şi nostalgii, revenim la maşini şi coboram cu ele în Şaua Jigorei (1205 m), practic trecerea spre zona centrală a Munţilor Ţarcu. Lăsăm autoturismele cât de cât ferite şi ne pregătim de drum, deja hotărâţi pentru schimbarea planului iniţial: adică vom dormi numai o noapte în zonă. Un pic înainte de ora 19 începem în sfârşit partea montană. Să nu mire pe nimeni ceasul înaintat; nu doar că drumul a durat mult şi am mai petrecut ceva timp pe Muntele Mic, dar nici nu avem cine ştie ce de mers pe ziua de azi. Începem un urcuş lin pe Culmea Văratica, marcaj bandă roşie. O succesiune de pante alternează pădurile cu luminişuri; trecem astfel de Poiana Prisaca, apoi avem o imagine largă în Poiana Şeroni, aşezată pitoresc între Vârful Şeroni (1399 m) şi Căldarea Olteana. Deja înălţimile Ţarcului ne sunt accesibile şi conturăm traseul imaginar de mâine.

Până una-alta continuăm drumul pe Muntele Cuntu, pentru ca la ora 20:30 să ieşim la liman în şaua largă, despădurită, unde se află Cabana Cuntu (1440 m, obiectiv meteorologic), o stână bogată şi o adevărată tabără de corturi despre care aflăm că este a cehilor veniţi să viziteze Banatul unde s-au născut bunicii lor. Ridicăm repede „vilele” temporare chiar lângă clădirea solidă a cabanei, apoi scoatem pe masă ce avem mai bun la noi şi luăm cina sub privirile rugătoare ale unui masiv dulău ciobănesc; noi înghiţim, el oftează… Seara se încheie „romantic” sub lumina puternică a unei luni superbe, abia înălţată deasupra brazilor rari din coastă. Poate că am mai sta, dar nu numai că ne ajunge oboseala, însă ne dau de furcă acele musculiţe care apar pe munte când nu bate vântul, mai agresive ca ţânţarii din păduri.

Tocmai din cauza prognozei ce anunţă furtuni după-amiaza, duminică ne trezim foarte devreme, iar la ora 7:30 suntem deja pe traseu – parcă în contrast cu lenea de ieri. Poteca (aceeaşi bandă roşie) începe abrupt pe Plaiul Vârciorovei, se domoleşte o vreme, apoi iar o ia susţinut – dar scurt – până în coasta întinsă pe deasupra Pârâului Lung. Aici se formează de fapt circuitul ce vrem să-l urmăm, întrucât cărarea se desparte în două pentru a se reuni sus de tot. Noi alegem să urcăm pe varianta din dreapta, cea care o ia pe versantul Căldării Gropiţa.

Momentan soarele arde cu putere, iar cerul albastru ne permite panorame generoase în toate direcţiile, dar cea mai frumoasă imagine este cea a Căldărilor Ţarcului – circurile glaciare prin care urmează să ne întoarcem. După o serie de urcuşuri în serpentine, la ora 10 ajungem la staţia meteorologică de lângă Vârful Ţarcu (2190 m) şi facem un popas chiar pe vârf, înconjuraţi de aceleaşi musculiţe arţăgoase de aseară – doar că şi mai multe. Ne tragem sufletul deasupra Iezerului Ţarcu (2120 m), încă ascuns sub omăt, şi ne delectăm cu imaginea înălţimilor ce ne împresoară: Munţii Retezat cu urme de zăpadă şi Parângul undeva în ultimul plan, ghicit prin pâclă; mult mai aproape, Godeanu prelungit apoi cu Cernei până la Zascolul Arjanei, uşor identificabil în această dimineaţă frumoasă.

Conştienţi totuşi că vremea bună nu va ţine mult, mai ales că primii cumulus congestus îngrijorători încep să se nască deasupra Retezatului, pornim deci departe într-un scurt interludiu de creastă, printre Pietrele Dracilor şi Vârful Bodea (2169 m). Ocolim uşor Şaua Plaiului (2058 m) pentru a nu avea de-a face cu turmele de oi şi câinii de pază, iar în scurt timp începem coborârea prin Căldarea Oboroacele. Traversăm această superbă căldare multicoloră şi parfumată datorită nenumăratelor flori, luăm apă din izvorul rece care formează mai jos o înşiruire de cascade şi se despleteşte pe pajişti precum cosiţele legendarelor ciobăniţe, apoi pornim la deal pentru a încheia circuitul. În spatele nostru cerul a devenit plumburiu şi tună tot mai des, aşa că ne grăbim la vale. Ne bucurăm că până acum ne-a ocolit ploaia, dar parcă am vrea să strângem şi corturile pe uscat.

La ora 14:30 suntem înapoi în tabără, o „dezmembrăm” rapid şi pornim spre maşini, pe acelaşi drum urcat ieri din Şaua Jigorei. Toată tărăşenia ne ia cam un ceas şi, la final, constatăm că am avut noroc: nu ne-a atins niciun strop de ploaie. Deschidem larg toate uşile, căci aerul din autoturisme e de nerespirat, în timp ce aranjăm bagajele şi ne pregătim de o porţie de condus.

Avem de gând ca, dacă tot suntem în zonă, să ajungem într-un loc pentru care altfel nu ne-am deplasa jumătate de ţară: Munţii Semenic. O luăm deci prin Slatina Timiş, unde părăsim drumul naţional pentru o superbă şerpuire a Râului Slatina; lăsăm în urmă Brebu Nou cu a sa staţiune Trei Ape (loc ce-mi evocă amintiri din vacanţe petrecute demult cu părinţii), apoi trecem cu maşinile pe lângă Vârful Semenic (1446 m) şi ne oprim în Vârful Piatra Goznei (1447 m). Aici se află practic staţiunea Semenic, cu acelaşi aspect deplorabil ca şi Muntele Mic; acolo măcar instalaţiile de schi arată normal având inclusiv nocturnă, aici nu sunt sigură cât din ele mai funcţionează. Nici priveliştea nu se compară cu cea de pe Muntele Mic, aşa că părăsesc incinta destul de dezamăgită; poate, totuşi, iarna lucrurile capătă altă înfăţişare. Iar drumul de acces, cu serpentine şi pante prin pădure, are farmecul lui, mai ales pentru biciclişti.

Ne oprim pentru înnoptat lângă Gărâna. Aici, în Dosul Semenicului, găsim loc de cort pe valea Pârâului Grădişte – cel care, împreuna cu Semenic şi Brebu, formează Trei Ape. Instalăm tabăra, sub privirile uşor alarmate ale vecinilor care vin să ne roage să nu punem muzică tare; ce-i drept, când vezi o maşină de Bucureşti, una de Dolj şi alta de Argeş care mai are şi „BEM” în număr, ai motive să-ţi faci griji. Ne spălăm în apa rece şi revigorantă a pârâului, apoi construim o vatră unde băieţii aprind focul. Scopul iniţial este frigerea unor cârnaţi, dar flăcările şi fumul au efect împotriva musculiţelor care ne-au înnebunit pe toţi mai puţin pe Grasu – deh, soi rău, ce să-i faci. Eu deja mă scarpin ca un câine râios. După cină fac o plimbare cu fetele până la locul unde se desfăşoară festivalul de jazz şi ochim reclama la o terasă din sat care se laudă cu ştrudele; imaginea de pe panou ne convinge că e locul ideal unde să începem dimineaţa.

Luni ne trezim relaxaţi şi fără graba ploilor, traseelor sau mai ştiu eu ce. Strângem tabăra, încărcăm totul în maşini şi facem o primă oprire în Gărâna. Ne plimbăm puţin pe strada principală, apoi ne instalăm unde altundeva decât la Gasthaus Cristl ce ne îmbie cu ditamai ştrudelele, plăcintă cu vişine, cafele şi bere nefiltrată. Că bine a zis cineva: obscen! Vlăduţ şi Livia fac cinste, aşa că le urăm aniversare fericită şi să continue să se suporte până la adânci bătrâneţi.

După o escală ulterioară şi foarte scurtă pe promontoriul de la Trei Ape, în cinstea copilăriei mele, o ţinem lungă spre Herculane de unde intrăm pe Valea Cernei. Iată o bună ocazie de a-mi reaminti că acesta este unul din drumurile mele preferate – printre cele mai frumoase văi ale ţării, unde se amestecă apa, pădurea, stâncile şi cerul; păcat însă că şoseaua este praf şi pulbere, ca şi staţiunea lui Hercule abia lăsată în urmă. Scopul acestui periplu este şi unul culinar, căci Grasu insistă că trebuie să ajungem „la oaie” – adică La Fântână, stâna ieşită pe şosea unde ne putem înfrupta cu bunătăţi ciobăneşti. E greu de ales, dar tocana de oaie este la îndemână: genial amestec de carne fragedă, zgârciuri şi seu, lângă care mămăliga şi mujdeiul se potrivesc de minune.

Cu burţile pline şi duhnind a usturoi, pornim spre casă prin Godeanu, Obârşia Cloşani şi Baia de Aramă. La final, concluzia este că eu nu mai merg în ture d-astea – păi n-am urcat cât am mâncat!

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment

Două zile, două fete, patru văi (Munţii Bucegi)

După ce fac împreună cu Cosmina plan de munte mai departe de casă, spre joi-vineri observ că prognoza meteo pentru Bucegi s-a îmbunătăţit considerabil. Şi, cum amândouă tânjim după o vale pe zăpadă, schimbăm repede macazul. Iată-ne deci plecând sâmbătă dimineaţa spre Buşteni, cu gânduri mari în această zi, plus ceva posibilităţi şi pentru următoarea. Avem pe listă nişte văi, toate cotate 1B, pe care am mai fost, dar – cel puţin eu – nu în condiţiile din teren actuale.

Parcăm la Gura Diham (987 m), lăsând în urmă „cartierele” de corturi de pe Valea Cerbului. Ne echipăm şi în jur de ora 8 pornim pe banda roşie a Muntelui Diham, numită pe bună dreptate „panta prostului” – mai eficientă matinal decât orice cafea. E un drum străbătut de atâtea ori încât l-am face cu ochii închişi dacă n-ar trebui să trecem peste nu ştiu câte zone cu noroi, dovadă a ploilor continue din ultima vreme. Trecem de Cabana Poiana Izvoarelor (1455 m) şi Pichetul Roşu (1445 m), apoi ne oprim puţin în Poiana Bucşoiului (1615 m), în apropierea băncuţei de lemn. Aici vom părăsi marcajul în favoarea Văii Bucşoiului, pe care începem s-o urcăm la ceasurile 10. Din păcate, ne despărţim în scurt timp de soarele ce ne-a însoţit până acum şi mergem mai mult prin nor; frig nu e, dar nici cine ştie ce peisaj nu avem, cu mici excepţii.

În partea de jos, unde valea este larg încadrată de Creasta Balaurului şi Creasta Văii Rele, zăpada s-a topit complet, aşa că o vreme înaintăm în ghetele uşoare cu care am plecat de la maşină. Când apare şi prima limbă albă, trecem la bocanci, însă abia după desprinderile spre stânga ale Vâlcelului Portiţelor şi Vâlcelului Grohotişului considerăm că e cazul să punem şi colţarii. În cele ce urmează urcăm cu spor şi încredere, zăpada fiind ideală pentru ascensiunea la colţari şi piolet: multă, continuă, tare, cu un mic strat topit la suprafaţă. Singura zonă unde stratul hivernal s-a topit este în dreptul celei mai dificile săritori din jumătatea inferioară – cea care în mod normal se urcă pe treptele de pământ din stânga, aşa cum arată şi săgeata roşie de la bază; acum însă ne căţărăm prin dreapta, chiar dacă pe „uscat” ar fi mai dificil, căci ne ajutăm de zăpada ce taie din înălţimea bolovanilor. Altfel, unicul efort e cel de a urca, şi tot urca, şi tot urca. Din când în când studiem rimayele şi ne dăm seama cât este de gros stratul sub noi – uneori mai mai mare de patru metri; nici nu-i de mirare că valea ţine zăpada până hăt, târziu, august-septembrie.

După aproape două ore, ajungem la Brâul Mare al Bucşoiului, facem popas la Turnul cu Jnepeni (1950 m) şi constatăm că Vâlcelul de sub Vârf, ramificat spre dreapta, e complet curat şi uscat. Acum valea coteşte şi se îngustează, luând aspect de canion. La bifurcaţie, unde Vâlcelul Furcilor o ia în stânga, noi urmăm firul văii; deşi de obicei e mai dificil, acum pare că vâlcelul s-ar urca uşor datorită zăpezii, însă nu cred că acest fapt va mai dura mult. Continuăm să-i dăm în sus până la ceea ce-mi place mie să numesc „amfiteatrul”, locul de pe Brâul de Sus în care apare imaginea impunătoare a turnurilor din obârşia văii. Spre bucuria noastră, o rafala de vânt împrăştie pentru scurt timp ceaţa şi cele două coloane chiar ni se ivesc, profilate pe albastrul difuz din spate.

Din cauza turnurilor, valea se bifurcă din nou; Cosmina are nişte amintiri dubioase despre firul central, aşa că urmăm cu încredere varianta clasică, cea mai din stânga. Aici, pe timp de vară, există o săritoare cu prag şi fereastră. Zăpada se dă puţin la o parte şi observăm că doar pragul – lespedea masivă de sus, iese la iveală; o urcăm scrijelind cu colţarii în stâncă şi ne dăm seama că mai avem foarte puţin. La ora 13:30 ne oprim să scoatem colţarii, cu Vârful Bucşoiu (2492 m) în spatele nostru. Suntem în punctul unde Bucşoiul Mic se întâlneşte cu Bucşoiul Mare – obârşia văii şi desprinderea Balaurului.

Ne permitem o pauză cu gențiane proaspete şi nori alergători, timp în care eu mă întreb, amintindu-mi de prima mea întâlnire de coşmar cu Valea Bucşoiului: pe bune, aici era să mor, în condiţii de iarnă, de nu ştiu câte ori?!

Pornim pe banda roşie ce leagă Bucşoiu de Omu, dar nu ajungem la cabană, ci ne lăsăm în stânga pe Valea Morarului. Aici, datorită căldării largi de sus (obârşia Pârâului Morarului), zăpada s-a topit aproape complet. Abia mai jos, deasupra singurei săritori notabile a văii, punem din nou colţarii. Constatăm cu regret că săritoarea este prevăzută acum cu lanţuri, şi-mi amintesc că şi în toamnă am observat acelaşi lucru la câteva pasaje din aval. Odată aflate pe zăpadă, coborâm repede, mai puţin pe panta abruptă de la confluenţa cu Vâlcelul Morarului, unde ne simţim în siguranţă dacă îi dăm cu spatele. Se văd câteva urme de schiuri, dar pasajele descoperite tot mai dese vor face în curând foarte grea misiunea amatorilor de off-piste.

Lăsăm în urmă Brâul Mare al Morarului şi Brâul Mare al Bucşoiului, iar după ce canionul văii se îngustează considerabil ne dăm seama că ne chinuim degeaba cu colţarii. Aşa că renunţăm la ei, dar şi la bocanci, în favoarea ghetelor comode. Hotărâm că dacă tot vrem văi, apăi să-i dăm pe vale şi urmăm firul în loc să intrăm pe poteca „oficială” ce o ia prin pădurea de zade. Mai o săritoare, mai un boschete şi ajungem sub Ţimbal, unde se conturează foarte clar poteca de acces în Creasta Balaurului. Nici nu-i de mirare că este aşa evidentă, la ce trafic am văzut în creastă cât timp noi coboram pe vale. În Poiana cu Urzici aruncăm o privire admirativă Acelor Morarului, iar mie îmi trece un gând prin cap cum că de acolo s-a dus complet zăpada şi ar merge în curând o tură de vară. Ultima parte a potecii nemarcate are un aspect deplorabil din cauza dărâmăturilor provocate de avalanşe şi viituri.

Ajungem în marcajul triunghi roşu pe la ceasurile 17 şi-i dăm cu spor în jos spre Poiana Bătrânilor cu al său Canton de Vânătoare Colţii Morarului (1384 m), apoi mai departe prin noroaie pe poteca nemarcată spre Gura Diham. Nu avem de ales şi, în două ocazii, ne descălţăm să traversăm şuvoaiele de după topiri şi ploi, înainte de a ne opri la maşină la ora 18:30. Nu simţim încă oboseala şi suntem mulţumite de tura reuşită, exact ce ne doream – o vale susţinută, cu zăpadă tare.

Verificăm prognoza pentru a doua zi şi, chiar dacă s-ar anunţa ceva ploi pe după-amiază, hotărâm să rămânem în Buşteni şi, eventual, să ne orientăm pe parcurs. Găsim o cazare ieftină, ne umplem burţile la Casa Magică şi ne băgăm la somn. Eu, una, dorm neîntoarsă.

Duminică dimineaţa observăm că ploile au dispărut din prognoză, ceea ce ne face să urmăm planul iniţial – alte două văi. De data aceasta lăsăm maşina la Căminul Alpin (925 m), iar la 8:30 pornim pe triunghiul roşu din Plaiul Munticelului. Părăsim repede marcajul şi ne încadrăm pe „autostrada” de Coştila, spre Adăpătoarea Urşilor; de la izvor îi dăm abrupt în sus, pe sub Peretele Vulturilor şi Ţancul Mic bine încălzite de soarele puternic. Decidem să nu mai oprim la Refugiul Coştila (1690 m), ci să ne echipăm chiar unde am traversa Valea Coştilei – primul punct unde întâlnim azi zăpadă. Pe o vreme frumoasă, cu cer albastru şi aer cald, începem să urcăm Valea Coştilei în jur de ora 10:30 cu speranţa că vom avea zăpadă bună; deşi am căutat zilele trecute, n-am reuşit să aflu nimic despre cum se prezintă stratul ceva mai sus de refugiu.

Ei bine, momentan  lucrurile stau bine şi înaintăm cu spor pe panta abruptă; avem ceva rimaye pe ici pe colo, dar nimic care să ne îngrijoreze. Totuşi, după curba la stânga, valea se strâmtează, apar poduri tot mai înguste, apoi zăpada se evaporă complet. Pardon, sublimează, pentru că am senzaţia în unele momente că aburul din jurul nostru este chiar omătul pe cale de dispariţie. Iată-ne deci scrâşnind din dinţi – la propriu, căci despre colţari şi lama pioletului vorbesc – pe stâncile curate şi uscate. Unde mai pui şi câteva căţărări deloc confortabile pe maluri de pământ cu stabilitate îndoielnică. După o bucată, cine ştie conform căror legi, zăpada se iveşte din nou şi acoperă, foarte convenabil de altfel, jgheaburile acelea lungi. Deasupra lor – iar teritoriu descoperit. Şi o ţinem aşa, ba cu stâncă, ba cu strat, ba cu rimaye, ba cu poduri până la Vâlcelul de Sub Perete; neplăcut, dar trebuie să recunosc că nu simt vreun moment de nesiguranţă. Cred că este o ocazie bună de a exersa fierătaniile pe mixt, chiar dacă noi ne-am fi dorit tot o vale ca cea de ieri.

Avem ceva spirit de conservare şi lăsam Vâlcelul de sub Perete pentru a traversa spre stânga, moment când ne scoatem colţarii; ne e mai uşor să urcăm astfel pe zona cu stânci şi tăpşane. Îi punem la loc atunci când coborâm în pâlnia formată de Firul Hornurilor şi Firul Lespezilor, transformată acum într-o limbă continuă de zăpadă. Aşa da! Mă uit în jos şi văd cum zăpada urcă din spatele nostru – de ce n-om fi încercat intrarea asta mai devreme? În fine, de acum până în partea superioară a văii urcăm susţinut, dar constant, pe stratul ce nu mai suferă întreruperi. Când se termină, lasă loc pajiştii alpine, iar la orele 15 poposim în Brâna Mare a Coştilei (2300 m).

Ne tragem sufletul câteva minute, timp în care admirăm Creasta Văii Albe şi Hornul lui Gelepeanu aflate la o aruncătură de băţ. Apoi pornim pe brână cu direcţia nord, depăşim ieşirea din Hornul Coamei cu vedere la Colţul Gălbinele şi, după o coborâre sfărâmicioasă, oprim la intersecţia cu Valea Scoruşilor acoperită cu o zăpadă de calitate îndoielnică. Pornim pe ea şi ne trec ceva emoţii cât depăşim podurile formate acolo unde albia se îngustează; pe dedesubt se aude apa cum curge avântat şi ne gândim că n-ar fi o idee bună să se rupă cu noi. Totuşi, se pare că ţin şi dăm de cărarea „oficială” a văii, bine marcată prin momâi. Acum putem să coborâm mai relaxate, ceva mai jos trecem firul şi urcăm scurt în Strunga Gălbinele (2150 m). Avem parte şi de o iluzie optică: de pe Scoruşi, poteca spre strungă pare, din cauza suprapunerii planurilor, o ascensiune imposibilă pe un tobogan vertical, din pământ; amândouă am mai parcurs-o în sens invers şi nu ne amintim de vreun obstacol, aşa că ne încurajăm cu asta. Avem dreptate, dar recunoaştem că pentru o clipă ne stă inima în loc. Este ora 17 şi mai facem un popas între Umărul Gălbinelelor şi Colţul Strungii, în timp ce privim cu îngrijorare cum pe valea ce urmează s-o parcurgem nu-i pic de nea…

Pornim cu ciudă pe sub Peretele Gălbinelelor, pe firul principal al Văii Gălbinele. La Strunga Colţilor (2090 m) hotărâm să nu o luăm pe firul secundar, căci nu ştim dacă semicoarda de douăzeci de metri avută la noi doar pentru situaţii de urgenţă ne-ar fi de ajuns în rapelurile de acolo, neavând informaţii despre gradul de înzăpezire al săritorilor. Lăsăm în urmă grota „Hotel Gălbinele” şi observăm că în apropiere de desprinderea Hornului Coamei apare zăpada. Dar, vai ce zăpadă… Ditamai rimayele pe dreapta noastră, poduri fragile, săritori descoperite cum e mai rău – pe jumătate. După un prim rapel reuşit, cu piton la vedere, ajungem într-un loc deasupra potecii de intrare în Hornul dintre Fire.

Aici e o săritoare unde ne blocăm complet, întrucât este exclus să o descăţărăm la liber, dar nici pitoane nu găsim; ulterior, vom afla că varianta clasică de coborâre e un ocol prin dreapta, cumva pe deasupra, dar noi n-am văzut acea opţiune. După căutări şi verificări, alegem un bolovan aflat sub podul de zăpadă care pare bine înţepenit în sol; trecem o cordelină lungă în jurul lui, unim capetele cu un dublu-pescăresc, trecem coarda şi testăm că direcţia de încărcare n-are cum să scoată aranjamentul. Lucrurile par în regulă aşa că mă pun în coardă şi încep rapelul peste săritoarea uşor surplombată. Şi, dintr-odată, pierd cinci ani din viaţă, căci o aud pe Cosmina strigând: „Stai! Opreşte-te! Vino înapoi!” Ăăăă, nasol moment, sunt deja cu fundul în aer şi picioarele perpendiculare în perete; dar găsesc cumva un prag în care mă împing cu un braţ, Cosmina mă trage de celălalt şi reuşesc să revin pe locul plat de deasupra. Cosmina crede ca n-am prins bine capetele cordelinei şi, la tensionare, s-a desfăcut o buclă. Iau nodurile la rând, verific buclele şi ies toate la număr, dar pentru a fi sigure le desfacem; cu dinţii, că altfel nu merge. Înnodăm la loc, îmi fac cruce şi reiau coborârea, de data aceasta până jos şi fără incidente. Ajungem la concluzia că la prima încercare s-au răsucit cumva nodurile unul pe altul şi au părut că se desfac. Coboară şi Cosmina, apoi ne chinuim destul de tare să tragem coarda, înţepenită în şanţul săpat în zăpadă şi în pietroaiele din jur. Am lăsa-o acolo, dar suntem sigure că ne va mai trebui. După mult chin şi dezvoltări de forţe, reuşim s-o desţepenim – şi coarda, şi un ditamai bolovanul ce ţâşneşte din săritoare pe lângă noi. Ufff, am scăpat cu bine…

Pornim mai departe şi după nu mult timp scoatem colţarii. De fapt, urmează mai multe episoade de pus colţari, scos colţari, încât căpătăm o dexteritate deosebită pentru asta. Mai dăm vreo două rapeluri, mai scăpăm nişte înjurături, mai coborâm şi mai urcăm mici pereţi verticali de rimaye în care noroc că ţine pioletul şi ajungem în sfârşit la Săritoarea Surplombată – cea mai mare a văii, recunoscută repede datorită celor două pitoane alăturate de pe dreapta. Până aici avem emoţii la mai multe poduri, însă de când valea a devenit dreaptă de se vede până jos am coborât oarecum cu spor pe zăpada destul de bună. Dar la această săritoare limba este întreruptă cam un metru şi trebuie să nimerim cumva să facem trecerea din zăpadă în zăpadă, căci dacă rapelăm săritoarea până pe fundul văii nu ştiu cum vom urca la loc, prin rimaye, pe stratul înalt. Punem coarda pentru asigurare, dar nu dăm rapel efectiv, ci urmăm limba de zăpadă pe centrul ei. Cosmina pleacă prima, ajunge la zona întreruptă, scrâşneşte cu colţarii pe bolovan, reuşeşte să aterizeze pe zăpada de jos şi confirmă că acolo lucrurile sunt solide. Plec şi eu, însă când pun colţarii pe stâncă nu reuşesc să mă înfig bine în ea, coardă mă trage pe direcţia de rapel şi zbor cu totul în peretele din stânga mea (dreapta, pe sens de coborâre); încă cinci ani din viaţă, împreună cu două gânduri: fereşte faţa şi nu da drumul la coardă. Rămân atârnată ca un gândac şi reconfirm faptul că ar fi o idee foarte proastă să cobor până jos. Cosmina prinde de capătul corzii aflat sub mine şi trage spre ea, eu împing în perete şi, cu ceva efort, ajung pe pragul de zăpadă. Gata, criza s-a terminat. Putem continua la vale şi nu mai avem niciun obstacol până când firele principal şi secundar se unesc. Aici e poteca de ieşire de pe vale pe care e cât pe ce s-o ratăm, noroc cu două capre negre ce traversează regulamentar pe sub noi.

Urcăm malul al cărui pământ s-a deteriorat rău în această perioadă, ne ajutăm de lanţul binecunoscut şi ne oprim puţin pe potecă să ne tragem sufletul. Este ora 21:30 şi-mi dau seama că-i un caz deosebit în care urcarea pe vale ne-a luat mai puţin decât coborârea omoloagă. Trecem pe lângă Ţancul Ascuţit, apoi revenim în Valea Coştilei pe o potecă atât de plină de doborâturi că abia o recunoaştem. Ajunse în vale, punem pentru ultima dată colţarii şi aprindem frontalele, pentru a coborî pe propriile noastre urme de dimineaţă. Spre deosebire de ieri, când pe Valea Bucşoiului era plin de urme proaspete de colţari, aici nu e nimic; acum, că am urcat şi am coborât, înţelegem şi de ce… Nici acum nu oprim la refugiu, iar după ce ajungem în poteca din dreptul lui putem renunţa definitiv la piolet, colţari, bocanci şi restul harnaşamentului. De aici suntem relaxate, dar obosite, şi-i dăm cu grabă în jos prin pădure pe traseul din urmă cu juma’ de zi. Ne terminăm tura la Căminul Alpin pe sub cerul înstelat, când ceasul arată ora 23:30. E târziu, dar suntem bine. De-am fi ştiut ce e pe Coştila şi Gălbinele, clar alegeam alt traseu; măcar pe cel de coborâre. Bine totuşi că am avut parte de o zi superbă, cu mult soare şi vizibilitate cât cuprinde. Ce diferenţă enormă între zile, ture şi văi… Ne mai rămâne drumul spre casă, cu multă cafea tare, atenţie pe autostradă şi poveşti de împărtăşit.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 Comments

Cu bicicleta de la Vama Veche la Şabla

An de an, de parcă n-aş şti deja, tot spun cu nelegitimă mirare: Vama s-a schimbat. Totuşi, de dimineaţă m-a întâmpinat o Vamă Veche cu iz retro, în care faleza, stâlpii construcţiilor din coastă, bărcile cu pânze şi marea zăceau alene, uitate de vreme, în jurul nisipului arămiu. Terre battue parisienne – a fost primul gând ce mi-a venit în minte, în al meu dor de Roland Garros. Apoi, ritmul sacadat şi puternic al unui proiect muzical pus parcă să se repete în buclă – de fapt altul la fiecare câteva minute, dar auditiv acelaşi – m-a lovit în plin şi mi-a amintit că Vămii Vechi i s-ar zice mai bine astăzi Vama Nouă; şi nou nu e întotdeauna de dorit, căci nu totul poate fi art nouveau, iar modernitatea nu este egală cu modernismul spaniol. Era deci cazul să-mi iau cele două roţi în spinare şi să pedalez spre locuri mai confortabile în inerţia lor faţă de contemporan.

Litoralul bulgăresc apropiat frontierei a rămas aşa cum îl ştiam, poate doar am schimbat puţin unghiul prin faptul că am pornit printre păduri, plaje pustii şi lanuri de orz. Salcâmii abia se mai cunoşteau cu mireasma lor cu tot, dar au lăsat loc socului şi sălcioarei sau, prin sate, trandafirilor şi mâinii Maicii Domnului. Totul împletit permanent cu aerul sărat şi miasmele dulci-amare ale algelor eşuate.

Le-am luat la rând, adăugând amintirilor feţe noi ale locurilor. Durankulak cu al său camping „comunist” Kosmos, lacul unde cormoranii caută cuiburi în stuf şi roiuri de ţânţari amestecate cu puf de păpădie. Pădurea deasă şi răcoroasă, plină de corturi între care stau aninate hamace, drumul străjuit de ciulini înfloriţi viole(n)t şi limba lungă de nisip ce formează plaja de la Krapeţ, pentru ca apoi să lase loc bărcilor pescăreşti şi năvoadelor ciungi. Crângul arid de pini, pe post de camping al izolatului Ezereţ, acolo unde din lanurile de cereale bătute de grindină ies hoarde de musculiţe, kamikaze gata să îţi acopere pielea. Faleza de la Şabla, cu scara din lemn ce coboară malul rupt, cu apa limpede unde algele tăinuiesc meduze, cu câini agili şi terase estivale ce încă dorm amorţite. Şoselele pline de gropi, colinele interminabile, cozile de la graniţă, norii înşelători şi soarele arid.

Toate au fost acolo, arhaice şi perene – familiarul reconfortant. Doar întoarcerea în Vama Veche m-a trezit brusc la realitate. Pentru că plajele nu mai au liber la corturi, trupurile goale ale nudiştilor nu se mai pot întinde după voie, bodegile nu se mai duelează în selecţii de muzica rock căci nu mai există nici bodegi, nici muzică rock. Boemul şi firescul abia de mai răsar pe ici pe colo. Măcar că n-a dispărut obiceiul chetei, iar fumătorii şi chefliii se întâlnesc încă la tot pasul – cât or mai avea voie să ceară „un leu de-o vodcă şi-un fum”.

Fotografii

Posted in Litoral | Tagged , , , , | 1 Comment

Bujori de Oltenia

Parfum puternic de salcâm. Iepuri şi vulpi. Două roţi cu noroi între spiţe. Drumuri printre arii. Ape nămoloase. Păduri fragede. Oi, vaci bălţate, cai şi măgari. Dealuri molcome între foi şi pinioane. La(n)ţ întins. Vin sec de prin Măcin.

Căldură. Conace uitate de vreme. Şosele şerpuite. Iazuri demult secate. Brazde geometrice. Câmpuri cu orz verde. Pădurea cu bujori – mulţi bujori, bujori roşii, bujori-boboci, bujori în plină floare, bujori trecuţi, bujori plini de albine, bujori discret parfumaţi, bujori de sărbătoare. Lăcuste. Mlaştini. Ogoare în plin lucru. Buburuze-ruze, gărgăriţe-riţe. Sat cu porţi fără de garduri. Flori de soc peste fântâni descumpănite. Crânguri  dese şi mocirloase. Căruţe leneşe şi strâmbe. Luminişuri. Heleșteie îngrădite. Duş la cişmea. O bere rece. Toporul şi stiva de lemne. Foc, jar şi grătar. Hamacuri nocturne, între greieri, brotaci şi cocoşi.

Gânsaci plini de ţâfnă. Lapte proaspăt pentru viţica fătată într-o zi de miercuri. Potăi adormite la soare. Salcâmi rânduri-rânduri. Somn bătrânesc sub un nuc. Berze ţanţoşe. Bolte verzi peste şosea. Biciclete în repaus.

Fotografii

Posted in Aşezări rurale | Tagged , | Leave a comment

Colţii Găinii (Munţii Piatra Craiului)

Decizii, decizii – vreme instabilă, dor de munte, oboseală acumulată şi aşa mai departe… Până la urmă, planurile din acest weekend se reduc la o zi în Piatra Craiului, cu plecat foarte devreme şi un punct de start în povestea „vedem ce iese”. Grupul limitat – Claudiu, Cosmina şi eu – porneşte sâmbătă cu noaptea-n cap spre Peştera cea aflată la poalele Craiului. După nişte încercări nereuşite de a duce maşina dincolo de Casa Folea (1190 m), parchez într-o margine de drum şi ne pregătim de traseu; eu, cel puţin, abia aştept să încerc bocancii, colţarii şi mănuşile de iarnă – toate noi.

Puţin după 8:30 o luăm din loc pe cruce roşie, peste Padina Priporului; urcăm lin pe drumul de căruţă din coasta Muntelui Toancheş şi observăm cum, în spatele nostru, Postăvarul, Bucegii şi Leaota abia ce se ghicesc între straturile de neguri. Urmăm Valea Pietrelor până în Şaua Joaca (1445 m) – loc în care ni se arată pentru prima dată creasta Craiului, mai degrabă mohorâtă şi ameninţată de un plafon jos de nori.

Traseului i se adaugă marcajul bandă roşie care ne duce în Şaua Vlăduşca (1415 m) – loc cunoscut mai degrabă sub numele La Table. Urcuşul se accentuează aici în timp ce lăsăm în urmă Şipotul Vlăduşca, iar apoi trecem peste Vâlceaua Găinii şi Valea Seacă a Pietrelor. Acest segment de drum se încheie la Refugiul Grind (1620 m), unde ajungem la ora 11:00 şi facem o scurtă pauză, cât să bem nişte ceai fierbinte şi să admirăm brânduşele care se străduiesc din greu să străpungă pătura de omăt.

În faţa noastră se întinde Muntele Grindul, cel pe care trebuie să-l dovedim pentru a ieşi într-o creastă extrem de capricioasă – ba dispare complet în nori, ba se profilează pe un albastru ireal. Cine ştie cum va fi până om ajunge şi noi pe sus? Reluăm traseul o scurtă vreme pe banda roşie ce pleacă abrupt pe Plaiul Găinii, însă prin zona de intersecţie cu Brâul de sub Grind părăsim traseul marcat pentru omologul său de iarnă: Colţii Găinii. Aceasta este poteca nemarcată din dreapta, variantă mult mai sigură atunci când avalanşele ameninţă cărarea consacrată. Acum nu ar fi risc de avalanşă, însă aceasta mi-a fost dorinţa încă de acasă: să văd cum se prezintă creasta scurtă şi zimţată cu nume ciudat.

Chiar dacă denumirea mie îmi sugerează o găină de pradă cu ditamai caninii în cioc, traseul nu are nimic ameninţător; nici măcar nu este pe atât de îngust pe cât pare de la distanţă. Urcăm pe treptele din stâncă ce se conturează pe deasupra Vâlcelei Găinii aflate dreapta şi, când panta devine mai abruptă, scoatem pioleții de tură. Mai mult de impresie artistică pentru cele trei capre negre de pe un picior paralel. Un singur pasaj este ceva mai delicat, din cauza zăpezii foarte tari ce formează o cornişă. Depăşim această zonă pe rând, cu paşi laterali, şi în scurt timp poposim pe Vârful La Om (2238 m) – numit şi Vârful Baciului.

Este ora 13:30 şi ne permitem un moment de răgaz, cât să ne fotografiem cu stâlpul şi să punem colţarii. Dacă pe măsură ce urcam creasta ba apărea, ba dispărea, cât stăm La Om abia ce apucăm să vedem vag Munţii Iezer-Păpuşa înainte ca totul să se acopere complet. Abia se zăresc până şi cele mai apropiate cornişe. Luăm decizia fără să dezbatem prea mult: ţinând cont de oră, de timpul estimat pentru oricare din segmentele de creastă disponibile şi de faptul că nu vedem nimic, cel mai bine este să ne întoarcem. Urmăm puţin creasta în stânga faţă de cum am urcat, spre Şaua Grindului şi începem coborârea pe bandă roşie pe Plaiul Găinii. Ne dăm seama repede că, deşi – aşa cum am zis deja – nu avem risc de avalanşă, traseul de vară este mai greu din cauza acumulării de zăpadă, pe alocuri chiar bocnă.

Îi dăm cu atenţie la vale şi, când poteca se apropie de stâncile crestei parcurse la urcare, observăm un vâlcel ce merge abrupt şi eficient în jos. Testăm puţin zăpada, vedem că-i bună şi decidem să-l urmăm. Avem spor şi, în scurt timp, întâlnim confluenţa cu Valea Cheii de sub Grind venită din dreapta. Tot aici s-au adunat urmele unei avalanşe mai vechi, ce a adunat copăcei, bolovani, pământ şi bulgări mari. Renunţăm la colţari, căci în curând dăm de pământ, iarbă şi brânduşe pe ultima pantă spre refugiu. Ne oprim la masa din faţa lui la orele 16:00 şi, în timp ce ronţăim ceva, constatăm că toată zăpada din prima parte a zilei a dispărut complet. Într-un fel asemănător, dar parcă în ciuda noastră, au dispărut şi norii de pe creastă, aşa că acum aceasta se desfăşoară nestingherită, în întreaga ei măreţie de piatră. Nici nu vreau să mă gândesc ce privelişte am avea în acest moment din locul de unde abia ce am coborât.

Reluăm drumul la vale pe traseul urmat de dimineaţă şi, odată ajunşi în Şaua Joaca, observăm din nou ce senzaţional se profilează lama crestei. De altfel, pe când încep să apară mai târziu primele case din Peştera, iată şi masivii Bucegi cum s-au lăsat complet descoperiţi. N-ai zice că în prima parte a zilei acolo a fost nişte neguri de să le tai cu cuţitul… Privim cu nesaţ şi înghiţim în sec, în timp ce paşii se îndreaptă spre final de drum. Ajungem înapoi la maşină la ora 18 şi începem operaţiunea „haine şi încălţări lejere”. Cum este încă devreme şi mai avem mai bine de două ore de lumină, luăm decizia să ne întoarcem în Bucureşti pe varianta lungă, dar extrem de pitorească, a Culoarului Rucăr-Bran. Nu regretăm niciun moment, căci acesta se îmbracă în hainele amurgului şi avem parte de o nouă colecție de imagini superbe cu Bucegii, Craiul şi Leaota, chiar dacă de la „firul şoselei”.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Lacrimi pentru un camping

Cele mai vechi amintiri clar conturate apar în jurul vârstei de trei ani şi vin din două locuri – alegerile părinţilor mei în ceea ce privea concediile. Unul este muntele, ilustrat prin zona de corturi din Plaiul Foii, celălalt marea gustată de pe plaja din Saturn. De ambele m-am desprins mai târziu, doar pentru a mă reapropia în felul meu de tânăr adult, cu alte preferinţe şi obiceiuri decât cele alor mei. Dacă la munte conta mai puţin unde dormeam, căci perindările se desfăşurau în multe locuri (Leaota şi Piatra Craiului cel mai des, dar nu lipseau Bucegii, Făgăraşul, Iezer-Păpuşa, Retezatul sau Apusenii), litoralul era sinonim cu Saturnul şi cu relaxantul său camping.

An de an, petreceam între o săptămână şi zece zile la mare. Programul zilnic era: trezit devreme, mic dejun în timp ce mama trăgea o cafea şi vreo două ţigări iar tata îşi făcea seriile de flotări, plajă şi bălăceală până înainte de miezul zilei, eventual vreo tură prin bazar, prânz gătit la aragazul de voiaj alimentat de două butelii roşii, relaxare de voie (de obicei somn, niscai joacă în timp ce ai mei se duelau la table sau rummy) sau aprovizionare la piaţa din Mangalia, plaja şi bălăceala de după-amiază, duş, gătit în ţinute de seară, luat cina în staţiune – de obicei la vreo terasa-restaurant cu muzică live, unde eu exersam ce învăţam la orele de gimnastică şi, fiind pe atunci un copil deloc timid, dansam toată seara în văzul lumii şi primeam la final bomboane sau ciocolată. Dacă se aliniau planetele, ajungeam o tură şi pe la Luna Parc, unde mă dădeam cu tata în montagne-russe de câte ori mă ţineau balamalele, sub privirile dezaprobatoare ale mamei; odată, când am mers doar noi două în vacanţă, s-a dat ea cu mine (adultul cel obligatoriu) şi apoi a ţinut-o greaţa toată seara de s-a jurat că nu mai repetă experienţa. Noaptea se încheia la cort, schimbat la un moment dat de ai mei dintr-unul relativ mic, triunghiular, în ditamai mastodontul care umplea tot portbagajul de pe plafonul Daciei, alături de masa de voiaj, scaunele extensibile şi şezlongul confortabil.

Chiar şi acum, după atâţia ani şi atâtea locuri vizitate (în ţară şi în afara ei), pot spune că la Saturn exista unul dintre cele mai faine campinguri de la malul mării pe care le-am văzut vreodată. Situat între intrarea în staţiune cu o planetă în mijlocul intersecţiei, Balta Mangaliei şi şoseaua care, în drum spre Venus, desparte plaja de un teren unde în fiecare an poposea circul de stat, campingul era de fapt o enormă pădurice de plopi. Acesta era marele său atu şi n-am mai găsit de atunci nimic asemănător pe litoralul românesc; fie că stau tot într-un loc organizat, fie că pun cortul direct pe plajă, odată cu răsăritul soarelui somnul meu se întrerupe brusc; şi nici cel de după-amiază nu prea e posibil, în căldura sufocantă de sub tendă.

Ei bine, în campingul din Saturn niciodată nu se întâmpla asta: dimineaţa luam micul dejun pe răcoare, la prânz făceam siesta pe răcoare, iar noaptea adormeam cu un amestec între foşnitul coroanelor bogate şi orăcăitul brotacilor de pe baltă.

De când mă ştiu, am mers acolo cu ai mei cu cortul; de altfel, cea mai mare parte a campingului era destinată corturilor, dar existau şi duplexuri de căsuţe, precum şi vile de mici dimensiuni, dar bine dotate, acestea din urmă fiind rezervate strict minerilor. Nenumăratele alei erau luminate cu felinare stradale, iar în multe locuri se aflau panouri electrice unde puteai alimenta mici electrocasnice de voiaj. Grupurile sanitare erau şi ele dese, mari, curate, cu multe duşuri, toalete, chiuvete, locuri de spălat pe picioare după plajă sau de spălat vasele; cel mai probabil, apa caldă la „porţie” o aveam datorită cadrelor din ciment ce ţineau ţevile la soare. Anexele nu se ridicau la modernitatea campingurilor pe care le-am văzut ulterior în Grecia sau Italia, dar pentru anii aceia şi nivelul nostru de cunoaştere era mai mult decât confortabil. Însă, indiferent de existenţa acestor facilităţi, campingul de la Saturn n-ar fi fost campingul de la Saturn fără acea binefăcătoare umbră în zilele toride de vară.

Terminasem de curând facultatea când, cazată fiind în 2 Mai, am făcut o vizită în Mangalia şi Saturn. Inevitabil, am luat la rând locurile care mi-au marcat copilăria – bazarul kitschos, complexul comunist cu poştă şi magazine universale, terenurile de mini-golf, plaja lată şi – evident – campingul meu drag. Veneam dinspre plajă, aşa că am încercat „abordarea” secundară: dinspre balta cu stuf şi broaşte, acolo unde ştiam că exista o gaură în gard tocmai pentru a oferi o scurtătură la faleză. Cum am trecut în interiorul gardului, mi-am dat seama că totul dimprejur era părăsit – panourile electrice dezafectate, grupurile sanitare în paragină, o parte din plopi cu crengile rupte… N-am făcut decât câţiva paşi până să mă repereze un paznic. I-am spus că ştiam că acolo era un camping şi am venit să văd ce părţi mai sunt deschise turiştilor. Mi-a răspuns sec că am intrat pe proprietate privată, iar campingul a fost desfiinţat.

Am făcut cale-ntoarsă, am ocolit pe la şosea şi m-am apropiat de intrarea principală, acolo unde pe vremuri se înălţa un restaurant flancat din toate părţile de tufe cu regina-nopţii de un parfum ameţitor, iar vizavi de el se afla recepţia cu pereţi din piatră aparentă. Cumva, speram că doar zona dinspre baltă a fost desprinsă de camping, iar restul funcţionează la capacitate redusă. Aşa şi avea logică, ţinând cont că în perimetru nu se aflau doar locurile de corturi, ci atâtea spaţii de cazare în bungalouri şi vile – nu era păcat ca proprietarul să nu profite de ele?

Ei bine, paznicul nu mă minţise. Restaurantul tăcea părăsit, cu zidurile crăpate şi geamurile sparte, recepţia se transformase în ruină, iar regina-nopţii dispăruse demult. Am putut face câţiva paşi dincolo de poartă, dar nici n-a fost nevoie de mai mult să-mi dau seama că din tot ce ştiam eu numai plopii rămăseseră – şi nici aceia toţi, căci umbra deasă pe care mi-o aminteam lăsa acum loc multor zone arse de soare.

Am stat, am privit în jur, m-am mai apropiat o dată de recepţie şi apoi… Apoi am izbucnit într-un plâns de sărea cămaşa de pe mine. Zău, jeleam ca la mort. Plângeam şi nu mă mai puteam opri, cu un gust amar în gură şi o deznădejde de parcă aflasem că a doua zi venea sfârşitul lumii. Plângeam şi simţeam aşa, o ruşine – cum să plâng eu după dispariţia unui loc, a ceva neînsufleţit, când există tragedii adevărate pe lumea asta? Ce nu-mi dădeam eu seama atunci, în toiul jelaniei, e că de fapt era şi aceea o tragedie adevărată – tragedia amintirilor mele. Cumva, cu imaginea acelui camping răpus de indiferenţă şi distrugere, a murit o parte însemnată a copilăriei mele.

Corturile, viluţele, recepţia cu piatră aparentă şi rapane înşirate pe sfoară, tufele de regina-nopţii, băile şi panourile electrice, aleile late cât să intre o maşină pe rând, gaura din gard prin care ieşeam să prind broaşte, aleea-scurtătură spre plajă, terenul viran destinat circului – toate acestea conturau amintiri din cele mai plăcute care mi-au definit copilăria. Am crescut cumva între munte şi mare, iar marea nu însemna doar plajă, nisip şi plimbări de seară pe faleză, ci şi campingul viu, colorat, gălăgios şi umbrit de plopi. Campingul meu a rămas acum doar în amintire, ca o dovadă că viaţa trece cu repeziciune, iar copilăria mea începe să se stingă precum toate acele locuri ale sale ce nu mai există. Poate că nu am plâns cu totul degeaba atunci, chiar dacă nu am ştiut-o.

P.S.: Hărţile online spun că acum s-ar afla acolo ceva numit „Bungalow Delta”. Dacă ajungeţi pe Strada Lavrion, la scurt timp după stâlpul cu planeta şi inelele sale în direcţia Venus, ziceţi-mi şi mie dacă există cu adevărat ceva acolo, pe stânga. Nu de alta, dar pe mine nu mă mai lasă inima să trec.

Posted in General, Litoral | Tagged , , | Leave a comment

Oameni prin munţi

Acum ceva ani în toiul primăverii, când florile împânziseră pajiştile alpine, iar zăpezile nu mai acopereau decât piscurile înalte ale Meridionalilor, am făcut o tură în nordul îndepărtat al ţării. Aveam trei zile libere lipite, aşa că am decis, împreună cu o bună prietenă din vremea aceea, să ajungem în Maramureş şi să parcurgem o minunată zonă stâncoasă – Creasta Cocoşului. „Două fete pe Gutâi” – după cum avea să ne descrie ulterior un cunoscut de-al meu.

Am luat deci trenul de noapte, am dormit până la Baia Mare şi ne-am început aventura. Mai greu cu transportul în comun sâmbătă dimineaţa, deci – poate ca preambul a ceea ce avea să urmeze – am făcut autostopul până în Cavnic, deşi omul de treabă care ne-a preluat nu avea de mers decât până în satul precedent; nu doar că ne-a depus în centrul localităţii, dar ne-a „ameninţat” că dacă mai insistăm să-i dăm bani de duce înapoi în Baia Mare. Din Cavnic până în Pasul Neteda circula un microbuz, prea plin pentru a ne sui în el. După o vreme ne-a preluat un off-road al Salvamontului, iar şoferul ne-a oferit diverse sfaturi legate de traseul de mai târziu.

Ceea ce a urmat a fost descoperirea unei splendide zone montane, însă nu despre Creasta Cocoşului şi împrejurimile sale vreau să scriu aici. Trebuie doar să punctez că, poate şi pentru că ne-am mişcat repede în grupul nostru restrâns, poate şi datorită frumuseţii peisajului, am mers întins şi nici nu ne-am dat seama că până seara terminaserăm ceea ce doream să facem în două zile. Aşa că, în loc să punem cortul într-una din ultimele poieni cu izvor, am coborât în Pasul Gutin, la şoseaua de peste munte faţă de cum porniserăm dimineaţa.

Aici, la Gutin, s-ar afla Hanul Pintea Viteazul – loc de înnoptare emblematic pentru zona aceasta. Înainte să plecăm din Bucureşti, mama chiar îmi spusese de el, ca punct celebru al unor ture din studenţia ei. Cumva, menţiunile cu privire la acest han au contribuit la renunţarea campării: dormitul într-un pat, poate chiar un duş după cina caldă. Ei bine, Pintea Viteazul nu mai exista, nu ca han; cea mai mare parte a clădirii se afla în paragină, iar în ce mai rămăsese funcţiona un restaurant, pe cale să îşi încheie activitatea când am ajuns noi. Scriu aici la trecut, căci aşa am găsit noi atunci lucrurile, dar tare mă îndoiesc că s-ar fi schimbat ceva în bine. Oricum, ne-am văzut date peste cap planurile de înnoptare şi am început să căutăm variante. N-avea sens să urcăm de unde veniserăm, dar nici primprejur nu era loc de pus cortul – dădeam fie în râpă, fie în zonele prea expuse de lângă şosea. Aşa că ne-am propus să facem autostopul până în primul sat, unde să rugăm pe vreun localnic să ne primească, cu cort cu tot, la el în grădină.

Ceasurile înaintau spre zece şi se întunecase de ceva timp, deci traficul oricum sporadic tindea spre zero. La un moment dat a oprit o camionetă, farurile s-au stins, însă n-a coborât nimeni. Am aruncat o privire înauntru şi am văzut cum şoferul – o femeie – părea că doarme deasupra volanului. N-am deranjat-o, ci am aşteptat să vedem din nou mişcare. Când a reaprins luminile, am tăbărât pe biata creştină şi i-am spus oful nostru.

Femeia era o mamă însoţită de două copile. S-a arătat puţin surprinsă de aşa apariţie, dar ne-a luat cu dragă inimă. În spate n-am putut pune decât rucsacii, atât de plină era camioneta cu iarbă; noi am urcat lângă ea, fiecare ţinând în braţe câte o fetiţă. Pe drum am aflat că cele trei se întorceau de la cosit şi şoferiţa avusese nevoie de un pic de odihnă înainte de a-şi continua drumul. Acum se îndrepta, în sfârşit, spre casă.

Nu o puteam vedea prea bine, în înghesuială, agitaţia momentului şi întunericul nopţii. Însă femeia aflată la vreo patruzeci de ani avea, în ciuda oboselii unei zile de muncă grea, chipul luminos şi animat de o veselie sinceră. Istovită, dar senină. Mai târziu, m-am gândit că era ilustrarea perfectă a bucuriei de a trăi, cu bune şi rele, dar mai ales cu speranţă şi mulţumire interioară.

Fetele blondine – să fi avut mai puţin de zece ani – erau şi ele parcă înconjurate de o aură vivace, dată nu doar de tenul deschis; aproape că dormitau, însă nu erau nici morocănoase, nici abătute – aşa cum sunt eu de exemplu, când nu mai pot de somn. Acum, că maşina le hurducăia în braţele noastre, le-a apucat vorba şi cântatul.

― Şi unde vreţi să vă las? ne întrebă femeia în timp ce drumul şerpuia, coborând din munţi.

― Păi în primul sat, am răspuns. Să găsim loc la careva în curte să punem cortul. Sau poate chiar vreo pensiune, cine ştie.

― Prima localitate e Mara, însă este mică, nu ştiu dacă aveţi unde trage. Mai degrabă în Deseşti, cred că sunt şi ceva pensiuni. Dar e cam târziu.

Continuă după o pauză, cu faţa străbătută de o idee:

― Nu vreţi mai bine să vă iau la mine acasă? E puţin mai încolo, în Hoteni, dar aveţi unde dormi. Văzând că ne codim, adăugă: e loc berechet. Casa e mare şi băieţii mei sunt plecaţi la oraş, la cămin, camera lor e liberă. Şi o brozbuţă s-o găsi şi pentru voi. (Am aflat ulterior că brozbuţă înseamnă sarma.)

M-am uitat la prietena mea, ea s-a uitat la mine. Ne-am înţeles din priviri şi, contrar obiceiului meu de a fugi de oameni, mai ales de necunoscuţi, m-am auzit de parcă nici nu eram eu cea care spuneam:

―Dacă nu e niciun deranj, da, mulţumim.

Şi a rămas aşa. Am ajuns în Hoteni şi am intrat la femeie în curte. Ea şi bărbatul său, preot într-un sat vecin, aveau ditamai gospodăria. – curte largă şi grajd plin cu animale. A fost primul loc unde am intrat, curioase să vedem vacile şi iepurii cu ochi rubinii, dar mai ales ciurha de scroafe. Majoritatea erau mangaliţe, cu părul lung şi ondulat, iar una dintre ele abia ce fătase. Puii orbi şi dolofani îşi înghesuiau râturile micuţe în țâțele purcelei, într-un zumzet continuu, subţire şi hămesit.

Casa mare, parţial terminată, era făcută tocmai pentru a le fi cămin celor nouă copii; o parte lipsea, după cum ne spusese deja femeia, iar ceilalţi s-au adunat repede, flămânzi, în jurul mamei. Însă au uitat de foame când au dat cu ochii de noi şi – mai ales – de rucsacii noştri; ne sorbeau din priviri, însă nu aveau curaj să ne întrebe toate care le treceau prin cap. Două femei tinere, singure, cu casa după ele – ce-o mai fi şi asta?

Avea dreptate femeia: o brozbuţă s-a găsit şi pentru noi. De post, căci eram în Săptămâna Mare, însă numai bună mai ales după aşa o zi lungă. Am mâncat cu toţii şi li s-a mai dezlegat limba copiilor. Mă uitam la ei şi am avut atunci bănuiala că, după înfăţişare şi ani, unii erau adoptaţi. Însă doar trăsăturile complet diferite şi vârsta mult prea apropiată mi-au dat acest gând, nicidecum vreun comportament diferit al mamei sau fraţilor.

După cină am adormit lemn în camera băieţilor plecaţi la liceu, în parfumul veşted al ramurilor de salcie rămase de la Florii, iar dimineaţa ne-am pregătit de drum spre Baia Mare. Ştiam că am fi jignit-o pe gazda noastră dacă îi ofeream bani pentru masă şi casă, dar ne-am scotocit prin rucsaci şi am scos la iveală toate acele bunătăţi luate pe munte şi nedesfăcute – în special ciocolată, fructe confiate şi amestecuri de nuci. I le-am înmânat pentru copii şi am văzut cum feţele acestora s-au însufleţit de curiozitate şi poftă. I-am mai mulţumit o dată şi ne-am pus pe drum, cumva încă minunându-ne că există astfel de oameni: să te culeagă noaptea de pe drum, să te ducă la ei acasă, să-ţi ofere mâncare şi un aşternut cald – fără a aştepta nimic în schimb.

Ca epilog, spre Baia Mare am mai făcut de vreo trei ori autostopul, fără ca vreunul din şoferi să primească bani. Ne-am oprit să vedem o biserică maramureşeană în Joia Mare, apoi Muzeul Satului, după care am luat trenul spre Bucureşti – la frământat cozonaci, la înroşit ouă. Vorba vine, dar aveam aceste imagini în gând, alături de cele cu nebănuita noastră gazdă, copiii şi gospodăria ei.

Este una din cele mai dragi amintiri pe care le am cu oameni de prin munţi.

Sau, mai bine, este una din amintirile cele mai dragi mie. De oriunde, de oricând.

Posted in General, Munte | Tagged , , , , | Leave a comment

Black Magic (Wolf)

Când mă gândesc la heavy metal ca la carte cântat de o trupă relativ obscură, primul nume care-mi vine în minte este cel al suedezilor de la Wolf. Apărut în 2006, The Black Flame mi-a atras încă de atunci atenţia şi l-am ascultat cu multă plăcere, chiar dacă suna a album din anii ’80 – sau poate tocmai de aceea. Influenţele Judas Priest şi Iron Maiden sunt mai mult decât evidente, pe al doilea plan venind ceva dinspre Iced Earth. Nici discul, nici trupa nu pot fi încadrate drept originale, însă au acel ceva care captivează, prin pasiunea pusă într-o muzică asumată de la un cap la altul. Pe lângă acea senzaţie de familiar dată de reţeta clasică a genului, elementul cheie în întreaga poveste este partitura vocală remarcabilă, un contra-tenor de excepţie, bine pus în valoare. Am ales cu greu între I Will Kill Again şi Black Magic;iar decizia pentru cea din urmă se bazează pe riff-urile de dinaintea refrenului, cu un suport beton al tobelor – fragment aproape obsedant. Deşi recomand şi acum, după mai bine de o decadă, albumul cu totul, dacă aveţi doar cinci minute la dispoziţie încercaţi totuşi Black Magic.

Posted in Colţul cu muzică | Tagged , | Leave a comment

Where Owls Know My Name (Rivers of Nihil)

Dacă albumul numit Where Owls Know My Name este interesant, cu câteva puncte ce reţin atenţia, ei bine piesa-titlu este genială. Iată un exemplu formidabil despre cum chitara acustică îşi face loc în mijlocul unui death-metal tehnic, elaborat şi complex. Iar dacă anumite pasaje abundă de agresivitate, instrumentală şi vocală, altele cad într-o melancolie extremă. Americanii de la Rivers of Nihil fac treabă bună pe tot albumul, mai ales prin The Silent Life, Hollow şi brutala Death Is Real, însă Where Owls Know My Name este deasupra tuturor. Tempoul mediu, întrerupt doar de un fragment unde tobele intră cu toată forţa, chitarele acordat jos, bass-ul pregnant conturează o atmosferă ireproşabilă prin intensitatea ei. Şi, frate, cum poate să sune saxofonul acela!…

Posted in Colţul cu muzică | Tagged , | Leave a comment