NOTA BENE

Acest blog se construieste, incet-incet. Cele mai noi insemnari sunt afisate direct. Cele mai vechi, se migreaza de fostul blog, mad.ablog.ro, cu viteza melcului. Din pacate, fara (toate) comentariile care le-au imbogatit candva. Stati pe receptie!

Noutati:

Madrid Ziua 7
Madrid Ziua 6: Toledo
Madrid Ziua 5
Madrid Ziua 4
Madrid Ziua 3: Segovia
Madrid Ziua 2
Madrid Ziua 1

Posted in Uncategorized | 8 Comments

Rock the City (Piaţa Constituţiei, Bucureşti)

Anul acesta, la Rock the City, aplic vorba poetului – cu un ochi râd, cu unul plâng. N-are cum să nu mă bucure revenirea celor de la Iron Maiden în Bucureşti, chiar dacă i-am văzut în urmă cu o lună prestând aproximativ acelaşi concert; este genul de trupă la care mi-aş face abonament lunar dacă s-ar putea. Pe de altă parte, prima zi de festival nu mă încântă cu nimic; recunosc faptul că Muse este ditamai numele în scena muzicală, dar pentru mine nu este vreo mare plăcere să ascult această trupă şi nici nu-mi fac vreo iluzie despre prestaţia sa în concert. Peste toate cele, vine o caniculă din aia de n-ai vrea să ieşi din casă nici în ruptul capului.

Şi totuşi, vineri după-amiază declar zi scurtă la muncă şi mă înfiinţez în Piaţa Constituţiei, „regulamentar”, la ora stabilită în program. Nu mă mir foarte tare că porţile nu s-au deschis încă, întrucât auzeam că încă se mai făceau probe de sunet pe când veneam dinspre Unirii. Totuşi, datorită acreditării foto reuşesc să intru înaintea publicului, numai bine pentru a-mi pregăti cele necesare şi a stabili care-s cele mai bune puncte de fotografiat cât timp soarele încă bate cu putere.

Când ajung însă în sectorul „Diamond”, văd pe scenă prima trupă de deschidere, Eyedrops; dacă iniţial am impresia că încă mai verifică sunetul, îmi dau seama repede că bieţii omeni chiar şi-au început concertul. Asta în condiţiile în care accesul publicului nu este încă permis şi, până la a treia piesă când dau năvală primii spectatori, singurii care îi ascultă pe tinerii bucureşteni sunt membrii echipei tehnice şi vreo doi-trei rătăciţi ca mine. Urât, foarte urât… Dincolo de acest fapt, nu reţin mare lucru despre Eyedrops, o trupă indie ce reuşeşte performanţa de a cânta fix zero cu trei chitare. Dacă e s-o judecăm la rece, nici Maiden n-are neapărată nevoie de trei astfel de instrumente, aşa că mă întreb unde o fi muzica aia atât de complexă în cazul Eyedrops.

Un alt nume perfect necunoscut pentru mine este Birth of Joy şi îmi dau seama în curând că olandezii nu prea se încadrează în tiparul zilei şi asta mă bucură. Cei trei propun un rock psihedelic înţesat de blues, în care lipsa basului este compensată pe deplin de sunetele fluide, hipnotice, ale orgii Hammond. Chiar îmi place trioul şi, dacă n-ar fi atât de cald, m-aş bâţâi ceva mai mult pe această muzică venită de pe la finalul anilor 1960 – rock n’ roll cu mult distors, voce excelent dublată şi linii melodice fluide până la dizolvare.

Este evident de la primele acorduri de ce FiRMA este una dintre cele mai apreciate trupe româneşti de rock alternativ. Nu este un gen care să-mi placă, însă remarc uşor profesionalismul cvartetului, energia şi omogenitatea muzicii, cu mare priză la un public ce reprezintă astăzi nişa ideală. Sunt ok băieţii – îmi zic în timp ce caut un loc la umbră unde să-mi trag sufletul şi să sorb un pahar de apă. Îl savurez încet, aşa cum e cazul când costă nici mai mult nici mai puţin de opt lei jumătate de litru; asta într-o zi de caniculă – să tot faci afaceri aşa.

Începutul serii surprinde pregătirile pentru capul de afiş al zilei de vineri, Muse. Britanicii au succes major între iubitorii de rock alternativ de pretutindeni, aşa că nu este de mirare că Piaţa Constituţiei este plină, deşi biletele – pe zile sau pentru tot festivalul – n-au fost deloc ieftine, în condiţiile în care trupele mari sunt numai două. Iar publicul de astăzi, deşi cuprinde şi rockeri pe care-i văd cam la toate evenimentele muzicale, îmi este mai degrabă necunoscut şi extrem de pestriţ. Când în sfârşit Muse intră pe scenă – Matt Bellamy (voce şi chitară), Chris Wolstenholme (bas şi backing vocals), Dominic Howard (tobe) şi un mânuitor de clape/sample-uri trecut în umbră – ciulesc bine urechile, deschid larg ochii şi încerc să înţeleg de unde vine acest succes, ce are de spus trupa. Declar cu mâna pe inimă că tot încerc acest lucru vreo jumătate de concert, apoi renunţ: deşi aşteptările mele nu erau deloc înalte, Muse reuşeşte să mă plictisească teribil, parcă aş asculta aceleaşi două-trei piese iar şi iar – un amestec de rock cu câteva tuşe progresive şi multe pasaje electronice care virează până la house. Şi dacă n-aş avea nimic de reproşat abilităţilor tehnice ale artiştilor, nici nu este genul de concert care să mă dea pe spate datorită prestaţiei scenice, datorită show-ului live în sine. Mi s-a întâmplat, nu o dată, ca trupe a căror muzică nu-mi place în mod deosebit să-mi livreze spectacole memorabile (Rammstein şi Twisted Sister îmi vin repede în minte). Ei bine, Muse nu se numără între ele.

După acest – numesc eu – preambul, ziua de sâmbătă promite să-şi merite aşteptarea. Canicula este puţin îmblânzită de ora ceva mai târzie la care începe programul, iar lumina dinspre amurg conturează parcă altfel scena. Acolo unde tocmai urcă The Raven Age, trupă britanică înfiinţată de chitariştii Dan Wrigth şi George Harris – da, da, fiul lui Steve Harris. Alături de ei, solistul Michael Burrough, basistul Matt Cox şi toboşarul Jai Patel propun o muzică melodioasă şi agresivă, străbătută de mult groove – cam ceea ce se numeşte astăzi „modern metal” şi a prins atât de bine mai ales la trupele de peste ocean. Nu-i deloc rău ca tatăl chitaristului să fie şeful unei dintre cele mai mari trupe de heavy metal şi să poţi astfel porni în turneu ca opening-act; însă The Raven Age, chiar dacă nu vine cu nimic nou şi nemaiauzit, se descurcă onorabil şi reuşeşte să deschidă apetitul celor prezenţi pentru mult head banging.

Şi iată că a venit vremea pentru atracţia festivalului – în ceea ce mă priveşte pe mine şi pe probabil măcar jumătate din cei optsprezece mii de oameni, între care o mulţime de bulgari, greci, turci, sârbi şi tot felul de expaţi adunaţi la  un loc de Iron Maiden. După deja cunoscutul intro marca UFO, Doctor Doctor, fundalul scenei se umple de aburul ieşit dintr-un vas gigantic, iar prin acest abur se întrezăreşte figura lui Bruce Dickinson. Odată cu o explozie pirotehnică, apar pe rând Nicko McBrain, Steve Harris, Adrian Smith, Dave Murray şi Janick Gers, iar If Eternity Should Fail dă startul concertului. Aşa cum am mai zis, este a doua oară când văd fix acelaşi show în ultima lună şi ceva, deci ştiu că mă voi bucura din nou de calupul de piese noi ce se va desfăşura treptat – Speed of Light, Tears of a Clown, The Red and the Black, Death or Glory şi The Book of Souls, foarte bună imagine a unui album excelent, iar faptul că publicul cunoaşte deja versurile demonstrează că discul a prins de minune. De asemenea, ştiu că restul setlist-ului merge departe în trecut, pe teritoriul „oldie & goldie”, inclusiv câte ceva cu care fanii nu sunt prea obişnuiţi în concerte: Children of the Damned şi Blood Brothers; în rest, obişnuitele The Trooper, Powerslave, Hallowed Be Thy Name, Fear of the Dark, The Number of the Beast şi Wasted Years.

Oamenii sunt într-o mare vervă pe scenă, indiferent dacă schimbă rol după rol aşa cum face Dickinson, sau dacă doar îşi varsă energia asupra instrumentului; ce-i drept, pe McBrain doar îl aud, pentru că altfel e complet ascuns în spatele unui paravan enorm de tobe. Este extrem de tonic să asişti la un concert Iron Maiden tocmai datorită faptului că cele trei chitare şi basul îşi schimbă permanent locul, formează duete, triouri şi cvartete într-o continuă dinamică, în timp ce solistul vocal acoperă toate colţurile şi nivelurile scenei, schimbă recuzită şi se contopeşte cu piesele. Din păcate însă, astăzi tocmai Dickinson este dezavantajat de un sunet defectuos pe voce; întâi am impresia că nu s-a încălzit suficient, dar mai târziu îmi dau seama că undeva este o problemă tehnică – marele neajuns al serii. În rest, audienţa are parte de o interacţiune maximă cu solistul: glume legate de faptul că oamenii în vârstă ar trebui să fie numiţi „legacy” pentru a nu leza corectitudinea politică, comemorarea lui Robin Williams, constatarea că ceea ce avem pe fundal – Casa Poporului – este o clădire „fuckin’” urâtă (în sfârşit cineva care spune asta la microfon!), prezentarea civilizaţiei mayaşe ca inspiraţie a ultimului album, întrebarea cum de nu poate lumea întreagă să trăiască în pace dacă reuşeşte asta publicul atât de divers al unui concert heavy metal. Acestora li se adaugă steagul britanic, lupta cu Eddie căruia reuşeşte să-i smulgă inima, ştreangul, măştile şi maimuţa de pluş; plus o neobosită alergătură. Dacă adaug la toate acestea ceea ce a spus cândva Harris, cum că ideea unui concert Iron Maiden nu înseamnă doar ca trupa să poată cânta, ci să facă faţă întregului show, îmi dau seama cât de mult îmi vor lipsi britanicii. Şi atunci are sens să văd fiecare concert care-mi iese în cale, indiferent de timpul scurs de la ultimul.

Fotografii

Posted in Concerte | Tagged , , , , , , | Leave a comment

Megadeth, Myrath & Dirty Shirt (Arenele Romane, Bucureşti)

În miez de vară, Arenele Romane devin locul unde se desfăşoară prezentarea unui dintre cele mai bune albume ale anului, iar mostra de care am avut parte la Graspop este mai mult decât suficientă pentru a mă pune în mişcare la ceas fierbinte de seară. Spun „mostra”, pentru că poţi cataloga astfel prestaţia Megadeth în cadrul unui festival în care nu este cap de afiş. Dar astăzi vom avea parte de atenţia completă a grupului american, aşa că singura speranţă este că acesta, în frunte cu imprevizibilul său lider, va avea chef de cântat. Când ajung la Arene, observ încă o dată „găselniţa” celor de la Phoenix Entertainment cu aşa-numitele „bilete negre”: cei care au cumpărat în pre-sales primesc o bandană şi un jeton de băutură, şi, cel mai important, pot intra mai devreme pentru a prinde loc bun la gard; mi se pare o idee muuuult mai bună decât ponegritele – adesea, pe bună dreptate – zone diferenţiate prin preţ, cu atât mai mult cu cât biletele acestea nu au costat în plus, însă le-au garantat organizatorilor un minim de vânzări.

Până atunci însă avem de-a face cu trupele de deschidere, într-o binevenită selecţie variată. Dirty Shirt este demult un nume în scena rock autohtonă datorită stilului atipic, autentic pe care-l adoptă cei şapte. Melanjul între mult metal, nuanţe hardcore, alternative, funk şi numeroase motive folclorice plasează Dirty Shirt între cele mai ingenioase grupuri de la noi, iar cea mai nouă dovadă o reprezintă cronicile pozitive pentru Dirtylicious. În plus, energia debordantă pe scenă este molipsitoare, element de bază când vrei să încingi audienţa din primele clipe ale serii; Dulce-i vinu, Moneyocracy sau Săracă inima me, însoţite de un permanent dialog cu publicul, fac parte din motivele pentru care acesta e show-ul Dirty Shirt care mie mi-a plăcut de la cap la coadă. Iar hora care se încinge la final îmi spune că nu numai mie.

Nu mă aşteptam să văd Myrath la un timp atât de scurt după ce am terminat de ascultat pe îndelete cel mai recent album, Legacy. Titlul discului este chiar traducerea cuvântului arab „myrath”, iar momentul unei astfel de numiri e cât se poate de potrivit: o trupă care şi-a atins maturitatea muzicală şi îşi cunoaşte bine identitatea. Iar aici găsim elementul comun între formaţiile de deschidere: deşi în cu totul alt fel decât Dirty Shirt, Myrath găseşte una sursa dintre sursele de inspiraţie tot în folclor şi, ţinând cont de bogata moştenire culturală a spaţiului de unde provin, tunisienii nu duc lipsă de elemente pe care să le modifice şi să le integreze în baza cât se poate de rock. Ancorate atât în metal-ul power/prog, cât şi în melodia fragmentelor populare arăbeşti, piese precum Believer, Get Your Freedom Back, Nobody’s Lives sau Beyond the Stars demonstrează că nu orice conţine ritmuri orientale se pretează la dansul din buric.

Din punctul meu de vedere, Dystopia este un album senzaţional, care demonstrează că Dave Mustaine & co. mai au multe de spus în scena metal internaţională. Iar pe scena mult mai mică a Arenelor Romane, dar frenetic aclamată de publicul extrem de numeros, se dezlănţuie maşinăria care poate fi uneori Megadeth. Piesele noi constituie aproape o treime din setlist şi aş vrea să spun că alegerea lor e inspirată, numai că… orice selecţie de pe album e inspirată; The Threat Is Real, Poisonous Shadows, Post American World şi Dystopia, deşi în tempo şi cu cârlige muzicale diferite, transmit acelaşi mesajul direct al rezistenţei într-o lume aproape apocaliptică. Pe Dave Mustaine, în studio ori pe scenă, îl poţi iubi sau urî, dar în niciun caz nu-ţi rămâne indiferent prin vocea sa atipică şi atitudinea între zeflemitoare şi arogantă; într-atât este de pregnantă imaginea sa de băiat rău, încât tinzi să nu-i observi calităţile de chitarist, pe lângă cele de compozitor. Acum însă este parcă mai uşor să vezi asta, când alături, la chitară principală, se află recent cooptatul Kiko Loureiro, cunoscut pentru activitatea din Angra; dialogul muzical dintre cei doi este savuros, perfect închegat şi contribuie din plin la dinamica show-ului, iar partea de backing-vocals n-a sunat niciodată atât de bine. În mod clar, şi publicul l-a adoptat repede pe Loureiro, dovadă steagul brazilian care flutură în primele rânduri.

Restul concertului este dedicat pieselor vechi şi foarte vechi; ca idee, cel mai „proaspăt” album prezent în seara aceasta e tocmai… Cryptic Writings, deci de acum aproape două decenii. E clar că ţinta o reprezintă publicul care a făcut demult cunoştinţă cu Megadeth, în perioada sa „clasică”, însă îmi pare rău că nu aud şi creaţii mai recente, care pot deveni la fel de uşor nişte „clasice”. Altfel, n-am de ce să mă plâng – Hangar 18, Tornado of Souls, Trust, Poison Was the Cure sau Sweating Bullets sunt pe placul oricărui metalist cu acte-n regulă, mai ales când apar într-o producţie de primă mână, cu Mustaine şi David Ellefson neobosiţi. Iar hit-urile sunt, care altele?, A Tout Le Monde cu aportul extensiv al spectatorilor, Symphony of Destruction pe riff-urile căreia se aude clar din public „Mega-deth, Mega-deth”, Peace Sells unde Vic Rattlehead intră în scenă şi – după binecunoscutul rămas-bun „You’ve been great, we’ve been Megadeth” – Holy Wars… The Punishment Due, încheierea perfectă pentru un spectacol de zile mari. Totul direct, natural, fără vorbe prea multe, însă cu mesajul transmis cât se poate de clar. O doză de onestitate lipsită de artificii, dar nu şi de complexitate când vine vorba despre muzică, transpusă în actul artistic al unei trupe de referinţă, aflată în continuare pe metereze. În plus, cum sunetul este excelent, iar durata depăşeşte un ceas şi jumătate, pot spune cu mâna pe inimă că e cel mai bun concert Megadeth pe care l-am văzut până acum.

Fotografii

Posted in Concerte | Tagged , , | Leave a comment

Padina Închisă (Munţii Piatra Craiului)

Nu intenţionam să plec pe munte weekendul acesta, dar propunerea lui Adi este extrem de tentantă, aşa că iată-mă sâmbătă dimineaţa cu bagajul pregătit pentru o tură de-o zi. Nu-mi amintesc prea multe despre călătoria până dincolo de Zărneşti alături de Adi şi Alex, pentru că dorm cea mai mare partea a ei, în speranţa că astfel recuperez puţin din orele pierdute de-a lungul săptămânii. La ora 9:30 parcăm maşina în dreptul unei stâne de pe drumul spre Plaiul Foii, trecem prin apa Râului Bârsa Mare şi pornim într-o acţiune de orientare şi boschetăreală spre Şaua Chiliilor (1077 m).

Ideea preluată după o hartă este destul de simplă: urcăm prin pădure pe una din potecile păstoreşti până în şaua respectivă unde ar trebui să întâlnim marcajul bandă albastră; această abordare ar trebui sa fie mai scurtă şi mai directă decât urmărirea de la început a acestui marcaj care merge destul de mult pe curbele de nivel. Zis şi făcut, numai că poteca pe care sperăm noi s-o urmăm se pierde repede, lăsându-ne să ne descurcăm singuri cu desişul pădurii. Totuşi, nu ştiu cum se face, dar orientarea băieţilor merge mai ceas decât ar şti şi ei, astfel că, după două ceasuri de asudat prin arşiţa umedă din codru şi după ce trecem de un fel de aven „împodobit” cu o cruce, întâlnim marcajul chiar lângă intrarea în Padina Închisă. Prea multe detalii n-aş şti să dau, însă blocurile de piatră din poteca turistică sugerează că am ieşit chiar în gura padinii – mai mult noroc nici că se putea. Valea începe cu un scurt pasaj de vegetaţie şi pădurice rară ce nu te-ar face să crezi că dincolo de ele, la nici cinci minute de mers pe o potecă abia ghicită din stânga noastră, se deschide o impresionantă cetate de piatră. De altfel, cea mai mare parte a drumul nostru se va aţine de umbra versantului drept al padinii, deci cel aflat pe stânga cum urcăm.

După cum ziceam, nu avem de urcat mult până când perdeaua verde se dă la o parte şi lasă loc zidurilor alb-cenuşii de calcar, strălucitoare în bătaia soarelui, cu zeci de turnuri, suliţe şi contraforturi ce par de necucerit. Şi totuşi, există nişte fisuri în această măreţie a fortăreţei Craiului, zone vulnerabile descoperite de alpiniştii vremii prin care aceştia au cucerit înălţimile crestei prin alte locuri decât drumurile „tradiţionale”. Una dintre aceste „breşe de securitate” dorim s-o explorăm şi noi astăzi – Padina Închisă, afluent ascuns al Padinii Şindrileriei. Panta nu foarte abruptă, brăzdată de o cărăruie, ne scoate iniţial lângă spaţiul ferit ce adăposteşte atât loc de bivuac pentru cei care vin să escaladeze aici traseele din Peretele Padinii Închise, cât şi mica grotă unde apare la suprafaţă Izvorul Padinii Închise. E destul de greu să alimentezi din firava captare de apă, dar undele reci mă fac să reumplu – cu mare grijă – bidonul. Acesta este un bun loc de pauză, de pus pe noi tot harnaşamentul tehnic şi de observare a două capre negre care vor insista să ne însoţească o bună parte din traseu. Gata echipat, Alex ne face pe mine şi pe Adi să ne vedem ca pe doi copii veniţi cu găletuşa şi lopeţelele la tovarăşul inginer constructor.

Începem din nou să urcăm spre locul unde valea se îngustează şi tocmai atunci norii negri care au luat nu demult faţa soarelui strălucitor încep să toarne. Dar să toarne aşa, fără niciun preaviz. Nici nu ştiu de unde prindem atâta viteză pe grohotişul instabil, dar în doi timp şi trei mişcări ajungem la grota încăpătoare ce se cască undeva la baza Peretelui Padinii Popii. Petrecem aici mai bine de jumătate de ceas, timp în care eu am mai multe reprize de aţipit, iar băieţii se apucă de redecorat: cum se bat pitoanele, cum se folosesc nucile şi friend-ul – e o întreagă activitate de bricolaj în jurul meu. Nu suntem deloc tentaţi de combinaţia „stâncă udă”, aşa că nu continuăm decât când ploaia se opreşte complet, adică pe la ora 13:15.

Urcăm pe grohotiş şi încercăm să ţinem stânga, pe un culoar tot mai îngust unde apar primele trepte de piatră dificile – de-a dreptul mizilic pentru capra neagră care trece în fugă pe lângă noi, într-o demonstraţie de viteză şi agilitate. Suprafeţele netede, spălate de-a lungul anilor şi încă umede, strălucesc nefiresc în soarele care ne aruncă din nou săgeţi. Totuşi, există moduri încă uşoare de a le urca, deşi nu mai punem chiar complet bază în aderenţa bocancilor noştri. Obstacolul cu adevărat măreţ al acestei părţi a padinii este Săritoarea de sub Găvan, un perete aproape neted cum îl priveşti chiar din faţă. Stăm şi ne uităm puţin pe unde s-ar urca, iar Alex decide să plece cap, pe fisura zdrelită din stânga acestui perete. La o analiză mai atentă, constatăm că obstacolul s-ar depăşi mai uşor şi mai prin stânga, practic înainte de faţa aceea netedă, cu un mic ocol; pitoanele pe care le vom observa mai târziu confirmă această „teorie”, însă pentru moment Alex ţine neapărat să se folosească de asigurările mobile. Adi îl filează în timp ce urcă încordat, fixează prima nucă, mai înaintează doi paşi, o fixează ceva mai sus şi pe a doua, se prinde de buza de sus a săritorii şi… pac-pac, nucile cad una după alta şi se opresc în reverso-ul lui Adi. Eu înlemnesc cu privirea la Alex şi speranţa că a ajuns la loc sigur, Adi se uită-n sus şi-n jos pe coardă între locul unde erau nucile şi unde sunt acum, nevenindu-i parcă să creadă, iar pe Alex îl buşeşte râsul. Nasol moment, dar trecem repede peste el, pentru că trebuie să urcăm şi noi în timp ce ploaia a reînceput. Totuşi, parcă am dori abordarea „clasică” prin extrema stângă şi o luăm conştiincioşi pe acolo, fără rucsacii care sunt deja sus, la Alex. Urcă mai întâi Adi, apoi eu şi constat că pe vreme uscată n-ar fi neapărat nevoie de asigurare pe aici – prizele sunt destul de generoase, iar treptele nu atât de friabile ca în alte părţi.

Locul unde e pitonul de regrupare este destul de îngust, ploaia tot mai deasă, aşa că Alex pleacă rapid mai departe, tot pe partea stângă. Ceea ce urmează nu s-ar numi chiar săritoare, ci mai degrabă un jgheab sfărâmicios, abrupt, pe care acum apa şiroieşte într-o veselie. Bucăţele mici de calcar au reuşit să astupe pitonul de jumătatea zonei ascendente, aşa că Alex asigură ceva mai sus, acolo unde se termină urcuşul. Eu pornesc a doua şi văd respectivul piton doar pentru că mi se pare că în faţa mea a apărut un mare… limax; de fapt, e partea din inelul ruginiu care n-a fost acoperită de pietricele. Îl curăţ şi urc mai departe, dar locul unde stă Alex nu prea permite un al doilea om în poziţie comodă; din fericire, cât îmi caut un loc mai bun, zăresc mai jos spre dreapta un alt piton, aşa că mă asigur în el şi aştept să apară şi Adi. Acesta rămâne în coardă şi continuă traversarea padinii spre dreapta, pe un pasaj destul de expus şi deloc tentant când iarba e udă. La capătul său, Adi nu mai găseşte vreun piton, dar improvizează o balustradă legând coarda de un bolovan masiv. Mă „atârn” pe balustradă şi mă alătur lui, după care vine şi Alex, cu coardă cu tot. Cât strâng băieţii echipamentul, eu mai fac câţiva paşi în sus şi reuşesc să cuprind din priviri întreaga padină, atât amfiteatrul din care am urcat, cât şi continuarea spre înălţimi. În dreapta se profilează un grohotiş „încântător” prin care se face accesul spre trasul turistic Brâna Caprelor, iar în stânga apar Vâlcelul Săritori de sub Găvan, abrupt şi precedat de vegetaţie, precum şi Hornul Negru. Greu de confundat datorită culorii, acesta ne confirmă că – într-adevăr – am trecut de Săritoarea de sub Găvan; ceea ce pare puţin ciudat, pentru că diversele descrieri menţionează alte două săritori înaintea ei, iar noi identificăm, cu indulgenţă, una singură.

Continuăm urcuşul uşor dreapta pe un grohotiş sinistru în stropii unei noi reprize de ploaie, încercând să ne ţinem cât mai aproape de perete în ideea că mai punem din când încât piciorul şi pe ceva stabil şi să ne bucurăm că totuşi tunetele se aud departe. La capătul lui, vedem ramificaţia în stânga spre Vâlcelul Secundar al Padinii Închise, cel ce face legătura cu creasta în Şaua Padinii Închise şi din care se desprinde Hornul Mare. Hotărâm că îl lăsăm pe acesta pentru altă, chiar dacă e partea cu adevărat interesantă a turei, însă mult prea grea şi lungă pentru o zi cu averse, în care orele au ajuns deja la 15. Totuşi, parcă e prea devreme să ne retragem, aşa că o luăm spre stânga în ideea de a explora începutul vâlcelului. Traversăm o altă zonă de grohotiş, parcă ceva mai cuminte, apoi contemplăm de la bază silueta şerpuită a văioagei ascendente, care se strecoară între Peretele Padinii Închise şi Peretele Orga Mare. Lăsăm rucsacii la prima săritoare şi decidem să urcăm o vreme, măcar să vedem cum se prezintă şi poate identificăm şi locul de desprindere a hornului. Adi o ia din loc şi, după ce confirmă existenţa unui piton undeva deasupra, necesar rapelului ulterior, pornim şi noi la deal. Această primă săritoare (formată din două praguri succesive) se urcă uşor la liber, ceea ce nu putem spune despre cea care o urmează – o faţă spălată fără prea multe prize pentru mâini. Mie mi se pare mai abordabilă pe stânga, unde câtva trepte din piatră se amestecă între porţiuni de iarbă, însă aceasta – când e udă – este mai înşelătoare decât stânca.

După încercarea eşuată a lui Adi, urcă Alex cap, crăcănat cât e de lung şi cu piciorul stâng bine înfipt într-o muchie verticală; când ajunge sus, găseşte un piton chiar în buză, apoi mai urcă puţin şi îl caută pe al doilea, în peretele înălţat dincolo de un prag înierbat. Cum nu-l găseşte şi nu-l găseşte, bate unul nou-nouţ, de pus în ramă, şi ne filează de acolo. Ceva mai scund, Adi reuşeşte să abordeze săritoarea cam în acelaşi fel ca Alex, moment în care eu sunt convinsă că nu voi putea urca – am picioarele şi mai scurte, iar Adi abia a ajuns la muchia aia cu vârful bocancului. Când îmi vine rândul, confirm cele de mai sus: pendulez cu piciorul, dar nici pomeneală să dau în muchie; totuşi, habar n-am cum reuşesc să găsesc o mică priză şi, cu genunchiul stâng la gură, să mă împing în ea. Hopa sus, pe iarbă şi apoi la pitonul unde sunt deja băieţii; de aici, vâlcelul apare şi mai impresionant, cu săritori şi feţe complet netede. În faţa noastră se află un alt obstacol şi, dincolo de el, încercăm să ne dăm seama care ar fi intrarea în Hornul Mare, rămas în continuare invizibil pentru noi. Totuşi, nu ne mai aventurăm mai departe şi ne notăm în minte cam cum ar sta lucrurile. Ne pregătim de rapel şi îi dăm în jos, destul de repede, apoi luăm în sfârşit un prânz întârziat.

Revenim la grohotişul părăsit mai devreme şi îi urcăm ultima bucată, extrem de neplăcută, până când ieşim, la ora 18:30, în banda albastră din Brâna Caprelor. Aici facem dreapta şi începem să coborâm – mai întâi uşurel, apoi mai pronunţat – spre Refugiul Diana (1480 m). Ne mai bucurăm o vreme de spectacolul amurgului, când soarele trimite raze portocalii în Orga Mare şi pereţii padinilor ce converg până la urmă spre Vârful Turnu. Mai departe ne strecurăm pe sub pereţii nordici din care se desprinde semeţ Turnul Mic al Dianei, pentru ca apoi să intrăm în pădure şi să ajungem, în scurt timp în refugiul din Curmătura Prăpăstiilor. Este ora 19:15 şi poposim puţin pentru analiza hărţii montate lângă micul iglu roşu, apoi cotim dreapta, într-o coborâre susţinută prin desiş. Reuşim să identificăm locul unde am dibuit de dimineaţă marcajul.

Nu sunt foarte încântată de ideea reluării drumului nostru matinal, mai ales pentru că îmi cam dau de furcă rădăcinile ude, dar până la urmă mă conformez şi pornesc la vale. N-am ce descrie mare lucru aici, doar că reuşim să o ţinem cât de cât drept până prindem o muchie ajutătoare, iar mai jos ieşim într-o poiană înconjurată de aluni şi bine scurmată de porcii mistreţi. Aici întâlnim un drum de căruţă care ne scoate complet din pădure, într-un moment al serii când calcarul Craiului se colorează într-un roşu pal, seducător şi misterios. Mai avem însă destulă lumină cât să identificăm locurile prin care ne-am preumblat azi, înainte de a lua din nou contactul cu aşezările umane. Ajungem în curând la stâna unde am lăsat maşina, trecem apa de data aceasta pe un pod solid şi pornim spre casă. Este ora 21 şi avem ceva de mers, iar băieţilor le cam ghiorăie maţele, aşa că oprim pentru o cină extrem de târzie în Buşteni. Apoi reluăm şoseaua spre Bucureşti, ocazie cu care firul se taie complet la mine – îmi permit, că nu sunt copilot. Nu ştiu exact ce visez, dar trebuie să se lege cumva de traseul de azi extins cu Hornul Mare.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment

Other Side (Myrath)

Un nume de care am aflat în ultimii ani, prin întâmplarea unui concert care-l avea între trupele de deschidere, este probabil şi cel mai interesant demers exotic din lumea metalului progresiv: Myrath. Muzica formaţiei tunisiene este o ţesătură autentică de forţă metal şi influenţe folclorice arăbeşti, acestea din urmă excelent modificate şi integrate în baza rock, nu doar simple reproduceri pe instrumente moderne ale temelor etnice. Albumul lansat anul acesta, Legacy, are ca titlu traducerea în engleză a termenului arab „myrath”, ceea ce nu e o întâmplare: al patrulea disc arată o trupă matură, ajunsă la o personalitate bine definită, care ştie ce şi cum să spună folosindu-se intens şi original de bogata moştenire culturală a spaţiului în care a apărut. În zece ani de existenţă, Myrath a devenit o individualitate greu de confundat în scena metal internaţională, lucru deloc rău pentru primul grup tunisian care a semnat cu o casa de discuri. Iar celor care nu sunt convinşi că nu orice ritm arăbesc înseamnă manea le propun piesa de încheiere, Other Side, iar dacă le ridică o sprânceană ar face bine să asculte albumul de la început, pentru că mi-a fost foarte greu s-o selectez.

Posted in Colţul cu muzică | Tagged , | Leave a comment

Vâlcelul Stâncos – Brâna Aeriană – Creasta Văii Albe – Valea Căldărilor (Munţii Bucegi)

Îmi doresc să ajung pe Brâna Aeriană încă de când am aflat primele detalii despre ea, şi anume că, în ciuda clasificării 1A, acest traseul alpin al Bucegilor îţi cască sub picioare un abrupt covârşitor. Şi au trecut mulţi ani de atunci, presăraţi fie cu ocazii când n-am putut ajunge, fie cu lipsa cuiva care să-mi îndrume paşii pe acolo, fie cu anulări din cauza vremii proaste. Şi, credeţi-mă, numai pe vreme proastă nu vrei să te plimbi pe acolo. Iată însă că Adi îmi dă de veste de vineri că duminică are de gând să facă Aeriana, alături de Cos şi de Alex. Acesta din urmă a mai parcurs acest traseu şi ne putem baza pe el şi pe schiţele din dotare că vom nimeri intrarea spre brână, partea cea mai dificilă a turei. Îl informez şi pe Hike de acest demers şi plec împreună cu el duminica în zori spre Buşteni, unde ne întâlnim cu ceilalţi băieţi, rămaşi în staţiunea prahoveană după o incursiune destul de epuizantă în Crai, cu o zi în urmă. De altfel, cu toate că nu poate să-mi pară bine că au ajuns la pensiune după miezul nopţii, mă bucur puţin de faptul că nu vom avea o tură în viteză…

La 9:30 pornim de la Căminul Alpin (925 m) pe deja des bătuta potecă, ultima dată la ultima tură în Bucegi: triunghi roşu pe Plaiul Munticelului, La Troiţă, desprinderea nemarcată pe lângă buza Văii Albe, din nou desprinderea pe la Adăpătoarea Urşilor spre Refugiul Coştila (1690 m), pe sub Peretele Vulturilor. Chiar înainte de Ţancul Mic şi Valea Coştilei, la ora 10:30, tragem cu nesaţ vremea bună în piept şi, în loc să ieşim în valea însorită, ne adâncim în pădure – drept în sus şi apoi stânga destul de mult, oarecum într-o curbă de nivel ce lasă în urmă firele Vâlcelului Pietros şi al Vâlcelului Policandrului, oprindu-se în dreptul Vâlcelului Stâncos în locul numit La Pândă. Aici ne punem căştile, cotim dreapta şi începem să urcăm, cu peretele acestui ultim vâlcel aproape în permanenţă lângă noi. Câştigăm repede altitudine prin pădure datorită pantei susţinute, dar uşor de căţărat atât în porţiunile înierbate, cât şi în cele bolovănoase, mai ales că vine în ajutorul nostru o secţiune de cabluri pentru depăşirea celui mai umed segment. Odată ieşiţi în golul alpin, urmează o serie de serpentine ceva mai largi, printre jepi, stânci şi imagini spectaculoase cu abruptul răsăritean; totul pe sub aripile fluturaşilor de stâncă, aceste păsări micuţe, cenuşii cu roşu, aflate într-un zbor permanent.

Depăşim fără să ştim a le dibui din ochi intrările pe Brâna Policandrului, Brâna Suspendată şi Brâna Interzisă, deşi pe acestea trei le-am putut observa desenate pe faţa stâncoasă când eram mult mai jos, sub Peretele Policandrului; spre deosebire de Brâna Aeriană, invizibilă din acelaşi unghi, dar pe care e musai s-o nimerim. Şi iată că în curând o facem, în jurul orelor 13:30: cel mai larg viraj la dreapta, cu o belvedere superbă şi sălbatică spre Circul Văii Albe şi frumoasele sale Albişoare, înseamnă începutul Brânei Aeriene. Această porţiune de cărare, deseori abia ghicită dacă nu ştii unde să te uiţi, este probabil una dintre cele mai interesante zone suspendate deasupra abruptului din munţii noştri. Scurtă, apărată de un perete impenetrabil, mai lată decât apare în unele fotografii de-a dreptul înfricoşătoare, brâna este greu de descris altfel decât extrem de frumoasă. De-acum echipaţi şi cu hamuri, ne ancorăm cu câte un anou pe unul dintre cablurile întinse conştiincios de-a lungul potecii şi o parcurgem într-o uşoară urcare. În ciuda aspectului înşelător, pe care-l poate căpăta din multe unghiuri, brâna nu prezintă deloc probleme atunci când zăpada lipseşte şi stânca este uscată; asigurările sunt în special pentru un confort psihologic, mai ales în momentele când ne lăsăm peste hău în ideea de a prinde vreun cadru spectaculos. Altfel, din punctul meu de vedere, singura obligatorie este casca; şi, evident, voia bună în cantităţi nelimitate.

Capătul superior al Brânei Aeriene este sub colţul ce marchează şi finalul Crestei Uriaşului. Aici facem pauza de masă, într-o mică înşeuare cu belvedere superbă atât spre Caraimanul încununat de cruce, cât şi spre Coştila. Odihniţi şi încântaţi, pornim în stânga pe Creasta Văii Albe, într-un urcuş destul de susţinut, dar fără dificultăţi tehnice atâta timp cât urmezi potecile bine conturate; în plus, panta se termină repede, pe un prag ce oferă o nouă privelişte de tăiat respiraţia. Întinşi pe burtă ca nişte popândăi, admirăm cu nesaţ ieşirea din Fisura Albastră, trădată doar de pitoane. Doar câţiva paşi mai sus intersectăm Brâna Mare a Coştilei, lată şi plină de invitaţii în acest loc; îi ignorăm însă tentaţia şi continuăm ascensiunea cu Hornul lui Gelepeanu, prin care ieşim la ora 16 în cel mai înalt punct al traseului de astăzi, Platoul Bucegilor, pe sub releul de pe Vârful Coştila (2490 m).

Facem câţiva paşi pe banda roşie din drumul de creastă, având permanent în vizor priveliştea înnorată, aproape ameninţătoare, spre Vârful Omu, în contrast cu soarele care încă arde pajiştile alpine dimprejur. Aruncăm niscaiva priviri în jos, prin Valea Mălinului şi Valea Priponului, apoi ne îndreptăm către intrarea în Valea Căldărilor, pe lângă doi stâlpi „legendari”, pare-se vestigiile unui fost adăpost de vânătoare. Cu o pantă lungă şi înclinată în faţa noastră, coborârea se face rapid şi comod ba pe iarbă, ba pe stâncă, în timp ce lăsăm în urmă Omu pentru pitoreasca imagine a Muntelui Morarului, cu inconfundabilele sale Ace. Asemănătoare cu Valea Priponului, Căldările este şi mai lejeră pe timp de vară; cotarea 1A se justifică probabil doar prin faptul că nu există nimic mai jos de atât, însă este excelentă ca variantă de retur după un traseu alpin mai dificil, tehnic sau măcar ca efort.

După un ceas şi jumătate dăm în intersecţia cu banda galbenă din Valea Cerbului şi de acum continuăm pe acest marcaj mult timp, lăsând în urmă intrările în văile Priponului, Caprelor, Urzicii şi Ţapului. Trecem astfel de Poiana Coştilei (1310 m) şi urmăm ceea ce se numeşte Drumul Fânului – ocol pe sub Vârful Gâlma Mare (1419 m) până în forestierul care duce la Gura Diham. E ora 18:30 şi coborârea se îneacă parcă în praful, fumul şi gălăgia de aici; putem respira din nou abia când punctul galben şi triunghiul albastru se desprind în dreapta, prin pădure. Această scurtă, ultimă urcare ce taie curbele ne salvează de la plictiseala drumului aglomerat, mai reduce din timp şi ne scoate înapoi la Căminul Alpin, cam pe la ceasul 19:30. Un calcul rapid indică zece ore de traseu, destul de decent în condiţiile în care n-am alergat (poate doar un pic la vale), ne-am bucurat în pauze de panoramele generoase şi – ăştia mai maniaci – am făcut fotografii pe săturate.

În timp ce savurez o bere brună, remediu pentru deprimarea drumului spre casă, îmi cimentez impresiile. În mod clar, traseul Brânei Aeriene este mult mai uşor decât mă aşteptam, cu toate descrierile care mă asigurau de aceasta. Este probabil cel mai frumos nemarcat lejer din Bucegi şi merge chiar să iei DSLR-ul pe el, lucru de care voi ţine neapărat cont dacă mai ajung pe Aeriană.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Queen & Adam Lambert (Piaţa Constituţiei, Bucureşti)

Probabil că multă lume s-a întrebat încă de la începutul turneului ce poate însemna, mai ales în concert, Queen fără Freddie Mercury, întrebare oarecum îndreptăţită chiar dacă numele lui Brian May şi Roger Taylor sunt în aceeaşi măsură sinonime cu al trupei. Totuşi, celebrul solist vocal nu a însemnat numai o bună parte din personalitatea trupei, ci un simbol în sine. În toamnă se împlineşte un sfert de secol de la moartea uneia dintre cele mai cunoscute voci rock, iar marea de oameni ce invadează piaţa demonstrează că, după atât timp, show-ul trupei cu care este asociat până la confundare nu poate fi trecut cu vederea.

Deşi de obicei nu fac asta, trec aproape fără oprire peste deschiderea în trei acte. La gestul meu poate neprofesionist contribuie câteva circumstanţe atenuante: oboseala după o noapte petrecută în aeroport, patru zile de festival inundat de noroi şi canicula furibundă din Bucureşti îmi taie complet cheful şi răbdarea de a urmări cu atenţie Electric Pyramid, Jeremy? şi Grimus. Probabil că aş reveni la sentimente mai bune dacă măcar vreuna din aceste formaţii ar avea ceva să-mi spună, dar nu regăsesc nimic din gusturile mele muzicale în compoziţiile sau prestaţia lor. Îmi pare rău, dar nu cred că am avut vreodată mai acută senzaţia că se putea sări fără nicio problemă peste trupele de deschidere…

În timp ce privesc în jurul meu, acolo unde se strâng mii de oameni de toate vârstele, cu parteneri, copii, părinţi şi chiar bunici, îmi dau seama că probabil sunt unul dintre puţinii spectatori care nu numai că n-a fost niciodată fan Queen, dar nici nu rezonează în mod special cu grupul britanic. Fără să-i contest cu nimic importanţa şi influenţa avută dincolo de scena rock, Queen intră adesea pentru mine la categoria „şi altele”, păstrându-mi însă dreptul de a-mi plăcea extrem de mult câteva piese. Menţionez aceasta pentru a justifica faptul că, în cele ce urmează, nu voi cădea în vreo stare extatică brodată cu epitete superlative; consideraţi-vă deci avertizaţi.

Cortina enormă desenată cu logoul trupei este „împunsă” de roţi de lumini până când cade în valuri, anunţând un spectacol în toată puterea cuvântului. Acesta are trei motoare, aflate mai în faţă sau mai în spate, dar excelent turate – cei doi membri din „clasicul” Queen, chitaristul Brian May şi bateristul Roger Taylor, cărora li se adaugă carismaticul solist Adam Lambert. Deşi din generaţii complet scindate şi cu înfăţişări aflate la poli opuşi, cei trei devin o adevărată maşină muzicală, ideală pentru a transpune pe scenă spiritul Queen. Într-atât încât tinzi să uiţi de muzicienii aflaţi în penumbră care mânuiesc basul, clapele şi restul de percuţie.

Dacă May şi Taylor sunt „de-acolo”, din film, sprâncenele se ridică inevitabil în direcţia lui Lambert. Nu poţi însă să nu recunoşti, imediat după The Hero, că, în ciuda înfăţişării (poate antipatice) care s-ar potrivi mai degrabă spectacolelor altor genuri muzicale, câştigătorul „American Idol” se integrează perfect în show. Iar în ceea ce priveşte calităţile vocale, totul este clar: omul e genial; nimeni nu-i poate reproşa decât un singur lucru, acela că nu e Freddie Mercury. Şi chiar şi asta cade în fundal în timpul pieselor unde părţile sale vocale se succed cu înregistrări ale lui Mercury sau se suprapun magistral cu acestea.

În ceea ce priveşte selecţia pieselor, nu cred să fie cineva nemulţumit – toate hit-urile sunt acolo, înconjurate de jocuri de lumini, proiecţii din arhiva trupei, schimbări de recuzită şi o excelentă dinamică a scenei: Another One Bites the Dust, Somebody to Love, A Kind of Magic, Under Pressure, Crazy Little Thing Called Love, I Want to Break Free, I Want It All, Radio Ga Ga sau We Will Rock You. Între acestea apar şi propriile mele preferinţe, cele care mă fac să mă bucur de ele cât de întregul concert – Love of My Life (cu partea vocală asumată de May şi de întreaga audienţă), Who Wants to Live Forever, Bohemian Rhapsody (piesă pentru care, să fi fost singura înregistrată vreodată de Queen, trupa îşi merită cu prisosinţă locul în istorie) şi We Are the Champions. Perfect.

Fotografii

Posted in Concerte | Tagged , | Leave a comment

Plimbări belgiene: Antwerp

Al doilea oraş ca importanţă al Belgiei şi al doilea port ca mărime al Europei (după Rotterdam), flamandul Antwerp (sau, în variantă francofonă, Anvers) se întinde de-a lungul Râului Scheldt şi priveşte către Marea Nordului prin Estuarul Westerschelde. Istoria locului începe, conform dovezilor arheologice, undeva în secolul al II-lea, la întrepătrunderea civilizaţiilor romană şi galică; prima sa menţionare apare în secolul al IV-lea, ca aşezare a francilor germanici, cei care îi şi dau numele. Mica cetate începe să crească spre sfârşitul primului mileniu, când râul se transformă în frontiera nordică a Imperiului Romano-German, însă devine cu adevărat importantă abia în secolul al XV-lea, odată cu transformarea sa în capitală europeană a zahărului, cu deschiderea Bursei şi cu declinul mult mai cunoscutului Bruges. Datorită caracterului cosmopolit dezvoltat în contextul în care conducătorii cetăţii sunt aristocraţi bancheri ce nu au voie să se implice în comerţ, Antwerp devine în secolului al XVI-lea cel mai bogat oraş al Europei şi profită din plin de trei expansiuni economice: piaţa hârtiei, importul de argint american şi industria textilă. Însă această înflorire bruscă are un final la fel de brusc, bazat pe cauze asemănătoare: apariţia concurenţei cu numele de Amsterdam. În plus, Reforma loveşte la fel de violent ca în întregul teritoriu al Ţărilor de Jos, iar o consecinţă imediată este încheierea raporturilor economice cu Spania cea catolică; însă adevărata tragedie a oraşului o reprezintă invazia trupelor iberice, cunoscută şi sub numele de Furia Spaniolă, înecată în sângele unui masacru în toată regulă şi sub ruinele lăsate în urmă. Comerţul Anwerpului este complet ucis de încheierea navigaţiei pe râu şi primul semn de resuscitare vine abia la începutul secolului al XIX, când Bonaparte, observându-i aşezarea strategică vizavi de insula britanică, decide lărgirea portului. Chiar dacă planurile sale nu apucă să fie finalizate, cetatea primeşte câteva decenii mai târziu un nou inel de fortificaţii, pe măsură ce este sesizată importanţa sa pentru nou-născutul stat belgian. Tot din cauza portului său, Antwerp devine ţinta germanilor în ambele Războaie Mondiale şi este ocupat de două ori în urma asediilor susţinute. Secolul al XX-lea, început prin prima ediţie a Mondialelor de Gimnastică, transformă un Antwerp postbelic într-o adevărată metropolă şi centru nordic al modei, în timp ce turismul şi organizarea evenimentelor culturale de mare amploare se adaugă activităţilor tradiţionale bazate pe comerţul riveran.

Cum oraşul din nordul Belgiei este şi un aglomerat nod feroviar, cel mai bun loc pentru începutul unei incursiuni este principala sa gară, Antwerpen-Centraal; construită la începutul secolului al XX-lea, interesanta construcţie civilă se prezintă în toată splendoarea sa neo-barocă, în care eleganţa marmurei şi a suprafeţelor aurite este completată de tunelul enorm din metal si sticlă, arcuit pe deasupra celor trei nivele de căi ferate. Una dintre impunătoarele faţade se deschide în Koningin Astridplein, acolo unde câteva frumoase clădiri Art Nouveau precum Societatea Regală de Zoologie ascund intrarea în Grădina Zoologică, presărată cu mozaicuri colorate.

De la ieşirea principală a gării, drept în faţă, porneşte Keyserlei, iar intersecţia acesteia cu aglomerata Frankrijklei conturează pe dreapta Vlaamse Opera, cu silueta sa neoclasică şi serioasă din primii ani ai secolului al XX-lea. În continuare, Leysstraat se opreşte la picioarele statuii pictorului flamand David Teniers cel Tânăr, pentru ca apoi paşii să se succeadă repede în Meir, principala arteră comercială a centrului, unde magazinele cu ştaif, hotelurile şi sediile bancare se succed printr-un numitor comun – eleganţa clădirilor care le adăpostesc, majoritatea exponate ale barocului târziu şi ale neoclasicismului, numai bune să înconjoare statuia albă a lui Antoon van Dyck.

O primă deviaţie de la Meir se încheie în faţa unui edificiu destul de retras, discret, cu exteriorul gotic ridicat în secolul al XV-lea. Sint-Jakobskerk este însă tributară cumpenei dintre stilurile arhitectonice, astfel încât interiorul se desfăşoară ca o explozie barocă, plină de forme, texturi şi culori. Altarul şi corul sunt deosebite, însă principala atenţie se îndreptă către un colţ aproape ascuns al bisericii, acolo unde se află mormântul lui Peter Paul Rubens, de al cărui nume se leagă o bună parte din istoria artistică a oraşului. Oarecum diametral opus bisericii faţă de axa descrisă de Meir se află Wapper, un scuar al fântânilor arteziene care îndreaptă călătorul către Rubenshuis, casa memorială a pictorului.

Alte căi ocolite, care încearcă să nu ţină cont de ploaia rece şi continuă, duc la Graanmarkt, acolo unde viaţa culturală pulsează în jurul Bourlaschouwburg, clădirea neoclasică a teatrului fondat în secolul al XIX-lea de către Pierre Bourla, arhitectul care a schimbat în bună parte înfăţişarea urbei.

Ceva mai încolo, o încrengătură de străduţe cu nume de sfinţi – Sint-Antoniusstraat, Sint-Andriesstraat – ajunge la Sint-Andrieskerk, construită în secolul al XVI-lea; ca şi mai devreme, exteriorului ancorat în goticul târziu îi corespunde un bogat interior baroc, în mijlocul căreia se remarcă orga şi oratoriul sculptat în lemn. În plus, aici îşi pune amprenta şi modernitatea, într-o încercare de a reda viaţa unei femei prin „contactul” său cu solul: primii botoşei de bebeluş, pantofiori de copilă, patine cu rotile, tenişi adolescentini, botine cu toc, pantofi comozi de cucoană în vârstă, papuci bătrâneşti, scaun cu rotile şi, într-un final, locul de îngropăciune.

De aici, cea mai scurtă cale căre buricul centrului este Nationalestraat, care ajunge în Groenplaats; aici statuia lui Rubens este flancată de luxoasa faţadă a hotelului Hilton şi de zidurile ca de garnizoană a principalului lăcaş de cult din Antwerp, Onze-Lieve-Vrouwekathedraal. Impunătoarea structură gotică din secolul al XIV-lea descrie un spaţiu enorm, invadat de lumina colorată ce străbate frumoasele vitralii. Altarul, una dintre capelele laterale şi cele două tabernacole principale laterale sunt zugrăvite de pensulele lui Rubens. Imaginea este întregită de heraldicele care decorează nişele, de capela opulentă dedicată Fecioarei din Antwerp şi de cripta cu morminte vechi pictate pe interior.

Două străduţe înguste ajung în Hendrik Conscienceplein, acolo unde o mică fântână încadrează statuia scriitorului Hendrik Conscience, cel care este considerat bastionul literaturii de limbă neerlandeză în timpul ocupaţiei franceze. Vizavi se înalţă din secolul al XVII-lea Sint-Carolus Borromeuskerk; din păcate, nu este un lucru uşoară să găseşti această biserică deschisă, aşa că tot ce poţi face este să-i admiri bogata faţada barocă şi să îţi continui drumul spre Grote Markt, piaţa centrală.

Aici surpriza o reprezintă imaginea primăriei, pentru că, spre deosebire de obişnuita siluetă gotică propusă de suratele mai mari sau mai mici (Bruxelles, Gent, Bruges), acest Stadhuis ridicat în secolul al XVI-lea preferă înfăţişarea renascentistă – iar sobrietatea liniilor este îmblânzită de steagurile multicolore ce flutură la geamuri. În acelaşi ton renascentist, pitorescul scuar se desfăşoară între casele ghildelor, cele mai multe purtând încă blazonul „castei” medievale. În centru, arteziana Brabofontein aruncă în toate părţile cu apă, în timp ce statuia lui Silvius Brabo aminteşte de legenda cetăţii, în care uriaşul care cerea bir pentru trecerea pe Scheldt şi care tăia mâna celor ce refuzau plata este învins de eroul înfăţişat aici în bronz.

Una dintre arterele ce pornesc radial din Grote Markt este Hofstraat, acolo unde Huis Den Rhyn, cladirea Bursei din secolul al XV-lea, păstrează şi acum curtea interioară cu arcade gotice şi turn de observaţie. Puţin mai încolo, pe Vleeshouwersstraat, Vleeshuis („Casa Măcelarului”) cu ale sale turle ţuguiate şi cărămizi roşii reprezintă transpunerea goticului târziu, din primii ani ai secolul al XVI-lea, într-o construcţie civilă cu rol cât se poate de prozaic. Alături se află Veemarkt, deschisă brusc spre un exponat al aceleiaşi perioade şi al aceluiaşi stil, de data aceasta religios: Sint-Pauluskerk, încununată cu o impunătoare turlă barocă.

Plimbare continuă pe Jordaenskaai, cea care însoţeşte o vreme malul Râului Scheldt prin dreptul barjei „Lauranda”. Prima care întâlneşte privirile este fortăreaţa Het Steen, construită în primii ani ai secolului al XIII-lea pentru controlul traficului riveran; în acest spaţiu medieval au astăzi loc expoziţii şi ateliere, inspirate parcă de crenelurile cenuşii, arcadele gotice şi simbolurile religioase. De aici porneşte, suspendată pe lângă apă, o promenadă vântoasă până la Pavilion Noorderteras, o delicată structură neogotică de la sfârşitul secolului al XIX-lea, întrucâtva replica în miniatură, modernă şi cizelată a pietroasei citadele. Drumul pe lângă apă se continuă prin Tavernierkaai, la capătul căruia se înalţă tot de la sfârşitul secolului al XIX-lea Loodsgebouw, clădirea neogotică a centrului de navigaţie, vital în siguranţa mateloţilor; nu este de mirare că intrarea sa este păzită de monumentul ridicat în memoria ostaşilor căzuţi în al Doilea Război Mondial, încercând să apere strategicul port.

Din păcate, vremea urâtă, rece şi ploioasă, mă face să închei aici explorările din Antwerp şi să fac cale întoarsă spre gară, printre zecile de terase care mai de care mai îmbietoare, prin aspectul pitoresc şi miresmele culinare. Două alte lucruri pe care mi-ar fi plăcut să le văr sunt vechiul Begijnhof, atât de specific aşezărilor belgiene, precum şi cartierul Zurenborg, unde clădirile Art Nouveau de pe Cogels-Osylei trebuie să fie o adevărată încâtare.

Fotografii

Posted in Aşezări urbane | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Graspop Metal Meeting: Atmosfera

Aşa cum spuneam, o parte importantă a marilor festivaluri – aproape la fel de importantă ca muzica în sine – este atmosfera care se ţese asupra concertelor, spaţiului dintre ele, corturilor din camping, aşezărilor care găzduiesc evenimentul şi oamenilor care participă, într-un fel sau altul, la scena mult mai largă decât cea pe care se perindă trupele. Partea bună din momentul în care planific călătoria la Graspop Metal Meeting (sau ’Hraspop, cum pronunţă localnicii flamanzi) este că, de bine de rău, am mai scos nasul pe la astfel de desfăşurări de forţe metalice şi ştiu că n-au nicio treabă cu ceea ce întâlnim în România. Fără să spun că ce-i pe la noi e nasol – ar fi şi fals, dacă ţinem cont de festivaluri cu tradiţie, care au început să devină cunoscute la nivel european tocmai datorită unor ediţii extrem de reuşite, însă scara la care se desfăşoară anumite evenimente de gen în ţări precum Germania, Franţa sau – urmează să aflu – Belgia este din cu totul alt film. Chiar şi în condiţiile în care lucrurile sunt puţin încordate: chiar în preziua plecării noastre, serviciile belgiene şi franceze avertizează că un grup nou de terorişti a sosit în Europa, s-a împărţit între cele două ţări şi sunt vizate locurile aglomerate din capitale şi provincie – metrouri, gări, aeroporturi, stadioane, centre comerciale, cluburi, festivaluri – deci, pe scurt, tot şi orice.

Am fost pusă de relativ curând în temă că iarna în Belgia e cald şi plouă, iar vara în Belgia e cald şi… plouă. Iar dacă mai pun la socoteală faptul că Dessel se află în apropierea deschiderii spre Marea Nordului, decizia pentru două piese din bagaj este de nestrămutat: pelerina şi cizmele de cauciuc, transformate în cele mai rock accesorii. Chiar dacă prognoza n-ar fi atât de urâtă pe cât apare pe diverse site-uri, ecuaţia „precipitaţiile din ultimele săptămâni plus câmp plus zeci de mii de oameni care bat sub picioare terenul de câteva ori pe zi” nu poate fi egală decât cu noroi. Mult noroi. Mama noroiului. Şi încă n-am nici cea mai vagă idee…

Unul din lucrurile avantajoase financiar când vine vorba de Belgia este oferta largă de zboruri până la Bruxelles (Tarom, Wizzair, Blueair, Ryanair), combinată cu o reţea excelentă de căi ferate într-o ţară micuţă; mai mult, organizatorii festivalului au plusat cu biletul de tren „Graspop” la preţul de 10 euro între orice gară belgiană şi cea din Mol (cea mai apropiată localitate feroviară), dus-întors. În Mol este şi principalul loc de alimentare cu mâncare şi băutură pentru camping, precum şi una din staţiile de autobuz special amenajate pentru festival, cu plecări cam la fiecare 10 minute. Alte astfel de staţii, eventual cu linii de autobuz diferite, se află şi în Dessel, în complexul celor care aleg luxul pe nume SunParks şi la tabăra MetalTown. Cum cu cele trei noi nu prea avem treabă, odată sosiţi în Mol bem binevenita cafea la o cochetă cârciumioară de familie, ne încărcăm cu provizii şi urcăm într-unul din autobuzele cu destinaţia locului de festival. În timpul scurtei călătorii, norii adeveresc prognoza pe care o tot gâdilăm de câteva zile şi se rup într-un mare fel. Ceea ce nu-i deloc încântător nici pentru cei care nu au nimic de făcut decât să caute un loc de cort, cu atât mai puţin pentru deţinătorii acreditărilor de presă, care trebuie să ajungă la centrul destinat ridicării brăţărilor speciale – aflat la numai doi kilometri distanţă, de parcurs cu rucsacii în spate. Din fericire, avem prieteni cărora le putem lăsa cortul astfel încât să campăm împreună.

Odată ce ai brăţara pe mână, accesul este destul de facil. La intrare sunt practic trei mari împărţeli: fast-lane (probabil pentru cei care vor să ajungă direct în zona de festival – complet liber), ticket-exchange (unde codul de bare al biletului este transferat pe chip-ul RFID prins pe brăţara spectatorului – aici e marele buluc) şi entrance (intrarea în camping, permisă numai celor care au deja brăţara – un pic de aglomeraţie, dar lucrurile merg repede). Noi ne strecurăm spre rândul din urmă şi trecem prin filtre, cu o sumară verificare a bagajelor din care trebuie să lipsească recipientele din sticlă şi bricegele. Rucsacii noştri de peste şaptezeci de litri par nişte ghiozdane de şcoală pe lângă arsenalul grupurilor ce trec pe lângă noi cu ditamai căruţurile, troller-ele şi valizele, în care cară adevărate unităţi mobile de campare – corturi enorme, foişoare, mobilă de camping, veselă pentru gătit, „tone” de mâncare şi băutură. E clar că oamenii au venit cu maşini, nu cu avion, şi cum şoselele din zonă sunt închise iar cele mai apropiate parcări sunt la câţiva kilometri, e clar de ce e nevoie de dispozitivele pe roţi; în plan, ar fi fost nişte parcări mai apropiate, dar cum s-au transformat iremediabil în mlaştini nu pot fi utilizate. Mult mai aproape sunt parcările de biciclete pentru cei ce vin din apropiere. Între timp continuă să plouă şi să scadă temperatura, încât o anumită condiţie din regulament devine hilară: sunt permise buteliile mici de primus, dar acestea vor fi interzise în caz de „temperaturi extreme”.

Însă, pe măsură ce înaintăm prin „drumurile” dintre sectoarele de cort, ceea ce iniţial părea a fi o colecţie de bălţi peticită cu scoarţă de pin se transformă într-o mlaştină tot mai adâncă – locul de veci al multor roţi de căruţ, adidaşi nefericiţi, tălpi de bocanc şi provizii abandonate. Vorba unui britanic ce priveşte baxul de băutură risipit în tranşee: mi se rupe sufletul. În acest mic haos, deşi picioarele se afundă şi cu greu ies la suprafaţă, cizmele rezistă! Cum joi e pre-ziua festivalului, sectoarele pentru campare se deschid rând pe rând, abia după ce se umplu cele deja ocupate; astfel se face că noi găsim loc pentru toate corturile abia în îndepărtatul sector H, de unde vom face cam un sfert de oră până la intrarea în festival. Din acest punct de vedere, cei mai avantajaţi sunt oamenii care au dat un ban în plus pentru corturile închiriate de organizatori, pe care le găsesc deja montate în parcela cea mai apropiată de intrare. Totuşi, spre deosebire de diverşi colegi din alte sectoare, la noi terenul este încă solid, parcă puţin înălţat şi nu transformat în orezărie. După ce campăm, avem ocazia de a testa şi toaletele şi trebuie să recunosc faptul că organizatorii au făcut o treabă excelentă prin cele câteva corturi enorme cu vreo cincizeci de cabine fiecare, curăţate şi alimentate cu hârtie igienică permanent; tot aici sunt şi duşurile, utilizabile contra cost (jetoane), dar şi bazinele exterioare pentru spălat unde curge apă potabilă. Faza asta cu apă potabilă, disponibilă şi în zona cu concerte, mi se pare extraordinară: nu ar trebui să plăteşti pentru ceva vital atunci când petreci ore în şir afară pe timp de vară!

Un lucru fain mi se pare că cei veniţi mai devreme au parte de o mini-zi de festival în plus – iar Primal Fear, Dirkschneider şi trupa-surpriză pe nume Trivium nu sunt un bonus oarecare. Restul de trupe le primim conform programului, începând cu ziua de vineri, după o noapte luminată de reflectoare, însă mult mai liniştită decât cu ce suntem obişnuiţi de la alt festival de gen. Tot vineri reuşesc să arunc o privire mai iscoditoare la zona de intrare în festivalul propriu-zis, cea flancată de un metal-maket ofertant în CD-uri, viniluri, patch-uri, tricouri sau geci, manopere de tatuaj şi piercing; însă cele mai căutate produse de aici sunt pelerinele de ploaie şi cizmele de cauciuc la suprapreţ – doar că tocmai devin nepreţuite. Tot aici se află şi cutii valorice, de închiriat pe una sau mai multe zile, unde să laşi obiectele de valoare.

Intrarea în sine constă în culoare delimitate prin gard şi împărţite în câteva secţiuni (fără niciun fel de bagaj, cu bagaj mic, scaune cu rotile şi artişti/VIP), la capătul cărora detectoarele de metal şi turnicheţii montaţi permit accesul după scanarea plasticului de pe brăţară. Deşi la o primă vedere poate părea cu risc de aglomerare, cozile se mişcă extrem de repede şi ajung imediat în mijlocul principalului câmp de luptă – un enorm areal unde se desfăşoară cele două scena mari (Mainstage 1 şi Mainstage 2), corturile Marquee, Metal Dome, Jupiler Stage şi Classic Rock Café, plus o grămadă de acareturi mai mult sau mai puţin binevenite. De exemplu, eu aş sări fără nicio problemă peste elementele specifice bâlciurilor de târg provincial – maşinuţe, împuşcat răţuşte, roata mare sau locul de wrestling. Pe de altă parte, e bine să ai unde să-ţi încarci telefonul mobil (gratis, pe baza unei garanţii), să faci rost gratis de dopuri de urechi, să-ţi cumperi de mâncare şi băutură fără coadă (ce-i drept, scump şi numai pe bază de jeton), să ai nişte bude suficiente şi decente, să poţi cumpăra jetoane direct cu cardul sau să ai un bancomat de unde să scoţi bani. Iar când joacă fotbal „naţionala” Belgiei, ecranul mare amplasat strategic strânge oameni cât pentru încă un concert, în ciuda ploii şi mocirlei. Şi că tot vorbim de mocirla care cucereşte definitiv iarba atât de verde vineri, este de apreciat efortul organizatorilor de a minimiza pe cât posibil şi în mod continuu disconfortul spectatorilor prin împrăştierea cu scoarţă de pin la intervale regulate şi montarea unor dale de plastic în cele mai crunte locuri de la scenele principale. Cu natura însă nu te pui, mai ales când plouă mărunt-mărunt şi toacă nervii…

Un alt lucru cu adevărat mişto pe care l-am mai văzut şi în alte părţi este zona presei. Aici ne refugiem când vrem să intrăm pe internet, să cumpărăm rapid jetoane sau băutură, să vedem secvenţe de fotbal la adăpost de ploaie, să folosim toaleta „lux” şi, de ce nu, să tragem câte un pui de somn pe canapea când efectiv cedăm. Cutiile valorice sunt aici gratuite pe baza unei garanţii, însă nu ţinem să ne abonăm şi, oricum, se epuizează repede. Există şi avantaje când cari de gât aparatul foto (plus un scaun pliant pentru mirifica mea înălţime) sau notezi cât mai în amănunt detaliile atâtor concerte pentru a le pune ulterior într-un articol. Însă tot legat de presă vine şi nemulţumirea mea, aceea că ni s-a comunicat că site-urile străine primesc pentru fotografi doar field-pass (adică permisiunea de a trage doar din şi spre public, fără apropiere de scene), ceea ce e în mod clar fals; preferam afirmaţia onestă că doar granzii au acreditări foto complete şi, asta e, trebuie să mai creştem.

Alt aspect îmbucurător pentru cei cu tradiţie în organizarea marilor festivaluri este cu ce ai şi cu ce nu ai voie în incintă. Lucrurile nepermise sunt, în principiu, de bun simţ: arme, surse de foc cu excepţia brichetelor, mâncare şi băutură (dar, repet, apa de la robinetele zonelor sanitare e potabilă), animale de companie (cu excepţia câinilor însoţitori), droguri, produse destinate comercializării, etc. În schimb nu este nicio problemă cu atât de blamatele umbrele, scaunele pliabile mai mici de o anumită dimensiune, steaguri şi bannere, mingi de plajă sau fotbal. Şi alt lucru interzis vehement – spre ciuda multora, dar oarecum de înţeles: crowd surfing. Altfel, atmosfera este extrem de relaxată şi, sinceră să fiu, oamenii de ordine sunt perfect invizibili în afara celor de la intrare şi de la spaţiul de presă.

Dacă sosirea noastră la festival a însemnat intrarea într-o mare de corturi şi noroi, grupate într-o imagine extrem de animată şi poate covârşitoare, finalul este de-a dreptul apoteotic. Un fel de armaghedon al campingului. Luni de dimineaţă, când ultimele artificii se vor fi stins şi ultimul strop de vin prost, la pungă (nu-i voie cu sticle, vă amintiţi?), se va fi vărsat pe gâtlej, zona de campare arată ca după războiul care va pune capăt tuturor războaielor. În viaţa mea n-am văzut aşa dezastru în ceea ce priveşte lucrurile abandonate: corturi întregi (nu doar cele devastate, ci unele aproape noi), mese şi scaune (renunţ şi eu la al meu, mult prea plin de mizerie), pelerine sfâşiate sau năclăite, încălţări ce şi-au dat duhul, baxuri de băutură (ne abonăm şi noi la unul de bere) – toate zac în bălţi întinse şi mlaştini cleioase, tribut pentru trei-patru zile de petrecut „cu golanii”. În plus, activitatea de strâns cortul este înmiresmată de parfumul de urină venit dinspre garduri, acolo unde corturile deja au dispărut şi dincotro adie vântul. Superb moment, în care-mi amintesc de ceea ce-mi spunea un amic ce nu se află la prima experienţă Graspop: aici oamenii sunt mai civilizaţi, nu-şi fac nevoile peste tot ca la francezi. Aiurea, trebuia să fie lângă mine la Iron Maiden când, în mijlocul mulţimii aglomerate, un tip aflat puţin mai încolo a considerat că-i prea complicat să găsească buda şi a rezolvat problema pe loc.

Acum, mai în glumă, mai în serios, ediţia din 2016 a Graspop Metal Meeting a fost o reuşită nu doar din punct de vedere muzical, iar organizarea a reuşit să scoată tot ce-i mai bun dintr-o vreme de rahat. Şi, fie vorba-ntre noi, deşi ne-am fi putut lipsi cu totul de mocirlă, a avut şi ea farmecul ei. După cum ne zicea ospătăriţa simpaticei taverne din Mol, cu toţii am trecut prin noroaiele din festivaluri. Ei bine, noi nu trecuserăm – problemă rezolvată! Între timp, aflu că în Marea Britanie a avut loc în aceeaşi perioadă festivalul de la Glastonbury, cu un cu totul alt public ţintă. Să zicem că unul mai ferchezuit, mai cu pretenţii decât rockerii cei nespălaţi. Iar dacă acolo concluzia este „muddy disgrace”, aici îi zicem „mud-fest”, mai urlăm un Sla-yerrrr şi mai cântăm ceva despre cum „we’re not gonna take it”.

Şi pentru că am impresia că m-am lungit cam mult, încerc să sintetizez acum, inginereşte, ce-a fost bine şi ce-a fost rău la acest festival.

Bile negre:

  • Centrul de presă, de unde am ridicat acreditarea, a fost amplasat în centrul sportiv din Dessel, la o distanţă considerabilă faţă de unde am coborât din autobuz. Nu înţeleg de ce nu l-au pus într-o baracă în zona de festival, cu atât mai mult cu cât – în mod corect – nici nu puteam merge la centru după ce am fi ridicat cortul în camping şi lăsat acolo bagajul.
  • Nu mi-a plăcut nici faptul că ni s-a răspuns foarte târziu la cererile de acreditare (mi-ar fi păsat mai puţin de asta dacă nu trebuia să cumpăr bilet de avion) şi nici motivul invocat când mi s-a acordat pe partea foto doar field-pass; prefer onestitatea, nu minciunile diplomatice.
  • Corturile Marquee şi Metal Dome, deşi cu intrarea cât o latură întreagă, n-au avut ieşiri de siguranţă pe laterale, iar dacă au avut acestea n-au fost semnalizate în niciun fel.
  • Mi-ar fi plăcut ca sectoarele de camping să se deschidă ori toate odată, ori în altă ordine; nu-i chiar drept ca cineva care a ajuns mult mai târziu să ocupe un loc mai bun de cort decât tine doar pentru că tocmai a prins o parcelă proaspăt deschisă.
  • Aspectul parcă ar fi fost mai atractiv fără elementele de iarmaroc.
  • Nu cred că sunt singura de părere că trei jetoane şi jumătate costă cam mult 10 euro, în condiţiile în care un draft de Jupiler e un jeton, iar un pahar mic de vin două. În plus, Jupiler e o bere atât de proastă încât te întrebi cum de au voie să producă aşa ceva într-o ţară celebră pentru berile sale.

Bile albe:

  • De la sine înţeles, prima bucurie a fost lista de trupe, altfel nu ne mai băteam capul.
  • A doua parte faină este mulţimea pestriţă care s-a adunat la concerte şi la corturi: naţionalităţi, vârste, înfăţişări, obiceiuri atât de diferite – un babilon cu muzica drept limbaj comun
  • Facilităţile din camping au fost la înălţime, în special reţeaua de „drumuri” (fie ea şi înnămolită, dar pavată des cu scoarţă), toaletele, apa potabilă şi corturile de închiriat.
  • Cu excepţia modului de ambalare, n-au fost restricţii în privinţa mâncării şi băuturii introduse în camping, iar pe cele referitoare la cantităţile de alcool nu le-am văzut puse în aplicare.
  • O repet, apa potabilă disponibilă în zona concertelor este un mare plus.
  • Mi se pare extraordinară integrarea unor astfel de evenimente (un ochi pe site-ul căilor ferate belgiene arată că Graspop nu-i singurul) în infrastructura naţională de transport, ceea ce arată conştientizarea impactului economic benefic pe care turiştii de festival îl au asupra comunităţii.
  • Pun repede de o listă cu multe elemente de apreciat: autobuzele de legătură cu Mol şi restul de centre de cazare, parcările de maşini şi biciclete, spaţiile de încărcat telefoane, cutiile valorice, stocul de pelerine şi cizme de cauciuc, piaţa metal, zona de presă cu WiFi gratis, ecranul pentru microbişti, dopurile de urechi, eficientizarea accesului.

Fotografii

Posted in Concerte | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

Graspop Metal Meeting: Muzica

În perioada Rusaliilor, au loc în Europa două mari evenimente muzicale – festivalurile rock şi metal Graspop lângă Dessel, respectiv Hellfest la Clisson. Întrucât la cel din urmă am ajuns în două ocazii, de data aceasta am optat pentru belgianul Graspop Metal Meeting, pregătită să mă las surprinsă de acest festival ajuns la a douăzeci şi una ediţie. Decizia a fost luată încă din Decembrie, după anunţarea primului cap de afiş. Pe atunci, scriam următoarele:

O „scanare” rapidă a festivalurilor europene de la anul îmi indică ceva extrem de ofertant, aşa că eu şi Paul Slayer avem de gând să dăm curs tentaţiei: Graspop 2016. De când „moda” asta a festivalurilor din afară s-a încetăţenit pe la noi şi, mai ales, a devenit relativ accesibilă, am încercat să luăm, pe cât posibil, pulsul marilor întruniri ale iubitorilor de metal din Europa. Împreună sau separat, am ajuns la Earthshaker (RIP), Kavarna, Gods of Metal şi Hellfest (devenit marea noastră dragoste), numai bine pentru a le compara cu festivalurile care au început să prindă tradiţie în România – ArtMania, B’estfest, Dark Bombastic Evening, Maximum Rock Festival, Metalhead Meeting, Rockstadt Extreme Fest. Da, ne-ar plăcea să colindăm în lung şi-n lat Europa (sau, de ce nu, şi alte meridiane), din festival în festival, dar cum resursele numite timp şi bani sunt limitate, că trebuie să fim selectivi; în plus, se observă uşor cât de mult a crescut numărul evenimentelor rock/metal şi la noi, inclusiv în materie de festivaluri, aşa că am decis că o escapadă pe an este suficientă.

Pentru anul viitor am hotărât să încercăm ceva nou, dar „greu”, desfăşurat în micuţa Belgie: Graspop Metal Meeting. Ce ne-a convins? Păi să începem cu afişul: Black Sabbath (în turneu de adio) şi Iron Maiden în prima linie, urmaţi îndeaproape în preferinţele noastre de King Diamond, Megadeth, Moonspell, Arcturus, Satyricon, Testament, Trivium, Shining, Overkill, Obituary, Down, Amon Amarth, Dark Funeral, Sixx:A.M. şi Twisted Sister (de asemenea, în ultimul turneu). Acum – de ce Graspop şi nu altul? Pe lângă faptul că întrebarea asta se poate pune legat de orice alt festival, am luat în calcul accesul uşor cu avionul la Bruxelles (zbor de linie sau low cost) şi apoi tren pe distanţă scurtă, precum şi faptul că avem atât aici cât şi în Belgia prieteni interesaţi de eveniment. În plus, este genul de festival mare dar totuşi „cuminte”, fără o sută de scene între care să ameţeşti alergând – o experienţă unică, dar uneori înnebunitoare. Şi ultimul argument, absolut subiectiv: repet, ceva nou. Deci pun întrebarea invers: de ce altul şi nu Graspop? Aşa că, în a doua jumătate a lui iunie, dacă suntem sănătoşi şi în putere, ne vom prezenta cu rucsac, cort şi mult chef de rock la Dessel, orăşelul unde se vor concentra o bună parte a forţelor „metalice” internaţionale.

Ce-i drept, decizia nu s-a luat uşor, pentru că în fix aceeaşi perioadă – 17-19 iunie – are loc, cu numele mari de pe afiş identice sau echivalente, şi Hellfest, de care deja am scris că suntem îndrăgostiţi.

Iată-ne deci ajunşi la Dessel, cu acreditări, cort şi mult chef de rock. Plus o listă cu ore, trupe şi scene, deloc uşor de gestionat atunci când vrei să te afli simultan la Mainstage 1 sau Mainstage 2, în cortul Marquee sau în cortul Metal Dome. Cu aşa îngrămădeală, am decis să-mi descriu experienţa în două articole, primul strict despre muzică, al doilea despre tot restul – adică atmosfera care face ca un festival să fie cu adevărat memorabil. Acum, deci, muzica celor trei zile.

Vineri

Când nişte muzicieni foarte cunoscuţi în trupele lor de bază pun la cale un super-grup, rezultatul deseori dezamăgeşte fie din cauza unor aşteptări imense ale publicului, fie pentru că vedetele nu intră mereu în consonanţă. Mike Portnoy, Billi Sheehan şi Richie Kotzen formează de relativ puţin timp trioul numit The Winery Dogs şi, trebuie să recunosc, prestaţia „câinilor din vie” este surprinzătoare pentru cineva care iniţial nici nu-şi plănuise să-i vadă. O binevenită infuzie de rock clasic, blues şi elemente progressive la început de festival demonstrează că există şi experimente reuşite în rândul super-grupurilor.

Sixx:A.M. reprezintă de ceva timp proiectul personal al lui Nikki Sixx care aici face o treabă mult mai interesantă decât în defuncta Mötley Crüe. Curiozitatea care mă mână spre scenă este alimentată în primul rând de recent lansatul Prayers for the Dammned, un album ce merită întreaga atenţie a amatorilor de heavy metal cu o nuanţă foarte întunecată. Din păcate, prestaţia în concert lasă de dorit şi aici e de vină atuul din studiou al trupei –James Michael; cu experienţă de producător şi posesorul unor calităţi muzicale native excelente, solistul are probleme în a şi le transpune în scenă. În plus, nici sunetul nu este la nivelul altor desfăşurări live, aşa că Sixx:A.M. ratează ocazia de a câştiga noi fani, deşi piese precum When We Were Gods, Prayers for the Damned sau This Is Gonna Hurt ar avea toate şansele în condiţii mai prielnice.

În ceea ce priveşte Virgin Steele, surpriza este minimă – heavy metal ca la carte, destul de old-school, pe care americanii îl cuprind într-o activitate de treizeci şi cinci de ani. Scena este umplută de dinamismul riff-urilor, iar acutele lui David DeFeis sunt şi ele acolo, clare şi incisive. Fără a ieşi în evidenţă prin ceva notabil, mai ales când e „înghesuită” în miez  de zi şi în ceva mai retrasul Metal Dome, prestaţia trupei poate fi văzută drept reţeta clară pentru hard & heavy.

Există riscuri atunci când vrei sa explorezi teritorii în care black metal-ul dă naştere progressive-ului de avangardă, însă e clar că Arcturus, Hellhammer şi ICS Vortex joacă de ceva timp cartea câştigătoare. Cu excepţionalul Arcturian încă în minte, urmăresc foarte probabil unul dintre cele mai bune concerte ale festivalului, de pe scenele secundare. Sunetul clar, abilităţile artiştilor, alegerea diversificată a pieselor (între To Thou Who Dwellest in the Night şi Crashland) şi atmosfera greu de descris sunt responsabile pentru show-ul complet. Doar mult prea scurt.

Ce poate fi mai potrivit drept cadru pentru un concert Moonspell, cu muzica sa apăsătoare, decât o ploaie ce umple aerul cu plumb? Buluciţi în Marquee, fanii au parte de o surpriză frumoasă – un „vintage set”, însă diferit de cel cu care am făcut cunoştinţă anul trecut; atunci a fost Wolfheart, acum e Irreligious. Opium, Awake!, Mephisto şi Full Moon Madness sunt încântarea celor care asistă la o reprezentaţie ireproşabilă a portughezilor. În frunte cu carismaticul Fernando Ribeiro, trupa are un teribil chef de a cânta, lucru reflectat în rândurile tot mai înghesuite ale publicului. Totuşi, cu greu îmi pot înfrâna un regret: oare cât mai am de aşteptat până să văd live piesele de pe Extinct?! Ador albumul acesta şi tot nu am parte de el…

Ce obţii când iei brutalul black metal născut în străfundurile Norvegiei şi-l împachetezi în cel mai profesionist ambalaj suedez, carte de vizită a acestei scene? Dark Funeral. Iar treaba de pe înregistrări se transpune întocmai pe scenă, unde corpse paint-ul, blast beat-ul furibund şi atitudinea „trv cvlt” coabitează cu sunetul cristal de care mulţi confraţi fug mâncând pământul. Cu Where Shadows Forever Reign abia lansat, Heljarmadr & Co. completează jumătate din setlist prin piese ce nu-mi sunt familiare, dar care mă îndeamnă să pun mâna să ascult bine albumul, pentru ca în rest să ascult cu bucurie Atrum Regina, My Funeral şi The Secrets of the Black Arts.

Şi astfel trec definitiv pentru ziua de azi la scenele principale, unde urmează a fi prezentat un alt nou album, de data aceasta mult mai „mainstream”, dacă thrash-ul melodios şi incisiv marca Megadeth poate fi numit aşa. În frunte cu liderul Dave Mustaine, care are o zi excelentă pentru show, americanii trec în revistă Dystopia, prin The Threat Is Real, Post American World, Fatal Illusion şi piesa-titlu, oferindu-ne încă o ocazie de a admira această bijuterie muzicala a lui 2016. În rest, intervalul relativ redus înghesuie hituri ce au făcut istorie şi care justifică marea de oameni frenetici: Hangar 18, Tornado of Souls, Sweating-Bullets, Symphony of Destruction, Peace Sells şi Holly Wars… The Punishment Due. Când imprevizibilul Mustaine e în voce şi toane bune, iar trupa în formă, un concert Megadeth nu poate fi altceva decât un succes, chiar dacă se întinde pe numai o oră.

Nu este un secret că motivul principal pentru care am venit la Graspop, ca şi în cazul altora care au bătut un drum lung, este Black Sabbath cu al său turneu de final în componenţă de aur – The End. Atunci când îţi place să te numeşti „metalhead”, Ozzy Osbourne, Tony Iommi şi Geezer Butler merită văzuţi într-una din ultimele ocazii când se află împreună pe scenă, indiferent de gradul tău de apropiere de legendarul grup britanic. Pentru că, trebuie sa recunosc, Black Sabbath nu s-a numărat niciodată între marile mele iubiri, deşi este practic părintele doom metal-ului şi al heavy metal-ului ce au dat ulterior trupele mele preferate. Black Sabbath este mit şi realitate în acelaşi timp. În plus – păcatele mele – perioada care-mi place cel mai mult, deşi scurtă, este cea cu Dio la voce. Dar… dar… Black Sabbath, vorba unei expresii din fotbal, nu se refuză. Şi adevărul e că este fenomenal cum cântă aceşti oameni trecuţi bine de şase decenii, care nu mai au nimic de demonstrat decât pasiunea pentru muzică; Black Sabbath, Fairies Wear Boots, Into the Void, War Pigs, N.I.B., Hand of Doom, Iron Man, Children of the Grave şi Paranoid sunt aclamate de zeci de mii de oameni fascinaţi de cum se desfăşoară istoria sub ochii lor.

Este a doua oară când văd King Diamond, iar contextul e asemănător – ultima trupă dintr-o zi de mare festival, după capul de afiş al serii. Este singurul neajuns al concertului danezilor, pentru că Andy LaRocque şi King Diamond propun un concert de excepţie, spectacol muzical în toată puterea cuvântului. Welcome Home, Sleepless Nights, Halloween, Eye of the Witch, plus două preluări Mercyful Fate, Melissa şi Come to the Sabbath sunt poarta de intrare în prezentarea întregului album Abigail, cu poveste pusă în scenă cu tot. Nu este de mirare să vezi cum o amplă recuzită şi personaje teatrale însoţesc show-ul King Diamond, însă de data aceasta parcă trupa se întrece pe sine, rezultatul fiind unul senzaţional. Iar partitura interpretată de King fără greşeală, cu toate acele înalte ireale, mă face să exclam admirativ şi afectuos: frate, cum poa’ să cânte boşorogul ăsta cardiac! Deşi ştiu că este aberant din toate punctele de vedere – istorie, faimă, influenţă adjudecate de Black Sabbath, pentru mine acesta este capul de afiş al serii. Fără cuvinte.

Dezamăgirea zilei de vineri, cea mai aglomerată dintre toate? Sixx:A.M. Plus autocritica: oboseala şi foamea mă fac să ratez Amon Amarth. Senzaţiile? King Diamond şi Arcturus.

Sâmbătă

Cum i-am ratat în concertul din Bucureşti, decid să-mi încep ziua cu suedezii de la Shining, cei care aniversează în 2016 douăzeci de ani de existenţă în scena black metal. Fără să fiu un fan al muzicii extreme pe care o abordează, ce-i drept ceva mai nuanţată decât a altor trupe nordice, concertul Shining are tot ce-i trebuie – dinamism, atmosferă, brutalitate. Nu-i un concert memorabil sau captivant, însă remarc cum agresivitatea şi depresia se pot îmbina în acelaşi concept. Marele ghinion al suedezilor, care beneficiază de un public puţin, este că tocmai a început meciul naţionalei de fotbal a Belgiei, iar ecranul montat afară de organizatori a strâns spectatori cât pentru trei corturi Marquee, în ciuda ploii iminente.

Rămân în Marquee, locul unde îmi voi petrece aproape întreaga zi, şi se pare că am o surpriză de proporţii. Urmează Paradise Lost şi, oricât de mult mi-ar plăcea englezii, ştiu că reprezentaţiile lor live se mişcă de obicei între mediocru şi cumplit. Aşa că mare îmi este mirarea când Nick Holmes, Gregor Mackintosh şi compania sună incredibil de bine de la prima piesă, No Hope in Sight. Din acest punct de vedere, cel tehnic, e probabil cel mai bun concert Paradise Lost pe care-l văd, când As I Die, Rapture sau Embers Fire se aud ca lumea de la un capăt la altul. Ce-i drept, am asistat la altele cu o atmosferă incendiară, dar ce are în plus prestaţia de azi este ocazia de a face cunoştinţă mai îndeaproape cu piese recente, precum Return to the Sun şi Beneath Broken Earth.

O trecere destul de scurtă pe la Mainstage îmi prezintă momentul Testament, dacă stau să mă gândesc trupa mea preferată din zona thrash. Deşi a trecut ceva timp de la ultimul material discografic, americanii sunt în cea mai bună formă în ceea ce priveşte prestaţia scenică – Chuck Billy efervescent ca întotdeauna, Alex Skolnick acelaşi „show-off” impecabil la chitară şi Eric Peterson plin de inspiraţie. Timpul redus înseamnă concentrare maximă şi iată că avem un pachet „premium” ce include Rise Up, Practice What You Preach, Into the Pit, D.N.R. şi The Formation of Damnation, cele mai multe beneficiind de aportul masiv al publicului.

Când vorbim despre trupele-forţă din death metal, undeva în capul listei trebuie inclusă Obituary, o prezenţă deosebită mai ales datorită solistului John Tardy. Într-o „grohăială” pe sus şi vocalize de efect, greu imitabile, cu riff-uri agresive ale lui Kenny Andrews şi ritmul infernal ieşit din bateria celuilalt frate Tardy, Donald, trupa ia cu asalt scena şi nu pierde o secundă din teritoriu. Redneck Stomp, Intoxicated, Bloodsoaked, Chopped in Half, Turned Inside Out şi Slowly We Rot sunt stâlpii unei călătorii groteşti şi ai unei desfăşurări de forţe cotropitoare, în ciuda înşelătorului tempo mediu pentru care Obituary e cunoscută.

Dacă era o trupă pe care ţineam neapărat s-o văd astăzi şi n-aş fi dat-o pe nimic în lume aceea e Satyricon. Nu mă aşteptam însă ca norvegienii să joace şi ei cartea prezentării unui album întreg; iată că la douăzeci de ani de la lansare, Nemesis Divina apare în întregime pe scena de la Graspop, iar vechii fani nu pot decât să jubileze. În plus, istoria ceva mai recentă e trecută rapid în revistă spre final, prin Black Crow on a Tombstone, Fuel for Hatred şi K.I.N.G., numai bune pentru a ilustra evoluţia uneia dintre cele mai interesante trupe de black metal. Coagulată în jurul lui Satyr şi Frost, Satyricon nu şi-a abandonat niciodată rădăcinile extreme şi nici nu a abordat temele bombastice prin care au evoluat alte trupe de gen, însă a reuşit mereu să aducă ceva proaspăt în muzica sa – să-i zicem „black metal with a twist”, deşi îmi e greu să numesc ce anume e acel ceva. Un lucru însă este cert: în concert, norvegienii rup.

A doua „excursie” la Mainstage poartă numele Slayer, adică al unei trupe pentru care trebuie să ai motive serioase s-o ratezi. Iar între ele nu se numără un ultim album destul de slab după părerea ne-fanilor, respectiv prost şi reciclat pentru gusturile marilor admiratori. Asta pentru că Slayer, indiferent de ce va mai lansa vreodată, a scris istorie în universul metal-ului dur, numele său e practic sinonim cu thrash-ul, iar pe scenă este o forţă de tăvălug. Am mai constatat-o cu alte ocazii şi o observ şi acum: în concert, Slayer este un tanc ce nu lasă nimic întreg în urma sa. Cu un setlist cuprinzător pentru numai o oră de concert, americanii îşi acoperă destul de bine istoria, cu destule hit-uri bine scoase în faţă: Repentless, Disciple, Hate Worldwide, Dead Skin Mask, Seasons in the Abyss, South of Heaven, Raining Blood, Black Magic, Angel of Death – punct ochit, punct lovit. Cu Tom Araya într-o formă nebănuit de bună, Kerry King debordând de forţă, Paul Bostaph lovind cu furie tobele, Gary Holt bine integrat şi numele lui Jeff Hanneman pe un logo enorm în spate cu tot cu simbolul berii preferate, Slayer mai are multe de spus.

Oricât de ciudat ar părea, în spaţiul european populat şi de vorbitori de franceză există o trupă aproape la fel de aclamată ca Metallica. Numele ei este Gojira şi afirmaţia mea e uşor de înţeles dacă încerci să intri în Marquee, asta în condiţiile în care pe scena principală se desfăşoară capul de afiş al serii, Nightwish. Aş descrie atmosfera drept incredibilă spre înfricoşătoare: înghesuiala e maximă indiferent de distanţa faţă de scenă, aerul aproape irespirabil, jocul de lumini hipnotizant, podeaua martora unui cutremur continuu. Aţi simţit vreodată că vă fuge pământul de sub picioare? Cam asta se întâmplă când publicul francofon al celor de la Gojira începe să ţopăie la unison în Marquee. Ca idee, e prima trupă căreia îi aud numele scandat în timpul reprezentaţiei. Totul în ruperile de ritm pentru care e cunoscută trupa, într-un melanj de death metal şi mult groove. Cu Magma abia lansat, repertoriul îi acordă o atenţie deosebită, dar nu sunt uitate nici albumele precedente – L’Enfant Sauvage, Flying Whales, Wisdom Comes sau Vacuity completează un show total.

Dincolo de miezul nopţii, Marquee se goleşte şi abia acum îţi dai seama cât este de mare acest cort. În timp ce ploaia îndărătnică nu determină mulţimea de admiratori Volbeat să părăsească scenele principale, eu picotesc la adăpost, în aşteptarea unei trupe de la care nu ştiu exact ce voi primi. Înfiinţată anul trecut, Abbath a apărut ca proiectul personal al personajului omonim („zis” şi Olve Eikemo), membru fondator Immortal care se pare că n-a părăsit în cei mai buni termeni cunoscutul grup norvegian. Compozitor, chitarist şi solist vocal, blacker-ul cu ştate vechi este o prezenţă ciudată pe scenă, imposibil de ignorat cu tot cu vopseaua facială şi, într-un mod ciudat, chiar simpatică, mai ales când insistă pe numele trupei cu acea intonaţie gutural-ţipată (greu de reprodus în scris). Deloc de mirare, setlist-ul e împărţit de singurul album, Abbath (de remarcat To War!, Ashes of the Damned şi Count the Dead), şi istoria petrecută alături de Immortal (Nebular Ravens Winter, Tyrants, All Shall Fall, One by One). Foarte tare concert Abbath, doar că din păcate ora târzie şi oboseala instalată după două zile pline face ca o bună parte din public, şi aşa destul de puţin, să fie cam apatică. De revăzut.

Fără să mă dezamăgească vreuna din trupele de sâmbătă, nemulţumirea mea vine dinspre oferta slabă în ceea ce priveşte capetele de afiş în ziua care ar primi, teoretic, cel mai mult public. Nightwish şi Volbeat – serios? Serios?! Aprecierile mi se îndreaptă către excelentul concert Satyricon, urmat îndeaproape de Testament şi atmosfera de la Gojira.

Duminică

Ultima zi de festival – prima cu adevărat însorită – îmi readuce în atenţie scenele principale, unde ajung devreme pentru concertul Overkill. Ceea ce primesc este conform aşteptărilor unui început de după-amiază, când „ostilităţile” abia se încing în compania unui thrash metal ca la carte: un show dinamic al americanilor, între care Bobby „Blitz” Ellsworth acaparează complet prim-planul. Rotten to the Core, Hammerhead, Feel the Fire şi preluarea The Subhumans, Fuck You, reuşesc cu succes să agite spiritele şi să încingă primele mosh pit-uri cu adevărat furioase.

Şi dacă am dat startul cu reprezentanţii şcolii „tradiţionale”, rămân în acelaşi registru, doar sub-genul se schimbă. Se fac în curând patru decenii de când Saxon ţine sus stindardul NWOBHM şi, vai, cât de bine o face! După ce anul trecut au lovit cu Battering Ram, britanicii sunt acum protagoniştii unei excelente reprezentaţii heavy metal, din cele pe care le pui la manual cu titlul „aşa se face”. Dinamici ca nişte puşti rebeli, profesionişti şi plini de bucuria de a se afla pe scenă, Biff Byford, Paul Quinn, Nigel Glockler, Doug Scarratt şi Nibbs Carter încearcă să profite cât mai bine de spaţiul restrâns şi de entuziasmul metaliştilor „matinali” – Power and the Glory, Battalions of Steel, Dogs of War, Wheels of Steel, Crusader, Denim and Leather şi Princess of the Night fac un tur larg al istoriei îndelungate Saxon.

După o scurtă pauză, revin la Mainstage tot pentru heavy metal, de data aceasta ceva mai modern ca sunet şi mai bombastic în sensul orchestraţiei „secundare”, cea din urmă specifice zonei power. Despre Powerwolf e vorba şi, chiar dacă n-am fost niciodată fanul simpaticilor nemţi, mă las molipsită de energia lor scenică, de aplombul cu care cântă şi de refrenele cu cârlige şi ecou în rândul publicului. Adevărul este că-i greu să taci atunci când auzi în jurul tău cor după cor – Armata Strigoi, We Drink Your Blood sau Lupus Dei; şi, fie vorba între noi, chiar dacă nu vin cu nimic original, piesele sunt chiar simpatice, bine închegate şi numai bune de pus în scenă, cu tot cu recuzita bisericească din spate.

Îmi vine greu să numesc în viteză o trupă mare de thrash metal mai melodioasă decât Anthrax; sau mai digerabilă pentru cei care evită metal-ul dur. Cu Joey Belladonna şi Scott Ian nerăbdători să le prezinte fanilor noul For All Kings şi cu o carte de vizită bine prinsă între Caught in a Mosh, Fight ’Em ’Til You Can’t şi Indians, longevivul grup american arată încă odată de ce face parte din acel „Big 4” al thrash-ului. Nu am prea multe de comentat aici, Anthrax rămâne Anthrax cel profesionist, indiferent de poziţia pe care o ocupă pe afiş.

Este momentul în care iau singura mare decizie cu mult timp de gândire în spate şi dileme până în ultimul moment: să revăd Trivium sau Sacred Reich? Decizia pentru cea din urmă s-a bazat pe un singur principiu: deşi mult mai veche, box office-ul inferior face ca şansele de a vedea această trupă americană în România sunt destul de mici. Mă îndrept deci spre Marquee, acolo unde întunericul şi luminile roşiatice potenţează universul întunecat, apăsător descris prin Death Squad, One Nation, Ignorance sau Independent. Fideli thrash-ului fără artificii sau menajamente, Phil Rind, Jason Rainey, Wiley Arnett şi Greg Hall sunt un cvartet impecabil închegat, rodat de experienţa îndelungată şi implicat total în ceea ce face. Chiar şi în greşeli, aşa cum o demonstrează momentul haios când se opresc cu toţii după o gherlă – după cum aflăm, prima dată în treizeci de ani în care păţesc aşa ceva. Cu umor însă nimic nu e insurmontabil, iar restul concertului Sacred Reich compensează din plin pentru ciudata întrerupere. Iar răsplata este numele trupei scandat de public, a doua oară când aud asta de la începutul cântărilor.

Şi acum urmează momentul pe care l-am aşteptat tot festivalul – să văd trupa de care nu m-aş sătura nici dacă aş merge lunar la câte un concert. Iron Maiden, evident. Iar dacă mă uit în jurul meu, cum sunt compactată de abia îmi mai scot cizmele din noroi deşi distanţa faţă de scenă e enormă, îmi dau seama că mulţi sunt pe aceeaşi lungime de undă cu mine. Ştiu că va veni şi la Bucureşti în curând, probabil că va fi în mare acelaşi concert, însă asta nu-mi ştirbeşte cu nimic bucuria de a-i revedea pe britanici pe scenă. „Şeful” Steve Harris, Nicko McBrain şi trioul format din Adrian Smith, Dave Murray şi Janick Gers încep desfăşurarea de forţe pe fundalul căreia apare sufletul live al trupei – Bruce Dickinson, în obişnuita sa formă de invidiat. În decorul schimbător al unui show de două ore, acoperitor pentru multe hit-uri, Iron Maiden se axează în special pe albumele vechi – The Trooper, Powerslave, Hallowed Be Thy Name, Fear of the Dark, Iron Maiden, The Number of the Beast sau Wasted Years sunt deliciul unui public în delir. Albumele mai recente sunt lăsate deoparte, ceea ce-i păcat pentru că nişte piese superbe apar şi pe ele, însă trupa compensează cu ultimul disc, The Book of Souls. Mie mi-a plăcut teribil acesta, aşa că If Eternity Should Fail, Speed of Light, Tears of a Clown (dedicată lui Robbie Williams), Death or Glory şi piesa-titlu sunt balsam pentru urechile mele. În plus, Blood Brothers este dedicată victimelor extremismului şi nebuniei din ultimul an, completând un concert aproape perfect. Singurul inconvenient sunt câteva probleme de sunet în zona înaltelor, cu tobele şi başii parcă prea în faţă. Altfel – când e următorul concert Iron Maiden?

Să ne înţelegem: deşi multe grupuri pe care le admir o citează între sursele de inspiraţie, mie nu mi-a plăcut niciodată în mod deosebit Twisted Sister, întrucât am considerat-o prea aproape de un glam rock deloc pe felia mea. Chiar dacă asta s-a manifestat mai degrabă prin atitudinea trupei şi chiar dacă există o tuşă mai pregnantă de metal în muzica sa decât ale altor reprezentante din zona „hair”. Dar, na, asta e, nu m-am regăsit rezonând decât în prea puţine piese pentru a ţine morţiş să-i văd pe americani în concert. Cu excepţia cazului în care e vorba de un turneu de adio, de adio pe bune după cum vor ţine să menţioneze – Forty and Fuck It, pe principiul că patruzeci de ani e o viaţă de om. Ceea ce se remarcă de la început este contrastul dintre solistul Dee Snider şi colegii săi de generaţie – Mark Mendoza, Eddie Ojeda şi Jay Jay French. Dacă aceştia trei au înfăţişarea unor muzicieni respectabili, pasionaţi de ceea ce fac, dar „cuminţi” în activitatea lor, sexagenarul Snider arată şi se mişcă într-un mod în care i-ar face invidioşi pe mulţi tineri de douăzeci de ani. Şi nu sunt sigură că mult mai tânărul Mike Portnoy, desemnat la tobe de chiar defunctul său predecesor A.J. Pero, ar face faţă aceleiaşi agitaţii infernale de pe scenă. O vreme sunt atât de fascinată de pachetul de muşchi de sus până jos încât nici nu bag de seamă ce cântă. Însă o face excelent, în timp ce aleargă, ţopăie şi dă din pleata blondă, ca şi cum vocalizele corecte în timpul efortului fizic sunt cel mai firesc lucru. Ce-i drept e drept, Twisted Sister e de văzut live, pentru că show-ul este incendiar – la propriu prin efectele pirotehnice şi la figurat prin energia continuă lansată înspre spectatori. La aşa o activitate şi la stilul destul de accesibil în ciuda rebeliunii personajelor, nu este deloc greu de întocmit un setlist plin de hit-uri. Preferata mea este The Price, dedicată marilor rockeri care s-au stins în ultima perioadă. Ei i se alătură mult mai dinamicele The Kids Are Back, Like a Knife in the Back, You Can’t Stop Rock ’n’ Roll, The Fire Still Burns, I Wanna Rock, I Believe in Rock ’n’ Roll, It’s Only Rock ’n’ Roll (But I Like It) a celor de la Rolling Stones şi S.M.F.; plus, evident, un We’re Not Gonna Take It prelungit de public nu numai împreună cu Snider, ci şi mult după ce ultimele artificii se sting şi spectatorii se îndreptă spre ultima noapte la cort, prin camping. Iată ce înseamnă să lansezi cu adevărat un imn, mai ales că vestimentaţia celor care cântă trece de la rochii multicolore la geci de motociclist, iar tricourile afişează de la cele mai inocente personaje de benzi desenate la trupe ale căror nume nu se pot citi.

Marea mea nemulţumire pentru duminică am exprimat-o deja: suprapunerea dintre Sacred Reich şi Trivium. Încântarea se îndreaptă, în caz că nu era deja clar, către Iron Maiden, iar marea bilă albă se rostogoleşte către Twisted Sister.

Pe 2017, cu mult metal şi chef de rock!

Fotografii

 

Posted in Concerte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment