NOTA BENE

Întrucât postările mele rareori apar în ziua pentru care sunt scrise, aici încerc să ţin evidenţa restanţelor de pe la concerte sau din călătorii. Tot aici apar referinţele către rarele aberaţii literare proaspăt incubate.

Staţi pe recepţie.

Plimbări prin Munţii Retezat

Posted in Uncategorized | 8 Comments

Plimbări prin Munţii Retezat

Cum se strâng zile de o minivacanţă la mijlocul lui august, îmi propun să o petrec în Retezatul căruia aş vrea să-i cunosc câteva unghere mai puţin umblate. Pornim către zările îndepărtate vineri pe seară – eu şi Hike pentru întreaga tură, Lollek şi Andrei pentru drumul de dus. Ajungem târziu în noapte lângă Casa de Vânătoare Câmpuşel, acolo unde s-au pus bazele unui adevărat camping, acum plin de corturile participanţilor la cursele de mâine din cadrul Oslea Night Ridge. Montăm cortul cât putem de repede şi ne băgăm la somn, întrucât nu ne rămân prea multe ore la dispoziţie. Sâmbătă ne trezim devreme şi toţi în afară de mine îşi iau kit-urile de concurs, în timp ce eu oftez cu jind, mai verific o dată glezna buclucaşă şi mă echipez pentru o zi de drumeţie. Ideea mea e să pornesc pe acelaşi traseu ca şi cursa lor de zi, un „verical race” până sub Piatra Iorgovanului, unde să ajung cât mai aproape de sosirea lui Hike şi să revenim împreună pe alt traseu.

Astfel că la 8:30 îi dau bătaie în sus de la Câmpuşel (1180 m), pe triunghiul roşu care înghite cu repeziciune curbele de nivel din pădure pe deasupra Cheii Scocului. După un ceas de urcat la adăpostul codrului, ies în golul alpin, însorit şi presărat cu stânci calcaroase, aspect unic în peisajul de ansamblu al întregului masiv. De altfel, această zonă se mai numeşte Retezatul Mic sau Retezatul Calcaros, lucru confirmat în curând de pereţii aflaţi în dreapta piciorului pe care sui – cortine de rocă albă, cu striaţii verticale şi grote, denumite Găuroanele ce adăpostesc Peştera Iorgovanului. Tot acum încep să mă depăşească primii concurenţi, iar eu încetinesc ritmul pentru a le permite accesul pe potecă; nu-i bai, că aşa am tot timpul pentru admirat peisajul şi fotografiat, mai ales că ziua senină îmbracă frumos înălţimile.

Odată cu depăşirea unui pâlc de jnepeni, urcuşul îşi îndulceşte panta şi rămâne aşa până la baza pragurilor stâncoase ce formează vârful efectiv, acolo unde se află şi punctul terminus al cursei. Lollek a trecut demult de mine, iar înaintea acestor praguri mă depăşeşte şi Hike, deci nu va avea de aşteptat cine ştie ce până să apar. Asta se întâmplă la ora 10:30 iar o pauză mai lungă este binevenită, pauză în care de pe Vârful Piatra Iorgovanului (2014 m) – o cuşmă masivă din calcar – putem scruta în voie depărtările: de la Retezatul Mare, acum înveşmântat în neguri, trecând prin Munţii Oslea (a căror creastă de peste Pârâul Jiul de Vest abia îşi dezvăluie detaliile din cauza soarelui puternic) şi câteva înălţimi din Munţii Cernei pierdute în pâclă, până la începuturile Munţilor Godeanu cu piramida Gugului hăt departe. Panorama e largă în toate direcţiile, dincolo de aglomerările de calcar ce ne împresoară.

Odihniţi, începem coborârea spre traseul de creastă marcat cu bandă roşie; Lollek decide să ni se alăture, precum şi un alt concurent din zonă, Oli, dornic şi el de o plimbare mai lungă pe munte. Poteca o ia printre jnepeni şi bolovani, apoi ne va duce sub castelul de piatră al Iorgovanului, într-un plai larg din Abruptul Vestic populat cu vipere. De aici urcăm în ultim efort spre Vârful Stănuleţii Mari (2025 m), însă nu ajungem chiar pe el din cauza celor trei dulăi fioroşi care păzesc stânele din apropiere. Îl ocolim pe o curbă de nivel accesibilă ce ne scoate direct în Şaua Paltina (1930 m), acolo unde întâlnim marcajul punct roşu, recent refăcut, dar şi o ditamai turma de oi.

Schimbăm câteva vorbe cu ciobanul, apoi o luăm destul de abrupt în jos pe piciorul Muntelui Iaru. După o vreme coborâm pe lângă Tăul fără Fund în valea Pârâului Soarbele pe care o vom urma până la capăt, pe lângă o herghelie de cai semi-sălbatici. Pe la ceasurile 13:30 trecem de Stâna Soarbele şi intrăm în pădure, iar după câteva pasaje mai vertiginoase panta devine lină, mai ales când întâlneşte un forestier venit din stânga. În curând ne aflăm în drumul de maşină, aici neasfaltat, care duce în Pasul Jiu-Cerna, facem stânga pe el şi după cam un kilometru suntem înapoi la corturi. Este ora 15 şi un prânz gătit ar pica tare bine, aşa că ne suim în maşină şi mergem la Cheile Buţii, unde ne ospătăm pe măsură.

Revenţi la locul de campare, ne bucurăm de umbra care s-a lungit peste corturile noastre şi a făcut aerul respirabil faţă de dogoarea de mai devreme. Ne băgăm la un somn mai scurt sau mai lung, după cum are fiecare treabă pe înserat – cine aleargă şi cine nu. Când se apropie ora cursei nocturne, circuit pe Creasta Oslei, Hike îşi face băgăjelul şi părăseşte confortul cortului, eu rămân să lenevesc. Abia ce-mi dau seama când se întoarce, undeva pe la miezul nopţii, odată cu ploaia ce urmează să cadă aproape continuu.

Duminică ar trebui să urcăm – încă o dată în cazul unora – pe Oslea, dar de când scot nasul din cort îmi dau seama că planurile ne sunt compromise: plouă şi iar plouă. Tot sper să se spargă norii, însă mocăneasca asta nu ne dă vreo şansă. Lollek şi Andrei pleacă spre Bucureşti, noi ne mai învârtim prin zonă doar-doar s-o opri ploaia. Până la urmă strângem cortul, încărcăm totul în maşină şi pornim spre noua destinaţie – vreo pensiune pe lângă Lacul Gura Apei. Oprim la un Lidl în Uricani, apoi la Restaurantul Medieval din Petroşani, după care ne orientăm spre nord – Ohaba de sub Piatră, Râu de Mori, Brazi, până la pensiunea Cabana cu Flori, acolo unde am găsit cazare după nenumărate încercări telefonice ratate în zonă, subiect de dezbate referitor la cum înţeleg unii oameni să-şi facă o afacere în turism.

Locul e curat şi confortabil, chiar dacă rustic şi aflat într-o anume stare de abandon ce vorbeşte despre falimentul afacerii, după cum ne confirmă proprietarul. Pentru noi e mai mult decât suficient – duş fierbinte, pat moale şi aer curat, numai bun final al unui episod de lene în care ne-am mai încărcat bateriile. Mai mult, ploaia a stat de ceva timp şi avem speranţa unei zile frumoase mâine.

Într-adevăr, luni de dimineaţă pare că va fi vreme bună; soarele n-a dat încă, dar negurile încep să se ridice una câte una de prin văi şi ici-colo apar petice de albastru. Lăsăm în urmă cazarea şi urmăm drumul de pe Râu Mare spre barajul şi lacul de acumulare de la Gura Apei (998 m), iar la barieră parcăm maşina şi o luăm pe jos spre intrarea în traseu. La ora 9 pornim în stânga pe crucea albastră care urcă destul de brutal în prima parte, prin pădurea de pe piciorul Radeşului Mic din Muntele Zlata. După mai bine de două ceasuri şi jumătate de hei-rup, ieşim în păşunea de lângă Vârful Lăpuşnicul Mic (1852 m) şi facem o scurtă pauză, în timp ce privirile se duc după marea de nori de la baza înălţimilor Munţilor Ţarcu. În faţa noastră, sub soarele strălucitor, se întinde un ditamai jnepenişul şi Vârful Zlata (2142 m); poteca se lăţeşte printre jepi, dar ocoleşte vârful pe o curbă de nivel, trece pe lângă o stână părăsită şi intră într-o zonă aproape plată – Platoul Radeş-Zlata. Acesta coboară uşor spre Curmătura Radeşului unde întâlneşte triunghiul roşu venit din Gura Zlata, se cambrează pe lângă prăpastia abruptă din dreapta – obârşia Pârâului Zănoguţa, apoi reîncepe să urce lin către Platoul Zănoaga şi buza Tăului Zănoaga (1997 m), unde ajungem la ora 14.

Acesta este punctul în care noi părăsim marcajul ce coboară lângă lac şi o luăm în stânga, urmând linia crestei după momâi în timp ce zărim primele imagini din Rezervaţia Ştiinţifică „Gemenele”. Aici trebuie să fac o scurtă paranteză. Îmi doresc demult să ajung în această rezervaţie unde accesul turistic este interzis; nu ştiu dacă tocmai pentru că nu e o zonă deschisă oricui sau pentru că mă aştept la minunăţii nemaivăzute înăuntru, dar cert este că visez de ani de zile să o vizitez. Ştiam că se poate obţine autorizaţie de acces în urma unei cereri la Academia Română, cea care patronează rezervaţia, aşa că acum vreo lună mi-am luat inima în dinţi şi, înarmată cu cele foarte puţine informaţii găsite pe net, am sunat la Comisia pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii. Aici mi s-a spus să o contactez pe doamna doctor Simona Mihăilescu, secretarul ştiinţific al comisiei. I-am explicat ce doresc şi mi-a spus că nu-i nicio problemă, să redactez o cerere cu numele celor din grup, perioada şi traseul, să ataşez o copie după buletinul meu ca responsabil de grup şi să i le trimit pe e-mail. A doua zi aveam autorizaţia semnată şi ştampilată, aşa că tot ce mai doream era să avem vreme bună şi să nimerim potecile încâlcite ale rezervaţiei.

Vremea ne e favorabilă, deci iată-ne porniţi să rezolvăm a doua parte: căutarea intrării dinspre Tăul Zănoaga. După cum ziceam, ţinem linia crestei pe bolovanii masivi de granodiorit specifici Retezatului Mare, roci numite şi granit de Retezat. În stânga vedem în rezervaţie Vârful Radeşul Mare (2261 m) şi lacurile răsfirate sub el: Tăurile Zănoaga Mică, Tăurile Radeşului şi Tăul Cârligului. Noi nu avem însă treabă cu ele şi mergem mai departe, ocolim pe dedesubt Vârful Zănoaga (2262 m) şi ne oprim în şaua de dinainte de Vârful Şesele Mici (2278 m). Aici aflăm o placă a Academiei Române din vremuri de demult şi o potecă ce pare a coborî timid în rezervaţie. Stăm un pic la sfat, însă când vedem un grup de trei oameni care urcă spre noi decidem că acela este punctul de acces pe care-l căutăm.

Începem să coborâm pe cărarea clară printre stânci, tivită ici-colo cu câte o veche săgeată roşie, care însă se pierde când ajunge mai jos, în tăpşanul cu iarbă; sperăm ca, în urma indicaţiilor primite de la cei trei, să nimerim mai departe poteca printre jnepeni spre Tăul Negru, însă ori acestea sunt greşite, ori nu suntem noi în stare să le urmăm, întrucât coborâm mult prea mult pe lângă Tăul Secat şi pe un afluent al Pârâului Dobrun. Iarba înaltă până la genunchi, zonele mlăştinoase şi o momâie apărută de nicăieri nu ne folosesc nici ele prea mult. Cu ajutorul hărţii şi GPS-ului revenim pe o curbă de nivel care ar fi deasupra Tăului Negru, însă ce te faci cu oceanul de jnepeni din faţa noastră? Ne urcăm pe nişte bolovani ce ne ajută o vreme, însă până la urmă tot prin jepi o luăm şi urmează o luptă deznădăjduită cu aceştia. Nu ştiu exact cât durează şi cât ar mai fi putut dura până să cedăm noi psihic, însă din încrengătura sinistră dăm într-un fel de potecă şi hotărâm s-o urmăm, căci direcţia e cea bună. O săgeată roşie aflată în curând confirmă acest lucru şi de acum încercăm să nu mai pierdem drumul.

Reuşim să facem asta şi, cu o grijă în minus, încep să mă bucur de această împărăţie sălbatică. Ierburile înalte şi unduite de vânt, jnepenii extrem de înalţi (un Hike şi jumătate) cu rădăcini mai groase decât pulpa mea, florile multicolore, apele ireal de limpezi, broaştele mari cât palma, păsăruicile ce zboară razant şi caprele negre cocoţate pe stânci conturează lumea abia atinsă a Gemenelor. Încep să înţeleg de ce se obţin aşa uşor autorizaţiile de către turişti; cu fondurile tăiate, cercetătorii rareori mai tranzitează rezervaţia şi astfel se mai întreţin cât de cât potecile în faţa unei naturi hotărâte să nu lase niciun milimetru nerecucerit. La orele 17:30 terminăm coborârea abruptă printr-un horn larg şi stâncos ce precede malul Tăului Negru (2010 m). Înconjurăm apa prin stânga şi în locul unde poteca o părăseşte din nou facem o pauză mai lungă, de prânz târziu. Simţim cum ne ajunge oboseala şi mai avem ceva de mers. În plus, e uşor deprimant faptul că de vreo patru ore o ardem pe sub acelaşi Vârf Şesele Mici şi nu ne depărtăm de el.

Avem de traversat piciorul secundar pe nume Muntele Bârlea, desprins din creasta principală între Vârful Şesele Mari (2328 m) şi Vârful Judele (2398 m). Prin urmare urcăm un mic prag prin alt crâng de jepi, coborâm o cărare destul de abruptă şi friabilă într-o primă vale, apoi reîncepem urcuşul domol, întrerupt de curbe de nivel, pe coastele acestui picior acoperit de jnepeni din care se iţesc pini, îmbrăcaţi de sus până jos în coroană. Din punctul maxim al culmii reîncepem să coborâm şi să urmăm o potecă deloc optimă, cu tot felul de meandre şi ocolişuri, având permanent în faţă Custura Retezatului. Drumeagul ne scoate până la urmă, la orele 19:30, pe malul Lacului Gemenele (1920 m), parcă şi mai frumos decât Tăul Negru întrucât aici stâncăria e amestecată cu o bogată vegetaţie. Nu avem prea mult timp de pauză căci soarele a luat-o bine spre asfinţit, aşa că pornim în lungul malului după cum ne duce poteca. Din păcate, nu mai avem când să dăm o tură până la Casa Laborator, aflată ceva mai la vale, aşa că sper să mai ajung pe aici măcar o dată, eventual pe traseul de la Gura Zlata într-o tură lungă de-o zi, fără bagaj de camping în spate.

Trecem pe lângă un hipiot aparent străin care nu crede în regulile ce interzic camparea în rezervaţie şi ne întrebăm dacă n-o fi totuşi biolog; mai degrabă botanist – etnobotanist. Începem să urcăm, mai întâi lejer printre binecunoscuţii jnepeni, apoi mai intens, pe măsură ce arbuştii lasă loc stâncii Abruptului Nordic-Judele. Pe la ceasurile 20:30 punem piciorul pe malul Tăului Ştirbu (2090 m), însă nu ne oprim decât pentru a observa că soarele s-a ascuns în spatele unor neguri trandafirii care au şi început să urce prin Căldarea Ştirbu spre creastă. Tot către creastă ţintim şi noi, cu speranţa că vom ajunge acolo înainte să se lase complet întunericului. Cu un ultim efort susţinut, reuşim acest lucru şi ieşim lângă plăcuţa Academiei din Poarta Bucurei (2261 m) la ora 21, numai bine pentru a vedea cum împărăţia Mordor începe să pună stăpânire cu ceţurile sale pe nordul Retezatului.

Mai avem un pic de lumină, cât să vedem salbele de lacuri de sub noi şi aglomerarea de luminiţe de pe malul Lacului Bucura unde trebuie să poposim pentru noapte. Aprindem totuşi frontalele şi îi dăm cu atenţie la vale, pe punct roşu şi bandă galbenă din dreptul Tăului Porţii – cel mai înalt lac din Carpaţi, pe sub Vârful Bucura I (2433 m). Poteca este în prima parte abruptă, apoi se mai calmează şi ne duce prin întuneric pe lângă Lacul Bucurelu, până la malul nordic al Lacului Bucura (2041 m); ne mai ia ceva să ocolim cel mai întins lac glaciar al Carpaţilor şi, la ceasurile 22, punem capăt distracţiei în Căldarea Bucurei, după treisprezece ore de mers.

Găsim loc cât de cât plat între zecile de corturi din care deja se sforăie şi încercăm să eficientizăm procesul de campare. Îl las pe Hike să pună cea mai mare parte a cortului şi mă ocup de pregătitul cinei – o ciorbă la conservă şi un piure cu brânză de burduf, tare bune aşa fierbinţi după ziua cea lungă. Mi-ar plăcea să stau să admir cerul senin sticlă, cu stele căzătoare printre constelaţii şi o Cale Lactee extrem de clară, însă oboseala îşi cere tributul. Aşa că pic în sacul de puf cu dopurile atât de bine înfipte în urechi încât nu ştiu că peste noapte vine ursul la stâna din apropiere.

Marţi trebuie să ne pregătim de întoarcerea spre casă, însă deşi intenţionăm să ne trezim devreme nu prea ne dă ghes să ieşim în aerul rece de afară. Ne mobilizăm până la urmă, punem de-un ceai şi mic dejun, alimentăm cu apă, strângem cortul, umplem iar rucsacii şi pe la ora 10 pornim la drum. Coborâm printre jnepeni şi bolovani până la Lacul Ana (1979 m), pe malul căruia întâlnim poteca marcată în triplet: punct galben, cruce albastră, triunghi roşu. Doar pe primul marcaj îl vom urma până la capăt, căci celelalte două se despart şi o iau la un moment dat spre Lacul Zănoaga.

Odată cu marcajele începe şi urcuşul zilei, cel de pe Piciorul Slăveiului, întâi domol, apoi tot mai abrupt prin soarele necruţător, iar într-un final o ia în diagonală potolită spre stânga unde ne scoate sub Vârful Slăveiu (2347 m). O potecă marcată cu momâi urcă spre vârf şi mai departe dă în creasta principală, însă noi continuăm înainte, pe curba de nivel de deasupra Tăului Slăveiului. Mai departe începem să coborâm uşor, lăsăm în urmă o stână părăginită şi Tăul Turcel şi ţinem cărarea clară – dar luuuungă – de pe Piciorul Slăveiului. Depăşim pe dreapta o movilă, gorgan numit „La Clince” (2074 m), iar la ora 13 atingem punctul de bifurcaţie a marcajelor, Crucea Trăsnitului.

Este momentul unei scurte reculegeri, acesta fiind ultimul punct din care se vede clar creasta ascuţită a Retezatului Mare. În faţa noastră, dincolo de valea Pârâului Lăpuşnicu Mare, se întind înălţimile Retezatului Mic dintre care se evidenţiază Piatra Iorgovanului. Dincolo de acestea se profilează Oslea lungă şi calcaroasă, iar înspre dreapta se desfăşoară culmile doar aparent moi, cu o bază stâncoasă, ale Godeanului. Recunoaştem uşor câteva dintre locurile văzute îndeaproape sâmbătă, apoi îi dăm la vale pe Cracul Slăveiului plin de jnepeni. Avem ceva dificultăţi în a găsi poteca de intrare în jnepeniş, deşi e acolo un ditamai stâlpul; trebuie să-l observi de la depărtare, să-i reţii poziţia şi să încerci să te orientezi spre el într-un moment în care nu-l mai vezi din cauza arbuştilor înalţi. Apoi cărarea e lată şi bine bătătorită de turmele de oi – lucru pe care avem să-l aflăm în curând la prima mână.

Cum îi dăm noi în jos pe curbele de nivel ce înconjoară culmea, vedem cu poteca din faţa noastră tocmai ce s-a umplut de nişte pietre albe care nu erau acolo mai devreme. Mai mult, pietrele se mişcă! Uf, o ditamai turma şi nu avem ce face decât să ne băgăm în boscheţi până trece cu totul de noi, altfel mioarele se sperie şi nu mai vor să înainteze. Pierdem ceva timp aşa, dar n-avem ce face decât să ne reluăm drumul cât mai repede în urma transhumanţei. Continuăm coborârea deja desprinşi în stânga de linia culmii şi dăm de urmele Stânei Slăveiu, acum complet dispărută din poiana de dinainte de pădure. Aici mi se pare că e cel mai delicat moment din punctul de vedere al marcajului, pentru că de la stâlpul existent acesta face stânga, însă nici urmă de potecă sau semne încotro. Până la urmă Hike găseşte punctul galben pe nişte copaci uscaţi şi reuşim să păstrăm drumul.

De acum, cărarea o ia prin pădure într-o coborâre lentă şi cam ineficientă, căci abia spre final panta devine mai abruptă. La orele 15 suntem la Lunca Berhina (1229 m), lângă fostul Canton Judele, şi ne gândim cu groază la drumul pe care-l mai avem de parcurs până la Gura Apei – vreo zece kilometri de forestier. Doar că nici nu apuc să-mi strâng beţele şi să mănânc ultimul baton din dotare, că pe podul din faţa noastră trece o maşină agale de tot, după cum îi impun gropile omniprezente. Profit de viteza redusă şi de geamul lăsat al şoferului şi întreb dacă nu ne ia şi pe noi până la Gura Apei. Familiei de timişoreni i se face milă ne noi, ne doseşte o parte din bagaje în spate şi ne înghesuim lângă fetiţa de pe bancheta din spate. Şontâc-şontâc, break-ul masiv şi încărcat înaintează greoi, numai bine pentru a ne da seama de imensitatea drumului de care suntem scutiţi. Suntem depuşi lângă maşina noastră la barieră şi le dorim tot binele din lume pentru aşa pomană.

Trecem la echipament mai lejer şi pornim spre Petroşani, înfometaţi nevoie mare şi cu vid de cofeină. Pe drum ne prinde şi furtuna prognozată pentru după-amiază, deloc surprinzătoare după soarele care azi ne-a ars intens. Bine că n-am avut ieri parte de asta – nici de soare, nici de furtună. În Petroşani la Medieval ne anunţă că mâncarea durează foarte mult, aşa că doar ce bem o cafea şi ne mutăm puţin mai încolo, la Restaurantul Via, o surpriză extrem de plăcută, care ne face să reconsiderăm viitorul prânz în Petroşani. Chiar dacă n-are toate minunile descrise în meniu (peştele şi vânatul s-au terminat), ne îmbie cu tot felul de mâncăruri gustoase, rezonabile ca preţ şi servite prompt. Unde mai pui că nu m-aş fi aşteptat să ascult tocmai aici minute bune de Whitesnake, Scorpions şi Guns N’ Roses… Cu burţile pline şi stocul cofeinic refăcut, pornim în lungul drum spre casă, întrerupt de o singură oprire scurtă. Ajungem în Bucureşti binişor după miezul nopţii, dar din fericire mâine nu mergem la serviciu, ca să folosesc vorba lui Vlăduţ, cel care iniţial s-a abonat şi el la tura asta pentru ca apoi să dea bir cu fugiţii.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment

Valea Bucşoiului ratată, un Balaur şi un Morar (Munţii Bucegi)

Cum este primul weekend în care trei prognoze meteo spun că-i frumos în Bucegi, am planuri clare să-l petrec la munte. Şi poate că-i vremea ca, după ce unghia degerată a căzut şi a crescut la loc, să vindec şi trauma psihică dintr-o tură de la începutul ultimului octombrie, experienţă de care n-am scris şi pe care într-un fel aş vrea s-o uit: Valea Bucşoiului. Acum ar fi practic imposibil să mă prindă acolo o iarnă perfidă, când nu ştii dacă bagi pioletul în zăpadă, iarbă, pământ sau stâncă. Iată deci planurile pentru sâmbătă, duminică mai vedem.

Plec împreună cu Hike spre Buşteni şi, mai departe, Gura Diham unde parcăm maşina şi încercăm să găsim ceva cazare pentru la noapte; întrucât destinaţia am stabilit-o abia aseară târziu, n-am apucat să facem asta, dar avem sacii de dormit în portbagaj pentru eventualitatea unui somn pe banchete. Găsesc ceva, rezerv cu menţiunea că vom ajunge noapte târziu şi ne pregătim de drum cu privirile către cerul care nu prea se potriveşte cu prognoza aia veselă. În parcare e însorit şi cam la fel ar fi şi pe sus, dar mai degrabă spre sudul Bucegilor, în rest nori joşi care aleargă rapid în bătaia unui vânt puternic. Dar sperăm ca pe după-amiază aceştia să fie goniţi cu totul.

Pornim de la Cabana Gura Diham (987 m) pe la ora 10 pe banda roşie de pe Muntele Diham ce începe cu bine numita „pantă a prostului”. E un traseu mai mult decât cunoscut, ca şi noroiul aferent traversării Vâlcelului Poiana Izvoarelor; lăsăm în urmă Cabana Poiana Izvoarelor (1455 m) şi Pichetul Roşu (1445 m) cu bifurcaţia sa spre Cabana Diham, apoi parcurgem prima parte din Take Ionescu până în Poiana Bucşoiului, acolo unde se ramifică spre stânga Valea Bucşiata (sau Şistoaca Răsărită, cale mai obscură de acces în Balaur). Este ora 11:30 şi aici începe Valea Bucşoiului, cotată 1B şi desfăşurată între Muntele Bucşoiu Mic şi Muntele Bucşoiu Mare, iniţial între baza împădurită a Crestei Balaurului şi Creasta Văii Rele. Deschisă în apropierea traseului marcat, cu bolovani ce primesc vegetaţie, valea se îngustează ulterior şi capătă un sălbatic aspect alpin, accentuat de ţancurile profilate spre Balaur de care se agaţă ceţurile joase. Suim majoritatea săritorilor prin dreapta, iar la una din ele am nevoie de ajutor la ieşirea la liman din cauza uşoarei surplombe.

Valea se lărgeşte brusc la unirea cu Vâlcelul Portiţelor venit din stânga din care se vede şi desprinderea Vâlcelului Grohotişului, pentru ca apoi sa capete aspect de veritabil canion. Dacă până acum săritorile au fost relativ lejere şi le-am abordat direct, aici dăm de una mare şi neprietenoasă, horn stâncos şi înalt pe care-l ocolim pe treptele nu chiar stabile de pământ ierbos din stânga, după cum zice şi săgeata roşie de pe perete; abia unde se termină vegetaţia revenim în vad, după o traversare nu chiar comodă pe brâniţa de sub stânca bombată. Altă săritoare înaltă cu bolovan suspendat o depăşim pe „treptele” uşor umede din stânga, iar pe cea mai „şmecheră” prin dreapta, mai întâi căţărându-ne pe un colţ ieşit în afară (cu prize în peretele scobit), apoi în diagonala stâncii netede, la aderenţă şi tupeu.

Cam într-un ceas de la intrarea pe vale dăm de o primă limbă de zăpadă uşor de ocolit prin stânga, la capătul căreia calea este blocată de o săritoare cu trei variante – traseul cel mai din dreapta cu ditamai bolovanii suspendaţi unul pe celălalt este rezervat experţilor, hornul din mijloc – fie el şi sexy – poate că ar fi abordabil în lipsa zăpezii oprite fix în intrarea lui, iar noi o luăm bătrâneşte pe porţiunea oarecum friabilă din stânga. Ne continuăm urcuşul cu speranţa că am lăsat în urmă singurul pasaj alb, dar vai cum ne înşelăm… A doua limbă de omăt tasat, mai mare decât prima, o întâlnim chiar înainte de Turnul cu Jnepeni (1950 m). Ne descurcăm cum-necum să mergem pe şi pe lângă ea – eu cu snowline-ul din dotare, Hike numai el ştie cum şi nici n-am curaj să privesc, asta în timp ce constatăm că e cumplit de frig în special din cauza vântului. Urcăm săritoarea de la capăt cu ceva atenţie, însă deasupra ei începe următorul pasaj înzăpezit, mult mai consistent şi mai abrupt.

Trebuie să ne strecurăm pe lângă peretele stâng extrem de friabil şi să ne căţărăm pe un bolovan încăpăţânat cu care n-am avea treabă dacă valea ar fi descoperită. Chiar unde se termină baza turnului, dăm de o nouă astfel de săritoare, şi mai nasoală decât precedenta, întrucât pământul ud, rimayele de zăpadă şi conglomeratul instabil fac parcă totul să ne împiedice să trecem. Hike urcă la risc un prag din malul superior al turnului, cu nişte mişcări de care se miră şi el că le are, apoi asigură de un colţ, scoate coarda şi mă filează până sus; dacă ar mai sta puţin ar fila un caltaboş îngheţat. Pentru a nu mă demoraliza, nu-mi zice înainte să mă vadă lângă el ce urmează; de fapt, îmi arată: valea dincolo de locul unde îşi schimbă direcţia spre dreapta e toată numai pasaje ţepene de zăpadă, întrerupte de zone curate, deci nu are niciun sens să continuăm spre confluenţa cu Vâlcelul Furcilor. Pe lângă faptul că noi voiam să „simţim” săritorile de pe Valea Bucşoiului, nici nu suntem în stare fără colţari şi piolet. Iar pe Vâlcelul de sub Vârf, desprins în dreapta şi aparent curat, n-avem ce căuta…

Tot ce putem face e să ne declarăm înfrânţi şi ne dăm jos pe iarba udă şi abruptă din dreapta, de partea cealaltă a Turnului cu Jnepeni, pentru a nu relua segmentele cu zăpadă abia depăşite şi reintrăm în vale chiar sub ele. Coborâm toate săritorile urcate – ceea ce nu-i tocmai simplu şi de multe ori ne dăm pe fund, iar la una prea înaltă pentru mine scoatem din nou coarda şi rapelez de un bolovan. Mai ales la cea ocolită mai devreme pe iarbă tare ne-ar mai plăcea să găsim un piton să dăm direct rapel, dar na, valea asta e făcută s-o urci nu s-o cobori, aşa că nu avem de ales şi plantăm intens morcovi pe pământul ăla abrupt, numai bun să se rupă sub bocanci; ufff, că numai asigurare la brusturi nu făcusem până acum. Târâş-grăpiş, revenim în Poiana Bucşoiului unde-mi vărs frustrarea sub privirile amuzate ale unui turist oprit la odihnă. Asta e, Valea Bucşoiului mi-a arătat încă o dată degetul din mijloc, dar măcar acum am avut înţelepciunea de a nu continua.

Este ora 16:30 şi ne întoarcem pe acelaşi drum ca la venire, cu singura consolare că vom ajunge pe lumină. Am vrea să mâncăm la Gura Diham, dar după ce suntem ignoraţi vreun sfert de oră părăsim stabilimentul. În Buşteni e haos pe şosea şi abia reuşim să ne deplasăm la Casa Ancuţei la o cină îndestulătoare, apoi la niscaiva cumpărături pentru mâine. Când sun la pensiunea unde am rezervat – Casa Andutu – să ne anunţăm sosirea mai devreme decât am preconizat, aflu că nu mai avem camera, pe principiul „ca sunt atâţia turişti neserioşi şi nu ştiam dacă mai veniţi”; dincolo de faptul că dimineaţă când n-o avea ocupată n-a pus aşa problema sau că putea trimite un mesaj, este „pur întâmplător” că ne poate oferi altă cameră mai scumpă. Refuz împreună cu verbalizarea intenţiei de reclamaţie şi mă apuc să caut altă cazare, la ora 21 într-un Buşteni plin ochi. Simt cum mi se urcă sângele la cap…

Din fericire, găsesc ceva liber dincolo de calea ferată, la Casa Deea. Avem apă caldă, aşternuturi proaspete şi prosoape, iar camera e curată şi are un balcon de unde stâncile Bucegilor se desfăşoară panoramic. Nu mai zăbovim mult şi adormim greu, doborâţi de oboseală, frigul de pe vale şi eşecul alpiniştilor lu’ peşte. În plus, am mai învăţat ceva: confortul psihologic al sacilor de dormit din portbagaj dacă n-am plătit avans la vreo cazare.

Duminică ne trezim la fix cât să ne strângem catrafusele şi să-i aşteptăm lângă bariera de cale ferată pe Livia, Vlăduţ, Nicoleta şi Andrej, sosiţi pentru o tură de-o zi. Din categoria vremea la munte: azi e un soare dureros, aerul cald şi niciun pic de vânt, aşa că greu i-ar fi cuiva să intuiască frigul de ieri. Ne înghesuim cu toţii în Logan şi luăm din nou drumul Văii Cerbului. Oamenii ar vrea pe Valea Morarului, însă reuşesc cu bucurie să-i deturnez pentru Creasta Balaurului, cea pe care am ratat-o acum vreun an din cauza unei indigestii severe şi din care n-am savurat nimic când am coborât-o în tura cruntă de pe Valea Bucşoiului de care aminteam la început.

Pornim deci de la Cabana Gura Diham (987 m), la ceasurile 9:30, pe forestierul care merge în amonte pe Valea Cerbului. După mai puţin de un kilometru, într-un punct recunoscut după bolovanii mari din albie şi puntea improvizată, traversăm apa spre dreapta şi urmăm o vreme Pârâul Morarului. Avem apoi de-a face cu o urcare mai accentuată pe Piciorul Bujorului, pe cărarea nemarcată dar bine bătută până în Poiana Bătrânilor unde se află Cantonul de Vânătoare Colţii Morarului (1384 m) şi un izvor cu apă limpede, unde ajungem la o oră de la plecare. Aici întâlnim triunghiul roşu ce leagă Poiana Văii Cerbului de Pichetul Roşu şi o luăm la dreapta pe el, trecem peste firul împădurit al Văii Bujorilor (de reţinut drept cale de acces spre Ace) şi, după cum indică scrisul de pe bolovanul mare din stânga, dăm de intrarea pe Valea Morarului, acolo unde se uneşte cu Vâlcelul Înflorit.

Continuăm pe poteca relativ clară de pe Valea Morarului spre Poiana cu Urzici până sub turnul de piatră numit Ţimbalul; aici se desprinde spre drepata cărarea abruptă ce urcă în capul Balaurului, loc marcat şi de câteva momâi. Urmează cea mai grea parte a zilei: trepte înalte de pământ, rădăcini, tufe de tot felul şi jneapăn până în poiana largă de sub Ţimbal, a cărei verdeaţă e tivită cu pete mari de galben. E drept, tot acest urcuş ce seacă ficaţii merită din plin pentru vederea spectaculoasă spre Muntele Morarului cu Valea Poenii, Muchia Ţancurilor, Vâlcelul Ţancurilor, Râpa Mare, Râpa Crucii, Râpa Zăpezii, Valea Adâncă, brânele paralele abia ghicite care le unesc şi, bineînţeles, Acele Morarului cu o înfăţişare mult mai sălbatică şi mai colţoasă decât din Valea Cerbului, cum le-am admirat săptămâna trecută.

Încă o sforţare abruptă într-un soare înnebunitor pe Şistoaca Ţimbalului, cu poteca sa în serpentine, şi ieşim la ora 12:30 în Creasta Bucşoiului Mic sau Creasta Balaurului; extremitatea estică, cu stânca despicată ca o fereastră, e un genial loc de repaus într-o panoramă largă spre Măgura Codlei, Postăvaru cu Cheile Râşnoavei, Piatra Mare şi Ciucaş. Totul, evident, dominat de fortăreaţa stâncoasă a Vârfului Bucşoiul. Scurtă paranteză: o altă variantă de acces, pe care însă trebuie s-o cunoşti bine, este din Valea Morarului unde, după partea inferioară cu aspect de canion, se desprinde în dreapta Brâul Mare al Bucşoiului ce duce în Portiţa Bucşoiului; este evident o variantă mai interesantă şi mai plăcută, dar, după cum ziceam, trebuie s-o ştii pe de rost din cauza locului de desprindere din vale şi a orientării prin marea de jepi traversată înainte de ieşirea în creastă.

Creasta Balaurului este un traseu alpin lejer, cotat 1A, cumpănă între Valea Morarului atât de largă şi Valea Bucşoiului abia ghicită, din care vom lăsa pe rând în dreapta ieşirile din Şistoaca Răsucită, Vâlcelul Portiţelor, Vâlcelul Grohotişului, Vâlcelul Mignon. Sincer, am parcurs trasee marcate de dificultate mai mare ca acesta. Prima parte a crestei se desfăşoară pe versantul nordic dinspre Bucşoi cu o uşoară coborâre, apoi urcare prin jnepeni. Ţinem relativ uşor poteca ascendentă sau revenim în ea cu ajutorul momâilor când ne dăm seama că o pierdem, asta în timp ce depăşim rânduri şi  rânduri de lespezi cu aspect de solzi gigantici – aşa cum îi stă bine unei adevărate coame de balaur. Nu odată mintea îmi fuge la dragonul descris pe bolta barceloneză de Casa Batlló, cu ai săi solzi din ceramică strălucind pe cea mai frumoasă creaţie a lui Gaudí – iată deci legătura dintre Munţii Bucegi şi geniul arhitect catalan.

După ce depăşim un perete de stânci masive care blochează privirea, panta se îmblânzeşte şi trecem pe versantul sudic, suspendat spre Morar; lipsită de jnepeniş şi ceva mai expusă, dar şi cu o privelişte mult mai largă ce cuprinde acum şi Releul Coştila, cărarea clară urcă pe trepte de stâncă şi ocoleşte un bolovan prevăzut cu lanţ. Încă un efort mai susţinut pe un vâlcel bolovănos precede ultima parte a Balaurului, şerpuită pe feţe înierbate. Trebuie să menţionez totuşi că, deşi ne-am plimbat de pe-o faţă pe alta, nu înseamnă că n-am mai revenit chiar pe creastă – acolo de unde pornesc prăpăstiose vâlcelurile, văioagele şi râpele din cele două mari văi. Ne oprim la ora 14:30 în Şaua Bucşoiului, unde întâlnim banda roşie ce uneşte Vârful Bucşoiul (2492 m) de Vârful Omu (2505 m), cu vedere spre Culmea Ţigăneşti şi pitoreştile sale turnuri. Ţinem sfat scurt pe unde să coborâm şi decidem că, întrucât dorim lucruri diferite, eu şi Hike ne orientăm către cea mai scurtă variantă, Valea Morarului, iar ceilalţi trec pe la Omu pentru o bere, apoi îi dau în jos pe Valea Cerbului.

După ce trecem peste un afluent bolovănos al văii, părăsim marcajul pe o curbă de nivel în stânga ce ne duce în căldarea glaciară largă de sub Omu unde se află obârşia Pârâului Morarului. Coborâm din amfiteatrul înierbat până la primele stânci şi începem parcurgerea în aval a Văii Morarului; clasată 1A, aceasta este probabil cea mai uşoară vale de abrupt a Bucegilor care să şi arate spectaculos (tai aici de pe listă Priponul şi Căldările, „clasice” de coborâre). Descăţărăm singurul pasaj mai „tare” şi încercăm să urmărim poteca „marcată” pe ici pe colo cu puncte şi săgeţi verde fosforescent, mai întâi spre stânga, apoi de pe tăpşanele verzi în dreapta peste bolovanii de pe fir şi din nou şerpuitor pe stânga. Lăsăm în urmă pe stânga Brâul Mare al Morarului şi Brâul Mare al Bucşoiului, în timp ce ţinem ba albia, ba versanţii ierboşi unde pasc capre negre. Intrăm în canionul îngust pe care-l formează valea în secţiunea sa mediană, coborâm o vreme pe la umbra în care ne învăluie acesta şi, conform indicaţiilor din teren, îl părăsim pe poteca ce îi dă dreapta mult prin pădure. Revenim în vale în apropiere de locul în care am pornit dimineaţă spre Ţimbal, moment numai bun pentru o gustare târzie.

Este ora 17:30 când îi dăm bătaie pe acelaşi triunghi roşu până la canton (unde refacem proviziile de apă), apoi pe scurtătura nemarcată spre Gura Diham. Pe la ceasurile 18:30 ne oprim la maşină, ne schimbăm şi aranjăm portbagajul să încapă şi rucsacii celorlalţi. Pe coechipierii noştri îi recuperăm mai jos pe Valea Cerbului, la ieşirea traseului marcat cu bandă galbenă. Îl depunem pe Andrej la gara din Buşteni, unde speră să apuce să mănânce până la primul tren, iar Nicoleta, Livia şi Vlăduţ rămân cu noi. Surprinzător, mai ales dacă iau în calcul balamucul de ieri seară, traficul e nesperat de lejer, animat doar de obişnuiţii incapabili şi inconştienţi. Constat ca autostrada „nimănui”, cea dintre Ploieşti şi Bucureşti, a început să fie mai populată, cel puţin acum că o prindem pe lumină. Dar ajungem fără probleme în Bucureşti, la o oră mai mult decât acceptabilă, arşi de soare şi destul de obosiţi.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment

Soare şi ploaie pe Acele Morarului (Munţii Bucegi)

După mai multe sfârşituri de săptămână în care am zis  – după cum bătea prognoza meteo – ba că mergem, ba că nu mergem la munte, punem în sfârşit piciorul în prag şi sâmbătă ne pregătim de drum. Se anunţă o mică şansă de ploaie la Omu, dar sperăm să ne ocolească sau măcar să nu ne pună probleme. Echipa: Hike, eu, Alina, Titi şi Basarab. Lăsăm maşinile în „parcarea” de pe Valea Cerbului (950 m) şi la ora 9 pornim pe banda galbenă, unul dintre cele mai umblate trasee spre Vârful Omu. Urcăm pe Plaiul Fânului, ocolim Gâlma Mare (1419 m), coborâm puţin într-un colţ al Poienii Coştilei (1310 m), apoi reluăm urcarea ceva mai domoală spre reîntâlnirea cu Valea Cerbului, dintr-odată lipsită de bâlciul aferent zonei unde au maşinile acces. Trecem de intrarea în Valea Priponului şi Stâna Berbecilor pe care doar o ghicim deasupra noastră, apoi cadrul se deschide de-odată larg, cu Muntele Coştila plin de stânci inaccesibile în stânga şi Muntele Morarului, cu multă pajişte alpină, în dreapta. După două ore şi jumătate de traseu marcat, încercăm să ne dăm seama pe unde ar fi cel mai bine să-l părăsim pentru a intra în Brâul Mare al Morarului, cărare întreruptă care înconjoară tot acest sector al Bucegilor.

Nu pot da un reper mai clar de atât, dar când poteca face un mic cot către dreapta, desprinderea noastră are loc şi mai în dreapta, iar după un scurt urcuş pieptiş prin tufe de fragi dăm şi de cărăruia de care spuneam, ce-şi începe ascensiunea destul de domol, dar constant, pe alocuri însoţită de săgeţi roşii pe stânci. Urcăm deci tot mai aproape de primele contraforturi, înconjuraţi de o puzderie de flori, fluturi, lăcuste imense şi capre negre, pentru a depăşi Şiştoaca Roşie şi Şiştoaca Fântâniţei. De partea cealaltă a văii încep să ni se dezvăluie, aproape paralele în înclinarea lor, căile de străpungere a cetăţii Coştilei – Valea Ţapului, Valea Urzicii, Valea Caprelor, Valea Priponului, Valea Căldărilor. Prindem altitudine şi, când ajungem în dreptul unui colţ solitar de stâncă, trebuie să decidem dacă să continuăm pe brâu şi să-l ocolim sau să-i dăm direct în sus, prin stânga lui. Alegem până la urmă a doua variantă şi urmează cea mai „fizică” parte a turei, una care-mi seacă ficaţii şi plămânii, pentru că versantul înierbat e foarte abrupt şi, în cea mai mare parte a sa, n-are nici urmă de potecă. O scoatem într-un final la capăt şi, la ora 13, ne odihnim într-un lan de flori de colţ. Imaginea din jurul nostru se completează acum cu Valea Morarului, dincolo de care se desprinde Creasta Balaurului din înneguratul Vârf Bucşoiu Mare. Ne aflăm în capătul estic al Crestei Ascuţite (2150 m), punct în care se termină şi celălalt traseu de acces la Ace, Valea Bujorilor – singura variantă hivernală.

Dacă până acum ne-a ars intens soarele, norii au început să se adune şi să ne facă să sperăm că-s doar nişte pâcle trecătoare ce nu poartă în pântece ploi şi fulgere. Totuşi, valurile negre care trec acum peste Postăvaru şi tunetele înfundate din depărtări nu prevestesc nimic bun. Aici este momentul să ne echipăm şi, după o scurtă pauză, pornim în traseul efectiv al Acelor cu Creasta Ascuţită care nu pune nicio problemă în parcurgerea sa – o frumoasă potecă pe stânci cu prize bune şi înclinaţii confortabile, lucru care îmi mai calmează din temerile cauzate de un traseu 2A. În Strunga Crestei Ascuţite scoatem şi corzile, întrucât e de preferat ca Acul Mare să-l escaladezi asigurat, mai ales că sunt suficiente pitoane. Basarab pleacă primul, cap, în timp ce Alina şi Titi îl urmează pe aceeaşi coardă; fiind trei, au nevoie de ceva timp, ceea ce mă bucură pentru că-mi permit să fac fotografii în voie cu sălbatica lume de piatră a Bucegilor. Undeva cam la jumătatea urcuşului regrupează într-un piton, moment în care pleacă şi Hike, cap la coarda de care-s legată eu. Ancorată în pitonul de jos, sub o ditamai stânca, îl pierd repede din ochi şi tot ce-i mai trădează prezenţa e clinchetul metalic pe care-l fac buclele când le trece prin piton. Nici nouă nu ne ajunge coarda pentru întreg Acul Mare, aşa că în curând plec şi eu pentru prima porţiune. Nu e greu şi doar un pic expus când trebuie să trec un prag stâncos şi relativ îngust înainte de a mă ancora din nou pentru reluarea filării. A doua parte a acului este mult mai spectaculoasă, mai îngustă şi mai expusă, chiar dacă nu pune probleme în a găsi prize – stânca e prietenoasă aici şi bănuiesc că se trece şi neasigurat, însă confortul psihologic al corzii primează. Ajung la capăt tocmai când Basarab dă primul rapel spre Strunga Acului Mare; sunt practic două rapeluri până acolo, însă prima bucată se poate coborî lejer la picior, ocolind stâncile prin stânga. Rapelăm a doua porţiune, spre ieşirea din Râpa Mare. În acest timp tocmai cad primii stropi de apă.

Asta nu-i a bună şi ne grăbim în strungă, unde punem gecile şi ne uităm îngrijoraţi în jur. Acele pe ploaie – iată o idee deloc strălucită, după cum decid şi băieţii pe care i-am văzut mai devreme pe Acul Roşu. Observăm cum aceştia ocolesc pe la bază Acul Crucii, apoi dispar într-un tunel în Acul de Sus, undeva în stânga versantului. E util de ştiut acea retragere care dă, cel mai probabil, în continuarea traseului spre Omu. Iar mie mi se pare interesant ca acel ac are şi o… ureche! Noi aşteptăm să vedem în ce direcţie o iau lucrurile şi luăm în calcul să coborâm pe Şiştoaca Dracilor, al cărei afluent porneşte de sub picioarele noastre. Cât ne adunăm şi strângem coarda, ploaie se opreşte, aşa că decidem să mai trecem de un ac şi vedem apoi. Pornim deci spre Acul Roşu, care se poate ocoli, dar şi urca; cine urcă are „dreptul” de a scrie ceva în caieţelul de sus, iar Alina îşi doreşte foarte mult acest lucru. Însă în timp ce traversăm acul pe la bază, pe o brâniţă stâncoasă şi uşor expusă, începe o nouă ploaie, cu stropi mari şi deşi, care pare să pună capăt aventurii noastre. Vorba lui Titi, e genul de udătură care, chiar dacă durează puţin, nu prea te mai lasă să continui. În Strunga Degetelor (2280 m) ţinem un nou sfat şi zicem aşa: încercăm să urcăm pe Acul Roşu şi, în funcţie de cum se prezintă stânca şi iarba acolo, mergem mai departe sau ne retragem.

Zis şi făcut. Urcăm cu atenţie prima parte a acului, uşor dreapta după cum duc nişte trepte imaginare. Apoi cotim stânga şi ne oprim în dreptul a trei ancore nou-nouţe, pare-se de la o tiroliană încropită ad-hoc, iar ceva mai încolo identificăm şi vechiul piton cu multă cordelină în el. Până pe vârf se poate urca pe un horn sau pe o faţă laterală, iar Basarb escaladează iar primul şi pune coardă pentru un acces mai rapid. În curând suntem cu toţii pe Acul Roşu şi frunzărim carnetul cu însemnări. Pune şi Titi una scurtă, dar care descrie perfect situaţia: „Cinci fraieri pe ploaie”, asta deşi deasupra noastră cerul a redevenit albastru. Pe aceeaşi coardă dăm două rapeluri cât putem de repede, iar când revenim în strungă decidem că stânca e suficient de uscată cât să continuăm.

Urmează partea cea mai grea a Acelor în ceea ce priveşte aspectul alpin. Depăşim pe o brână Degetul Prelungit şi ne ancorăm în pitonul de la baza Acului Crucii. Din nou, întâi pleacă echipa de trei, apoi Hike îi dă în sus şi începe să pună bucle. La final pornesc eu, destul de greu şi lent pe bolovanul de la început; cele mai mari probleme le am după ce scot prima buclă, pentru că firesc e s-o iau drept în sus, în timp ce coarda mă trage în stânga. Reuşesc să trec, apoi mă încadrez pe muchia acului, cea care de jos pare de netrecut. Aici îmi dau seama că nu e chiar atât de speriat, dar mă bucur că sunt totuşi legată în coardă şi pitoanele sunt dese, mai ales că Acul Crucii nu-i doar cel mai expus, ci şi cel mai friabil, ca dovadă bolovanii care-mi pornesc de sub picioare. De lângă vârful unde stă bine înţepenită o cruce metalică mai am de făcut câţiva paşi până la pitonul de rapel, apoi ne reîntâlnim cu toţii în Strunga Acului de Sus, cu vedere prăpăstioasă în Râpa Crucii.

Acul de Sus, ultimul dintre Acele Morarului, pare cel mai uşor de trecut, însă probabil din cauza porţiunilor de pământ care se mai surpă există trei pitoane de asigurare. Traseul iese într-o mică strungă de piatră de unde, fără rucsac, fac şi ultimii paşi până pe Acul de Sus (2320 m), pentru o ultimă privire asupra Acelor şi a hăurilor ce se cască sub ele. Încântătoare privelişte, întinsă sub unul dintre cele mai frumoase trasee ale Bucegilor.

Este ora 18:30 şi de acum trebuie să începem să coborâm, lucru deloc uşor. Imediat după Acul de Sus, o luăm în jos spre Valea Cerbului pe versantul abrupt, plin de iarbă alunecoasă, o unei văioage largi, în timp ce în stânga noastră se iţesc Turnurile Morarului. Depăşim o potecă abia ghicită ce pare a fi Brâul de Sus (sau Brâul Acelor), apoi încercăm să ne tragem spre dreapta după amintirile lui Hike; deşi momentan valea pe care suntem este cât de cât prietenoasă, cu tot cu uzura psihică a unui coborâş neplăcut prin iarbă, nu ştim ce râpe s-or afla mai jos, acolo unde nu bate privirea. După un prim pasaj spre dreapta prindem altă vale pe care o urmăm încercând să dăm în Brâul de Mijloc, dar la un moment dat ne lipsesc din nou detaliile a „ce se află dedesubt” atunci când întâlnim un unghi mort. Încă o bucată la dreapta şi încă o vale, până când aceasta se termină cât se poate de clar într-o râpă. Iar dreapta şi iar vale, cu stânci relativ spălate, aşa că o urmăm pe versanţii înierbaţi ce o mărginesc, pentru ca la final să se scurgă în ea pe o potecă foarte clară aici – înapoi în Brâul Morarului. De acum găsim uşor drumul şi ne întoarcem în traseul marcat de pe Valea Cerbului foarte aproape de locul unde l-am părăsit.

La 20:30 pornim pe calea de întoarcere care, deşi e preponderent în coborâre, pare mai lungă decât de dimineaţă. Doar două lucruri notabile se petrec pe acest traseu. Primul este că aflăm că Basarab nu este Carla’s Dreams; sau…? Al doilea e că, în ultima coborâre, eu reuşesc să-mi dau peste cap o gleznă care pocneşte de răsună pădurea şi să termin traseul într-o cârjă improvizată de Titi. La maşină trag un bandaj şi mă gândesc cu groază că pun cruce o vreme alergatului şi căţăratului. Titi, Alina şi Basarab rămân în Buşteni cu speranţe de vreme bună şi pentru duminică, iar eu şi Hike pornim la 22:30 spre Bucureşti, unde vom schimba aerul curat şi răcoros al Bucegilor cu un cuptor încins.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 Comments

Gojira, The Blackmordia, Xaon (Arenele Romane, Bucureşti)

Cu ceva emoţii legate de vreme – pe care n-o vrei nici toridă, nici ploioasă atunci când mergi la un concert în aer liber – mă îndrept spre intrarea de la Arenele Romane pentru o premieră în capitală: Gojira; sau modul în care se trage linie după un festival, aşa cum o spune denumirea evenimentului,  Aftermath Metalhead Meeting. Cum căldura emanată de betoane s-a mai disipat, iar norii nu sunt aşa ameninţători ca cei din zilele trecute, pe aleile Parcului Carol apar tot mai multe tricouri negre şi frizuri „excentrice”, care fie merg direct la porţile de acces, fie lungesc o bere rece la terasele plasate strategic în drum, cât se desfăşoară opening act-ul.

În cazul de faţă, introducerea începe cu Xaon, trupă recent înfiinţată care încearcă să-şi facă un nume în zona death metal-ului melodios. Elveţienii nu sunt străini publicului bucureştean şi se pare că au deja câţiva fani, după cum se vede între grupurile rarefiate din faţa scenei, în timp ce Rob Carson (voce), Vinc Zermatten (chitară), Flo Jacot-Descombes (bas) şi colaboratorul Sylvain Chambard (tobe) ne spun „welcome to the dark side of Switzerland”. Direcţi, dinamici şi entuziaşti, cei patru încearcă să menţină pe scenă echilibrul între agresivitatea genului şi muzicalitatea care nu-i permite să alunece în zgomot pur – un exemplu este Discrowned, cu solo-ul de chitară dinspre final. Pentru mine, Xaon nu e vreo relevaţie, dar sună interesant, închegat şi profesionist. Dincolo de acestea, se simte pe alocuri inspiraţia din doom/death-ul anilor ’90 – accente din vechile Anathema sau Paradise Lost (Zarathustra), dar sunetul rămâne modern şi actual, fapt accentuat de explorările prin hardcore. Cu primul album, The Drift, abia lansat şi cu tinereţea de partea lor, artiştii din Xaon au şansa de a spune ceva pe scena metal-ului; începuturile par a fi bine făcute şi depinde numai de ei să le cimenteze.

Francezi ca şi capul de afiş, metalheazii de la The Blackmordia încearcă să meargă pe linia agresivă impusă de acesta. Avem de-a face cu o trupă plonjată în metalcore, cu tot ce derivă de aici: piese scurte cu ruperi frecvente de ritm şi stopuri complete, strofele brutale succedate de refrenul oarecum melodios, subiecte de revoltă socială, viteză pe baterie, gâjâit în chitare şi alternanţă clean-scream la voce. Din păcate, şi o monotonie maximă. Nu lipseşte doar acea doză de noutate care să-i deosebească pe francezi de multe trupe din aceeşi zonă, ci orice element care să-ţi păstreze atenţia mai mult de două-trei piese. Iar dacă nesincronizările şi micile gherle sunt puse pe seama tinereţii – căci Peter (voce), Max şi Enzo (chitare), Luke (bas) şi So’ (tobe) sunt într-adevăr foarte tineri, adolescenţi aş zice –, orizontul artistic limitat şi abordarea muzicală extrem de infantilă par bine înrădăcinate în CV-ul trupei. Cu toată părerea de rău, The Blackmordia cu al său EP Slaves of Barong nu convinge, mai ales pe scenă, pentru că o ascultare prealabilă a câtorva înregistrări mi-a dat speranţe ceva mai mari. Cu un lucru îi creditez pe cei cinci: implicarea tradusă într-o imagine lipsită de compromisuri, care spune „nu luăm prizonieri”. Altfel, ne puteam lipsi uşor de experiment, chiar dacă include multă ţopăială şi lasere cât cuprindes.

Aflată încă în turneul de promovare pentru albumul lansat anul trecut, Magma, Gojira ne vizitează în sfârşit. Îmi revin în minte gândurile de când am văzut prima dată acest grup, acum mulţi ani, la el acasă: „frate, ăştia au aici la fel de mulţi fani ca Metallica!” Pentru mine respectivii muzicieni erau nişte iluştri necunoscuţi. Iar faima lor mi s-a reconfirmat ulterior, când i-am reîntâlnit în acelaşi context francez, într-un cort ce a oscilat permanent între cutremur şi incendiu. Iată nivelul de energie la care mă aştept şi în această seară şi-mi dau seama repede că nu pot fi dezamăgită.

Only Pain dă tonul pieselor noi, între care însă va străluci Silvera, din punctul multora de vedere apogeul Magma. Cred că aici se poate simţi cel mai bine modul în care Gojira încearcă să redefinească death metal-ul modern şi să-l plieze pe propria viziune în care înglobează extrem de mult groove – linii vocale violente, riff-uri melodioase şi agăţătoare, sunet plin în care tobele rup ritmul, dar nu-l întrerup nicio clipă. Totul suprapus peste acea temă sacadată, aproape obsesivă, care creează baza multor compoziţii. Nu o dată trupa mi-a dat impresia că e varianta franţuzească a Machine Head, iar acum senzaţia e şi mai puternică. Stranded, The Cell şi The Shooting Star cea cu tempou lent şi apăsător vin să întregească realitatea şi să arate unde se află Gojira acum. În ceea ce mă priveşte, preferinţele îmi rămân îndreptate către L’Enfant Sauvage, de pe care nu e prezentă acum decât piesa titlu, cu riff-urile sale electrizante de la început, numai bune de rămas pe cortex.

Odată ajunşi la jumătatea show-ului, sau a acestei „heavy metal meditation”, n-ai cum să nu remarci modul în care cei patru artişti interacţionează cu audienţa – argint viu. Ca fotograf este foarte greu să tragi un cadru clar mai ales cu sufletul trupei, solistul-chitarist Joe Duplantier; iar chitaristul Christian Andreu, basistul Mario Duplantier şi tobarul Jean-Michel Labadie nu-s nici ei prea departe, conturând astfel o explozie de energie mai ales când vin în prim-plan cu câte un solo încadrat de lumini-piramidă. Sau cu câte un moment amuzant, precum cel în care fraţii schimbă rolurile, cu Joe la baterie şi Jean-Michel cu chitara de gât în spatele microfonului. Iar jocurile de lumini, culori şi rafale de fum completează dinamica. Într-o lume în care stabilitatea formaţiilor e mai degrabă ideal decât realitate, este surprinzător faptul că Gojira nu şi-a schimbat componenţa niciodată de la înfiinţarea sub numele de Godzilla, acum mai bine de două decenii. Iar dacă în studio lucrurile se mai reglează de la butoane, această consecvenţă se observă excelent în concert, unde coeziunea e maximă. Iar publicul… ei bine, un public cunoscut pentru entuziasm atunci când are motive reacţionează în consecinţă; nu de calibrul francezilor de care povesteam mai devreme, dar are un aport însemnat la reuşita serii.

Concertul e completat de compoziţii mai vechi, iar trupa trece astfel prin aproape întreaga discografie – The Heaviest Matter of the Universe, Flying Whales, Toxic Garbage Island, Backbone, Terra Inc., Oroborus şi Vacuity conturează tabloul istoriei Gojira, cu diversele sale stadii; iar preluarea Territory (Sepultura) dezvăluie una dintre influenţele importante asupra evoluţiei trupei – ca fapt divers, primul concert al francezilor a constat 70% doar în preluări Sepultura. La final, înţelegi uşor de ce poate că în Franţa Gojira e la fel de cunoscută (şi aclamată) ca Metallica. În România păstrăm proporţiile; totuşi, pe lângă faptul că se întreabă de ce i-a luat atâta să concerteze la Bucureşti, Joe mulţumeşte publicului pentru una dintre cele mai frumoase atmosfere create de-a lungul turneului.

Fotografii

Posted in Concerte | Tagged , , , | Leave a comment

Despre munte, cu drag

Mi-a plăcut tare mult cum pune Ancuţa Iosif problema mersului lui munte în acest articolul Învățături după zece ani de umblat prin munți. În caz că ești la început de potecă. Sumarizează cele mai importante aspecte ale acestei activităţi într-un mod foarte atractiv; explicaţiile sunt simple și se adresează celor mai începători dintre noi, dar cu ele pot rezona uşor şi cei „titraţi”. Scurt, la obiect şi cuprinzător.

Încercam să-mi amintesc, săptămâna trecută, lucruri din primele ture la munte și refuzam să cred că au trecut zece ani de atunci. Abia după ce i-am calculat de vreo trei ori, i-am acceptat ca trecuți. N-am avut un tortuleț cu lumânări care să marcheze perioada asta importantă din viața mea. Calculând însă mai departe, pe la jumătatea lui martie 2017, când am schimbat oficial prefixul de experiență, eram prin creasta Pietrei Craiului rașchetată de vânt, încercând să-mi fixez colțarii într-un horn înzăpezit. Sărbătoream cum se cuvenea.

 

Posted in Munte | Tagged , , | Leave a comment

Stonehenge, Salisbury

Unul dintre cele mai cunoscute locuri din Regatul Unit, cu siguranţă printre cele mai celebre situri arheologice ale lumii, poartă numele de Stonehenge. Să fim serioşi, cine n-a auzit de complexul de monoliţi din sudul Angliei, al căror mister n-a fost nici până acum în totalitate dezvăluit? Datarea cu carbon a mai elucidat câteva dintre necunoscute prin plasarea bolovanilor de câte douăzeci şi cinci de tone fiecare undeva înspre anul 3100 î.Hr., iar studiile istoricilor au constatat corelarea cercului de blocuri cu răsăritul şi apusul soarelui în timpul celor două solstiţii. Acest fapt, împreună cu necropolele adiacente, leagă complexul de ceremonialul vieţii, morţii şi fertilităţii solului în timpul anului. Druizii şi presupusele lor ritualuri sângeroase au fost excluse din ecuaţie, chiar dacă unul din bolovanii din afara cercului poartă şi azi numele de Piatra Sacrificiului, căci fierul în contact cu apa dă într-adevăr rocii o culoare sângerie.

Pentru o vizită la Stonehenge trebuie să te înarmezi cu răbdare, mai ales dacă ajungi acolo de dimineaţă, cea mai aglomerată perioadă a zilei. Ce-i drept, un bilet de autobuz „cu de toate”, cumpărat online sau din Salisbury, te scapă de statul la coadă. Dar, mai ales când vii din Titchfield, trebuie să treci prin timpul irosit cu autobuzul până la Southampton, apoi tren spre Salisbury, încă un autobuz pentru Stonehenge cu ghid audio şi, într-un final, microbuzele până la complex. Ce-i drept, dacă te interesezi, poţi afla că nu-i musai să mergi cu acestea din urmă, ci o poţi lua frumuşel pe jos, ceea ce merită din plin când puhoiul de oameni e mare.

La faţa locului, trebuie să spun cinstit că sunt impresionată. Ceea ce am citit pe internet nu era foarte încurajator, întrucât mulţi spun: sunt doar nişte pietre. Sunt, dar colosale. Iar imaginea lor, în vârful dealului cu cercul săpat de jur împrejur, cu adevărat emblematică. Da, dacă te afli cât de cât în apropiere, merită din plin să mergi să vezi „bolovanii” de la Stonehenge. E cu totul altceva faţă de orice alt sit arheologic pe care l-am văzut până acum şi au fost câteva. Dincolo de întrebările rămase – când anume, în ce scop şi de către cine – persistă mirarea că o civilizaţie primitivă în ceea ce priveşte cunoştinţele şi tehnica a reuşit o asemenea minune. Şi, când te gândeşti de logistică trebuie să fi stat în spate, te minunezi şi mai tare: efortul pentru a aduce monoliţii (pietrele numite sarseni, gresii, par a fi aduse de la o distanţă de 30-50 kilometri, dar cele albastre şi cu adevărat grele, vulcanice, provin din Ţara Galilor şi au fost transportate peste 250 de kilometri, cel mai probabil pe apă), munca asiduă pentru a-i ciopli, atâtea alte braţe care să producă uneltele, care să ridice locuinţele truditorilor şi care să cultive pământul pentru a-i hrăni. Trebuie să fi fost aici un adevărat şantier cu tot cu „echipa suport”. În timp ce mă îndepărtez mă mai gândesc la un singur lucru: acum e musai să văd Sarmizegetusa…

Următoarea oprire a autobuzului este un alt loc istoric, Old Sarum, prima localizare a cetăţii de la Salisbury până când aceasta s-a mutat acolo unde se află astăzi. Dealul din imediata apropiere a Râului Avon prezintă semne ale locuirii încă din Neolitic, aproape la fel de vechi ca cele de la Stonehenge şi Avebury. Când romanii cuceresc Bretania, în secolul I d.Hr., ei găsesc aici comunităţi galeze, iar aşezarea începe să se închege sub forma unui mic fort numit Sorviodunum, însă însemnătatea acestuia este minoră. Saxonii îl cuceresc la jumătatea secolului al VI-lea, dar nu dau prea mare importanţă dealului până la invaziile vikinge, două veacuri şi ceva mai târziu. Este momentul când avanpostul e refăcut doar pentru a fi asediat şi distrus în atacuri succesive. Normanzii aduc cu ei, în secolul al XI-lea, construcţia unei cetăţi în adevăratul sens al cuvântului, cu tot cu castel, catedrală, o întreagă comunitate umană şi inclusiv o mică industrie. Aşezarea începe să crească şi să se extindă dincolo de zidurile masive şi şanţurile de apărare, pentru ca astfel să ia naştere, în secolul al XIII-lea, New Sarum; acesta se transformă în Noul Salisbury şi, într-un final, în Salisbury. Din acest moment, Old Sarum începe să scadă în importanţă şi să decadă, cu atât mai mult cu cât şi episcopii se mută în tânărul oraş, iar în prima parte a veacului următor castelul este demolat.

Cu toate acestea, viaţa continuă să pulseze aici până în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, când se poate spune că Old Sarum se transformă din veche cetate în sit arheologic. Deşi, după cum ziceam, castelul e dărâmat dinadins chiar de către proprietari, şi deci mare lucru din zidurile lui nu rămâne, este totuşi interesant să vezi dispunerea acestora în vârful unui deal aproape rotund. De asemenea, fundaţiile catedralei spun multe despre dimensiunea şi geometria sa, mai ales când le vezi de sus, de pe rămăşiţe de metereze. Iar imaginea este completată de cele două cercuri concentrice ale şanţurilor de apărare: unul mai strâmt şi mai adânc, chiar în jurul fortificaţiilor principale, al doilea mai larg şi mai superficial care să înglobeze catedrala şi casele târgoveţilor. Fără a fi vreo capodoperă a istoriei, Old Sarum merită văzut dacă tot ai bătut drumul până aici.

Se poate spune că istoria cetăţii Salisbury începe acolo unde se termină cea a rădăcinilor numite Old Sarum, la figurat dar şi la propriu, întrucât o bună parte din materialul de construcţie provine din „dezmembrarea” vechii aşezări. Mai mult, îşi păstrează numele de New Sarum până în… 2009, când trece oficial la deja demult întrebuinţata denumire modernă. Secolul al XIV-lea reprezintă momentul de cotitură al oraşului, întrucât acum cunoaşte cea mai rapidă creştere şi dezvoltare a infrastructurii medievale, devenind cel mai mare centru din Wiltshire. Un fapt interesant e că aici este executat Lordul Buckingham, în urma revoltei eşuate împotriva regelui Richard al III-lea. Odată cu declararea Râului Avon ca navigabil, în secolul al XVII-lea, comerţul cunoaşte o deosebită înflorire, cea mai de preţ marfă cu care se mândreşte cetatea fiind postavul. În cele ce urmează, istoria fereşte Salisbury de mari vicisitudini, ceea ce se poate vedea şi astăzi în faptul că centrul oraşului păstrează mult din farmecul unei aşezări medievale şi respiră istorie la fiecare colţ. Interesant este modul în care a scăpat bombardamentelor în cel de-al Doilea Război Mondial – turla catedralei e luată de avioanele inamice drept reper pentru a se deplasa spre alte destinaţii, prin urmare este în mod voit cruţată; ceea ce nu ştiu nemţii e că astfel protejează fabrica unde se produc rezervoare, apoi şi alte componente, pentru celebrele avioane de vânătoare Spitfire.

După cum ziceam, este o încântare să te plimbi pe străzile şi străduţele din Salisbury, în special pe New Canal (denumire ce aminteşte de vechile canale trasate prin cetate şi ulterior acoperite din cauza epidemiilor), pe New Street cu al său New Inn superb restaurat, prin Market Place ce păstrează amintirea vremurilor când aici îşi expuneau marfa breslele ce dădeau numele străduţelor convergente – din care doar Butcher Row şi Fish Row au supravieţuit timpului. Însă cei mai mulţi paşi bat dalele din High Street, care duce la North Gate – poarta veche ce păstrează cel mai bine pecetea însemnătăţii oraşului. Dincolo de ea se află Chorister Square, spaţiu cunoscut sub numele mult mai familiar de The Close. Trei dintre laturile sale sunt împodobite cu clădiri joase, deosebit de frumoase, urmărind atât de bine fermecătorul tipar englezesc – Mompesson House (secolul al XVIII-lea), Arundells (secolul al XVII-lea), The Wardrobe.

Însă de departe cea mai impresionantă apariţie de aici tronează pe a patra latură – Cathedral Church of the Blessed Virgin Mary. Construită începând cu prima jumătate a secolului al XIII-lea, superbul edificiu gotic englezesc timpuriu păstrează toate caracteristicile genului său atât de elegant. Înaltă şi subţire, de o fermecătoare fragilitate aparentă, catedrala etalează şiruri suprapuse de statui, vitralii luminoase, bolte arcuite, turnuri şi contraforturi; în interior, spaţiul enorm sprijinit pe coloane şi arce frânte îmbracă un măreţ cor din lemn sculptat, nişe cu morminte din marmură ale clerului şi oamenilor de de vază, o fântână cu apa precum oglinda, cel mai vechi orologiu din Evul Mediu încă funcţional şi mici capele de o deosebită frumuseţe. Dar elementul arhitectonic ce o face cu adevărat specială este turla centrală, conică, care parcă împunge insistent cerul – cea mai înaltă dintre toate bisericile britanice. Alt lucru cu care se mândreşte catedrala, de data aceasta de o mare însemnătate istorică, se găseşte într-una din vechile chilii, Chapter House. Este vorba despre unul din cele patru manuscrise care au supravieţuit din Magna Carta, document de la începutul secolului al XIII-lea conceput la momentul respectiv pentru a împiedica un război civil între rege şi puternicii baroni; însă prin prevederile neobişnuite la acea dată devine un simbol antitotalitar al justiţiei şi drepturilor cetăţenilor. Scris într-o latină extrem de abreviată, cu litere înghesuite pe un pergament din piele de miel, hrisovul de la Catedrala din Salisbury uimeşte prin modul excelent în care s-a conservat.

Dacă se poate spune despre catedrală că e impresionantă, ce i s-ar reproşa e o oare care lipsă de apropiere faţă de vechii locuitori ai cetăţii. Mult mai caldă în inimile lor se pare că a fost – şi a rămas – biserica din Saint Thomas’s Square, Saint Thomas’s Church. Ridicat de asemenea în primele decenii ale secolului al XIII-lea, lăcaşul de cult merge pe linia goticului în care integrează elemente romanice, precum turnul-clopotniţă şi aspectul ceva mai solid al zidurilor, în ciuda specificelor arce frânte şi vitraliilor prelungi. Deşi mult mai modestă decât opulentul dom, biserica aceasta oferă nu doar un spaţiu mai intim, propice vieţii spirituale, ci şi o superbă pictură pe arcada precedentă altarului: Judecata de Apoi, prezentată într-un stil atipic catolicilor şi anglicanilor, de o expresivitate artistică extrem de puternică. Cred că e una dintre cele mai frumoase picturi pe care le-am întâlnit în bisericile apusene, lucru amplificat de faptul că este o scenă murală şi nu tablou prins în zid.

Mă bucur că am reuşit să umplu această zi oarecum mohorâtă de duminică şi să mai vizitez cate ceva prin împrejurimi. Surpriza plăcută vine atât din partea sitului de la Stonehenge, în care mulţi aleg să nu vadă altceva decât un maldăr de bolovani, cât – mai ales – din partea minunatului Salisbury, o nebănuită întoarcere vie în timp.

Fotografii

Posted in Aşezări rurale, Aşezări urbane | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Southampton, Stubbington, Titchfield

La vest de locul izolat unde sunt „staţionată” se află unul dintre cele mai importante noduri de transport din sudul Regatului Unit, centru rutier, feroviar, maritim şi aeronautic cu ramificaţii în toate direcţiile: Southampton. Cel mai mare oraş din Hampshire se află la confluenţa Râului Test şi cu Râul Itchen, cele două formează Southampton Water, un fel de golf prin care se face accesul la Strâmtoarea Solent şi, mai departe, la Insula Wight. Odată cu extinderea aşezării, Râul Hamble s-a adăugat reţelei hidrografice extrem de avantajoase. Poziţionarea geografică a permis locuirea zonei încă din paleolitic, însă primele documente care vorbesc despre acest punct menţionează cetatea înfiinţată de romani după cucerirea bretonilor în secolul I d. Hr. – Clausentum. Ulterior, saxonii construiesc o aşezare mai mare al cărei nume converge în Hampton, iar după sfârşirea repetatelor invazii vikinge, în secolul al X-la, Southampton ia în sfârşit naştere în forma incipientă a oraşului de astăzi. După ce e cucerită de normanzi, cetatea începe să crească în însemnătate, pentru ca secolul al XIII-lea să găsească aici un port de primă mână, înfloritor în special datorită comerţului cu Franţa. Tocmai din cauza poziţiei sale, pentru Southampton Evul Mediu presupune atât prosperitate, cât şi atacuri dinspre mare, astfel se explică fortificaţiile trainice care supravieţuiesc până astăzi. Fără a avea vreo clipă de răgaz, oraşul plonjează cu repeziciune în Revoluţia Industrială, pe care o impulsionează prin maşinăria lui Walter Taylor de producţie a scripeţilor pentru vapoare. Totodată, începe să se dezvolte turismul maritim. Secolul al XIX-lea şi epoca victoriană reprezintă un nou moment de înflorire, de data aceasta pe linia industriei navale; astfel că nu e de mirare faptul că Southampton este portul de unde Titanicul s-a lansat în călătoria sa fatidică. Mai departe, tradiţia de mare şantier naval se continuă în interbelic, ceea ce face ca în al Doilea Război Mondial portul, docurile ce adăposteau echipament militar şi restul oraşului să devină puncte predilecte pentru bombardamentele Luftwaffe. Prin urmare, o mare parte a vechilor construcţii sunt distruse iremediabil, iar reconstrucţia s-a axat pe eficientizarea spaţiului şi decongestionarea unei metropole tot mai aglomerate, iar nu pe renaşterea arhitecturii istorice.

Prin urmare, se poate observa uşor că, spre deosebire de Portsmouth, Southampton nu e mai deloc un oraş turistic. Are, ce-i drept, câteva locuri deosebite, însă ele se pot număra pe degete. Primul, deşi în afara centrului, poate fi considerat Ocean Village, un cartier cochet spre opulent, unde vilele sunt delimitate de străzi înguste şi canale sau bazine formate din Râul Itchen, unde sunt parcate bărcile riveranilor. Principalul motiv pentru a arunca un ochi asupra sa este amestecul de zone rezidenţiale, centre de afaceri şi spaţii de recreere, toate integrate într-un enorm port luxos.

Însă principalul port turistic se află ceva mai la vest, dincolo de superba clădire victoriană de la jumătatea secolului al XIX-lea pe nume South Western House şi în imediata apropiere a centrului desfăşurat de-a lungul High Street. Precedat de una din porţile-bastion ale zidului de apărare, God’s House Tower, Town Quay este un terminalul prelung şi pitoresc ce primeşte nave comerciale, fregate şi enorme hoteluri plutitoare. De la chei, singura direcţie care ademeneşte paşii este în sus pe High Street prin French Quarter, până la ruinele a ceea ce a fost cândva Holy Rood Church. Unul dintre primele lăcaşuri de cult ale cetăţii fortificate, ridicat în prima parte a secolului al XIV-lea, şi-a găsit sfârşitul într-unul din bombardamentele fulger din al Doilea Război Mondial. Cele câteva ziduri rămase în picioare vorbesc şi astăzi despre un stil gotic destul de lipsit de ornamentaţii, având ca bază clasicele arce frânte; turnul cu ceas, rămas relativ intactă, continuă să arate ora şi să marcheze impozant răspântia.

Nu departe, pe Castle Way, se află cel mai vechi edificiu din Southampton care continuă să fie folosit – Saint Michael’s Church, biserică înălţată în a doua jumătatea a secolului al XI-lea; devenită între timp anglicană, ea este singura rămasă dintre cele cinci din vechea cetate după bombardamentul amintit mai sus. Stilul arhitectonic este cel normand, adaptarea făcută celui romanic de către normanzi în teritoriile stăpânite, în special în Anglia. Ceea ce scoate în evidenţă bazilica este turla înaltă ca o suliţă, subţire şi zveltă, care parcă erupe din clădirea de altfel destul de joasă pentru a străpunge cerul. Interiorul păstrează prea puţin din originalul bisericii, întrucât a fost alterat în repetate rânduri, cu adăugiri şi modificări; este însă un spaţiu luminos şi plăcut, mai ales în fumul dens al tămâii arse duminica dimineaţă prin care abia se zăresc vitraliile colorate.

Chiar pe latura opusă a Saint Michael’s Square se află probabil cel mai interesant obiectiv turistic din Southampton, Tudor House – un superb conac ale cărui origini datează din secolul al XII-lea, acele mostre de arhitectură laică normandă putând fi încă vizibile pe latura ce se lipeşte de zidul de apărare al cetăţii. Restul casei dispuse pe trei niveluri datează în special din secolul al XVI-lea şi înfăţişează trăsături specifice modului în care se construia în perioada Tudor; nu sunt lipsite însă nici elemente adăugate ulterior, astfel încât se întâlnesc diverse tuşe specifice stilurilor din perioada Stuart, georgiană şi victoriană. O vizită scurtă încearcă să readucă acele timpuri în prezent, cu obiecte de epocă, recreerea bucătăriei şi a cămării, tablourile de pe holuri şi un beci folosit mai târziu ca adăpost antiaerian. Însă cea mai frumoasă parte o reprezintă grădina interioară, de unde se pot observa toate corpurile clădirii, de la cel mai vechi zid până la cel mai nou, inclusiv unul dintre puţinele hornuri normande supravieţuitoare.

După cum spuneam, Tudor House stă lipită de ceea ce a mai rămas din vechile fortificaţii, aşa că cel mai logic mod de a continua plimbarea este pe lângă acestea. Întins de-a lungul Western Esplanade, zidul de apărare continuă să păstreze coloane, creneluri, arcade, porţi cu tot cu herse. Este uimitor cât de bine sunt conservate acele porţiuni din secolul al XII-lea care n-au fost dărâmate cu totul, aproape intacte, aşa cum se poate vedea din Mayflower Roundabout, cu celebra crâşmă The Pig in the Wall, şi până în Harbour Parade. Pentru o vedere de sus, o idee bună este urcarea scărilor zidului până în Forest View, acolo unde se ridică sobra Masonic-Hall, pentru ca apoi paşii să se piardă pe străduţele oraşului vechi, cu hanuri şi case desprinse din alte veacuri.

Un pod pietonal părăseşte acest fermecător labirint pentru a reveni în High Street în probabil cel mai aglomerat loc al oraşului – piaţa din jurul Bargate, celebra poartă deschisă cândva în zid despre care se poate spune că a devenit simbolul istoric al oraşului. Ridicată la sfârşitul secolului al XII-lea, Bargate ilustrează perfect stilul romanic englezesc – arhitectură robustă, de cetate impenetrabilă, un minim de ornamente care doar să puncteze silueta impozantă. Leii-străjer din bronz, ferestrele cu arcade gotice terminate în feţe umane, silueta romană şi clopotul abia zărit sunt detaliile care dau personalitate colosului normand. De-o parte şi de alta se întinde High Street, cu clădiri moderne amestecate printre cele vechi, precum hoteluri, bănci cu tradiţie, bijuterii şi magazine. Este un loc numai bun să te pierzi în furnicarul de lume şi să părăseşti pe furiş metropola.

Un drum cu autobuzul de-a lungul coastei sudice a Marii Britanii găseşte cam la jumătatea distanţei dintre Southampton şi Portsmouth satul pe nume Stubbington. Acesta apare pentru prima dată menţionat într-un document în secolul al XI-lea, fără a avea ulterior vreo însemnătate istorică deosebită; totuşi, aşezarea se bucură de o poziţionare geografică aparte, care a permis dezvoltarea turistică atât în direcţia iubitorilor de plaje şi sporturi marine, cât şi a pasionaţilor de faună sălbatică, în special păsări. Pe o latură a sa se întinde apa sărată şi plajele pietroase ale Strâmtorii Solent, iar pe alta zona mlăştinoasă formată de Râul Meon la vărsarea sa în mare.

Astfel se face că, după ce laşi în urmă căsuţele cochete din „vatra” satului şi te îndrepţi către sud-vest, încep să apară vile de vacanţă mai mici sau mai mari, mai simple sau mai opulente, toate având acelaşi lucru în comun: ieşirea la faleza spălată de valuri. Anumite porţiuni sunt plaje private, în altele este permis accesul tuturor, printre pietriş, scoici şi fragmente de silex. Cea mai interesantă porţiune o reprezintă alea pietonală ce înaintează pe sub coastă şi e tivită cu barăcile din lemn, vopsite colorat, deţinute de cei care vor să aibă un mic spaţiu privat la malul mării. Unii ţin înăuntru echipament acvatic, alţii chestii de plajă sau camping, poate câteva ustensile de bucătăreală sau vreo laviţă numai bună de somn la umbră.

La capătul aleii se face accesul în Titchfield Haven National Natural Reserve – rezervaţia-sanctuar pentru tot păsăretul care cuibăreşte în delta creată de Meon. Între pâlcurile de stuf, suprafeţele mari de apă şi aleile de pământ au fost instalate foişoare de observaţie unde iubitorii de păsări pot sta cu orele la pândă. Din păcate însă, eu ajung prea aproape de sfârşitul programului pentru a avea sens să mai intru, însă mă bucur de o lungă plimbare pe marginea rezervaţiei, în drum spre hotel. Este momentul în care mă bucur că în România rezervaţiile naturale nu se închid la vreo oră anume şi nici nu ai în ele un acces limitat la două drumeaguri. Cărarea însoţeşte Canalul Titchfield, pare-se unul dintre cele mai vechi canale de irigaţie englezeşti. Din fericire, cea mai mare parte a drumului se desfăşoară la umbră, pavăză împotriva soarelui extrem de puternic de astăzi, printre arbori, arbuşti, ierburi înalte, cuiburi ascunse de zburătoare, vaci ieşite la păscut şi podeţe arcuite.

Capătul se află în Titchfield, alt sătuc tipic englezesc, cu o vechime de prin secolul al VI-lea. Căsuţele din cărămidă la vedere sau îngrijit tencuite sunt pline de flori şi plante căţărătoare, iar în faţă au, dacă nu o adevărată grădină, măcar un mic spaţiu verde impecabil îngrijit.  Bridge Street, Coach Hill Road şi Saint Margaret Lane amestecă şirurile de case, fiecare denumită după inspiraţia proprietarului, cu zone întinse de vegetaţie, astfel încât în anumite părţi şoseaua devine un îngust tunel de crengi şi coroane. Într-adevăr, romantice aşezări rurale au britanicii… dar ai impresia uneori că timpul stă în loc.

Fotografii

Posted in Aşezări rurale, Aşezări urbane | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Portsmouth

M-am bucurat când am aflat că trebuie să plec cu slujba la un client din Marea Britanie, însă nu mă aşteptam ca acesta să-şi aibă sediul în mijlocul… pustietăţii. Nu pot zice „câmpului”, pentru că nu e câmp, ci un amestec de autostrăzi, clădiri ale unui parc de afaceri şi industrial, păduri, stâlpi de înaltă tensiune, ultimele case ale unor suburbii şi turme de oi. Hotelul în care stau e la periferia unui sat, care la rândul lui e la periferia unui orăşel-fundătură pe nume Fareham, care e şi el la la periferia extrem de extinsă a Southamptonului. Sau Portsmouthului, cam tot pe-acolo. E un loc unde cele mai multe magazine se închid la 6, iar autobuzele locale nu circulă duminica; de magazine îmi pasă prea puţin, pentru că am de mers trei kilometri până la cel mai apropiat care să nu fie restaurantul hotelului sau benzinăria de vizavi. Nu-i de mirare deci că, la al doilea sfârşit de săptămână pe care-l petrec aici, caut ceva nou de făcut. Iar o vizită în Portsmouth sună extrem de tentant.

Cel mai mare port naval la apogeul Imperiului Britanic şi cămin al marinei regale, Portsmouth ocupă în întregime Insula Portsea şi se extinde mai departe, în Bazinul Hampshire, în timp ce malurile sale sunt trasate de Strâmtoarea Solent cu vedere la Insula Wight, Canalul Mânecii, Portsmouth Harbour, Portul Langstone şi o întreagă serie de lacuri la est şi la vest. Deşi rădăcinile numite Portus Adurni se întind până în perioada romană, istoricii consideră că Portsmouth se încheagă ca aşezare la sfârşitul secolului al XII-lea când primeşte şi primele privilegii de la Richard Inimă de Leu. În curând, aici se construiesc primele docuri, iar regii englezi folosesc tânăra cetate ca avanpost în atacurile asupra Franţei; datorită poziţiei avantajoase şi protejate natural, economia Portsmouthului începe să înflorească, în ciuda asediilor dese (numai în secolul al XIV-lea, francezii au patru astfel de incursiuni devastatoare), epidemiilor de ciumă şi a concurenţei acerbe cu alt mare port din vecinătate, Southampton. Secolul al XVI-lea înseamnă Dinastia Tudor, când oraşul primeşte fortificaţii noi şi durabile, precum şi primele schiţe ale destinului militar ce îl va urmări de aici încolo; tot acum se construieşte primul doc uscat din lume, funcţional şi astăzi. Un veac mai târziu, în timpul Dinastiei Stuart, zidurile de apărare sunt refăcute, întărite şi extinse, simultan cu dezvoltarea şantierului naval-militar şi îmbunătăţirea legăturii terestre cu Londra. Sfârşitul secolului al XVIII-lea îl întâmpină pe căpitanul James Cook întors din călătoria în jurul lumii sau priveşte către Prima Flotă – şirul de nave cu cei dintâi colonişti ai îndepărtatei Australie. Cum cele mai multe operaţiuni ale marinei regale se mută în Portsmouth, nu este de mirare că în secolul al XIX-lea oraşul are fortificaţiile de cea mai mare anvergură din Europa; de aici pleacă amiralul Nelson către Capul Trafalgar unde repurtează celebra victorie împotriva forţelor franco-spaniole conduse de Napoleon. Tot acum, odată cu epoca victoriană, începe Revoluţia Industrială, încă un impuls dat economiei oraşului. În secolul al XX-lea, portul suferă consecinţele însemnătăţii şi utilităţii sale, fiind bombardat intens de către nemţi în ambele Războaie Mondiale; nu este o raritate ca şi astăzi să se găsească proiectile neexplodate dintre cele lansate de Luftwaffe – preţul plătit pentru rolul central jucat în lansarea la apă a Debarcării din Normandia. Perioada postbelică este dedicată reconstrucţiei şi extinderii metropolei, pentru ca ulterior să înceapă să-i fie exploatat potenţialul istoric şi turistic. Nu se pierde însă caracterul militar, ca dovadă că de aici pleacă cele două fregate menite să recupereze Insulele Falkland de sub invazie argentiniană. În plus, două treimi din marina regală britanică este staţionată în Portsmouth.

Inima zonei turistice pulsează sub numele de The Hard Street şi strânge laolaltă terminale de transport (marin, rutier şi feroviar), cafenele matinale, privelişti acvatice şi un viu furnicar de oameni. Când strada se cambrează după un bar de colţ, din ea se desprinde Main Road, pe lângă Saint Annn’s Church – o capelă aproape ascunsă în zidul din secolul al XVIII-lea şi destinată serviciului religios pentru comunitatea navală. Practic, aici se face intrarea în cea mai preţioasă moştenire a metropolei: Portsmouth Historical Dockyards. Vechiul şantier naval, activ atâtea secole, este astăzi principala atracţie a oraşului şi o inedită pagină de istorie militară şi navală în cartea a ceea ce a fost cândva Imperiul Britanic. Un fapt interesant: deşi biletul de intrare este destul de scump, el e valabil un an de zile pe baza comparaţiei semnăturii posesorului. Dincolo de Victory Gate, căpitanul Robert Scott – explorator britanic din Marina Regală – întâmpină vizitatorii pe College Road cu aceeaşi privire gânditoare cu care a scrutat cândva întinderile antarctice. Şi, alături de câinele său din bronz, îi invită să păşească în deosebita lume a vaselor de război sau expediţie ce poartă nobila titulatură de „Nava Alteţei Sale” – Her Majesty’s Ship.

Încă înainte de intra efectiv la docuri eşti surprins de o siluetă extrem de impozantă – cea din urmă navă victoriană şi primul vas de război în totalitate negru: HMS Warrior. Construită la jumătatea secolului al XIX-lea, fregata pe aburi cu 40 de tunuri a fost la vremea ei o inovaţie a ingineriei navale, însă chiar acest lucru i-a fost fatal; avântul pe care l-a dat tehnicii din domeniu a făcut ca suratele ei mai tinere s-o întreacă şi s-o trimită în derizoriu în scurt timp. Povestea sa tristă include un episod când nici măcar pentru fier vechi n-a vrut s-o cumpere nimeni, dar norocul i-a surâs când s-a dispus restaurarea şi includerea în situl istoric de aici. Acum ni se arată în întreaga sa splendoare, un vas grandios prin dimensiuni, relativ auster şi impunător de respect. O adevărată doamnă rece a războiului.

În continuare, aleea principală te duce pe lângă tot felul de clădiri care adăpostesc expoziţii sau prezentări ale unor momente istorice, precum 36 Hours dedicată Bătăliei Iutlandei – sau „bătălia care a câştigat războiul”. Însă cea mai interesantă mi se pare Boathouse 4 – hangarul unde se recondiţionează nave. Dincolo de machete şi ambarcaţiuni de mici dimensiuni expuse pe cele două niveluri, miezul construcţiei este acaparat de pupe, cale, punţi, catarge sau chiar vase complete – în stadii diferite de descompunere sau recompunere, de la schelet până la ultimul strop de vopsea. Ceva mai încolo, aceeaşi Main Road te duce la principalul muzeu „clasic” al sitului, National Museum of the Royal Navy, care probabil că ar merita vizitat într-o şedere mai extinsă, însă pentru moment sunt alte lucruri mai atrăgătoare în împrejurimi.

De exemplu, HMS M.33; deşi mic şi „îngropat” într-un doc uscat, monitorul destinat bombardamentelor de coastă are de spus o poveste fascinantă. Construit la începutul secolului al XX-lea, în plină conflagraţie mondială, este singurul vas britanic supravieţuitor al luptelor de la Gallipoli, când Aliaţii au trebuit să se retragă învinşi după un an de măcel. Scopul său era de a susţine infanteria cu tunuri din apele puţin adânci din apropierea ţărmului, acolo unde submarinele germane nu puteau face pagubele deja cauzate crucişătoarelor de mari dimensiuni. Însă o construcţie relativ deficitară şi o masă mare pentru geometria sa i-ar fi rezervat lui M.33 încă de la început un destin nefericit; cu toate acestea, într-o campanie în care numai în rândurile Aliaţilor au fost aproape două sute de mii de victime, HMS M.33 a revenit acasă cu echipajul intact. Astfel că îşi merită din plin renumele de „nava norocoasă”, în timp ce îi sunt complet recunoscute meritele în evacuarea trupelor – acţiune desfăşurată cu succes, „slabă consolare a unei înfrângeri dureroase”, după cum spune documentarul vizionat la bord.

În imediata apropiere tronează un vas de la care cu greu îţi poţi lua ochii, pe bună dreptate perla docurilor de la Portsmouth: HMS Victory. Nava de linie construită în secolul al XVIII-lea a reprezentat stindardul flotei lordului amiralul Horatio Nelson în Bătălia de la Trafalgar; cu cele 104 tunuri dispuse pe trei niveluri, vasul este într-adevăr o apariţie aparte. Aristocrata splendidă în vârstă de un sfert de mileniu e un exemplu de eleganţă – reflectată chiar şi în uneltele războiului, întrucât nu există detaliu neşlefuit sau aspect grosolan. De la silueta zvelt profilată pe cer la tunurile care abia aşteaptă să trimită salve, de la încăperile tactice la sala furnalelor, totul e armonios şi sclipitor. Chiar şi masivele lanţuri de ancoră sau funiile mai groase decât pulpa mea par delicate în ansamblul creionat de vapor. Iar surpriza cea mai mare este că, în ciuda vârstei respectabile, HMS Victory nu s-a retras din activitate, ci are echipaj activ şi dor de ducă.

Nu toate poveştile de la docur sunt însă unele fericite; dovada ne-o prezintă Mary Rose Museum, expoziţie construită cu grijă după recuperarea relativ recentă a epavei HMS Mary Rose. Numită şi „Trandafirul Scufundat”, caraca asamblată în secolul al XVI-lea şi-a găsit sfârşitul la scurt timp de la construcţie în Strâmtoarea Solent, în urma atacurilor francezilor. Când scafandrii au dat de urmele ei, ceea ce a identificat-o a fost emblema trandafirului de pe unul din tunuri; apoi, cu mare grijă, s-a extras din apă o mare parte a calei şi a încărcăturii. Punţile au fost restaurate în limita scheletului recuperat, iar tunurile şi echipamentul sunt dispuse de jur împrejur, într-un surogat de navă pe care îl constituie muzeul. Nu sunt uitaţi nici membrii echipajului, cărora artiştii arheologi au încercat să le recreeze figurile, iar unul dintre exponate este scheletul câinelui de pe vas.

Destinul tragic al Trandafirului pune capăt explorării docurilor, iar următoarea oprire are loc într-un spaţiu cum nu se poate mai diferit: Gunwharf Quays. Acesta este un mare centru comercial, cu tot felul de magazine de marcă, restaurante, cafenele şi spaţii pentru recreere. Ceea ce este însă cu adevărat de văzut e Spinnaker Tower, una dintre cele mai înalte clădiri britanice şi un simbol recent al oraşului. Deşi e o clădire modernă şi respectă o bună parte din cutumele arhitecturii contemporane, se observă uşor că – în ciuda celor 170 de metri înălţime – turnul nu irită deloc privirea, ci se integrează perfect cu linia ţărmului Solentului. Datorită formei de catarg, atât de bine amestecată cu sutele de vele mai mari sau mai  mici de pe apă, înălţimea colosului de observaţie captează ochii, dar nu-i deranjează. Ce-i drept, adevărata experienţă este să urci în el şi să iei cele trei platforme la rând. Prima, la „doar” o sută de metri deasupra mării, are în centru o podea din plastic transparent astfel încât, odată suit pe el, ai impresia că stai în gol. A doua, micul restaurant, reprezintă un loc numai bun, să iei un prânz la înălţime. Iar a treia, lipsită de acoperiş, te aduce în aerul cald cu care se îmbracă metropola pe timp de vară; spre deosebire de restul Marii Britanii, coasta de sud – şi în special Southampton şi Portsmouth – e renumită pentru vremea bună şi soarele fierbinte. Totuşi, cel mai bun loc de observaţie rămâne primul nivel, acolo unde ferestrele mari înfăţişează o superbă panoramă a coastei, a Strâmtorii Solent cu apele sale aflate acum în reflux şi a îndepărtatei Insule Wight. Toată zarea e numai ambarcaţiuni, şantiere navale, parcuri întinse, apă lovindu-se de malul înălţat şi multă istorie. Revenirea la sol înseamnă o scurtă plimbare pe pontonul Venom Jetty, pe lângă Venom Creek cu ale sale vase în miniatură şi o scurtă oprire la Old Customs House, acolo unde trecutul întâlneşte prezentul.

Mai departe, începând cu Vulcan Building, se poate spune că părăsim portul şi ne îndreptăm sprea a doua zonă turistică din Portsmouth, Southsea. Odată înconjurat bazinul cu bărci pe nume Inner Camber, se prefigurează în faţă un excelent loc de belvedere asupra docurilor şi a cheiului: The Point. Şi pentru ca spectatorul să nu se simtă străin, în jur domneşte o atmosferă intimă, între vilele cochete şi cârciumioarele boeme din Broad Street, West Street sau Tower Alley. Puţin mai încolo, lângă Quebec House, Bath Square te întâmpină cu ceva şi mai de-al casei – pescari surprinşi chiar asupra undiţelor sau, mai bine, a unei capturi proaspete care loveşte furios cu coada de caldarâm. Drumul de-a lungul coastei continuă cu ceea ce a mai rămas din vechile fortificaţii – Round Tower legat prin Battery Wall de Square Tower şi Victoria Peer. Aici pare a fi locul cel mai bun pentru a face plajă sau baie, cu atât mai mult cu cât structura zidului oferă şi câteva umbrare. Spre surprinderea mea, apa este suficient de caldă pentru o repriză de înot; singurul incovenient sunt pietrele colţuroase ce înlocuiesc nisipul cu care sunt familiară, astfel că nu-i de mirare că, în ciuda interdicţiei afişate, mulţi preferă să plonjeze în apă de la înălţimea pontoanelor.

La capătul zidului de apărare, peisajul se deschide larg şi către uscat, unde te întâmpină Domus Dei – sau Royal Garrison Church, o micuţă biserică în stil normand, construită la începutul secolului al XIII-lea ca loc de slujire, dar şi de îngrijire a bolnavilor; stilul romanic adaptat de normanzi în teritoriile engleze se completează armonios cu elementele gotice aduse ulterior, astfel încât edificiul pare o fortăreaţă în miniatură înalţată către cer după arcele sale frânte. În imediata apropiere se află un lăcaş de cult mult mai impunător, Cathedral Church of Saint Thomas of Canterbury (sau, pe scurt, Catedrala din Portsmouth); construit în secolul al XII-lea, edificiul merge pe linia clasică romanică, inspirată din spaţiul germanic. Construcţia cu exterior masiv, de cetăţuie trainică, cuprinde înăuntru un spaţiu larg şi luminos, ale cărui puncte centrale sunt altarul cu tavanul suspendat din lemn pictat şi bătrâna orgă.

Mai departe, paşii se întorc spre ţărm şi urmează linia dată de Clarence Peer spre Southsea. Clarence Esplanade este mai degrabă un bâlci – la propriu, cu parc de distracţii, jocuri de noroc, vată de zahăr şi suveniruri ieftine, care îşi varsă puhoiul de oameni dornici de un pic de odihnă în enorma zonă cu iarbă numită Southsea Common; nu ştiu dacă-i pot spune parc, ci mai degrabă un câmp imens unde lumea stă la soare, se joacă, îşi plimbă câinii sau… deja încinge grătare. Izolat pe o latură, se înalţă Royal Naval War Memorial, monument închinat mateloţilor flotei regale care n-au alt mormânt decât valurile.

Acolo unde aglomeraţia începe să se disipeze, apare un alt fragment al fortificaţiei medievale, West Battery; la baza sa, rampele care coboară domol în apă formează un loc mult mai prietenos şi mai liniştit de plajă şi bălăceală, fără acele pietre neprietenoase. La capătul şirului de ziduri se află cele mai sudice atracţii din Portsmouth. Una dintre ele este Southsea Castle (numit şi Chaderton Castle), mică cetate din secolul al XVI-lea, excelent conservată cu tot cu şanţul protector, poarta de la capătul podului, terasele de observaţie, tunurile şi farul integrat cumva în structură. Din păcate, celălalt obiectiv este închis pentru reamenajare; D-Day Museum (dedicat Debarcării din Normandia), trebuie să mai aştepte, împreună cu piesa lui de rezistenţă – pânza brodată pe nume Operaţiunea Overlord, una dintre cele mai lungi din lume.

Alt loc cu mare părere de rău exclus din această plimbare este Charles Dickens Birthplace Museum, locul unde s-a născut scriitorul englez, dar care e la o distanţă considerabilă de ţărmul Portsmouth Harbour. Ultimul lucru cu care poţi încheia ziua este o traversare a bazinului cu feribotul pentru a avea acces la celălalt nod de transport important al oraşului, Gosport. Fără a avea ceva anume de văzut pe malul opus, această scurtă călătorie oferă o altă perspectivă asupra malului vestic al Insulei Portsea, care înşiră meticulos cele trei puncte forte – docurile istorice, cheiul de la Gunwharf şi vechile întăriri de la Southsea.

Fotografii

Posted in Aşezări urbane | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Rusalii la Nera (Munţii Aninei)

De ani de zile îmi tot promit că voi ajunge în Cheile Nerei – de preferat de întâi mai când liliacul e în floare – şi părea că în primăvara aceasta visul avea să mi se împlinească. Din păcate însă, deşi am strâns grup şi am încropit o organizare decentă, vremea s-a pus câş şi a trebuit să anulez; normal, nimeni nu vrea să ia la picior calcarele din Aninei pe udătură. Am zis totuşi să nu renunţ şi să reiau lucrurile cu ocazia mini-vacanţei de Rusalii, după acelaşi tipar şi cu speranţe de timp mai bun. Nici acum emoţiile legate de ploi nu lipsesc, însă pe joi decizia e finală: mergem în Cheile Nerei şi împrejurimi. Nu reuşesc să mai adun toţi oamenii din primăvară, odată pentru că unii sunt plecaţi prin alte meleaguri, iar alţii sunt de-a dreptul trădători, însă Hike şi Nicoleta răspund la un nou apel aşa că vineri după-amiază, după un somn consistent, pornim spre Sasca Română unde intenţionăm să înnoptăm. Chiar dacă în primă fază ar trebui să dormim la Orşova, întrucât reuşim să plecăm atât de devreme decidem să facem tot drumul dintr-o bucată.

Chiar şi aşa, abia pe la miezul nopţii părăsim contorsionata Clisură a Dunării şi ajungem pe drumul explodat care leagă naţionalul dinspre graniţa sârbă de Sasca Montană, şosea pe care zău că nu mi-aş mai dori s-o parcurg vreodată. Am văzut nenumărate forestiere mai bune decât asfaltul ăsta care arată ca şi cum frontul kosovar s-ar fi mutat la est de Dunăre, iar bombardamentele NATO ar fi ratat cu mult Belgradul. Iată-ne în sfârşit în Sasca Română, loc din care eu sunt ferm convinsă că se poate ajunge pe urmele unui drum de căruţă la Podul Beului (şi mai departe la păstrăvăria şi campingul Valea Beului) – noroc cu Hike şi GPS-ul care mă scutură bine pentru a mă convinge de contrariul. N-avem de ales: ori campăm prin vreo mirişte pe-aici, ori o luăm înapoi spre Potoc şi de acolo poate-poate să avem acces la pod. Cum ceasurile nu-s „decât” două, alegem cea dintâi variantă, inspectăm ba vreo otavă, ba vreun fân necosit şi, cu bietul Clio printre culturile oamenilor, punem corturile la o intersecţie de poteci, facem o cruce mare să nu ne agaţe cine ştie ce tractor de dimineaţă şi picăm laţi.

Ziua 1

După discuţii în ajun cu Nicoleta care ar vrea să-şi întâlnească sora venită în concediu la Herculane, decidem ca sâmbătă să mergem la Rezervaţia Mulinologică Cheile Rudăriei. Nu ne lansăm deci încă în explorări montane, ci ne trezim când soarele ne scoate efectiv din cort de cald ce e, strângem tabăra şi revenim la asfaltul mâncat de bombe pentru încă o sesiune – mai scurtă, ce-i drept – de condus pe drumuri cu peisaje superbe şi coşmaruri pentru suspensii, cauciucuri şi scut. Din Sasca Română ne întoarcem în Sasca Montană pe care o tăiem prin centru şi îi admirăm surpinzătoarea bunăstare, apoi o luăm în sus pe judeţeanul cumplit ce traversează Munţii Aninei prin sud: Cărbunari – Stăncilova – Şopotu Nou – Bârz – Dalboşeţ; undeva lângă Bozovici ieşim în naţional pentru o îmbucurătoare scurtă vreme, ca imediat să reluăm supliciul pe secundarul de acces în Eftimie Murgu. Aici ne întâlnim cu gaşca de Cluj din jurul surorii Nicoletei şi bem o binevenită cafea în centru. Cum e liber de Rusalii şi soarele dă să strălucească, parcările din capătul sudic al satului sunt pline, însă găsim unde să lăsăm maşinile şi să ne continuăm explorarea morilor din chei.

Nu eram sigură în totalitate de acest aspect, dar Cheile Rudăriei – care fac parte din Munţii Almăjului – sunt parcurse în totalitate de asfalt, aşa că bocancii pe care mi-i trag în picioare mi-s complet inutili. Cândva zonă populată de minerii numiţi rudari, Eftimie Murgu păstrează astăzi o comoară culturală deosebită: ansamblul format din cele douăzeci şi două de mori de apă dispuse de-a lungul Râului Rudăria. Din fericire, majoritatea morilor din rezervaţie au fost recondiţionate sau sunt în decurs de a fi restaurate, iar o parte din cele rămase în albie continuă să funcţioneze şi să macine porumb, eventual amestecat cu grâu, mei sau seminţe de floarea soarelui. Este o adevărată încântare să vezi cum forţa apei angrenează morişca mare şi metalică coborâtă din podeaua morii şi mai departe, cu huruit şi aplomb, piatra masivă care transformă grăunţele în mălai cu parfum aparte. Şi totul repede, eficient, într-un proces de o violenţă aproape senzuală, căci pentru spectator toate simţurile sunt implicate – văz, miros, auz, plus o invitaţie la gust şi atingere.

Din punctul meu de vedere, cea mai interesantă şi mai sălbatică este Moara de la Tunel, care-i aflată în amonte de tot. Aici mâna pricepută a minerului a deviat cursul Rudăriei printr-un tunel anume săpat, astfel că moara stă bine deasupra albiei şi totuşi are parte de întreaga forţă necesară pentru măcinat. O urmează îndeaproape Moara Îndărătnică dintre Râuri (proaspăt refăcută şi încă nefuncţională din cauza devierii cursului) şi surata ei de peste gârlă, cu superb aspect arhaic, Moara Îndărătnică de la Perete; numele celor două reflectă faptul că mecanismul se învârteşte invers, iar pietrele descriu cercul zdrobirii de la stânga la dreapta. Undeva mai în interiorul satului, Moara Popeasca stă efectiv de-o parte şi de alta a unui canal anume săpat pentru ea, neavând astfel nevoie de stâlpi de susţinere. Iar la Moara Firiz ne oprim să observăm mai bine întregul proces, ba chiar suntem invitaţi să aruncăm o mână de boabe şi să nu ratăm nimic din mecanismul simplu, dar atât de eficace şi – că tot e la modă – ecologic. Nu ajungem la fiecare moară din rezervaţie; nici nu ne propunem. Cu juma’ de kil de mălai proaspăt în mână suntem mulţumiţi să ne umplem privirile cu modul în care micuţele construcţii din lemn completează peisajul montan al apei, stâncii şi vegetaţiei.

Dacă tot am pornit azi la excursie motorizată, zicem să continuăm la fel şi, în fugă parcă de norii negri care au început să se strângă peste Eftimie Murgu, ne luăm la revedere de la clujeni şi pornim înapoi spre Munţii Aninei. De data aceasta îi parcurgem pe şoseaua naţională, mult mai bună, ce trece direct prin mijlocul lor, de la Bozovici la Oraviţa, după cum i-a străpuns în vremuri de demult Valea Minişului. Nu facem însă drumul dintr-o bucată, ci oprim la unul dintre obiectivele turistice româneşti cele mai promovate în afară – pe bună dreptate: Cascada Bigăr. Aflată pe unul din punctele imaginare ale Paralelei 45, ea este creaţia superbă a Izvorului Bigăr atunci când se abandonează cu urgie Râului Miniş. Cheile Minuşului sunt ele însele o frumuseţe a lumii calcarului, însă căderea de apă despletită în şuvoaie peste covorul de muşchi conturează desăvârşirea. E drept, trebuie să te sustragi zgomotului mulţimii venite să admire acelaşi totem şi să alungi din peisaj amenajările antropice, însă merită efortul de imaginaţie întrucât, odată rămas singur cu cascada, îi simţi pe pleoape fiecare picur şi îi respiri fiecare abur înceţoşat. Este, cu adevărat, o splendoare.

În spatele său porneşte traseul tematic ce-i poartă pe turişti către Izbucul Bigărului, locul unde un firicel de apă răsare dintre stâncile sterpe; cu greu ai crede că firavele unde se aruncă descătuşate în defileu la numai câţiva paşi mai jos. După câteva trepte de lemn, traseul descris ca „deosebit de periculos” ia sfârşit la Peştera Bigăr, o deschidere a stâncii către măruntaiele muntelui. Nu reuşesc să-mi dau seama dacă ceea ce se cască mai jos de balustradă e o boltă ce da apoi în tuneluri subterane sau e anticamera unui aven. Nici nu-mi vine să caut prea multe răspunsuri cu atât de multă lume în jur. Facem cale întoarsă spre parcarea supraaglomerată şi, în timp ce păşim pe lângă Cheile Minişului, mă întreb cum de nu-s în zonă trasee de căţărat, când calcarul de aici, pe care l-am pipăit şi eu cum am prins ocazia, este atât de ofertant. N-am auzit niciodată vorbindu-se de escaladă în zonă, nici lui Hike nu-i sună cunoscut. Mare mister, mai ales ca la Herculane se merge intens pe ideea asta.

Continuăm în lungul Văii Minişului, pe lângă Lacul Gura Golumbului (numit şi Lacul Miniş), apoi pe serpentinele ce duc la Marila şi coboară în Oraviţa. Ne gândim că n-ar strica să mâncăm ceva cald aici înainte de a purcede spre Podul Beu, pe care sper să-l nimeresc de data asta. Parcăm în centrul istoric, cerem câteva indicaţii şi plecăm în căutarea restaurantului Casablanca. Această porţiune a oraşului vechi, îngustă cât două străzi prinse între versanţi, este fermecătoare în arhaismul său. Petele de culoare sunt casele vechi, unele renovate şi tencuite, întinse între jumătatea secolului al XVIII-lea şi perioada interbelică; între ele se remarcă Farmacia La Vulturul Negru (prima spiţerie minieră românească), Hotel Coroana, Biserica Înălţarea Sfintei Cruci, Casa Avocaţilor, La Mâţa Neagră (cândva casă de modă, apoi bordel) şi Primăria Oraviţa.

Mâncăm bine şi ieftin la Casablanca, apoi reluăm drumul prin mult mai populatul centru modern al Oraviţei. Acolo, la ceas de seară când colinele se îmbracă în trandafiriu pal, cotim spre Ciclova Română; depăşim mai departe Ilidia şi Socolari, pentru ca în Potoc să lăsăm în urmă artera principal şi să coborâm pe o unică banda, cu oarecare emoţii când mai apare vreo maşină din faţă. La capăt se află parcarea de la Podul Beului, precum şi forestierul ce se continuă în noapte. Scurtă paranteză: în ciuda primilor kilometri de la ieşirea din Oraviţa, de spre care îmi închipui că sunt nu din Kosovo, ci din Afganistan de-a dreptul, restul drumului e nesperat de bun; incomparabil cu ce ne-am distrat azi-noapte sau pe unde am torturat maşina de dimineaţă. Totuşi, chinul ei nu s-a sfârşit, pentru că după o scurtă dezbatere uşor iritată decid să o bag pe forestier până în camping. Începutul e mai greu şi mai bolovănos, pentru că ulterior – mai cu a-ntâia, mai cu a doua – drumul e practicabil chiar şi pentru gărzile joase. Se face deja beznă când ajungem la campingul de la Valea Beului, plin ochi. Găsim totuşi un mic cotlon unde să tragem maşina şi să ridicăm corturile, pentru ca apoi să cădem – încă o dată – frânţi. Şi să vezi belea, mâine chiar e rost de trezit devreme.

Ziua 2

Duminica este „dama de pică” a turei noastre, circuitul dorit de atâta amar de vreme şi pe care se pare că în sfârşit îl voi face: Cheile Nerei. Degeaba îmi propun eu ca plecarea să fie matinală, că mai devreme de 9:30 nu reuşim să lăsăm maşina în parcarea de la Podul Beului şi să ne echipăm de drum; acum, pe lumină, forestierul de la camping până aici este zugrăvit în tuşe mult mai primitoare, ceea ce ne scuteşte de câţiva kilometri de mărşăluit.

Bandă roşie este marcajul care însoţeşte Nera pe tot sectorul cheilor pregătite pentru vizitatori. Semnele sunt dese şi relativ recente, săgeţi apar cu duiumul, iar amenajarea cu pitoane, şufe şi cabluri excelentă, utilă în caz de vreme proastă. Ce să mai, iată un traseu bine pus la punct şi destinat unui drumeţ cu posibilităţi medii, dispus să se şi oprească din când în când pentru a citi panourile cu fotografii şi informaţii. Singura parte forte este lungimea; şi încă nu bănuim nimic.

Începem deci de la Podul Beului (167 m), pe drumul forestier ce însoţeşte pe malul drept al Râului Nera şi traversează Poiana Mlaica; cum am ales să mergem în amonte, asta înseamnă că vom avea apa o bucată de timp pe dreapta. Pornim cu aplomb pe sub Cracul lui Drăgilă ce se înalţă în stânga noastră, cu stâncile ce susţin Platoul Despedea undeva mult deasupra. Nu am prea multe de spus despre prima oră, cât păşim pe Faţa Râului care ascunde în umbra deasă a pădurii Ogaşul Lindinii; undeva vizavi se deschide firav Poiana Lindinii de la baza Cracului Măzăran, pentru ca apoi codrul să ascundă din nou lumina. Nera începe deja să se cambreze şi să-şi desfăşoare relieful carstic, însă momentan, din cauza vegetaţiei, e mai greu de sesizat cum depăşim Cârşia Rolului şi Cârşia Chiochinii, două stânci masive de altfel. Cât despre lucruri mai subtile precum Peştera Rolului nici nu poate fi vorba. Este plăcut totuşi să mergi aşa, apărat de soare, mai ales când de peste apă te privesc siluetele calcaroase ale Turnului Mic al Begului şi Turnului Mare al Begului. Ziua e deja caldă, încărcată de umezeala zăpuşelii.

Drumul forestier se încheie la Cantonul Damian (180 m) sau mai bine zis la ce-a mai rămas din el. Din păcate, construcţia mare şi utilă de sub Faţa Mare zace acum în paragină şi uitare. Locul de înnoptat e numai o amintire palidă, dar are avantajul liniştii; o singură maşină s-a încumetat până aici (drumul fiind totuşi destul de neprietenos, dar nu inabordabil), iar corturile le numeri pe degete. După un scurt popas ne reluăm paşi prin pădurea ceva mai rară ce precede Cârşia Dosu Damianului. Dacă până acum poteca s-a aţinut departe de apă, iat-o cocoţată dintr-o dată deasupra albiei la Cârşia Şoimului şi Pânza lui Clean, într-o primă înşiruire de stânci modelate după bunul plac al Nerei înfuriate, apoi încorsetate în lianele iederei şi învelite în ţesături fine de păianjen. Pe sub Vârful Chiochiu (513 m), calcarul se cască precum o gură ştirbă, în cel dintâi tronson de arcade; peisajul este minunat nu doar datorită surplombei lungi şi curbate, ci şi a modului în care undele şi razele se joacă pe tavanul acesteia.

Nu mai avem mult şi ajungem la Cotul La Cârlige (195 m), acolo unde Nera se încordează maxim în serpentinele sale. Aici şi numai aici se face traversarea râului, pentru ca dincolo să ne întâmpine din nou curba potecii săpate în Cârşia Barbeşu Mare. Nu există punte şi trecem prin apa ce mie-mi vine până la jumătatea coapselor, lucru deloc neplăcut în condiţiile în care constat uimită că nu-i deloc rece. Mai mult, când Nicoleta găseşte un petic de „plajă” lângă Cârşia La Închinăciune şi propune să facem o scurtă pauză, rămân în slipi şi fac o baie pe cinste, cu reprize de înot scurt şi tatonării ale Pânzei Văii Rele de vizavi. N-aş mai pleca din locul acesta, unde pădurea e atât de verde, stâncile lucesc aproape albe în soarele puternic, curentul parcă te mângâie cu atingerea lui, iar aerul vibrează din aripile roiurilor de libelule de un albastru intens şi fără astâmpăr.

Pe la 12:30 trebuie totuşi să ne desprindem şi începem să explorăm partea cea mai sălbatică a cheilor – acolo unde Nera se loveşte într-un mal de Cracul Haiducului, Cracul Turburii şi Cârşia Căprarului, iar în celălalt de Cârşia Barbeşu Mic şi Cârşiile Dese, cu ale lor surplombe adânci, cordoane calcaroase şi perechi de tuneluri săpate de om. Din păcate însă, profitând de protecţia meandrelor, tot aici se strânge şi puhoiul de gunoaie adunat de viituri. Undeva în dreapta noastră micii afluenţi ai râului sapă ogaşuri şi formaţiuni carstice, însă nu zărim nici Peştera La Găuri, nici cele trei ascunzători de pe Pârâul Ulmul Mare – Peştera Farna şi Peşterile lui Vit. Când însă cursul îşi mai potoleşte puţin serpentinele, poteca urcă puţin cu ajutorul unui cablu şi se depărtează de albie, pentru ca apoi să coboare chiar lângă Peştera Boilor; aceasta ne invită să-i punem mai multe întrebări în adâncuri, dar nu-i timp să căutăm un pic de aderenţă în pereţii umezi.

Se face ora 14:30 când întâlnim în curbura Cleanţului Farna legendara punte şubrezită care leagă cele două maluri, unind astfel Cracul Ulmului de Cracul Işchii. Deşi nu prezintă încredere, cu mare atenţie, sânge rece şi dexteritate, probabil că se mai poate trece dacă te foloseşti doar de cablurile metalice groase şi uiţi de scândurile care – alea rămase – mor în putregai. Odgoane le zice Hike funiilor acestora torsadate, odgoane să rămână, eu nu mă bag pe ele; oricum, n-avem treabă dincolo, poate doar să privim mai de la înălţime grupurile de turişti veniţi să se dea cu barca sau caiacul. În continuare îmi exprim surpriza că nu există căţărători şi trasee de căţărat sau escaladă în această zonă extrem de ofertantă.

Poteca îşi schimbă orientarea şi se depărtează din nou de râu, în timp ce merge în lung pe sub Cracul Iordanului; de pe partea cealaltă se aude lătratul câinilor care păzesc singura aşezare omenească din chei, Sălaşul lui Vogiun, stâna trainică din Poiana Alunilor. Zona fără serpentine se termină la Izbucul Iordanului (207 m), acolo unde se desprinde marcajul triunghi roşu spre Sasca Montană, iar vizavi Cracul Albinii pleacă lansat în sus din Conveiul Scurt, lăsând în urmă – cui o şti să caute – Peştera lui Miloş şi Avenul de la Zbeg. Noi continuăm pe banda roşie şi urcăm susţinut şi scurt, pentru a tăia meandrul de la Cârşia Albinii; înaintăm pe Cracul Zăpodinii, în timp ce apele Nerei spală pe celălalt ţărm Pânza Albinii. Serpentina de la Coveiul Lung înseamnă pentru noi coborârea în albia secată a Ogaşului Porcului, apoi o deviere din marcajul principal. Această bifurcaţie de La Scaune, spre stânga, urcă şi coboară printre tufe de liliac care nu zic nimic despre parfumul de acum o lună, pentru ca finalul să taie respiraţia.

Iată-ne la ora 16 pe un prag din pământ sub care se deschide Lacul Dracului (210 m). Apele sale de un albastru intens, nepământean ca şi subteranul ce le-a zămislit, nu şi-ar putea găsi loc mai bun unde să se cutremure decât pereţii de stâncă sălbatică ai Peşterii Lacul Dracului, cu tavanul prăbuşit pentru a lăsa cerul să privească în oglindă. Căuşul îngust de adâncuri, pictat în acea culoare mată fie ea în soare sau la umbră, apare captivant şi înfricoşător în acelaşi timp. Ademeneşte şi respinge, şopteşte insinuări şi aruncă sudalme. Iar locul devine şi mai încântător când toată agitaţia din jur dispare, când liniştea profundă a apelor soarbe în întregime foşnetul pădurii. Însă asta se întâmplă rar, pentru că tocmai descopăr unde s-au strâns toţi „căţărătorii” de-i căutam mai devreme – iată, aici, pe stâncile de la intrarea în peşteră, „asigurând” poziţii ridicole şi „regrupând” poze de urcat pe net să cadă tovarăşii în admiraţie profundă.

Din acest punct, Nera aflată la o aruncătură de băţ de lac continuă pe sub Vârful Ars (546 m), spre Driştie şi Şopotu Nou; cum însă relieful se cuminţeşte, cursul devine mult mai molcom în timp ce lasă în urmă Cârşia Meliugului, Cleanţul Prihodului, Cârşia Lungă, Cârşia cu Ţoale şi Cotul Blidăresii. Noi revenim la punctul de desprindere al devierii şi părăsim banda roşie de pe Nera, întrucât trebuie să revenim din circuit.

De acum urcăm o bucată de timp pe banda albastră (cândva cruce albastră) pe Culmea Lacului şi pe deasupra Ogaşului Porcului depăşit mai devreme. Panta este destul de susţinută şi căpătăm repede altitudine în timp ce depăşim Cioaca Codranului (526 m) şi Poiana Poloamele Mici. Cam de aici, poteca se transformă în drum forestier uşor ascendent pe Cracul Porcului, lung de parcă nu se mai termină, mai ales în zona complet despădurită pe dreapta – adică fix acolo de unde ne bate soarele puternic al după-amiezii. Drumul se termină în şoseaua pe care am condus ieri dimineaţă şi, în timp ce mărşăluim spre Cărbunari, simţim cum încep să ne intre bocancii-n fund şi-l înjurăm pe ăla de a propus traseul. Dar măcar e umbră şi ajungem astfel în locul numit La Logori (552 m), unde în sfârşit reintrăm în zone turistice.

Ceasurile sunt 18:30 când facem o scurtă pauză de odihnă şi de împrospătare a moralului, pentru că mai avem destul de mers. Ne încadrăm pe crucea albastră ce se desprinde în dreapta din drum şi începe să coboare, mai întâi lejer printre doline, apoi foarte abrupt; panta de aici este aproape neplăcută, iar la capătul său avem singurul loc unde trebuie să căutăm marcajul. Îl găsim până la urmă în albia Pârâului Ungureanu, care ne duce în punctul unde se varsă în Pârâul Şuşara. Acolo se află una dintre cataractele ascunse ale Aninei, Cascada Şuşara (380 m), spectaculoasă prin lungime şi forma de tobogan în două trepte, plin de furie. Orele sunt înaintate aşa că nu putem zăbovi prea mult, doar cât s-o cuprindem în priviri şi să ne aprovizionăm cu apă proaspătă. O luăm pe Padina Duşii, prin Cheile Şuşarei, ocazie cu care văd pentru prima dată un arbore pietrificat de apa dură, apoi traversăm poiana largă unde se înalţă Cabana Şuşara (300 m), aflată în curs de amenajare. O gură căscată în versantul pădurii ne este semnalizată drept „mină romană” şi în scurt timp, printre tufe de soc ce înmiresmează un superb conac ţărănesc, ieşim în Sasca Montană (150 m) şi ne îngrozim de cât asfalt avem de bătut pe sub Cioaca Înaltă (593 m). Este ora 20:15.

Din fericire, nişte bucureşteni ne întreabă de vorbă despre drumul pe care am mers ieri spre Bozovici; curiozitatea lor este justificată de starea acestuia – drumul ăsta chiar duce undeva? Oho, şi încă cum, deşi când mă uit cu milă la micuţul Golf nou răspunsul ar fi – nu, pentru binele bietei maşinuţe nu duce nicăieri; de fapt, nici nu există. Dar dacă tot au deschis dialogul, îmi fac curaj à la Bacea şi îi întreb dacă merg în direcţia noastră şi dacă ne iau şi pe noi. Se pare că oamenii sunt de treabă, ne înghesuie în spate şi ne scutesc de kilometrii lungi de până la bifurcaţia spre Sasca Română. Tot e ceva şi le urăm multă sănătate, apoi încercăm să profităm cât mai mult de lumina rămasă şi ne punem picioarele pe spinare. Băgăm viteză şi, la jumătate de ceas de când am părăsit crucea albastră, întâlnim din nou banda roşie a Nerei din capătul nordic al Sascăi Române (170 m).

Urmăm poteca din stânga drumului de căruţă pe unde am crezut eu că pot intra cu maşina vineri noapte şi dăm de o punte mare şi trainică peste Nera. Continuăm prin fâneţele şi crângurile rare de pe Faţa Cutului, în timp ce amurgul colorează în roşu dealurile din apropiere, iar la ora 21:15 intrăm în alt tronson extrem de frumos al cheilor; regretul e că nu-l vom putea vedea prea bine din cauza înserării. Este vorba despre porţiunea numită La Tunele, înşiruire de treceri mai lungi sau mai scurte săpate de oameni în peretele stâncos al Cârşiei Foeroaga Mare şi al Feţei lui Drăgilă, acolo unde arcadele surplombate şi balcoanele de stâncă dispar brusc. Poteca de pe ele este extrem de asemănătoare cu cea văzută mult mai în amonte pe Nera, însă diferenţa e că acum ne aflăm la mare înălţime faţă de apă în cea mai mare partea a drumului. Unele dintre tunele sunt chiar întinse şi curbate, astfel că aprindem frontalele, iar unul este de-a dreptul interesant cu gura de cer căscată la mijlocul său. Cum trebuie totuşi să ne încheiem circuitul pe ţărmul Nerei, începem să coborâm spre Cârşia Caraula, prin grohotişul ce fură şi înmulţeşte ultimele lumini ale zilei în coasta Dealului Caraula (322 m). La aşternerea serii profunde, ultimul tunel ne scoate înapoi la Podul Beului, peste apă de Dosul Mliacii şi de Cârşia Bâtlan; au trecut mai bine de douăsprezece ore şi vreo treizeci şi trei de kilometri, dar am reuşit: Nera s-a lăsat admirată şi ne-a dezvăluit o bună parte din frumuseţile sale.

Tot ce mai avem de făcut este să urcăm în maşină şi să revenim, rupţi de oboseală, la tabăra de la Valea Beului. Acolo lumea e veselă şi cu chef de discuţii, se frige păstrăv, se ascultă Bucovina şi se vorbeşte de Dimmu Borgir, însă noi abia dacă măi găsim râul (pentru o spălare sumară) şi traista cu merinde. N-am ce zice, cu toată oboseala merge totuşi un cuşcuş fierbinte înainte de a mă arunca în sacul de puf. La noapte poa’ să sforăie tot campingul, ştiu sigur că n-o să-l aud.

Ziua 3

Ne permitem un pic mai multă lene în dimineaţa aceasta, întrucât traseul este unul minim. Nu foarte multă însă pentru că nu doar că trebuie să strângem corturile, dar avem un drum lung-lung spre casă. Uf, ce-aş mai sta o zi doar la relaxare… Dar aşa na, încropim de un mic dejun, împachetăm cam toate cele mai puţin corturile lăsate la uscat şi, pe la ora 9:30, pornim pe banda galbenă ce continuă drumul forestier prin spatele păstrăvăriei, respectiv a Cantonului Beul (250 m) şi ţine o relativă curbă de nivel în lungul Pârâului Beu. În stânga noastră se înalţă versantul împădurit al Dealului Cetăţii (659 m) pe al cărui vârf mai dăinuie şi acum ruinele Cetăţii Ilidia. Nu avem timp să ajungem la ea, însă – vrem, nu vrem – ne va însoţi permanent, întrucât toate toponimele ce conţin cuvântul „beu” (variantă a lui „bei”) păstrează amintirea beiului care a fost cândva comandantul fortăreţei. După jumătate de ceas drumul se cam înfundă, deşi teoretic ar continua măcar sub formă de potecă pe Beu Sec, spre cantonul omonim, însă orice traseul este greu de desluşit.

În acest punct se află, în dreapta, suprafaţa de un albastru-verzui ireal a Lacului Ochiul Beului (310 m). Deşi întinderea de apă este mică şi nu are în jurul său stânci impresionante ca cele pe care le-am admirat ieri lângă Lacul Dracului, coroanele verzi oglindite în luciu şi pietrele parcă încremenite în cristal transformă locul într-o clipă suspendată. Câte un păstrăv sau câte un fir de praf învârtind inele printre raze salvează dinamica, însă numai pentru a accentua parcă liniştea undelor atât de albastre.

De lângă lac porneşte crucea roşie ce duce paşii pe Valea Beuşniţei, traversează spaţiul larg şi însorit al Poienii Beuşniţa şi se opreşte la o nouă superbă cădere de apă – a câta oare? Este vorba despre Cascada Beuşniţa (365 m), de fapt cea mai impunătoare pe care o face Pârâul Beuşniţa în cursul său spre vărsare în Beu. Cum debitul, ca şi al Nerei, este scăzut, aici nu forţa apei impresionează, ci modul în care aceasta a prelucrat stânca moale din calcar, dându-i forme extrem de pitoreşti – cupe întoarse, prispe, şanţuri, coloane, încrengături ca nişte fibre – toate acestea golaşe sau acoperite de muşchi. Marcajul se opreşte aici, dar cărarea continuă pentru a ajunge la următoarele cascade. A doua se află chiar deasupra celei dintâi, de fapt un preambul al acesteia; acum se poate traversa dintr-o parte în alta, dar chipul ridat al stâncii povesteşte despre vremurile grele de după ploi. Puţin mai sus, pârâul devine molcom o vreme şi creează mici bazine naturale, unde arborii cuprinşi de apele dure, calcaroase, s-au transformat – la propriu – în stană de piatră. Dar poteca îşi continuă incursiunea şi nu e oprită nici de trunchiuri prăvălite, nici de rupturi ale solului, ci numai de pragul fără seamăn al celei de-a treia cascade. Deşi mai scundă decât prima, aceasta o întrece în frumuseţe – mai sălbatică, mai misterioasă, mai aprigă. Şuvoaiele se prăvălesc rânduri-rânduri şi macină roca, iar cea mai bună dovadă a acestui ospăţ continuu îl reprezintă un bloc mare de piatră, adormit în poalele albiei, ai cărui pereţi arată ca şi cum coralii s-ar fi tăvălit prin mineralele peşterilor şi apoi ar fi rămas să se usuce aici la soare. Acest ultim popas al cărării, tăcut şi aproape tainic, s-a smuls parcă timpului şi a rămas atârnat de stropii Beuşniţei.

Nu putem face decât cale întoarsă şi abia acum ne dăm seama ce noroc am avut că la dus n-am întâlnit pe nimeni. Între timp parcă s-au vărsat autocarele cu hoarde, într-atât de mulţi oameni se perindă în sens invers. Revenim la corturi pe la ora 13, iar după încă un ceas de pregătiri pornim spre Podul Beului. Facem o ultimă oprire „acvatică”, astfel încât Cascada La Văioagă este ultimul clocot al Văii Beului pe care-l voi lua cu mine. Fără să aibă expresia artistică a celorlalte cataracte, Văioaga îşi desfăşoară frumuseţea într-un evantai larg, deschis de trunchiul lung răsturnat pe albie; şi iată cum pârâul îşi schimbă tempoul şi se repede la vale, împroşcând în toate direcţiile spumă, apă şi suliţe de lumină.

O luăm spre Potoc, pe drumul îngust care ne dă din nou emoţii, aşa că nu am ce face şi la fiecare curbă tulbur liniştea pădurii cu câte un claxon. Un scurt popas în Petrilova ne umple bidoanele cu apă la fântâna Trei Izvoare; este interesant că aceasta e traducerea aproximativă a denumirii cu origini slave a satului Potoc, acolo unde se şi întâlnesc trei pârâiaşe – Peştera, Fântâna Mare şi Peştera Potocului. Mai departe, bine că n-are Clio gură să vorbească, pentru că nu numai că n-a văzut maşina asta aşa ceva, dar neam de neamul ei n-a visat. Pai dacă am avut parte de judeţene dinamitate, de urme de căruţă prin fâneţe, de forestiere cu emoţii, cu ce-ar fi mai prejos un drum de arie? Şi dă-i şi luptă, şi luptă şi dă-i prin şleaurile câmpului, cu tot cu glod, curbe înălţate şi porumb tânăr între roţi. Iaca aşa ieşim în sfârşit la şoseaua naţională, chiar lângă punctul de trecere a frontierei de la Naidăş.

De aici încolo ne bucurăm de asfalt ca-n palmă, până înapoi la Clisura Dunării pe care o putem admira în toată splendoarea ei. Întrucât în extrasezon am mai ajuns în Munţii Aninei şi atunci Bacea a citi despre restaurantul Steaua Dunării din Eşelniţa, închis pe vremea aceea, zicem să profităm de datele deja cunoscute şi să dejunăm aici. Panorama, ce-i drept, e de vis, iar terasa frumos poziţionată deasupra Dunării. Însă oferta, să-mi fie cu iertare, este jalnică. Oare cum să-ţi spui Steaua Dunării, să te bălăceşti fix în albia fluviului şi să ieşi la înaintare cu numai două feluri de peşte şi ăla prăjit? Noroc cu borşul şi icrele, dar nu tu un grătar, nu tu o saramură… Asta e, ne astâmpărăm foamea cu ce putem şi-i dăm mai departe, că avem unde. Cu foarte mici pauze, cât să mai facă şoferul o flotare şi să mai radă o cafea, o ţinem lungă până-n Bucureşti, unde ajungem târziu în noapte. Obositor drum, obositor şi maratonul de duminică, dar – of! – frumos a fost. N-am prins eu mireasma liliacului înflorit, dar m-a îmbrăţişat Nera cea caldă şi mi-a împletit libelule azurii în păr.

Fotografii

Posted in Aşezări rurale, Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment