Întrucât postările mele rareori apar în ziua pentru care sunt scrise, aici încerc să ţin evidenţa restanţelor de pe la concerte sau din călătorii. Tot aici apar referinţele către rarele aberaţii literare proaspăt incubate.
Staţi pe recepţie.
Noutăţi din Axa timpului
Lacrimi pentru un camping
Colţii Găinii (Munţii Piatra Craiului)
Noutăţi din Aberaţii literare
Gherghiţa
Puţin după 8:30 o luăm din loc pe cruce roşie, peste Padina Priporului; urcăm lin pe drumul de căruţă din coasta Muntelui Toancheş şi observăm cum, în spatele nostru, Postăvarul, Bucegii şi Leaota abia ce se ghicesc între straturile de neguri. Urmăm Valea Pietrelor până în Şaua Joaca (1445 m) – loc în care ni se arată pentru prima dată creasta Craiului, mai degrabă mohorâtă şi ameninţată de un plafon jos de nori.
Traseului i se adaugă marcajul bandă roşie care ne duce în Şaua Vlăduşca (1415 m) – loc cunoscut mai degrabă sub numele La Table. Urcuşul se accentuează aici în timp ce lăsăm în urmă Şipotul Vlăduşca, iar apoi trecem peste Vâlceaua Găinii şi Valea Seacă a Pietrelor. Acest segment de drum se încheie la Refugiul Grind (1620 m), unde ajungem la ora 11:00 şi facem o scurtă pauză, cât să bem nişte ceai fierbinte şi să admirăm brânduşele care se străduiesc din greu să străpungă pătura de omăt.
În faţa noastră se întinde Muntele Grindul, cel pe care trebuie să-l dovedim pentru a ieşi într-o creastă extrem de capricioasă – ba dispare complet în nori, ba se profilează pe un albastru ireal. Cine ştie cum va fi până om ajunge şi noi pe sus? Reluăm traseul o scurtă vreme pe banda roşie ce pleacă abrupt pe Plaiul Găinii, însă prin zona de intersecţie cu Brâul de sub Grind părăsim traseul marcat pentru omologul său de iarnă: Colţii Găinii. Aceasta este poteca nemarcată din dreapta, variantă mult mai sigură atunci când avalanşele ameninţă cărarea consacrată. Acum nu ar fi risc de avalanşă, însă aceasta mi-a fost dorinţa încă de acasă: să văd cum se prezintă creasta scurtă şi zimţată cu nume ciudat.
Chiar dacă denumirea mie îmi sugerează o găină de pradă cu ditamai caninii în cioc, traseul nu are nimic ameninţător; nici măcar nu este pe atât de îngust pe cât pare de la distanţă. Urcăm pe treptele din stâncă ce se conturează pe deasupra Vâlcelei Găinii aflate dreapta şi, când panta devine mai abruptă, scoatem pioleții de tură. Mai mult de impresie artistică pentru cele trei capre negre de pe un picior paralel. Un singur pasaj este ceva mai delicat, din cauza zăpezii foarte tari ce formează o cornişă. Depăşim această zonă pe rând, cu paşi laterali, şi în scurt timp poposim pe Vârful La Om (2238 m) – numit şi Vârful Baciului.
Este ora 13:30 şi ne permitem un moment de răgaz, cât să ne fotografiem cu stâlpul şi să punem colţarii. Dacă pe măsură ce urcam creasta ba apărea, ba dispărea, cât stăm La Om abia ce apucăm să vedem vag Munţii Iezer-Păpuşa înainte ca totul să se acopere complet. Abia se zăresc până şi cele mai apropiate cornişe. Luăm decizia fără să dezbatem prea mult: ţinând cont de oră, de timpul estimat pentru oricare din segmentele de creastă disponibile şi de faptul că nu vedem nimic, cel mai bine este să ne întoarcem. Urmăm puţin creasta în stânga faţă de cum am urcat, spre Şaua Grindului şi începem coborârea pe bandă roşie pe Plaiul Găinii. Ne dăm seama repede că, deşi – aşa cum am zis deja – nu avem risc de avalanşă, traseul de vară este mai greu din cauza acumulării de zăpadă, pe alocuri chiar bocnă.
Îi dăm cu atenţie la vale şi, când poteca se apropie de stâncile crestei parcurse la urcare, observăm un vâlcel ce merge abrupt şi eficient în jos. Testăm puţin zăpada, vedem că-i bună şi decidem să-l urmăm. Avem spor şi, în scurt timp, întâlnim confluenţa cu Valea Cheii de sub Grind venită din dreapta. Tot aici s-au adunat urmele unei avalanşe mai vechi, ce a adunat copăcei, bolovani, pământ şi bulgări mari. Renunţăm la colţari, căci în curând dăm de pământ, iarbă şi brânduşe pe ultima pantă spre refugiu. Ne oprim la masa din faţa lui la orele 16:00 şi, în timp ce ronţăim ceva, constatăm că toată zăpada din prima parte a zilei a dispărut complet. Într-un fel asemănător, dar parcă în ciuda noastră, au dispărut şi norii de pe creastă, aşa că acum aceasta se desfăşoară nestingherită, în întreaga ei măreţie de piatră. Nici nu vreau să mă gândesc ce privelişte am avea în acest moment din locul de unde abia ce am coborât.
Reluăm drumul la vale pe traseul urmat de dimineaţă şi, odată ajunşi în Şaua Joaca, observăm din nou ce senzaţional se profilează lama crestei. De altfel, pe când încep să apară mai târziu primele case din Peştera, iată şi masivii Bucegi cum s-au lăsat complet descoperiţi. N-ai zice că în prima parte a zilei acolo a fost nişte neguri de să le tai cu cuţitul… Privim cu nesaţ şi înghiţim în sec, în timp ce paşii se îndreaptă spre final de drum. Ajungem înapoi la maşină la ora 18 şi începem operaţiunea „haine şi încălţări lejere”. Cum este încă devreme şi mai avem mai bine de două ore de lumină, luăm decizia să ne întoarcem în Bucureşti pe varianta lungă, dar extrem de pitorească, a Culoarului Rucăr-Bran. Nu regretăm niciun moment, căci acesta se îmbracă în hainele amurgului şi avem parte de o nouă colecție de imagini superbe cu Bucegii, Craiul şi Leaota, chiar dacă de la „firul şoselei”.
An de an, petreceam între o săptămână şi zece zile la mare. Programul zilnic era: trezit devreme, mic dejun în timp ce mama trăgea o cafea şi vreo două ţigări iar tata îşi făcea seriile de flotări, plajă şi bălăceală până înainte de miezul zilei, eventual vreo tură prin bazar, prânz gătit la aragazul de voiaj alimentat de două butelii roşii, relaxare de voie (de obicei somn, niscai joacă în timp ce ai mei se duelau la table sau rummy) sau aprovizionare la piaţa din Mangalia, plaja şi bălăceala de după-amiază, duş, gătit în ţinute de seară, luat cina în staţiune – de obicei la vreo terasa-restaurant cu muzică live, unde eu exersam ce învăţam la orele de gimnastică şi, fiind pe atunci un copil deloc timid, dansam toată seara în văzul lumii şi primeam la final bomboane sau ciocolată. Dacă se aliniau planetele, ajungeam o tură şi pe la Luna Parc, unde mă dădeam cu tata în montagne-russe de câte ori mă ţineau balamalele, sub privirile dezaprobatoare ale mamei; odată, când am mers doar noi două în vacanţă, s-a dat ea cu mine (adultul cel obligatoriu) şi apoi a ţinut-o greaţa toată seara de s-a jurat că nu mai repetă experienţa. Noaptea se încheia la cort, schimbat la un moment dat de ai mei dintr-unul relativ mic, triunghiular, în ditamai mastodontul care umplea tot portbagajul de pe plafonul Daciei, alături de masa de voiaj, scaunele extensibile şi şezlongul confortabil.
Chiar şi acum, după atâţia ani şi atâtea locuri vizitate (în ţară şi în afara ei), pot spune că la Saturn exista unul dintre cele mai faine campinguri de la malul mării pe care le-am văzut vreodată. Situat între intrarea în staţiune cu o planetă în mijlocul intersecţiei, Balta Mangaliei şi şoseaua care, în drum spre Venus, desparte plaja de un teren unde în fiecare an poposea circul de stat, campingul era de fapt o enormă pădurice de plopi. Acesta era marele său atu şi n-am mai găsit de atunci nimic asemănător pe litoralul românesc; fie că stau tot într-un loc organizat, fie că pun cortul direct pe plajă, odată cu răsăritul soarelui somnul meu se întrerupe brusc; şi nici cel de după-amiază nu prea e posibil, în căldura sufocantă de sub tendă.
Ei bine, în campingul din Saturn niciodată nu se întâmpla asta: dimineaţa luam micul dejun pe răcoare, la prânz făceam siesta pe răcoare, iar noaptea adormeam cu un amestec între foşnitul coroanelor bogate şi orăcăitul brotacilor de pe baltă.
De când mă ştiu, am mers acolo cu ai mei cu cortul; de altfel, cea mai mare parte a campingului era destinată corturilor, dar existau şi duplexuri de căsuţe, precum şi vile de mici dimensiuni, dar bine dotate, acestea din urmă fiind rezervate strict minerilor. Nenumăratele alei erau luminate cu felinare stradale, iar în multe locuri se aflau panouri electrice unde puteai alimenta mici electrocasnice de voiaj. Grupurile sanitare erau şi ele dese, mari, curate, cu multe duşuri, toalete, chiuvete, locuri de spălat pe picioare după plajă sau de spălat vasele; cel mai probabil, apa caldă la „porţie” o aveam datorită cadrelor din ciment ce ţineau ţevile la soare. Anexele nu se ridicau la modernitatea campingurilor pe care le-am văzut ulterior în Grecia sau Italia, dar pentru anii aceia şi nivelul nostru de cunoaştere era mai mult decât confortabil. Însă, indiferent de existenţa acestor facilităţi, campingul de la Saturn n-ar fi fost campingul de la Saturn fără acea binefăcătoare umbră în zilele toride de vară.
Terminasem de curând facultatea când, cazată fiind în 2 Mai, am făcut o vizită în Mangalia şi Saturn. Inevitabil, am luat la rând locurile care mi-au marcat copilăria – bazarul kitschos, complexul comunist cu poştă şi magazine universale, terenurile de mini-golf, plaja lată şi – evident – campingul meu drag. Veneam dinspre plajă, aşa că am încercat „abordarea” secundară: dinspre balta cu stuf şi broaşte, acolo unde ştiam că exista o gaură în gard tocmai pentru a oferi o scurtătură la faleză. Cum am trecut în interiorul gardului, mi-am dat seama că totul dimprejur era părăsit – panourile electrice dezafectate, grupurile sanitare în paragină, o parte din plopi cu crengile rupte… N-am făcut decât câţiva paşi până să mă repereze un paznic. I-am spus că ştiam că acolo era un camping şi am venit să văd ce părţi mai sunt deschise turiştilor. Mi-a răspuns sec că am intrat pe proprietate privată, iar campingul a fost desfiinţat.
Am făcut cale-ntoarsă, am ocolit pe la şosea şi m-am apropiat de intrarea principală, acolo unde pe vremuri se înălţa un restaurant flancat din toate părţile de tufe cu regina-nopţii de un parfum ameţitor, iar vizavi de el se afla recepţia cu pereţi din piatră aparentă. Cumva, speram că doar zona dinspre baltă a fost desprinsă de camping, iar restul funcţionează la capacitate redusă. Aşa şi avea logică, ţinând cont că în perimetru nu se aflau doar locurile de corturi, ci atâtea spaţii de cazare în bungalouri şi vile – nu era păcat ca proprietarul să nu profite de ele?
Ei bine, paznicul nu mă minţise. Restaurantul tăcea părăsit, cu zidurile crăpate şi geamurile sparte, recepţia se transformase în ruină, iar regina-nopţii dispăruse demult. Am putut face câţiva paşi dincolo de poartă, dar nici n-a fost nevoie de mai mult să-mi dau seama că din tot ce ştiam eu numai plopii rămăseseră – şi nici aceia toţi, căci umbra deasă pe care mi-o aminteam lăsa acum loc multor zone arse de soare.
Am stat, am privit în jur, m-am mai apropiat o dată de recepţie şi apoi… Apoi am izbucnit într-un plâns de sărea cămaşa de pe mine. Zău, jeleam ca la mort. Plângeam şi nu mă mai puteam opri, cu un gust amar în gură şi o deznădejde de parcă aflasem că a doua zi venea sfârşitul lumii. Plângeam şi simţeam aşa, o ruşine – cum să plâng eu după dispariţia unui loc, a ceva neînsufleţit, când există tragedii adevărate pe lumea asta? Ce nu-mi dădeam eu seama atunci, în toiul jelaniei, e că de fapt era şi aceea o tragedie adevărată – tragedia amintirilor mele. Cumva, cu imaginea acelui camping răpus de indiferenţă şi distrugere, a murit o parte însemnată a copilăriei mele.
Corturile, viluţele, recepţia cu piatră aparentă şi rapane înşirate pe sfoară, tufele de regina-nopţii, băile şi panourile electrice, aleile late cât să intre o maşină pe rând, gaura din gard prin care ieşeam să prind broaşte, aleea-scurtătură spre plajă, terenul viran destinat circului – toate acestea conturau amintiri din cele mai plăcute care mi-au definit copilăria. Am crescut cumva între munte şi mare, iar marea nu însemna doar plajă, nisip şi plimbări de seară pe faleză, ci şi campingul viu, colorat, gălăgios şi umbrit de plopi. Campingul meu a rămas acum doar în amintire, ca o dovadă că viaţa trece cu repeziciune, iar copilăria mea începe să se stingă precum toate acele locuri ale sale ce nu mai există. Poate că nu am plâns cu totul degeaba atunci, chiar dacă nu am ştiut-o.
P.S.: Hărţile online spun că acum s-ar afla acolo ceva numit „Bungalow Delta”. Dacă ajungeţi pe Strada Lavrion, la scurt timp după stâlpul cu planeta şi inelele sale în direcţia Venus, ziceţi-mi şi mie dacă există cu adevărat ceva acolo, pe stânga. Nu de alta, dar pe mine nu mă mai lasă inima să trec.
Am luat deci trenul de noapte, am dormit până la Baia Mare şi ne-am început aventura. Mai greu cu transportul în comun sâmbătă dimineaţa, deci – poate ca preambul a ceea ce avea să urmeze – am făcut autostopul până în Cavnic, deşi omul de treabă care ne-a preluat nu avea de mers decât până în satul precedent; nu doar că ne-a depus în centrul localităţii, dar ne-a „ameninţat” că dacă mai insistăm să-i dăm bani de duce înapoi în Baia Mare. Din Cavnic până în Pasul Neteda circula un microbuz, prea plin pentru a ne sui în el. După o vreme ne-a preluat un off-road al Salvamontului, iar şoferul ne-a oferit diverse sfaturi legate de traseul de mai târziu.
Ceea ce a urmat a fost descoperirea unei splendide zone montane, însă nu despre Creasta Cocoşului şi împrejurimile sale vreau să scriu aici. Trebuie doar să punctez că, poate şi pentru că ne-am mişcat repede în grupul nostru restrâns, poate şi datorită frumuseţii peisajului, am mers întins şi nici nu ne-am dat seama că până seara terminaserăm ceea ce doream să facem în două zile. Aşa că, în loc să punem cortul într-una din ultimele poieni cu izvor, am coborât în Pasul Gutin, la şoseaua de peste munte faţă de cum porniserăm dimineaţa.
Aici, la Gutin, s-ar afla Hanul Pintea Viteazul – loc de înnoptare emblematic pentru zona aceasta. Înainte să plecăm din Bucureşti, mama chiar îmi spusese de el, ca punct celebru al unor ture din studenţia ei. Cumva, menţiunile cu privire la acest han au contribuit la renunţarea campării: dormitul într-un pat, poate chiar un duş după cina caldă. Ei bine, Pintea Viteazul nu mai exista, nu ca han; cea mai mare parte a clădirii se afla în paragină, iar în ce mai rămăsese funcţiona un restaurant, pe cale să îşi încheie activitatea când am ajuns noi. Scriu aici la trecut, căci aşa am găsit noi atunci lucrurile, dar tare mă îndoiesc că s-ar fi schimbat ceva în bine. Oricum, ne-am văzut date peste cap planurile de înnoptare şi am început să căutăm variante. N-avea sens să urcăm de unde veniserăm, dar nici primprejur nu era loc de pus cortul – dădeam fie în râpă, fie în zonele prea expuse de lângă şosea. Aşa că ne-am propus să facem autostopul până în primul sat, unde să rugăm pe vreun localnic să ne primească, cu cort cu tot, la el în grădină.
Ceasurile înaintau spre zece şi se întunecase de ceva timp, deci traficul oricum sporadic tindea spre zero. La un moment dat a oprit o camionetă, farurile s-au stins, însă n-a coborât nimeni. Am aruncat o privire înauntru şi am văzut cum şoferul – o femeie – părea că doarme deasupra volanului. N-am deranjat-o, ci am aşteptat să vedem din nou mişcare. Când a reaprins luminile, am tăbărât pe biata creştină şi i-am spus oful nostru.
Femeia era o mamă însoţită de două copile. S-a arătat puţin surprinsă de aşa apariţie, dar ne-a luat cu dragă inimă. În spate n-am putut pune decât rucsacii, atât de plină era camioneta cu iarbă; noi am urcat lângă ea, fiecare ţinând în braţe câte o fetiţă. Pe drum am aflat că cele trei se întorceau de la cosit şi şoferiţa avusese nevoie de un pic de odihnă înainte de a-şi continua drumul. Acum se îndrepta, în sfârşit, spre casă.
Nu o puteam vedea prea bine, în înghesuială, agitaţia momentului şi întunericul nopţii. Însă femeia aflată la vreo patruzeci de ani avea, în ciuda oboselii unei zile de muncă grea, chipul luminos şi animat de o veselie sinceră. Istovită, dar senină. Mai târziu, m-am gândit că era ilustrarea perfectă a bucuriei de a trăi, cu bune şi rele, dar mai ales cu speranţă şi mulţumire interioară.
Fetele blondine – să fi avut mai puţin de zece ani – erau şi ele parcă înconjurate de o aură vivace, dată nu doar de tenul deschis; aproape că dormitau, însă nu erau nici morocănoase, nici abătute – aşa cum sunt eu de exemplu, când nu mai pot de somn. Acum, că maşina le hurducăia în braţele noastre, le-a apucat vorba şi cântatul.
― Şi unde vreţi să vă las? ne întrebă femeia în timp ce drumul şerpuia, coborând din munţi.
― Păi în primul sat, am răspuns. Să găsim loc la careva în curte să punem cortul. Sau poate chiar vreo pensiune, cine ştie.
― Prima localitate e Mara, însă este mică, nu ştiu dacă aveţi unde trage. Mai degrabă în Deseşti, cred că sunt şi ceva pensiuni. Dar e cam târziu.
Continuă după o pauză, cu faţa străbătută de o idee:
― Nu vreţi mai bine să vă iau la mine acasă? E puţin mai încolo, în Hoteni, dar aveţi unde dormi. Văzând că ne codim, adăugă: e loc berechet. Casa e mare şi băieţii mei sunt plecaţi la oraş, la cămin, camera lor e liberă. Şi o brozbuţă s-o găsi şi pentru voi. (Am aflat ulterior că brozbuţă înseamnă sarma.)
M-am uitat la prietena mea, ea s-a uitat la mine. Ne-am înţeles din priviri şi, contrar obiceiului meu de a fugi de oameni, mai ales de necunoscuţi, m-am auzit de parcă nici nu eram eu cea care spuneam:
―Dacă nu e niciun deranj, da, mulţumim.
Şi a rămas aşa. Am ajuns în Hoteni şi am intrat la femeie în curte. Ea şi bărbatul său, preot într-un sat vecin, aveau ditamai gospodăria. – curte largă şi grajd plin cu animale. A fost primul loc unde am intrat, curioase să vedem vacile şi iepurii cu ochi rubinii, dar mai ales ciurha de scroafe. Majoritatea erau mangaliţe, cu părul lung şi ondulat, iar una dintre ele abia ce fătase. Puii orbi şi dolofani îşi înghesuiau râturile micuţe în țâțele purcelei, într-un zumzet continuu, subţire şi hămesit.
Casa mare, parţial terminată, era făcută tocmai pentru a le fi cămin celor nouă copii; o parte lipsea, după cum ne spusese deja femeia, iar ceilalţi s-au adunat repede, flămânzi, în jurul mamei. Însă au uitat de foame când au dat cu ochii de noi şi – mai ales – de rucsacii noştri; ne sorbeau din priviri, însă nu aveau curaj să ne întrebe toate care le treceau prin cap. Două femei tinere, singure, cu casa după ele – ce-o mai fi şi asta?
Avea dreptate femeia: o brozbuţă s-a găsit şi pentru noi. De post, căci eram în Săptămâna Mare, însă numai bună mai ales după aşa o zi lungă. Am mâncat cu toţii şi li s-a mai dezlegat limba copiilor. Mă uitam la ei şi am avut atunci bănuiala că, după înfăţişare şi ani, unii erau adoptaţi. Însă doar trăsăturile complet diferite şi vârsta mult prea apropiată mi-au dat acest gând, nicidecum vreun comportament diferit al mamei sau fraţilor.
După cină am adormit lemn în camera băieţilor plecaţi la liceu, în parfumul veşted al ramurilor de salcie rămase de la Florii, iar dimineaţa ne-am pregătit de drum spre Baia Mare. Ştiam că am fi jignit-o pe gazda noastră dacă îi ofeream bani pentru masă şi casă, dar ne-am scotocit prin rucsaci şi am scos la iveală toate acele bunătăţi luate pe munte şi nedesfăcute – în special ciocolată, fructe confiate şi amestecuri de nuci. I le-am înmânat pentru copii şi am văzut cum feţele acestora s-au însufleţit de curiozitate şi poftă. I-am mai mulţumit o dată şi ne-am pus pe drum, cumva încă minunându-ne că există astfel de oameni: să te culeagă noaptea de pe drum, să te ducă la ei acasă, să-ţi ofere mâncare şi un aşternut cald – fără a aştepta nimic în schimb.
Ca epilog, spre Baia Mare am mai făcut de vreo trei ori autostopul, fără ca vreunul din şoferi să primească bani. Ne-am oprit să vedem o biserică maramureşeană în Joia Mare, apoi Muzeul Satului, după care am luat trenul spre Bucureşti – la frământat cozonaci, la înroşit ouă. Vorba vine, dar aveam aceste imagini în gând, alături de cele cu nebănuita noastră gazdă, copiii şi gospodăria ei.
Este una din cele mai dragi amintiri pe care le am cu oameni de prin munţi.
Sau, mai bine, este una din amintirile cele mai dragi mie. De oriunde, de oricând.
Când mă gândesc la heavy metal ca la carte cântat de o trupă relativ obscură, primul nume care-mi vine în minte este cel al suedezilor de la Wolf. Apărut în 2006, The Black Flame mi-a atras încă de atunci atenţia şi l-am ascultat cu multă plăcere, chiar dacă suna a album din anii ’80 – sau poate tocmai de aceea. Influenţele Judas Priest şi Iron Maiden sunt mai mult decât evidente, pe al doilea plan venind ceva dinspre Iced Earth. Nici discul, nici trupa nu pot fi încadrate drept originale, însă au acel ceva care captivează, prin pasiunea pusă într-o muzică asumată de la un cap la altul. Pe lângă acea senzaţie de familiar dată de reţeta clasică a genului, elementul cheie în întreaga poveste este partitura vocală remarcabilă, un contra-tenor de excepţie, bine pus în valoare. Am ales cu greu între I Will Kill Again şi Black Magic;iar decizia pentru cea din urmă se bazează pe riff-urile de dinaintea refrenului, cu un suport beton al tobelor – fragment aproape obsedant. Deşi recomand şi acum, după mai bine de o decadă, albumul cu totul, dacă aveţi doar cinci minute la dispoziţie încercaţi totuşi Black Magic.
Dacă albumul numit Where Owls Know My Name este interesant, cu câteva puncte ce reţin atenţia, ei bine piesa-titlu este genială. Iată un exemplu formidabil despre cum chitara acustică îşi face loc în mijlocul unui death-metal tehnic, elaborat şi complex. Iar dacă anumite pasaje abundă de agresivitate, instrumentală şi vocală, altele cad într-o melancolie extremă. Americanii de la Rivers of Nihil fac treabă bună pe tot albumul, mai ales prin The Silent Life, Hollow şi brutala Death Is Real, însă Where Owls Know My Name este deasupra tuturor. Tempoul mediu, întrerupt doar de un fragment unde tobele intră cu toată forţa, chitarele acordat jos, bass-ul pregnant conturează o atmosferă ireproşabilă prin intensitatea ei. Şi, frate, cum poate să sune saxofonul acela!…
Acum ceva timp un proiect muzical inedit se năştea pe scena underground românească şi marca acest lucru printr-un album auto-intitulat – disc de debut şi, din câte ştiu, fără vreo urmare programată pentru viitorul apropiat. Am fost oarecum martor la naşterea lui Lost Society şi, ca să fiu sinceră, la momentul respectiv nu l-am plăcut decât pe alocuri; ştiam ce muncă e depusă în el şi apreciam refuzul membrilor fondatori de a nu se înregimenta într-un stil anume, încercând să înglobeze preferinţele lor ce mergeau de la punk la muzică clasică, de la blues la metal. Dar, probabil tocmai din cauza acestui eclectism muzical, nici nu mi-a plăcut o bună parte a pieselor, n-am avut răbdare să le ascult şi să mă acordez pe o nouă temă odată cu trecerea de la una la alta. Am reascultat discul nu demult, în maşină, şi mi-am imputat această lipsă de răbdare. Deşi nu este neapărat cântecul meu preferat, cumva am văzut în You Are the Witch cel mai divers fragment al albumului, iar partea de flaut a fost decisivă în alegerea mea. Nu vă lăsaţi înşelaţi de filmarea deficitară a unei reprezentaţii live, sunetul este apropiat de producţia de studiou şi pune perfect în evidenţă punctle forte din You Are the Witch. Enjoy!
Dacă sunteţi în dispoziţie de blues american, care să meargă direct la suflet prin împletirea acelui timbru specific cu o expresie artistică deosebită, nu pot decât să recomand (aşa cum mi-a fost şi mie recomandat) albumul solo al lui Joe Bonamassa, Redemption. Când vorbim de blues, argumentul care primează este feeling-ul – ce ajunge la suflet, fără să treacă neapărat prin judecata – teoretică şi matematică – a părţii tehnice. Nu că aceasta ar lipsi, nici pe departe, dar zău dacă am stat s-o caut la primele ascultări ale piesei care mi-a plăcut cel mai mult – Self-Inflicted Wounds. Melodia, versurile şi atmosfera pe care acestea o ţes sunt impresionante, forţa expresiei este copleşitoare. Abia după ce m-am smuls din acestea, am reuşit să observ solo-ul de chitară, sunetul ritmic şi obsesiv al cinelelor, suportul de backing-vocals, punctările superbe ale bass-ului.
Până acum câteva săptămâni nu auzisem de Obscura, deşi mă uit acum şi văd că cele patru albume mai vechi ale nemţilor au fost intens apreciate de cunoscătorii death-metal-ului tehnic-progresiv. Totuşi, ultimul disc – cel prin care am făcut eu cunoştinţă cu trupa – primeşte şi cele mai bune recenzii, deloc uimitor dacă stai să diseci Diluvium. Cu greu poţi vorbi de originalitate într-un sub gen unde Cynic, Death, Atheist şi Quo Vadis lasă un mic spaţiu de manevră urmaşilor, însă Obscura face o treabă excelentă în a produce un album autentic, melodios şi dur în acelaşi timp, unde nu există nicio contradicţie frazele de agresivitate extremă, pasajele melancolice (inclusiv acustice) şi o tehnicitate ce-şi păstrează nivelul constant. Departe de a fi un produs uşor de digerat (rămânem totuşi în aria technical death-metal), Diluvium îşi face repede loc în urechile celor dispuşi să-l asculte. Recomandarea mea? The Seventh Aeon, pentru că mi se pare că face evidente toate elementele de care am vorbit, aducându-le împreună şi punându-le într-o falsă opoziţie.
Este prima dată când reuşesc să ascult cap-coadă, apoi iar şi iar, un album Riverside. Recunosc, rock-ul progressive al polonezilor nu m-a prins niciodată, deşi am primit mereu recomandări şi recenzii pozitive în ceea ce-i priveşte. Probabil că trebuia să mă „lovesc” singură de muzica lor pentru a o putea interioriza. Ce-i drept, Wasteland lansat anul trecut este o mică bijuterie prog, extrem de melodioasă în complexitatea şi diversitatea sa. Acid Rain este piesa care mi-a atras cel mai mult atenţia, probabil datorită introducerii în forţă pe tonalitate joasă ce se menţine apoi permanent în fundal, schimbărilor de ritm, melodicităţii foarte catchy a refrenului şi a acelui „ceva” greu de descris altfel decât prin atmosferă. Deosebit moment de progressive rock, acest Acid Rain. În continuarea lui nu pot recomanda decât Lament, altă mostră de sensibilitate artistică semnată de Riverside.
 |
 |
|
