Întrucât postările mele rareori apar în ziua pentru care sunt scrise, aici încerc să ţin evidenţa restanţelor de pe la concerte sau din călătorii. Tot aici apar referinţele către rarele aberaţii literare proaspăt incubate.
Staţi pe recepţie.
Portsmouth
Southampton, Stubbington, Titchfield
Rusalii la Nera (Munţii Aninei)
Prin urmare, se poate observa uşor că, spre deosebire de Portsmouth, Southampton nu e mai deloc un oraş turistic. Are, ce-i drept, câteva locuri deosebite, însă ele se pot număra pe degete. Primul, deşi în afara centrului, poate fi considerat Ocean Village, un cartier cochet spre opulent, unde vilele sunt delimitate de străzi înguste şi canale sau bazine formate din Râul Itchen, unde sunt parcate bărcile riveranilor. Principalul motiv pentru a arunca un ochi asupra sa este amestecul de zone rezidenţiale, centre de afaceri şi spaţii de recreere, toate integrate într-un enorm port luxos.
Însă principalul port turistic se află ceva mai la vest, dincolo de superba clădire victoriană de la jumătatea secolului al XIX-lea pe nume South Western House şi în imediata apropiere a centrului desfăşurat de-a lungul High Street. Precedat de una din porţile-bastion ale zidului de apărare, God’s House Tower, Town Quay este un terminalul prelung şi pitoresc ce primeşte nave comerciale, fregate şi enorme hoteluri plutitoare. De la chei, singura direcţie care ademeneşte paşii este în sus pe High Street prin French Quarter, până la ruinele a ceea ce a fost cândva Holy Rood Church. Unul dintre primele lăcaşuri de cult ale cetăţii fortificate, ridicat în prima parte a secolului al XIV-lea, şi-a găsit sfârşitul într-unul din bombardamentele fulger din al Doilea Război Mondial. Cele câteva ziduri rămase în picioare vorbesc şi astăzi despre un stil gotic destul de lipsit de ornamentaţii, având ca bază clasicele arce frânte; turnul cu ceas, rămas relativ intactă, continuă să arate ora şi să marcheze impozant răspântia.
Nu departe, pe Castle Way, se află cel mai vechi edificiu din Southampton care continuă să fie folosit – Saint Michael’s Church, biserică înălţată în a doua jumătatea a secolului al XI-lea; devenită între timp anglicană, ea este singura rămasă dintre cele cinci din vechea cetate după bombardamentul amintit mai sus. Stilul arhitectonic este cel normand, adaptarea făcută celui romanic de către normanzi în teritoriile stăpânite, în special în Anglia. Ceea ce scoate în evidenţă bazilica este turla înaltă ca o suliţă, subţire şi zveltă, care parcă erupe din clădirea de altfel destul de joasă pentru a străpunge cerul. Interiorul păstrează prea puţin din originalul bisericii, întrucât a fost alterat în repetate rânduri, cu adăugiri şi modificări; este însă un spaţiu luminos şi plăcut, mai ales în fumul dens al tămâii arse duminica dimineaţă prin care abia se zăresc vitraliile colorate.
Chiar pe latura opusă a Saint Michael’s Square se află probabil cel mai interesant obiectiv turistic din Southampton, Tudor House – un superb conac ale cărui origini datează din secolul al XII-lea, acele mostre de arhitectură laică normandă putând fi încă vizibile pe latura ce se lipeşte de zidul de apărare al cetăţii. Restul casei dispuse pe trei niveluri datează în special din secolul al XVI-lea şi înfăţişează trăsături specifice modului în care se construia în perioada Tudor; nu sunt lipsite însă nici elemente adăugate ulterior, astfel încât se întâlnesc diverse tuşe specifice stilurilor din perioada Stuart, georgiană şi victoriană. O vizită scurtă încearcă să readucă acele timpuri în prezent, cu obiecte de epocă, recreerea bucătăriei şi a cămării, tablourile de pe holuri şi un beci folosit mai târziu ca adăpost antiaerian. Însă cea mai frumoasă parte o reprezintă grădina interioară, de unde se pot observa toate corpurile clădirii, de la cel mai vechi zid până la cel mai nou, inclusiv unul dintre puţinele hornuri normande supravieţuitoare.
După cum spuneam, Tudor House stă lipită de ceea ce a mai rămas din vechile fortificaţii, aşa că cel mai logic mod de a continua plimbarea este pe lângă acestea. Întins de-a lungul Western Esplanade, zidul de apărare continuă să păstreze coloane, creneluri, arcade, porţi cu tot cu herse. Este uimitor cât de bine sunt conservate acele porţiuni din secolul al XII-lea care n-au fost dărâmate cu totul, aproape intacte, aşa cum se poate vedea din Mayflower Roundabout, cu celebra crâşmă The Pig in the Wall, şi până în Harbour Parade. Pentru o vedere de sus, o idee bună este urcarea scărilor zidului până în Forest View, acolo unde se ridică sobra Masonic-Hall, pentru ca apoi paşii să se piardă pe străduţele oraşului vechi, cu hanuri şi case desprinse din alte veacuri.
Un pod pietonal părăseşte acest fermecător labirint pentru a reveni în High Street în probabil cel mai aglomerat loc al oraşului – piaţa din jurul Bargate, celebra poartă deschisă cândva în zid despre care se poate spune că a devenit simbolul istoric al oraşului. Ridicată la sfârşitul secolului al XII-lea, Bargate ilustrează perfect stilul romanic englezesc – arhitectură robustă, de cetate impenetrabilă, un minim de ornamente care doar să puncteze silueta impozantă. Leii-străjer din bronz, ferestrele cu arcade gotice terminate în feţe umane, silueta romană şi clopotul abia zărit sunt detaliile care dau personalitate colosului normand. De-o parte şi de alta se întinde High Street, cu clădiri moderne amestecate printre cele vechi, precum hoteluri, bănci cu tradiţie, bijuterii şi magazine. Este un loc numai bun să te pierzi în furnicarul de lume şi să părăseşti pe furiş metropola.
Astfel se face că, după ce laşi în urmă căsuţele cochete din „vatra” satului şi te îndrepţi către sud-vest, încep să apară vile de vacanţă mai mici sau mai mari, mai simple sau mai opulente, toate având acelaşi lucru în comun: ieşirea la faleza spălată de valuri. Anumite porţiuni sunt plaje private, în altele este permis accesul tuturor, printre pietriş, scoici şi fragmente de silex. Cea mai interesantă porţiune o reprezintă alea pietonală ce înaintează pe sub coastă şi e tivită cu barăcile din lemn, vopsite colorat, deţinute de cei care vor să aibă un mic spaţiu privat la malul mării. Unii ţin înăuntru echipament acvatic, alţii chestii de plajă sau camping, poate câteva ustensile de bucătăreală sau vreo laviţă numai bună de somn la umbră.
La capătul aleii se face accesul în Titchfield Haven National Natural Reserve – rezervaţia-sanctuar pentru tot păsăretul care cuibăreşte în delta creată de Meon. Între pâlcurile de stuf, suprafeţele mari de apă şi aleile de pământ au fost instalate foişoare de observaţie unde iubitorii de păsări pot sta cu orele la pândă. Din păcate însă, eu ajung prea aproape de sfârşitul programului pentru a avea sens să mai intru, însă mă bucur de o lungă plimbare pe marginea rezervaţiei, în drum spre hotel. Este momentul în care mă bucur că în România rezervaţiile naturale nu se închid la vreo oră anume şi nici nu ai în ele un acces limitat la două drumeaguri. Cărarea însoţeşte Canalul Titchfield, pare-se unul dintre cele mai vechi canale de irigaţie englezeşti. Din fericire, cea mai mare parte a drumului se desfăşoară la umbră, pavăză împotriva soarelui extrem de puternic de astăzi, printre arbori, arbuşti, ierburi înalte, cuiburi ascunse de zburătoare, vaci ieşite la păscut şi podeţe arcuite.
Cel mai mare port naval la apogeul Imperiului Britanic şi cămin al marinei regale, Portsmouth ocupă în întregime Insula Portsea şi se extinde mai departe, în Bazinul Hampshire, în timp ce malurile sale sunt trasate de Strâmtoarea Solent cu vedere la Insula Wight, Canalul Mânecii, Portsmouth Harbour, Portul Langstone şi o întreagă serie de lacuri la est şi la vest. Deşi rădăcinile numite Portus Adurni se întind până în perioada romană, istoricii consideră că Portsmouth se încheagă ca aşezare la sfârşitul secolului al XII-lea când primeşte şi primele privilegii de la Richard Inimă de Leu. În curând, aici se construiesc primele docuri, iar regii englezi folosesc tânăra cetate ca avanpost în atacurile asupra Franţei; datorită poziţiei avantajoase şi protejate natural, economia Portsmouthului începe să înflorească, în ciuda asediilor dese (numai în secolul al XIV-lea, francezii au patru astfel de incursiuni devastatoare), epidemiilor de ciumă şi a concurenţei acerbe cu alt mare port din vecinătate, Southampton. Secolul al XVI-lea înseamnă Dinastia Tudor, când oraşul primeşte fortificaţii noi şi durabile, precum şi primele schiţe ale destinului militar ce îl va urmări de aici încolo; tot acum se construieşte primul doc uscat din lume, funcţional şi astăzi. Un veac mai târziu, în timpul Dinastiei Stuart, zidurile de apărare sunt refăcute, întărite şi extinse, simultan cu dezvoltarea şantierului naval-militar şi îmbunătăţirea legăturii terestre cu Londra. Sfârşitul secolului al XVIII-lea îl întâmpină pe căpitanul James Cook întors din călătoria în jurul lumii sau priveşte către Prima Flotă – şirul de nave cu cei dintâi colonişti ai îndepărtatei Australie. Cum cele mai multe operaţiuni ale marinei regale se mută în Portsmouth, nu este de mirare că în secolul al XIX-lea oraşul are fortificaţiile de cea mai mare anvergură din Europa; de aici pleacă amiralul Nelson către Capul Trafalgar unde repurtează celebra victorie împotriva forţelor franco-spaniole conduse de Napoleon. Tot acum, odată cu epoca victoriană, începe Revoluţia Industrială, încă un impuls dat economiei oraşului. În secolul al XX-lea, portul suferă consecinţele însemnătăţii şi utilităţii sale, fiind bombardat intens de către nemţi în ambele Războaie Mondiale; nu este o raritate ca şi astăzi să se găsească proiectile neexplodate dintre cele lansate de Luftwaffe – preţul plătit pentru rolul central jucat în lansarea la apă a Debarcării din Normandia. Perioada postbelică este dedicată reconstrucţiei şi extinderii metropolei, pentru ca ulterior să înceapă să-i fie exploatat potenţialul istoric şi turistic. Nu se pierde însă caracterul militar, ca dovadă că de aici pleacă cele două fregate menite să recupereze Insulele Falkland de sub invazie argentiniană. În plus, două treimi din marina regală britanică este staţionată în Portsmouth.
Inima zonei turistice pulsează sub numele de The Hard Street şi strânge laolaltă terminale de transport (marin, rutier şi feroviar), cafenele matinale, privelişti acvatice şi un viu furnicar de oameni. Când strada se cambrează după un bar de colţ, din ea se desprinde Main Road, pe lângă Saint Annn’s Church – o capelă aproape ascunsă în zidul din secolul al XVIII-lea şi destinată serviciului religios pentru comunitatea navală. Practic, aici se face intrarea în cea mai preţioasă moştenire a metropolei: Portsmouth Historical Dockyards. Vechiul şantier naval, activ atâtea secole, este astăzi principala atracţie a oraşului şi o inedită pagină de istorie militară şi navală în cartea a ceea ce a fost cândva Imperiul Britanic. Un fapt interesant: deşi biletul de intrare este destul de scump, el e valabil un an de zile pe baza comparaţiei semnăturii posesorului. Dincolo de Victory Gate, căpitanul Robert Scott – explorator britanic din Marina Regală – întâmpină vizitatorii pe College Road cu aceeaşi privire gânditoare cu care a scrutat cândva întinderile antarctice. Şi, alături de câinele său din bronz, îi invită să păşească în deosebita lume a vaselor de război sau expediţie ce poartă nobila titulatură de „Nava Alteţei Sale” – Her Majesty’s Ship.
Încă înainte de intra efectiv la docuri eşti surprins de o siluetă extrem de impozantă – cea din urmă navă victoriană şi primul vas de război în totalitate negru: HMS Warrior. Construită la jumătatea secolului al XIX-lea, fregata pe aburi cu 40 de tunuri a fost la vremea ei o inovaţie a ingineriei navale, însă chiar acest lucru i-a fost fatal; avântul pe care l-a dat tehnicii din domeniu a făcut ca suratele ei mai tinere s-o întreacă şi s-o trimită în derizoriu în scurt timp. Povestea sa tristă include un episod când nici măcar pentru fier vechi n-a vrut s-o cumpere nimeni, dar norocul i-a surâs când s-a dispus restaurarea şi includerea în situl istoric de aici. Acum ni se arată în întreaga sa splendoare, un vas grandios prin dimensiuni, relativ auster şi impunător de respect. O adevărată doamnă rece a războiului.
În continuare, aleea principală te duce pe lângă tot felul de clădiri care adăpostesc expoziţii sau prezentări ale unor momente istorice, precum 36 Hours dedicată Bătăliei Iutlandei – sau „bătălia care a câştigat războiul”. Însă cea mai interesantă mi se pare Boathouse 4 – hangarul unde se recondiţionează nave. Dincolo de machete şi ambarcaţiuni de mici dimensiuni expuse pe cele două niveluri, miezul construcţiei este acaparat de pupe, cale, punţi, catarge sau chiar vase complete – în stadii diferite de descompunere sau recompunere, de la schelet până la ultimul strop de vopsea. Ceva mai încolo, aceeaşi Main Road te duce la principalul muzeu „clasic” al sitului, National Museum of the Royal Navy, care probabil că ar merita vizitat într-o şedere mai extinsă, însă pentru moment sunt alte lucruri mai atrăgătoare în împrejurimi.
De exemplu, HMS M.33; deşi mic şi „îngropat” într-un doc uscat, monitorul destinat bombardamentelor de coastă are de spus o poveste fascinantă. Construit la începutul secolului al XX-lea, în plină conflagraţie mondială, este singurul vas britanic supravieţuitor al luptelor de la Gallipoli, când Aliaţii au trebuit să se retragă învinşi după un an de măcel. Scopul său era de a susţine infanteria cu tunuri din apele puţin adânci din apropierea ţărmului, acolo unde submarinele germane nu puteau face pagubele deja cauzate crucişătoarelor de mari dimensiuni. Însă o construcţie relativ deficitară şi o masă mare pentru geometria sa i-ar fi rezervat lui M.33 încă de la început un destin nefericit; cu toate acestea, într-o campanie în care numai în rândurile Aliaţilor au fost aproape două sute de mii de victime, HMS M.33 a revenit acasă cu echipajul intact. Astfel că îşi merită din plin renumele de „nava norocoasă”, în timp ce îi sunt complet recunoscute meritele în evacuarea trupelor – acţiune desfăşurată cu succes, „slabă consolare a unei înfrângeri dureroase”, după cum spune documentarul vizionat la bord.
În imediata apropiere tronează un vas de la care cu greu îţi poţi lua ochii, pe bună dreptate perla docurilor de la Portsmouth: HMS Victory. Nava de linie construită în secolul al XVIII-lea a reprezentat stindardul flotei lordului amiralul Horatio Nelson în Bătălia de la Trafalgar; cu cele 104 tunuri dispuse pe trei niveluri, vasul este într-adevăr o apariţie aparte. Aristocrata splendidă în vârstă de un sfert de mileniu e un exemplu de eleganţă – reflectată chiar şi în uneltele războiului, întrucât nu există detaliu neşlefuit sau aspect grosolan. De la silueta zvelt profilată pe cer la tunurile care abia aşteaptă să trimită salve, de la încăperile tactice la sala furnalelor, totul e armonios şi sclipitor. Chiar şi masivele lanţuri de ancoră sau funiile mai groase decât pulpa mea par delicate în ansamblul creionat de vapor. Iar surpriza cea mai mare este că, în ciuda vârstei respectabile, HMS Victory nu s-a retras din activitate, ci are echipaj activ şi dor de ducă.
Nu toate poveştile de la docur sunt însă unele fericite; dovada ne-o prezintă Mary Rose Museum, expoziţie construită cu grijă după recuperarea relativ recentă a epavei HMS Mary Rose. Numită şi „Trandafirul Scufundat”, caraca asamblată în secolul al XVI-lea şi-a găsit sfârşitul la scurt timp de la construcţie în Strâmtoarea Solent, în urma atacurilor francezilor. Când scafandrii au dat de urmele ei, ceea ce a identificat-o a fost emblema trandafirului de pe unul din tunuri; apoi, cu mare grijă, s-a extras din apă o mare parte a calei şi a încărcăturii. Punţile au fost restaurate în limita scheletului recuperat, iar tunurile şi echipamentul sunt dispuse de jur împrejur, într-un surogat de navă pe care îl constituie muzeul. Nu sunt uitaţi nici membrii echipajului, cărora artiştii arheologi au încercat să le recreeze figurile, iar unul dintre exponate este scheletul câinelui de pe vas.
Destinul tragic al Trandafirului pune capăt explorării docurilor, iar următoarea oprire are loc într-un spaţiu cum nu se poate mai diferit: Gunwharf Quays. Acesta este un mare centru comercial, cu tot felul de magazine de marcă, restaurante, cafenele şi spaţii pentru recreere. Ceea ce este însă cu adevărat de văzut e Spinnaker Tower, una dintre cele mai înalte clădiri britanice şi un simbol recent al oraşului. Deşi e o clădire modernă şi respectă o bună parte din cutumele arhitecturii contemporane, se observă uşor că – în ciuda celor 170 de metri înălţime – turnul nu irită deloc privirea, ci se integrează perfect cu linia ţărmului Solentului. Datorită formei de catarg, atât de bine amestecată cu sutele de vele mai mari sau mai mici de pe apă, înălţimea colosului de observaţie captează ochii, dar nu-i deranjează. Ce-i drept, adevărata experienţă este să urci în el şi să iei cele trei platforme la rând. Prima, la „doar” o sută de metri deasupra mării, are în centru o podea din plastic transparent astfel încât, odată suit pe el, ai impresia că stai în gol. A doua, micul restaurant, reprezintă un loc numai bun, să iei un prânz la înălţime. Iar a treia, lipsită de acoperiş, te aduce în aerul cald cu care se îmbracă metropola pe timp de vară; spre deosebire de restul Marii Britanii, coasta de sud – şi în special Southampton şi Portsmouth – e renumită pentru vremea bună şi soarele fierbinte. Totuşi, cel mai bun loc de observaţie rămâne primul nivel, acolo unde ferestrele mari înfăţişează o superbă panoramă a coastei, a Strâmtorii Solent cu apele sale aflate acum în reflux şi a îndepărtatei Insule Wight. Toată zarea e numai ambarcaţiuni, şantiere navale, parcuri întinse, apă lovindu-se de malul înălţat şi multă istorie. Revenirea la sol înseamnă o scurtă plimbare pe pontonul Venom Jetty, pe lângă Venom Creek cu ale sale vase în miniatură şi o scurtă oprire la Old Customs House, acolo unde trecutul întâlneşte prezentul.
Mai departe, începând cu Vulcan Building, se poate spune că părăsim portul şi ne îndreptăm sprea a doua zonă turistică din Portsmouth, Southsea. Odată înconjurat bazinul cu bărci pe nume Inner Camber, se prefigurează în faţă un excelent loc de belvedere asupra docurilor şi a cheiului: The Point. Şi pentru ca spectatorul să nu se simtă străin, în jur domneşte o atmosferă intimă, între vilele cochete şi cârciumioarele boeme din Broad Street, West Street sau Tower Alley. Puţin mai încolo, lângă Quebec House, Bath Square te întâmpină cu ceva şi mai de-al casei – pescari surprinşi chiar asupra undiţelor sau, mai bine, a unei capturi proaspete care loveşte furios cu coada de caldarâm. Drumul de-a lungul coastei continuă cu ceea ce a mai rămas din vechile fortificaţii – Round Tower legat prin Battery Wall de Square Tower şi Victoria Peer. Aici pare a fi locul cel mai bun pentru a face plajă sau baie, cu atât mai mult cu cât structura zidului oferă şi câteva umbrare. Spre surprinderea mea, apa este suficient de caldă pentru o repriză de înot; singurul incovenient sunt pietrele colţuroase ce înlocuiesc nisipul cu care sunt familiară, astfel că nu-i de mirare că, în ciuda interdicţiei afişate, mulţi preferă să plonjeze în apă de la înălţimea pontoanelor.
La capătul zidului de apărare, peisajul se deschide larg şi către uscat, unde te întâmpină Domus Dei – sau Royal Garrison Church, o micuţă biserică în stil normand, construită la începutul secolului al XIII-lea ca loc de slujire, dar şi de îngrijire a bolnavilor; stilul romanic adaptat de normanzi în teritoriile engleze se completează armonios cu elementele gotice aduse ulterior, astfel încât edificiul pare o fortăreaţă în miniatură înalţată către cer după arcele sale frânte. În imediata apropiere se află un lăcaş de cult mult mai impunător, Cathedral Church of Saint Thomas of Canterbury (sau, pe scurt, Catedrala din Portsmouth); construit în secolul al XII-lea, edificiul merge pe linia clasică romanică, inspirată din spaţiul germanic. Construcţia cu exterior masiv, de cetăţuie trainică, cuprinde înăuntru un spaţiu larg şi luminos, ale cărui puncte centrale sunt altarul cu tavanul suspendat din lemn pictat şi bătrâna orgă.
Mai departe, paşii se întorc spre ţărm şi urmează linia dată de Clarence Peer spre Southsea. Clarence Esplanade este mai degrabă un bâlci – la propriu, cu parc de distracţii, jocuri de noroc, vată de zahăr şi suveniruri ieftine, care îşi varsă puhoiul de oameni dornici de un pic de odihnă în enorma zonă cu iarbă numită Southsea Common; nu ştiu dacă-i pot spune parc, ci mai degrabă un câmp imens unde lumea stă la soare, se joacă, îşi plimbă câinii sau… deja încinge grătare. Izolat pe o latură, se înalţă Royal Naval War Memorial, monument închinat mateloţilor flotei regale care n-au alt mormânt decât valurile.
Acolo unde aglomeraţia începe să se disipeze, apare un alt fragment al fortificaţiei medievale, West Battery; la baza sa, rampele care coboară domol în apă formează un loc mult mai prietenos şi mai liniştit de plajă şi bălăceală, fără acele pietre neprietenoase. La capătul şirului de ziduri se află cele mai sudice atracţii din Portsmouth. Una dintre ele este Southsea Castle (numit şi Chaderton Castle), mică cetate din secolul al XVI-lea, excelent conservată cu tot cu şanţul protector, poarta de la capătul podului, terasele de observaţie, tunurile şi farul integrat cumva în structură. Din păcate, celălalt obiectiv este închis pentru reamenajare; D-Day Museum (dedicat Debarcării din Normandia), trebuie să mai aştepte, împreună cu piesa lui de rezistenţă – pânza brodată pe nume Operaţiunea Overlord, una dintre cele mai lungi din lume.
Alt loc cu mare părere de rău exclus din această plimbare este Charles Dickens Birthplace Museum, locul unde s-a născut scriitorul englez, dar care e la o distanţă considerabilă de ţărmul Portsmouth Harbour. Ultimul lucru cu care poţi încheia ziua este o traversare a bazinului cu feribotul pentru a avea acces la celălalt nod de transport important al oraşului, Gosport. Fără a avea ceva anume de văzut pe malul opus, această scurtă călătorie oferă o altă perspectivă asupra malului vestic al Insulei Portsea, care înşiră meticulos cele trei puncte forte – docurile istorice, cheiul de la Gunwharf şi vechile întăriri de la Southsea.
Chiar şi aşa, abia pe la miezul nopţii părăsim contorsionata Clisură a Dunării şi ajungem pe drumul explodat care leagă naţionalul dinspre graniţa sârbă de Sasca Montană, şosea pe care zău că nu mi-aş mai dori s-o parcurg vreodată. Am văzut nenumărate forestiere mai bune decât asfaltul ăsta care arată ca şi cum frontul kosovar s-ar fi mutat la est de Dunăre, iar bombardamentele NATO ar fi ratat cu mult Belgradul. Iată-ne în sfârşit în Sasca Română, loc din care eu sunt ferm convinsă că se poate ajunge pe urmele unui drum de căruţă la Podul Beului (şi mai departe la păstrăvăria şi campingul Valea Beului) – noroc cu Hike şi GPS-ul care mă scutură bine pentru a mă convinge de contrariul. N-avem de ales: ori campăm prin vreo mirişte pe-aici, ori o luăm înapoi spre Potoc şi de acolo poate-poate să avem acces la pod. Cum ceasurile nu-s „decât” două, alegem cea dintâi variantă, inspectăm ba vreo otavă, ba vreun fân necosit şi, cu bietul Clio printre culturile oamenilor, punem corturile la o intersecţie de poteci, facem o cruce mare să nu ne agaţe cine ştie ce tractor de dimineaţă şi picăm laţi.
După discuţii în ajun cu Nicoleta care ar vrea să-şi întâlnească sora venită în concediu la Herculane, decidem ca sâmbătă să mergem la Rezervaţia Mulinologică Cheile Rudăriei. Nu ne lansăm deci încă în explorări montane, ci ne trezim când soarele ne scoate efectiv din cort de cald ce e, strângem tabăra şi revenim la asfaltul mâncat de bombe pentru încă o sesiune – mai scurtă, ce-i drept – de condus pe drumuri cu peisaje superbe şi coşmaruri pentru suspensii, cauciucuri şi scut. Din Sasca Română ne întoarcem în Sasca Montană pe care o tăiem prin centru şi îi admirăm surpinzătoarea bunăstare, apoi o luăm în sus pe judeţeanul cumplit ce traversează Munţii Aninei prin sud: Cărbunari – Stăncilova – Şopotu Nou – Bârz – Dalboşeţ; undeva lângă Bozovici ieşim în naţional pentru o îmbucurătoare scurtă vreme, ca imediat să reluăm supliciul pe secundarul de acces în Eftimie Murgu. Aici ne întâlnim cu gaşca de Cluj din jurul surorii Nicoletei şi bem o binevenită cafea în centru. Cum e liber de Rusalii şi soarele dă să strălucească, parcările din capătul sudic al satului sunt pline, însă găsim unde să lăsăm maşinile şi să ne continuăm explorarea morilor din chei.
Nu eram sigură în totalitate de acest aspect, dar Cheile Rudăriei – care fac parte din Munţii Almăjului – sunt parcurse în totalitate de asfalt, aşa că bocancii pe care mi-i trag în picioare mi-s complet inutili. Cândva zonă populată de minerii numiţi rudari, Eftimie Murgu păstrează astăzi o comoară culturală deosebită: ansamblul format din cele douăzeci şi două de mori de apă dispuse de-a lungul Râului Rudăria. Din fericire, majoritatea morilor din rezervaţie au fost recondiţionate sau sunt în decurs de a fi restaurate, iar o parte din cele rămase în albie continuă să funcţioneze şi să macine porumb, eventual amestecat cu grâu, mei sau seminţe de floarea soarelui. Este o adevărată încântare să vezi cum forţa apei angrenează morişca mare şi metalică coborâtă din podeaua morii şi mai departe, cu huruit şi aplomb, piatra masivă care transformă grăunţele în mălai cu parfum aparte. Şi totul repede, eficient, într-un proces de o violenţă aproape senzuală, căci pentru spectator toate simţurile sunt implicate – văz, miros, auz, plus o invitaţie la gust şi atingere.
Din punctul meu de vedere, cea mai interesantă şi mai sălbatică este Moara de la Tunel, care-i aflată în amonte de tot. Aici mâna pricepută a minerului a deviat cursul Rudăriei printr-un tunel anume săpat, astfel că moara stă bine deasupra albiei şi totuşi are parte de întreaga forţă necesară pentru măcinat. O urmează îndeaproape Moara Îndărătnică dintre Râuri (proaspăt refăcută şi încă nefuncţională din cauza devierii cursului) şi surata ei de peste gârlă, cu superb aspect arhaic, Moara Îndărătnică de la Perete; numele celor două reflectă faptul că mecanismul se învârteşte invers, iar pietrele descriu cercul zdrobirii de la stânga la dreapta. Undeva mai în interiorul satului, Moara Popeasca stă efectiv de-o parte şi de alta a unui canal anume săpat pentru ea, neavând astfel nevoie de stâlpi de susţinere. Iar la Moara Firiz ne oprim să observăm mai bine întregul proces, ba chiar suntem invitaţi să aruncăm o mână de boabe şi să nu ratăm nimic din mecanismul simplu, dar atât de eficace şi – că tot e la modă – ecologic. Nu ajungem la fiecare moară din rezervaţie; nici nu ne propunem. Cu juma’ de kil de mălai proaspăt în mână suntem mulţumiţi să ne umplem privirile cu modul în care micuţele construcţii din lemn completează peisajul montan al apei, stâncii şi vegetaţiei.
Dacă tot am pornit azi la excursie motorizată, zicem să continuăm la fel şi, în fugă parcă de norii negri care au început să se strângă peste Eftimie Murgu, ne luăm la revedere de la clujeni şi pornim înapoi spre Munţii Aninei. De data aceasta îi parcurgem pe şoseaua naţională, mult mai bună, ce trece direct prin mijlocul lor, de la Bozovici la Oraviţa, după cum i-a străpuns în vremuri de demult Valea Minişului. Nu facem însă drumul dintr-o bucată, ci oprim la unul dintre obiectivele turistice româneşti cele mai promovate în afară – pe bună dreptate: Cascada Bigăr. Aflată pe unul din punctele imaginare ale Paralelei 45, ea este creaţia superbă a Izvorului Bigăr atunci când se abandonează cu urgie Râului Miniş. Cheile Minuşului sunt ele însele o frumuseţe a lumii calcarului, însă căderea de apă despletită în şuvoaie peste covorul de muşchi conturează desăvârşirea. E drept, trebuie să te sustragi zgomotului mulţimii venite să admire acelaşi totem şi să alungi din peisaj amenajările antropice, însă merită efortul de imaginaţie întrucât, odată rămas singur cu cascada, îi simţi pe pleoape fiecare picur şi îi respiri fiecare abur înceţoşat. Este, cu adevărat, o splendoare.
În spatele său porneşte traseul tematic ce-i poartă pe turişti către Izbucul Bigărului, locul unde un firicel de apă răsare dintre stâncile sterpe; cu greu ai crede că firavele unde se aruncă descătuşate în defileu la numai câţiva paşi mai jos. După câteva trepte de lemn, traseul descris ca „deosebit de periculos” ia sfârşit la Peştera Bigăr, o deschidere a stâncii către măruntaiele muntelui. Nu reuşesc să-mi dau seama dacă ceea ce se cască mai jos de balustradă e o boltă ce da apoi în tuneluri subterane sau e anticamera unui aven. Nici nu-mi vine să caut prea multe răspunsuri cu atât de multă lume în jur. Facem cale întoarsă spre parcarea supraaglomerată şi, în timp ce păşim pe lângă Cheile Minişului, mă întreb cum de nu-s în zonă trasee de căţărat, când calcarul de aici, pe care l-am pipăit şi eu cum am prins ocazia, este atât de ofertant. N-am auzit niciodată vorbindu-se de escaladă în zonă, nici lui Hike nu-i sună cunoscut. Mare mister, mai ales ca la Herculane se merge intens pe ideea asta.
Continuăm în lungul Văii Minişului, pe lângă Lacul Gura Golumbului (numit şi Lacul Miniş), apoi pe serpentinele ce duc la Marila şi coboară în Oraviţa. Ne gândim că n-ar strica să mâncăm ceva cald aici înainte de a purcede spre Podul Beu, pe care sper să-l nimeresc de data asta. Parcăm în centrul istoric, cerem câteva indicaţii şi plecăm în căutarea restaurantului Casablanca. Această porţiune a oraşului vechi, îngustă cât două străzi prinse între versanţi, este fermecătoare în arhaismul său. Petele de culoare sunt casele vechi, unele renovate şi tencuite, întinse între jumătatea secolului al XVIII-lea şi perioada interbelică; între ele se remarcă Farmacia La Vulturul Negru (prima spiţerie minieră românească), Hotel Coroana, Biserica Înălţarea Sfintei Cruci, Casa Avocaţilor, La Mâţa Neagră (cândva casă de modă, apoi bordel) şi Primăria Oraviţa.
Mâncăm bine şi ieftin la Casablanca, apoi reluăm drumul prin mult mai populatul centru modern al Oraviţei. Acolo, la ceas de seară când colinele se îmbracă în trandafiriu pal, cotim spre Ciclova Română; depăşim mai departe Ilidia şi Socolari, pentru ca în Potoc să lăsăm în urmă artera principal şi să coborâm pe o unică banda, cu oarecare emoţii când mai apare vreo maşină din faţă. La capăt se află parcarea de la Podul Beului, precum şi forestierul ce se continuă în noapte. Scurtă paranteză: în ciuda primilor kilometri de la ieşirea din Oraviţa, de spre care îmi închipui că sunt nu din Kosovo, ci din Afganistan de-a dreptul, restul drumului e nesperat de bun; incomparabil cu ce ne-am distrat azi-noapte sau pe unde am torturat maşina de dimineaţă. Totuşi, chinul ei nu s-a sfârşit, pentru că după o scurtă dezbatere uşor iritată decid să o bag pe forestier până în camping. Începutul e mai greu şi mai bolovănos, pentru că ulterior – mai cu a-ntâia, mai cu a doua – drumul e practicabil chiar şi pentru gărzile joase. Se face deja beznă când ajungem la campingul de la Valea Beului, plin ochi. Găsim totuşi un mic cotlon unde să tragem maşina şi să ridicăm corturile, pentru ca apoi să cădem – încă o dată – frânţi. Şi să vezi belea, mâine chiar e rost de trezit devreme.
Duminica este „dama de pică” a turei noastre, circuitul dorit de atâta amar de vreme şi pe care se pare că în sfârşit îl voi face: Cheile Nerei. Degeaba îmi propun eu ca plecarea să fie matinală, că mai devreme de 9:30 nu reuşim să lăsăm maşina în parcarea de la Podul Beului şi să ne echipăm de drum; acum, pe lumină, forestierul de la camping până aici este zugrăvit în tuşe mult mai primitoare, ceea ce ne scuteşte de câţiva kilometri de mărşăluit.
Bandă roşie este marcajul care însoţeşte Nera pe tot sectorul cheilor pregătite pentru vizitatori. Semnele sunt dese şi relativ recente, săgeţi apar cu duiumul, iar amenajarea cu pitoane, şufe şi cabluri excelentă, utilă în caz de vreme proastă. Ce să mai, iată un traseu bine pus la punct şi destinat unui drumeţ cu posibilităţi medii, dispus să se şi oprească din când în când pentru a citi panourile cu fotografii şi informaţii. Singura parte forte este lungimea; şi încă nu bănuim nimic.
Începem deci de la Podul Beului (167 m), pe drumul forestier ce însoţeşte pe malul drept al Râului Nera şi traversează Poiana Mlaica; cum am ales să mergem în amonte, asta înseamnă că vom avea apa o bucată de timp pe dreapta. Pornim cu aplomb pe sub Cracul lui Drăgilă ce se înalţă în stânga noastră, cu stâncile ce susţin Platoul Despedea undeva mult deasupra. Nu am prea multe de spus despre prima oră, cât păşim pe Faţa Râului care ascunde în umbra deasă a pădurii Ogaşul Lindinii; undeva vizavi se deschide firav Poiana Lindinii de la baza Cracului Măzăran, pentru ca apoi codrul să ascundă din nou lumina. Nera începe deja să se cambreze şi să-şi desfăşoare relieful carstic, însă momentan, din cauza vegetaţiei, e mai greu de sesizat cum depăşim Cârşia Rolului şi Cârşia Chiochinii, două stânci masive de altfel. Cât despre lucruri mai subtile precum Peştera Rolului nici nu poate fi vorba. Este plăcut totuşi să mergi aşa, apărat de soare, mai ales când de peste apă te privesc siluetele calcaroase ale Turnului Mic al Begului şi Turnului Mare al Begului. Ziua e deja caldă, încărcată de umezeala zăpuşelii.
Drumul forestier se încheie la Cantonul Damian (180 m) sau mai bine zis la ce-a mai rămas din el. Din păcate, construcţia mare şi utilă de sub Faţa Mare zace acum în paragină şi uitare. Locul de înnoptat e numai o amintire palidă, dar are avantajul liniştii; o singură maşină s-a încumetat până aici (drumul fiind totuşi destul de neprietenos, dar nu inabordabil), iar corturile le numeri pe degete. După un scurt popas ne reluăm paşi prin pădurea ceva mai rară ce precede Cârşia Dosu Damianului. Dacă până acum poteca s-a aţinut departe de apă, iat-o cocoţată dintr-o dată deasupra albiei la Cârşia Şoimului şi Pânza lui Clean, într-o primă înşiruire de stânci modelate după bunul plac al Nerei înfuriate, apoi încorsetate în lianele iederei şi învelite în ţesături fine de păianjen. Pe sub Vârful Chiochiu (513 m), calcarul se cască precum o gură ştirbă, în cel dintâi tronson de arcade; peisajul este minunat nu doar datorită surplombei lungi şi curbate, ci şi a modului în care undele şi razele se joacă pe tavanul acesteia.
Nu mai avem mult şi ajungem la Cotul La Cârlige (195 m), acolo unde Nera se încordează maxim în serpentinele sale. Aici şi numai aici se face traversarea râului, pentru ca dincolo să ne întâmpine din nou curba potecii săpate în Cârşia Barbeşu Mare. Nu există punte şi trecem prin apa ce mie-mi vine până la jumătatea coapselor, lucru deloc neplăcut în condiţiile în care constat uimită că nu-i deloc rece. Mai mult, când Nicoleta găseşte un petic de „plajă” lângă Cârşia La Închinăciune şi propune să facem o scurtă pauză, rămân în slipi şi fac o baie pe cinste, cu reprize de înot scurt şi tatonării ale Pânzei Văii Rele de vizavi. N-aş mai pleca din locul acesta, unde pădurea e atât de verde, stâncile lucesc aproape albe în soarele puternic, curentul parcă te mângâie cu atingerea lui, iar aerul vibrează din aripile roiurilor de libelule de un albastru intens şi fără astâmpăr.
Pe la 12:30 trebuie totuşi să ne desprindem şi începem să explorăm partea cea mai sălbatică a cheilor – acolo unde Nera se loveşte într-un mal de Cracul Haiducului, Cracul Turburii şi Cârşia Căprarului, iar în celălalt de Cârşia Barbeşu Mic şi Cârşiile Dese, cu ale lor surplombe adânci, cordoane calcaroase şi perechi de tuneluri săpate de om. Din păcate însă, profitând de protecţia meandrelor, tot aici se strânge şi puhoiul de gunoaie adunat de viituri. Undeva în dreapta noastră micii afluenţi ai râului sapă ogaşuri şi formaţiuni carstice, însă nu zărim nici Peştera La Găuri, nici cele trei ascunzători de pe Pârâul Ulmul Mare – Peştera Farna şi Peşterile lui Vit. Când însă cursul îşi mai potoleşte puţin serpentinele, poteca urcă puţin cu ajutorul unui cablu şi se depărtează de albie, pentru ca apoi să coboare chiar lângă Peştera Boilor; aceasta ne invită să-i punem mai multe întrebări în adâncuri, dar nu-i timp să căutăm un pic de aderenţă în pereţii umezi.
Se face ora 14:30 când întâlnim în curbura Cleanţului Farna legendara punte şubrezită care leagă cele două maluri, unind astfel Cracul Ulmului de Cracul Işchii. Deşi nu prezintă încredere, cu mare atenţie, sânge rece şi dexteritate, probabil că se mai poate trece dacă te foloseşti doar de cablurile metalice groase şi uiţi de scândurile care – alea rămase – mor în putregai. Odgoane le zice Hike funiilor acestora torsadate, odgoane să rămână, eu nu mă bag pe ele; oricum, n-avem treabă dincolo, poate doar să privim mai de la înălţime grupurile de turişti veniţi să se dea cu barca sau caiacul. În continuare îmi exprim surpriza că nu există căţărători şi trasee de căţărat sau escaladă în această zonă extrem de ofertantă.
Poteca îşi schimbă orientarea şi se depărtează din nou de râu, în timp ce merge în lung pe sub Cracul Iordanului; de pe partea cealaltă se aude lătratul câinilor care păzesc singura aşezare omenească din chei, Sălaşul lui Vogiun, stâna trainică din Poiana Alunilor. Zona fără serpentine se termină la Izbucul Iordanului (207 m), acolo unde se desprinde marcajul triunghi roşu spre Sasca Montană, iar vizavi Cracul Albinii pleacă lansat în sus din Conveiul Scurt, lăsând în urmă – cui o şti să caute – Peştera lui Miloş şi Avenul de la Zbeg. Noi continuăm pe banda roşie şi urcăm susţinut şi scurt, pentru a tăia meandrul de la Cârşia Albinii; înaintăm pe Cracul Zăpodinii, în timp ce apele Nerei spală pe celălalt ţărm Pânza Albinii. Serpentina de la Coveiul Lung înseamnă pentru noi coborârea în albia secată a Ogaşului Porcului, apoi o deviere din marcajul principal. Această bifurcaţie de La Scaune, spre stânga, urcă şi coboară printre tufe de liliac care nu zic nimic despre parfumul de acum o lună, pentru ca finalul să taie respiraţia.
Iată-ne la ora 16 pe un prag din pământ sub care se deschide Lacul Dracului (210 m). Apele sale de un albastru intens, nepământean ca şi subteranul ce le-a zămislit, nu şi-ar putea găsi loc mai bun unde să se cutremure decât pereţii de stâncă sălbatică ai Peşterii Lacul Dracului, cu tavanul prăbuşit pentru a lăsa cerul să privească în oglindă. Căuşul îngust de adâncuri, pictat în acea culoare mată fie ea în soare sau la umbră, apare captivant şi înfricoşător în acelaşi timp. Ademeneşte şi respinge, şopteşte insinuări şi aruncă sudalme. Iar locul devine şi mai încântător când toată agitaţia din jur dispare, când liniştea profundă a apelor soarbe în întregime foşnetul pădurii. Însă asta se întâmplă rar, pentru că tocmai descopăr unde s-au strâns toţi „căţărătorii” de-i căutam mai devreme – iată, aici, pe stâncile de la intrarea în peşteră, „asigurând” poziţii ridicole şi „regrupând” poze de urcat pe net să cadă tovarăşii în admiraţie profundă.
Din acest punct, Nera aflată la o aruncătură de băţ de lac continuă pe sub Vârful Ars (546 m), spre Driştie şi Şopotu Nou; cum însă relieful se cuminţeşte, cursul devine mult mai molcom în timp ce lasă în urmă Cârşia Meliugului, Cleanţul Prihodului, Cârşia Lungă, Cârşia cu Ţoale şi Cotul Blidăresii. Noi revenim la punctul de desprindere al devierii şi părăsim banda roşie de pe Nera, întrucât trebuie să revenim din circuit.
De acum urcăm o bucată de timp pe banda albastră (cândva cruce albastră) pe Culmea Lacului şi pe deasupra Ogaşului Porcului depăşit mai devreme. Panta este destul de susţinută şi căpătăm repede altitudine în timp ce depăşim Cioaca Codranului (526 m) şi Poiana Poloamele Mici. Cam de aici, poteca se transformă în drum forestier uşor ascendent pe Cracul Porcului, lung de parcă nu se mai termină, mai ales în zona complet despădurită pe dreapta – adică fix acolo de unde ne bate soarele puternic al după-amiezii. Drumul se termină în şoseaua pe care am condus ieri dimineaţă şi, în timp ce mărşăluim spre Cărbunari, simţim cum încep să ne intre bocancii-n fund şi-l înjurăm pe ăla de a propus traseul. Dar măcar e umbră şi ajungem astfel în locul numit La Logori (552 m), unde în sfârşit reintrăm în zone turistice.
Ceasurile sunt 18:30 când facem o scurtă pauză de odihnă şi de împrospătare a moralului, pentru că mai avem destul de mers. Ne încadrăm pe crucea albastră ce se desprinde în dreapta din drum şi începe să coboare, mai întâi lejer printre doline, apoi foarte abrupt; panta de aici este aproape neplăcută, iar la capătul său avem singurul loc unde trebuie să căutăm marcajul. Îl găsim până la urmă în albia Pârâului Ungureanu, care ne duce în punctul unde se varsă în Pârâul Şuşara. Acolo se află una dintre cataractele ascunse ale Aninei, Cascada Şuşara (380 m), spectaculoasă prin lungime şi forma de tobogan în două trepte, plin de furie. Orele sunt înaintate aşa că nu putem zăbovi prea mult, doar cât s-o cuprindem în priviri şi să ne aprovizionăm cu apă proaspătă. O luăm pe Padina Duşii, prin Cheile Şuşarei, ocazie cu care văd pentru prima dată un arbore pietrificat de apa dură, apoi traversăm poiana largă unde se înalţă Cabana Şuşara (300 m), aflată în curs de amenajare. O gură căscată în versantul pădurii ne este semnalizată drept „mină romană” şi în scurt timp, printre tufe de soc ce înmiresmează un superb conac ţărănesc, ieşim în Sasca Montană (150 m) şi ne îngrozim de cât asfalt avem de bătut pe sub Cioaca Înaltă (593 m). Este ora 20:15.
Din fericire, nişte bucureşteni ne întreabă de vorbă despre drumul pe care am mers ieri spre Bozovici; curiozitatea lor este justificată de starea acestuia – drumul ăsta chiar duce undeva? Oho, şi încă cum, deşi când mă uit cu milă la micuţul Golf nou răspunsul ar fi – nu, pentru binele bietei maşinuţe nu duce nicăieri; de fapt, nici nu există. Dar dacă tot au deschis dialogul, îmi fac curaj à la Bacea şi îi întreb dacă merg în direcţia noastră şi dacă ne iau şi pe noi. Se pare că oamenii sunt de treabă, ne înghesuie în spate şi ne scutesc de kilometrii lungi de până la bifurcaţia spre Sasca Română. Tot e ceva şi le urăm multă sănătate, apoi încercăm să profităm cât mai mult de lumina rămasă şi ne punem picioarele pe spinare. Băgăm viteză şi, la jumătate de ceas de când am părăsit crucea albastră, întâlnim din nou banda roşie a Nerei din capătul nordic al Sascăi Române (170 m).
Urmăm poteca din stânga drumului de căruţă pe unde am crezut eu că pot intra cu maşina vineri noapte şi dăm de o punte mare şi trainică peste Nera. Continuăm prin fâneţele şi crângurile rare de pe Faţa Cutului, în timp ce amurgul colorează în roşu dealurile din apropiere, iar la ora 21:15 intrăm în alt tronson extrem de frumos al cheilor; regretul e că nu-l vom putea vedea prea bine din cauza înserării. Este vorba despre porţiunea numită La Tunele, înşiruire de treceri mai lungi sau mai scurte săpate de oameni în peretele stâncos al Cârşiei Foeroaga Mare şi al Feţei lui Drăgilă, acolo unde arcadele surplombate şi balcoanele de stâncă dispar brusc. Poteca de pe ele este extrem de asemănătoare cu cea văzută mult mai în amonte pe Nera, însă diferenţa e că acum ne aflăm la mare înălţime faţă de apă în cea mai mare partea a drumului. Unele dintre tunele sunt chiar întinse şi curbate, astfel că aprindem frontalele, iar unul este de-a dreptul interesant cu gura de cer căscată la mijlocul său. Cum trebuie totuşi să ne încheiem circuitul pe ţărmul Nerei, începem să coborâm spre Cârşia Caraula, prin grohotişul ce fură şi înmulţeşte ultimele lumini ale zilei în coasta Dealului Caraula (322 m). La aşternerea serii profunde, ultimul tunel ne scoate înapoi la Podul Beului, peste apă de Dosul Mliacii şi de Cârşia Bâtlan; au trecut mai bine de douăsprezece ore şi vreo treizeci şi trei de kilometri, dar am reuşit: Nera s-a lăsat admirată şi ne-a dezvăluit o bună parte din frumuseţile sale.
Tot ce mai avem de făcut este să urcăm în maşină şi să revenim, rupţi de oboseală, la tabăra de la Valea Beului. Acolo lumea e veselă şi cu chef de discuţii, se frige păstrăv, se ascultă Bucovina şi se vorbeşte de Dimmu Borgir, însă noi abia dacă măi găsim râul (pentru o spălare sumară) şi traista cu merinde. N-am ce zice, cu toată oboseala merge totuşi un cuşcuş fierbinte înainte de a mă arunca în sacul de puf. La noapte poa’ să sforăie tot campingul, ştiu sigur că n-o să-l aud.
Ne permitem un pic mai multă lene în dimineaţa aceasta, întrucât traseul este unul minim. Nu foarte multă însă pentru că nu doar că trebuie să strângem corturile, dar avem un drum lung-lung spre casă. Uf, ce-aş mai sta o zi doar la relaxare… Dar aşa na, încropim de un mic dejun, împachetăm cam toate cele mai puţin corturile lăsate la uscat şi, pe la ora 9:30, pornim pe banda galbenă ce continuă drumul forestier prin spatele păstrăvăriei, respectiv a Cantonului Beul (250 m) şi ţine o relativă curbă de nivel în lungul Pârâului Beu. În stânga noastră se înalţă versantul împădurit al Dealului Cetăţii (659 m) pe al cărui vârf mai dăinuie şi acum ruinele Cetăţii Ilidia. Nu avem timp să ajungem la ea, însă – vrem, nu vrem – ne va însoţi permanent, întrucât toate toponimele ce conţin cuvântul „beu” (variantă a lui „bei”) păstrează amintirea beiului care a fost cândva comandantul fortăreţei. După jumătate de ceas drumul se cam înfundă, deşi teoretic ar continua măcar sub formă de potecă pe Beu Sec, spre cantonul omonim, însă orice traseul este greu de desluşit.
În acest punct se află, în dreapta, suprafaţa de un albastru-verzui ireal a Lacului Ochiul Beului (310 m). Deşi întinderea de apă este mică şi nu are în jurul său stânci impresionante ca cele pe care le-am admirat ieri lângă Lacul Dracului, coroanele verzi oglindite în luciu şi pietrele parcă încremenite în cristal transformă locul într-o clipă suspendată. Câte un păstrăv sau câte un fir de praf învârtind inele printre raze salvează dinamica, însă numai pentru a accentua parcă liniştea undelor atât de albastre.
De lângă lac porneşte crucea roşie ce duce paşii pe Valea Beuşniţei, traversează spaţiul larg şi însorit al Poienii Beuşniţa şi se opreşte la o nouă superbă cădere de apă – a câta oare? Este vorba despre Cascada Beuşniţa (365 m), de fapt cea mai impunătoare pe care o face Pârâul Beuşniţa în cursul său spre vărsare în Beu. Cum debitul, ca şi al Nerei, este scăzut, aici nu forţa apei impresionează, ci modul în care aceasta a prelucrat stânca moale din calcar, dându-i forme extrem de pitoreşti – cupe întoarse, prispe, şanţuri, coloane, încrengături ca nişte fibre – toate acestea golaşe sau acoperite de muşchi. Marcajul se opreşte aici, dar cărarea continuă pentru a ajunge la următoarele cascade. A doua se află chiar deasupra celei dintâi, de fapt un preambul al acesteia; acum se poate traversa dintr-o parte în alta, dar chipul ridat al stâncii povesteşte despre vremurile grele de după ploi. Puţin mai sus, pârâul devine molcom o vreme şi creează mici bazine naturale, unde arborii cuprinşi de apele dure, calcaroase, s-au transformat – la propriu – în stană de piatră. Dar poteca îşi continuă incursiunea şi nu e oprită nici de trunchiuri prăvălite, nici de rupturi ale solului, ci numai de pragul fără seamăn al celei de-a treia cascade. Deşi mai scundă decât prima, aceasta o întrece în frumuseţe – mai sălbatică, mai misterioasă, mai aprigă. Şuvoaiele se prăvălesc rânduri-rânduri şi macină roca, iar cea mai bună dovadă a acestui ospăţ continuu îl reprezintă un bloc mare de piatră, adormit în poalele albiei, ai cărui pereţi arată ca şi cum coralii s-ar fi tăvălit prin mineralele peşterilor şi apoi ar fi rămas să se usuce aici la soare. Acest ultim popas al cărării, tăcut şi aproape tainic, s-a smuls parcă timpului şi a rămas atârnat de stropii Beuşniţei.
Nu putem face decât cale întoarsă şi abia acum ne dăm seama ce noroc am avut că la dus n-am întâlnit pe nimeni. Între timp parcă s-au vărsat autocarele cu hoarde, într-atât de mulţi oameni se perindă în sens invers. Revenim la corturi pe la ora 13, iar după încă un ceas de pregătiri pornim spre Podul Beului. Facem o ultimă oprire „acvatică”, astfel încât Cascada La Văioagă este ultimul clocot al Văii Beului pe care-l voi lua cu mine. Fără să aibă expresia artistică a celorlalte cataracte, Văioaga îşi desfăşoară frumuseţea într-un evantai larg, deschis de trunchiul lung răsturnat pe albie; şi iată cum pârâul îşi schimbă tempoul şi se repede la vale, împroşcând în toate direcţiile spumă, apă şi suliţe de lumină.
O luăm spre Potoc, pe drumul îngust care ne dă din nou emoţii, aşa că nu am ce face şi la fiecare curbă tulbur liniştea pădurii cu câte un claxon. Un scurt popas în Petrilova ne umple bidoanele cu apă la fântâna Trei Izvoare; este interesant că aceasta e traducerea aproximativă a denumirii cu origini slave a satului Potoc, acolo unde se şi întâlnesc trei pârâiaşe – Peştera, Fântâna Mare şi Peştera Potocului. Mai departe, bine că n-are Clio gură să vorbească, pentru că nu numai că n-a văzut maşina asta aşa ceva, dar neam de neamul ei n-a visat. Pai dacă am avut parte de judeţene dinamitate, de urme de căruţă prin fâneţe, de forestiere cu emoţii, cu ce-ar fi mai prejos un drum de arie? Şi dă-i şi luptă, şi luptă şi dă-i prin şleaurile câmpului, cu tot cu glod, curbe înălţate şi porumb tânăr între roţi. Iaca aşa ieşim în sfârşit la şoseaua naţională, chiar lângă punctul de trecere a frontierei de la Naidăş.
De aici încolo ne bucurăm de asfalt ca-n palmă, până înapoi la Clisura Dunării pe care o putem admira în toată splendoarea ei. Întrucât în extrasezon am mai ajuns în Munţii Aninei şi atunci Bacea a citi despre restaurantul Steaua Dunării din Eşelniţa, închis pe vremea aceea, zicem să profităm de datele deja cunoscute şi să dejunăm aici. Panorama, ce-i drept, e de vis, iar terasa frumos poziţionată deasupra Dunării. Însă oferta, să-mi fie cu iertare, este jalnică. Oare cum să-ţi spui Steaua Dunării, să te bălăceşti fix în albia fluviului şi să ieşi la înaintare cu numai două feluri de peşte şi ăla prăjit? Noroc cu borşul şi icrele, dar nu tu un grătar, nu tu o saramură… Asta e, ne astâmpărăm foamea cu ce putem şi-i dăm mai departe, că avem unde. Cu foarte mici pauze, cât să mai facă şoferul o flotare şi să mai radă o cafea, o ţinem lungă până-n Bucureşti, unde ajungem târziu în noapte. Obositor drum, obositor şi maratonul de duminică, dar – of! – frumos a fost. N-am prins eu mireasma liliacului înflorit, dar m-a îmbrăţişat Nera cea caldă şi mi-a împletit libelule azurii în păr.
Iată-ne deci la ora 10:30 în partea inferioară a Văii Mălinului şi ne uităm cum în prima ei parte vom merge fără colţari şi pioleţi, într-atât s-a dus deja zăpada. Lăsăm în stânga desprinderea firului Văii Colţilor şi ne îndreptăm către săritoarea mare, cea cu cablu, de altfel singura unde trebuie să zăbovim mai mult. Cosmina – mică, uşoară şi pricepută – urcă prima cu tot cu rucsăcelul lipit de spate. Mie nu-mi iese aceeaşi strategie, lucru de care-mi dau seama abia când rămân înţepenită în despicătura din dreapta săritorii. Şi iată cum ajung eu să mă chinui, prinsă ca o muscă de păianjen, să-mi rămân cu picioarele înfipte în prize, să mă ţin şi cu mâinile şi totuşi să reuşesc să scot şi rucsacul pentru a-l pasa Cosminei – totul într-o poziţie extrem de incomodă. Depăşesc momentul penibil şi mă relaxez deasupra săritorii, de unde pot face fotografii cum ceilalţi întind coarda pentru a trage rucsacii. Din păcate, nu reuşesc să-l prind în cadru pe Hike, care se ambiţionează să urce pe stânga după ce a văzut unde-s găurile de prize; mai bine, zice el, decât să fotografiez „o focă pe uscat”.
În continuare valea prezintă încă o săritoare, simplu de urcat prin dreapta, apoi limbi de zăpadă care se pot fie ocoli, fie urca fără ajutorul „fiarelor” pentru destul de mult timp. Lăsăm în urmă, pe stânga, Valea Hornurilor ce se îndreaptă spre Creasta Strungilor, iar pe dreapta Poiana Mălinului. Abia după un ceas de urcuş printre pereţii apropiaţi dăm de prima secţiune de zăpadă continuă unde să ne echipăm de iarnă. Colţarii şi pioletul se înfig cu spor şi panta se urcă fără alte probleme decât cea a efortului pentru ăştia mai ruginiţi. În aceste condiţii de relativă iarnă, cu excepţia trecerii de pe un pod cu rimaye dedesubt până pe o stâncă – ce ne face un pic atenţi şi ne dă emoţii că ar putea ceda, Valea Mălinului se parcurge extrem de uşor, cu greu i-ai putea vedea cotarea 1B. Uşor… dar în mult timp. E lungă, nene, ca o zi de post, mai ales că n-o ţine drept în sus, ci o ia strâmb – dreapta, stânga şi iar dreapta. Va trebui să duc multă muncă de convingere cu mine însămi s-o mai fac o dată în condiţii de vară, chiar dacă am văzut fotografii cu săritorile acum ascunse.
Prima pantă înzăpezită se termină în locul numit La Lespezi, acolo unde Valea Scoruşilor se scurge în Mălin. Este ora 13, numai bine pentru o pauză în care să scoatem colţarii. Valea îşi schimbă uşor direcţia şi ne demonstrează că nu urcăm prea mult fără ei însă, întrucât pe măsură ce se îngustează şi îşi accentuează înclinaţia, Mălinul se acoperă din nou de un strat gros, excelent pentru colţari. Suntem în Canionul Mălinului, pe firul ce şerpuieşte printre blocurile de piatră din dreapta (acolo unde se înalţă Creasta Mălinului) şi alternanţa de pereţi cu pante înierbate din stânga.
De sus vine un grup de trei oameni, despre care constatăm cu uimire că sunt aceeaşi cu care ne-am întâlnit la început de drum şi ne-au zis că intenţionează să urce pe Valea Coştilei. Ei bine, se pare că au făcut asta deja, au traversat pe Brână Mare a Coştilei şi au apucat să-i dea şi ceva la vale. Oau, băieţii nu chiar tineri s-au mişcat turbo. Observăm şi că n-au chestii de detaliu, precum căşti sau piolet, iar unul dintre ei apucă să ne facă un exerciţiu involuntar de oprire în beţe atunci când alunecă şi o ia la vale; ce sa zic, poate că pioleţii nu-s chiar detalii…
Între timp începe să apară soarele, în reprize mai lungi sau mai scurte, aşa că peisajul îşi tot schimbă aspectul şi îşi sporeşte frumuseţea sălbatică. Îi dăm deci cu spor, fiecare în ritmul lui şi lăsăm în urmă Colţul Mălinului şi ciudata siluetă ascuţită a Dintelui dintre Colţi. În curând, depăşim locul unde valea e traversată de Brâna Mare a Coştilei. Este ora 15:30 când omătul lasă loc îngrămădirilor de bolovani care ne forţează la o ultimă bucată la mixt. Ne oprim pentru masa de prânz pe un prag convenabil chiar sub ieşirea în Platoul Bucegilor, ne tragem sufletul, molfăim câte ceva şi observăm cum din vale încep să apară primii membri ai unui grup numeros de care ştiam că-i undeva pe urmele noastre.
Decidem că vom face coborârea pe Valea Priponului (1A) despre a cărei stare nu ştim încă nimic, aşa că păstrăm colţarii în ciuda faptului că ne incomodează pe solul tot mai descoperit. De altfel, când ieşim în platou lângă Vârful Coştila (2490 m), nu mai avem decât iarbă sub tălpi. Cum eu şi Hike ne mişcăm considerabil mai încet decât restul şi anticipăm că la coborârea diferenţele vor fi şi mai mari, le spunem celorlalţi s-o ia înainte, mai ales că aşa au tot timpul să mănânce cina în Buşteni, lucru la care noi nu ţinem neapărat. Lăsăm în urmă Releul Coştila şi ne orientăm către zarea ce se închide superb cu Vârful Omu, aflat într-un frumos amestec de nori, soare şi petice albastre. Din drumul de creastă marcat cu bandă roşie, coborâm sub Şaua Şugărilor şi abia după ce valea începe să se deschidă constatăm că nu mai avem ce face cu colţarii. Îi strângem deci şi o luăm la vale pe versantul drept, având permanent în faţă Acele Morarului de pe muntele omonim.
Ar mai fi ceva zăpadă chiar pe firul văii, însă ajungem s-o călcăm doar de vreo două ori; în rest, poteca şi momâile inspirat plasate ne păstrează pe mal şi ne uşurează înaintarea. Avem de-a face cu nişte jnepeni îndărătnici şi cu un pasaj stâncos şi umed, unde atârnă o coardă despre care nu ştim cât de şubredă e. În condiţii de teren uscat, descăţărarea n-ar fi dificilă, însă acum ne ajutăm de coarda suspectă şi lucrurile se termină cu bine. Cotim şi mai spre dreapta unde ne întâmpină omăt alunecos amestecat cu bălării, apoi facem în sfârşit stânga şi traversăm valea. Este ora 18:30 când ne oprim pe pragul masiv unde trecem pe celălalt versant, de unde în sus se vede succesiune de cascade ale văii; continuăm coborârea pe o potecuţă pe lângă Stâna Berbecilor, părăsind astfel Priponul. După încă jumătate de oră suntem în traseul marcat cu bandă galbenă ce descrie Valea Cerbului.
Mai avem ceva de mers, aşa că încercăm să grăbim ritmul în timp ce trecem de ieşirea efectivă din Pripon, apoi pe lângă Valea Caprelor, Valea Urzicii, Valea Ţapului şi Valea Verde. După treceri succesive de-o parte şi de alta a văii şi traversarea poienilor peste care se lasă seara, ajungem la intersecţia de trasee din dreptul Vârfului Gâlma Mare şi, mai departe, în Poiana Coştilei. Reluăm în sens invers traseul de dimineaţă, iar la ora 20:30, adică la douăsprezece ceasuri de la plecare, suntem înapoi la Căminul Alpin. Îi anunţăm şi pe ceilalţi care au deja burţile pline, ne schimbăm în haine comode şi mă rog să nu mi se facă somn până la Bucureşti. Drumul e relativ liber şi îmi dau seama în scurt timp că mă simt prea bine ca să am vreo problemă de atenţie la volan. Mi-a lipsit tare mult muntele şi a fost tare bine să mă reconectez cu el, chiar dacă m-a cam trădat condiţia fizică.
Încetul cu încetul ne părăsesc toți cei care au făcut și au iubit alpinismul din tot sufletul pe tot parcursul vieții lor pământene. Dar Walter Kargel a făcut mai mult decât atât.
View original post 602 more words
Ne urcăm toţi cinci în Clio, pentru optimizarea timpului oricum critic o înghesuim cumva şi pe Cristina care sta tot în Berceni şi plecăm spre Moxa să ia Hike maşina. Îi las pe acesta şi pe Cristina acolo, cu scop declarat de a-i prelua pe Vlăduţ şi Livia care deja se urcă pe pereţi, iar eu cu Marius pe post de copilot îi dau pe A3 spre Ploieşti. La ce nu m-am gândit eu din timp este că, la ora 11 cât s-a făcut, ieşirea prin Colentina este extrem de aglomerată. Ne reunim la benzinăria de la Comarnic, apoi mergem în relativ tandem spre Braşov şi mai departe, bazându-ne în special pe GPS-ul Loganului. Spunem din start pas opririi din Sighişoara şi primul popas pe care îl facem este cel de masă de prânz, la Daneş, acolo unde ni s-a recomandat restaurantul Domeniului Dracula Daneş. Ce-i drept, locul arată superb, cu heleşteie, verdeaţă, podeţe de lemn şi manejuri pentru echitaţie, iar clădirea este extrem de frumoasă şi aranjată cu gust. Însă mâncarea e relativ dezamăgitoare – comună, scumpă şi puţină.
Cu foamea oarecum astâmpărată, pornim mai departe până în Criş, acolo unde dorim să vedem Castelul Bethlen. Reşedinţa nobiliară fortificată datează din secolul al XIV-lea şi are forma patrulateră a unei mici cetăţi renascentiste; timpul şi-a lăsat amprenta asupra ei şi acum se află în proces de restaurare, însă lucrurile arată bine pentru cât s-a lucrat deja la ea. Mai e de muncă, însă familia de maghiari care a recuperat-o i-a sesizat potenţialul de patrimoniu şi turistic, prin urmare a reuşit să meargă după originalul demult dărăpănat. Ne plimbăm prin camerele golaşe sprijinite pe arcele goticului târziu, între care se mai păstrează câteva fresce vechi, din postul de observaţie al unui bastion admirăm verdeaţa ce a acaparat şanţul de apărare, urcăm pe scări spiralate în Turnul Arcaşilor şi căutăm beciurile tenebroase. Însă imaginea cea mai frumoasă este cea care ni se înfăţişează din curte, cu întreaga structură militară medievală desfăşurată între contraforturi, ziduri trainice, coloanele loggiei prelungi, arcade şi efigii în basorelief.
O luăm din loc spre Biertan, unde sosim după ora închiderii, dar măcar vedem programul pentru mâine; este un obiectiv prea important pentru a-l ignora. Ne dăm seama că nu vom mai găsi nimic deschis astăzi, aşa că ne oprim cam un ceas în Mediaş, urbe cochetă, restaurată după modelul Sibiului. Nu mă aşteptam ca Mediaşul, despre care oricum nu ştiu mare lucru, să fie atât de aranjat şi de pitoresc. Atestată documentar la jumătatea secolului al XIII-lea, mica aşezare transilvăneană îşi leagă numele de cel al uni trib secuiesc din zonă şi este unul dintre cele mai vechi oraşe din România. Parcăm lângă Parcul sub Alee şi dăm ocol zidurilor vechii cetăţi, nu înainte însă ca eu şi Livia să ne măsurăm înălţimea la răngile verticale şi gradate din iarbă; cu această ocazie aflu că am cu cinci centimetri mai puţin decât eram eu convinsă… Intrăm în spatele fortificaţiilor pe Strada Johannes Honterius şi ajungem în apropierea centrului, acolo unde se înalţă încă din prima decadă a secolului al XX-lea Liceul Teoretic Stephan Ludwig Roth. La capătul unui tunel misterios apare silueta gotică a Bisericii Sfânta Margareta străjuită de al său Turn al Trompeţilor. Dăm ocol lăcaşului fondat la începutul secolului al XV-lea, protejaţi de rândul de ziduri de apărare şi admirăm „clopotarul” din vârful clopotniţei; nu doar că acest turn arată fazele lunii, dar păstrează şi trista amintire a întemniţării lui Vlad Ţepeş de către Matei Corvin. Mai facem o scurtă oprire în mijlocul centrului istoric, Piaţa Regele Ferdinand I, cu ale sale case colorate desprinse parcă din vremurile când goticul se întrepătrundea armonios cu Renaşterea, pentru ca peste ele să se suprapună elemente baroce şi neoclasice.
Revenim alene la maşini pentru ultimul segment de drum. Acesta se încheie în Axente Sever unde Vlăduţ a rezervat cazare – însă nu la vreo pensiune, ci char la biserica fortificată. Construit la începutul secolului al XIV-lea în stil gotic, lăcaşul de cult poartă hramul Tuturor Sfinţilor şi se pare că este unul dintre puţinele exemplare care îşi înalţă clopotniţa deasupra corului; în jurul său, zidurile groase şi contraforturile au apărut ceva mai târziu, din cauza atacurilor iniţiate tot mai des de turci. Principalul scop al proiectului de restaurare este consolidarea bisericii şi a zidului masiv ce o împresoară, reconstrucţia părţilor dispărute, amenajarea unui muzeu şi învierea vremurilor din trecutul medieval în camere tematice amenajate în zid, inclusiv în Turnul Slăninilor – acolo unde localnicii îşi păstrau hălcile însemnate pentru a le deosebi. Acest proiect se află în derulare şi, chiar dacă mai are mult până la încheiere, rezultatele sale sunt notabile. Însă un al doilea „capitol” îl reprezintă înfiinţarea câtorva odăi destinate turiştilor – iată unde vom dormi noi, acolo unde cândva saşii găseau adăpost împotriva invaziilor otomane. Cele două dormitoare, fiecare cu baia proprie şi dispuse pe două niveluri, beneficiază de tot confortul chiar dacă se desfăşoară în interiorul unor fortificaţii seculare. Curăţenie, căldură, paturi confortabile, lumină suficientă – totul este aici, frumos integrat cu specificul construcţiei originale. Destul de obosiţi după startul ratat al unui drum lung, ne strângem cu toţii la masă, discutăm politică şi picăm rând pe rând, mai ales după vreun duş fierbinte.
Odată terminată vizita, ne suim în maşini şi încercăm să recuperăm din restanţele de ieri. Prima pe listă e Valea Viilor, acolo unde se află o trainică biserică fortificată, adepta goticului din secolul al XIV-lea. Din păcate, este închisă şi nici nu suntem siguri că aceasta se poate vizita la sfârşit de săptămână. Îi dăm ocol şi pornim mai departe, prin reluarea drumului către Biertan, una dintre primele aşezări săseşti din Ardeal – acolo unde ne întâmpină un centru curat, cochet şi plin de culoare. Aşezarea respectă planul urbanistic specific francmason, cu şiruri de case dispuse precum centurile în jurul cetăţii înălţate.
Complexul religios îşi are originile în secolul al XV-lea şi, împreună cu sistemul de apărare, adoptă arhitectura gotică târzie, înfrumuseţată prin elemente renascentiste transilvănene – aşa cum bine îi şade celui care, vreme de trei veacuri, a reprezentat reşedinţa episcopiei săseşti. Acum îl găsim deschis şi plin de vizitatori, iar soarele ce preschimbă norii în cer albastru întregeşte peisajul. Ceea ce putem vedea astăzi este şi rezultatul muncii asidue de restaurare, întrucât vechea cetate arată extrem de frumos. Cele trei inele de fortificaţii sunt încununate de turnurile înalte de apărare – opt la număr, o parte din ele legături între forturi: Turnul cu Ceas, Turnul cu Clopot, Turnul Mausoleului, Bastionul Închisorii, Turnul Catolic, Turnul Primăriei, Turnul Slăninii, Turnul de Poartă şi Bastionul Ţesătorilor. Zidurile crenelate împrejmuite de şanţuri, frescele din capele şi arcadele succesive ce descriu tuneluri pe jumătate deschise reprezintă preambulul piesei centrale. Monumentala biserică-hală cu trei nave şi hram Sfânta Maria – un gotic masiv şi relativ auster pe afară – se bucură de o deosebită prelucrare a lemnului din care sunt făcute lojele şi uşa principală, unde motivele marine şi cele agrare au o surprinzătoare întrepătrundere. Totul se desfăşoară într-un spaţiu larg, aerisit şi încărcat de penumbră: orga monumentală, basoreliefurile meşteşugite, superbul poliptic cu douăzeci şi opt de picturi al altarului, covoarele din Anatolia, amvonul din piatră sculptată, frizele cu motive populare, stranele ornamentate. Într-adevăr, complexul ecleziastic de la Biertan merită vizitat.
Ne continuăm itinerarul pe drumul secundar ce duce în Richiş. Aici facem o primă vizită acolo unde am şti că se află un muzeu al războaielor de ţesut, însă cel care ne deschide spune că acestea au fost dezmembrate. Dar ne invită să-i călcăm pragul şi să vedem cum arată gospodăria plină de moştenire românească a unui… olandez stabilit aici. Bărbatul de vreo şaizeci de ani ne povesteşte cum mai întâi stătea jumătate din an în Richiş, jumătate în ţara natală, pentru ca apoi să se mute complet în Transilvania. Căsuţa asta adună piese de mobilier, port popular şi unelte casnice din întreaga ţară, majoritatea cumpărate pe aproape nimic în anii de după ’90, în special de prin satele sărace ale Moldovei. Totul este alăturat cu gust şi pricepere, iar tehnologia şi confortul moderne nu lipsesc deloc. Mare lucru să reuşeşti asta.
Revenim la biserica de la sfârşitul secolului al XIV-lea ce a făcut iniţial parte dintr-o mănăstire cisterciană, astăzi legendara fortificaţie a satului, înălţată pe locului unei bazilici vechi de jumătate de mileniu când a fost înlocuită. Aici, între uşa boltită şi clopotniţa detaşată de biserică, ne întâmpină curatorul şi ghidul acestui monument – domnul Schaas, un sas extrem de bătrân, unul dintre ultimii „mohicani” ai acestei etnii în Richiş. El ne povesteşte despre viaţa şi obiceiurile oamenilor din vechime, explicându-ne astfel provenienţa găurilor în piatra ce formează cadrul uşii – sunt găurile ruşinii, făcute de degetele celor mustraţi de preot pentru păcate, un fel de mătănii în văzul babelor cârâitoare. Ne povesteşte despre cum biserica gotică abia ce fusese terminată atunci când Reforma a cuprins Transilvania, astfel că enoriaşii au decis păstrarea ei, însă au ras totul de pe pereţi şi au dat, an de an, câte un nou strat de var alb, astfel încât după o vreme tencuiala a devenit ea însăşi groasă cât un perete. Ne vorbeşte şi despre mecanismul complex de la ivărul uşii sacristiei, încuietoare mai veche decât cea de la – mândrie mare! – Biertan; în plus, cea de aici poate fi folosită în continuare, spre deosebire de surata ei de la care, pare-se, s-a pierdut cheia şi de aceea n-o mai încuie nimeni (şi nu pentru că asta ar deteriora mecanismul, cum susţin cei de acolo). Ne arată şi lucruri mai puţin vizibile din biserica fără turlă, precum mielul sacrificat, Trinitatea pe frunze de vie, faţa întoarsă de călugăr capucin din capiteluri, capul de femeie de la baza unei arcade (lucru atipic pentru o mănăstire bărbătească) ori gravura care arată transfigurarea apostolului Pavel din fostul soldat persecutor Saul (lepădat de armură şi cu o floare de crin în locul lăncii). Sau altele mai greu de intuit, precum motivul pentru care Sfântul Ioan Botezătorul, aflat în stânga altarului, are poalele hainei din material textil, deşi restul sculpturii e din piatră: povestea spune că artistul l-ar fi realizat cu toate detaliile masculine şi, când procesiunile dădeau roată altarului, femeile nu se puteau abţine şi se uitau sub tunică, inclusiv babele care îi ponegreau pe nefericiţii de la intrarea în biserică; aşa că un preot a decis ca, în loc să distrugă frumuseţe de statuie, mai bine o îmbracă în mod cuviincios. Altarul însuşi este o piesă deosebită, întrucât a fost realizat în stil baroc – vârful de lance artistică a Contrareformei – într-un lăcaş evanghelic; însă asta e doar aparenţa, întrucât, în pur stil protestant, Maica Domnului lipseşte din scenă. Însă de departe cea mai interesantă expunere, între figurine zoomorfe şi vegetale, îl are în centru pe Omul Verde. Când ghidul nostru era tânăr şi a început munca de curator, a descoperit sub stratul gros de var nişte figuri antropomorfe în basorelief, cu barbă şi un fel de coarne, pe care le-a numit mult timp „drăcuşori”. Abia când a condus un grup irlandez, o turistă i-a spus că aceia nu-s drăcuşori, ci o reprezentare a lui „Green Man”, personaj păgân din mitologia celtică, adoptat de constructorii creştini din întreaga Europă întrucât acesta reprezintă vitalitatea, fertilitatea pământului şi întoarcerea omului spre natura pe care trebuie s-o protejeze. Ca dovadă, arcada ce precede altarul are la bază figura Omului Verde privind către cea a lui Hristos. De atunci, sasul a prezentat figurile drept omul verde şi nu puţini s-au uitat pătrat la el şi poveştile ca despre marţieni.
De la Richiş drumul destul de prost dar extrem de pitoresc ne duce în Alma Vii, acolo unde, dincolo de cele câteva case tencuite în culori vesele, vechile fortificaţii au renăscut de curând. Conform ghidei, biserica medievală a fost restaurată în baza unor fonduri finlandeze, iar munca s-a terminat cândva în toamna trecută. Abia redeschisă, fortificaţia a început să primească valuri de turişti de foarte curând, după difuzarea unui documentar la televiziunea naţională. Ce-i drept, drumeţii au toate motivele să vină până aici, pentru că proiectul este un adevărat succes, demn de urmat de toate locurile încărcate de istorie din ţară. În mod contrar celor mai multe astfel de cetăţi, biserica în sine – un gotic târziu din secolul al XV-lea – e cel mai puţin spectaculoasă. E drept, impresionează silueta sa masivă, însă interiorul e relativ mic şi lipsit de podoabe, cu excepţia orgii baroce; marele său atu este preaplinul de lumină. Însă adevărata minune de la Alma Vii o reprezintă zidurile de apărare excelent reconstruite şi aduse într-o stare impecabilă. Fortificaţiile cu locuri de pază, guri de tragere şi pasaje de trecere, punctele de observaţie, cele patru trainice turnurile defensive dispuse după punctele cardinale, coridoarele şi fostele încăperi precum bucătăria şi cămara – toate acestea descriu vremurile de demult când mica cetate făcea faţă asalturilor şi îi proteja pe locuitorii săi; cele câteva săli tematice, decorurile tradiţionale, panourile informative şi scheletul cu dantură de actor de Hollywood întregesc periplul spre trecut şi vin în întâmpinarea curiozităţii vizitatorilor.
Aici punem capăt opririlor culturale, urmând ca următoarea să aibă temă culinară – unde altundeva decât în Sibiu? Ne punem deci pe drum, însă încă o dată aflăm că socoteala de-acasă şi cea din târg nu prea se potrivesc. Abia ce trecem de Nocrich şi decidem unde să dejunăm în Sibiu când, pe drumul plin de curbe dintre sate, îl prind din urmă pe Hike staţionat într-un loc unde nu mă aşteptam. Ce s-a întâmplat? O căprioară ieşită kamikaze din câmp, aia s-a întâmplat! Aripa stângă înfundată-n portieră, masca desprinsă, farul spart, proiectorul atârnând, urme de sânge şi smocuri de păr în jantă – cam asta e prima constatare. Nu ştiu exact ce-i în capul nostru de pornim mai departe, însă cuiva îi vine mintea cea de pe urmă şi ne întoarcem în căutarea victimei, măcar pentru a putea demonstra că a fost lovită o căprioară cu patru picioare şi nu una cu două. Între timp sunăm şi la poliţie şi, prin ploaia rece care tocmai începe, găsim patrupedul ricoşat în şanţ, un exemplar de căprior de vreo şaizeci de kile, cu corniţe frumoase şi ochii încremeniţi. Milă mi-e de el, dar mai milă mi-e de sperietura pasagerilor din Logan şi de buzunarul lui Hike când îl va repara. Şi, în egoismul meu, mă gândesc că bine că nu mi s-a întâmplat mie, întrucât nu ştiu cum am fi reacţionat – nici eu, nici maşina ceva mai mică. Apare poliţia din Nocrich care ne invită la sediu pentru ca şoferul să rescrie prin declaraţie Moartea căprioarei şi etilotest (care probabil în cazul de faţă dă cu minus şi se decalibrează iremediabil), în timp ce restul punem cruce prânzului domnesc de la Sibiu. Măcar de-am pleca mai repede spre casă. În mod clar, deşi bogată cultural, această tură n-a fost favorabilă maşinilor. Sper ca pe drumul relativ lung pe care-l mai avem măcar Clio să nu păţească nimic.
După încheierea formalităţilor, chiar eficient conduse de poliţişti, îi lăsăm pe şefii de post şi de fond de vânătoare local să-şi burduşească frigiderele cu câte un copan de căprior şi ne reluăm mult mai precauţi drumul. Şi cum românul e genial când e vorba de haz de necaz, glumele despre căprioare, Loganuri pe post de puşti de unică folosinţă, talentul lui Labiş şi neiscusinţa noastră în a tranşa victima vor persista o vreme. Cum trebuie totuşi să mâncăm ceva, decidem să oprim pe Valea Oltului la Casa Dacilor – local pe care l-am observat de mai multe ori, dar nu am avut ocazia să-l încercăm. Iată că o facem acum şi suntem destul de încântaţi de mâncare – mult mai bună şi sensibil mai ieftină decât la Dracula, însă ceea ce nemulţumeşte complet e servirea; atitudinea chelneriţei este plină de sictir şi lipsită complet de bunăvoinţă, lucru care sper eu că se va reflecta în bacşiş. Din fericire, restul călătoriei până la Bucureşti e doar lungă şi obositoare, dar fără alte incidente. La final, pot spune că un mare regret rămâne ratarea – din nou! – a Sighişoarei, despre care încep să cred că-s singurul om din România ce nu i-a trecut pragul. Vor mai exista ocazii, sunt convinsă, iar până atunci mă voi gândi cu drag la Biertan, Alma Vii şi, mai ales, cazarea intimă de la Axente Sever.
Şi iată acum un clip de prezentare, extras de pe Paradox II: Collision Course, de altfel album care stă mărturie că se poate ca urmarea unui disc excelent să se ridice la aceleaşi înălţimi; de aici, Exit Would mi se pare cea mai reuşită piesă, fermecătoare şi elaborată, cu o complexitate a muzicii care se mulează perfect pe probpleme filozofice puse de versuri.
Pe malul apusean al Dunării, acolo unde se află astăzi Brăila, vestigiile vorbesc despre locuinţe neolitice şi getice, pentru ca prima aşezare medievală să dateze din secolul al X-lea. Atestată documentar la jumătatea secolului al XIV-lea, mica urbe dunăreană este descrisă în cronici greceşti drept „oraşul dacilor, în care fac un comerţ mai mare decât în toate oraşele ţării”. Aflată intermitent sub stăpânire turcă şi românească, ea reprezintă o răscruce a războaielor ruso-turce şi importantă ieşire la fluviu, având astfel parte de orori şi binefaceri. După revenirea la România în prima jumătate a secolului al XIX-lea, i se conferă statutul de oraş porto-franco şi se dezvoltă ca infrastructură şi cultură; din păcate, războiul şi comunismul înseamnă decădere pentru Brăila şi abia acum pare să fi intrat într-un proces de reconstrucţie.
Primul loc pe care-l vizităm este Biserica Grecească cu hramul Buna Vestire, construită la jumătatea secolului al XIX-lea pe locul unui vechi paraclis de lemn unde veneau să se închine membrii comunităţii greceşti, a treia ca mărime după cea românească şi evreiască, precum şi corăbierii greci aflaţi pe drumuri. Lăcaşul de cult este şi simbol al continuării tradiţiei clerului grec de care au aparţinut ortodocşii locali cât timp Brăila a fost sub ocupaţie otomană. Stilul bizantin, cu influenţe din Grecia antică şi renascentiste, descrie o structură monumentală ca o catedrală, cu trei altare, candelabre mari şi o catapeteasmă grandioasă, superb sculptată. Ne continuăm plimbarea pe Strada Mihai Eminescu numită şi Regală, încadrată de Teatrul Maria Filotti, case vechi renovate sau părăginite, hoteluri, crame, restaurante şi băruleţe. Nu avem însă prea mult de mers, căci foamea ne dă ghes şi intrăm în restaurantul unui hotel cu aspect comunist, dar unde din meniu ne face cu ochiul scrumbia aflată în plin sezon. Şi nu intuim rău, întrucât peştele asezonat cu sos, mămăligă şi mujdei alunecă de minune pe gâtlejuri.
Cu burta plină, eu decid să mai continui un pic plimbarea şi, după ce trec de eleganta Casă Christescu, mă opresc la Biserica Bulgărească Înălţarea Domnului; ctitorită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, frumoasa biserică adoptă stilul bizantin din cea mai înfloritoare perioadă a oraşului – epoca „Glasis”; din păcate, ea este astăzi atât de grav avariată încât nu se ştie dacă mai trece un cutremur. La polul opus, ceva mai încolo şi doar un pic mai tânără, Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel este un exemplu de restaurare şi grijă. Ridicată pe locul unei biserici mai vechi, construite imediat după eliberarea de sub turci şi dărâmate din cauza tasării terenului, spaţiul său larg este încadrat de arhitectură neobizantină prin care lumina pătrunde în voie peste pictura bine întreţinută şi tavanul superb.
Finalul vizitei în Brăila are loc pe faleza vestică a Dunării, unde ne întâmpină un frumos conac străjuit de ancore – vechea Gară Fluvială. Dincolo de ea, stau înşirate barje cu scop ştiinţific şi vaporaşe elegante, între care se remarcă Vaporul Mureş, o esplanadă cu terase, părculeţe înverzite, un panou de căţărat în aer liber şi un monumental conac brâncovenesc. Undeva în fundal se profilează, tristă în abandonul său, Moara Violattos; construită în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, superba clădire industrială ce poartă pecetea lui Anghel Saligny devenea cea mai mare moară cu abur din estul Europei.
Aici punem punct şi ne îndreptăm spre bacul care să ne treacă Dunărea; dincolo de un drum lovit parcă de bombe, avem de aşteptat ceva timp până să plece şi a doua ambarcaţiune pe care s-a nimerit maşina mea şi a Alinuţei, în timp ce restul lumii ne aşteaptă cu nerăbdare pe malul tulcean, la Smârdan. Mai departe, o ţinem lungă pe ruta Luncaviţa – Isaccea, pentru ca următoarea oprire să o facem la Mănăstirea Saon. Înfiinţată în prima jumătate a secolului al XIX-lea pe când aceste meleaguri se aflau sub stăpânire otomană, aşezământul monahal reprezintă un colţ de rai de pe malul Lacului Telincea. În interiorul arcului descris de chiliile împresurate cu flori se află biserica principală construită la începutul secolului al XX-lea, splendid pictată. Alături, nu ştii dacă să priveşti mai întâi vechea moară din lemn, ieşirea printre bărci către apă sau menajeria formată din păuni, fazani, porumbei, bibilici, prepeliţe, găini „exotice” şi doi struţi. Sau, mai bine, dai o raită pe la magazinul cu vin mănăstiresc şi miere.
Drumul ne poartă apoi către Mănăstirea Celic-Dere denumită turceşte după pârâul din apropiere. Ridicată tot în prima jumătate a secolului al XIX-lea, acum îşi are vatra pe un mic deal unde chilii cochete anunţă o biserică interbelic, neobizantină în plan triconic, impresionantă ca mărime. Pictura este frumoasă, deosebită prin culorile întunecoase, aproape sumbre, şi brâurile cu motive floral-vegetale.
Mai avem ceva drum de străbătut, aşa că o luăm prin Babadag şi Jurilovca, până la Capul Doloşman. Aici numeroase carouri de ruine povestesc că s-a înălţat cândva Cetatea Argamum (sau Orgame), numită de către arheologii de acum şi Comoara de la Doloşman. Pe platoul stâncos ridicat la limita dintre Lacul Goloviţa şi Lacul Razim, având astfel o excelentă apărare naturală prin apă şi falezele abrupte, elinii au fondat Orgame în secolul al VII-lea î.Hr.; astfel, odată descoperită, colonia grecească a „detronat” renumele Histriei ca cea mai veche aşezare de pe teritoriul României. Aici au fost identificate locuinţe, morminte şi bazilici paleocreştine datând până în secolul al VI-lea d.Hr., când se crede că cetatea şi-a încheiat existenţa. Cu soarele apunând în faţa noastră, obosiţi, , atacaţi de stoluri de ţânţari uriaşi, înfriguraţi de vântul puternic şi înfometaţi, ne suim în maşini pentru ultimul drum al zilei, cel care ne poartă prin Enisala până în satul Sarichioi, unde ne aşteaptă camerele încălzite ale pensiunii La Cupric.
Plecăm destul de târziu, cu gând de munte, pe ruta Zebil – Cerna – Măcin, un drum extrem de pitoresc printre dealurile tot mai înalte ale Dobrogei, care prin îngrămădelile de stânci ar vrea să ne spună că nu sunt de fapt dealuri, ci sunt ultimele pulsări din arterele unor munţi atât de vechi încât ar da impresia că falnicii Carpaţi nici n-au ieşit din pubertate. Chiar înainte de Măcin facem dreapta pe drumul spre carieră şi improvizăm un loc de parcare pe tăpşanul înverzit.
Dacă acum ceva ani am mers pe culmea principală şi înălţimile Munţilor Măcin, încununaţi de Vârful Ţuţuiatul, de data aceasta vrem să parcurgem un segment secundar ce se desprinde din aceasta – Culmea Pricopanului. Vom urma aproape permanent marcajul bandă albastră, bine conturat pe copaci şi stânci, într-un circuit în sens trigonometric. De la maşinile lăsate mai jos de carieră (aproximativ 50 m), la ora 13:30 facem dreapta şi urcăm peste Valea Şerparu, urmându-i albia o vreme. Ceva mai sus, copacii rari şi pâlcurile de stânci ne distanţează de apă şi ne scot în – hai să-i zicem aşa – golul alpin dinspre Vârful Căprăriei (297 m), unde se deschide o largă perspectivă spre sud. După trei sferturi de oră, se poate spune că ne-am încadrat deja pe Piciorul Sulucului, iar curba de nivel prin păduricea fermecătoare precede urcuşul prelung până pe Vârful Sulucu Mare (370 m) – punctul maxim al zilei. Aici se face racordul, prin Dealul Îmbulzita, cu culmea principală a Munţilor Măcin, acolo unde tronează Vârful Ţuţuiatul (467 m).
După un binemeritat popas aferent ceasurilor 14:45, coborâm într-o şa, apoi urcăm din nou pe fratele mai mic, Vârful Sulucu Mic (316 m), apoi luăm la picior Vârful Piatra Râioasă (346 m). Constat cu bucurie că, în ciuda acestor cifre modeste, culmea are un caracter cât se poate de alpin, cu grohotişuri, stâncăraie, pereţi buni de escaladă, păşuni, poteci şi efortul aferent. Dar şi cu o belvedere superbă oriunde ai privi, mai ales că în această zi oarecum însorită, dar rece şi vântoasă, condiţiile sunt prielnice pentru a vedea până hăt departe, acolo unde se profilează formele line ale Carpaţilor de Curbură, cu Măgura Odobeşti şi Măgura Răiuţi.
Urmează coborârea uşor neprietenoasă, din cauza terenului friabil, în Şaua Şerparu, acolo unde măsuţă de sub care porneşte Valea Izvoarele oferă un îmbietor loc de repaus. Urcuşul se reia pe deasupra carierei, acolo formaţiunea Sfinxul Dobrogei se iţeşte proiectată pe cer. Trecem de Vârful Vaju (335 m), remarcabil din cauza tonelor de vopsea albastră din traseul de bicicletă, iar în înşeuarea de dinainte de Vârful Caramalău (277 m), cel cu o cruce metalică pe el, hotărâm că am lungit-o cam mult pe culmea aceasta şi părăsim marcajul pentru a-i da în jos pe sub vârf. Ne orientăm către Valea Fântâna de Leac spre troiţa ce ascunde Izvorul Fântâna de Leac înconjurat de legendă, iar de acolo până la Mănăstirea Izvorul Tămăduirii (44 m) nu mai sunt decât câţiva paşi. O luăm pe drumul prăfos de maşină, păzit pe alocuri de câte un dulău de la mănăstire sau de la stâna din apropiere, iar la ceasurile 16 revenim la maşini.
Ora târzie ne face să ne dăm seama că nu avem efectiv când să mai ajungem şi la mare, deşi unii şi-ar dori foarte mult şi asta. Astfel că drumul către casa o ia prin Cerna, Topolog şi Saraiu, unde suntem încântaţi de peisaje extrem de frumoase dar şi izolate, cu apă, stuf, păduri şi sate uitate de lume. Planul ar fi să mâncăm peşte la Hârşova, însă – surpriză mare – niciunul dintre restaurantele la care sunăm nu are aşa ceva. Nici măcar cel aflat lângă podul de la Vadu Oii. Absolut revoltător! Până la urmă, găsim ceea ce căutăm în Slobozia, La Costa, unde mâncare chiar este bună şi îndestulătoare, însă când să plătim dă cu virgulă rău. E însă târziu şi mai avem mult de mers, aşa că trecem peste, strângem banii cum o fi şi plecăm cu un gust amar. Nu mai rămâne decât viteza de pe autostradă şi revenirea în capitala deja adormită.
 |
 |
|
