NOTA BENE

Întrucât postările mele rareori apar în ziua pentru care sunt scrise, aici încerc să ţin evidenţa restanţelor de pe la concerte sau din călătorii. Tot aici apar referinţele către rarele aberaţii literare proaspăt incubate.

Staţi pe recepţie.

Noutăţi din Aberaţii literare
The Trigger
The Good in People

Noutăţi din Axa timpului
Amintiri de 2 Mai
Solitar
Rusalii în Munţii Rodnei

Posted in Uncategorized | 8 Comments

Death of the Gods (Primordial)

Primordial este o trupă cu loc special în sufletul meu, iar solistul – Alan Averil, zis şi Nemtheanga – unul din cele mai carismatice personaje pe care le-am văzut pe scena metal. Cu atât mai mult mă mir că n-am propus până acum vreo piesă a irlandezilor, deşi am atâtea variante la alegere – atât din perioada în care black metal-ul melodios le caracteriza cu precădere compoziţiile, cât şi de după tranziţia către ceva mai „blând”, păstrând însă blast-beat-ul în ritm de marş triumfal. Poate că m-aş fi oprit la una dintre piesele cu care Primordial mi-a atras atenţia încă de prin liceu sau ceva în spiritul naţionalismului irlandez pe care-l promovează, dar de ceva timp îmi tot răsună în minte versurile din Death of the Gods: „This is the death of the Republic and make no mistake / The senate is lost and Zeus is laughing. / So, Mars god of war, can you send a lightning bolt / To smash the temple of the blind? / The Tiber is over – is overflowing / With the blood of innocent men”. Totul aproape recitat, aşa cum ne-a obişnuit Averil, cu fundalul acaparat de basul grav şi tobele furibunde, deşi la un volum abia simţit. Peste: riff-uri supărate, ruperi de ritm, un pic de chitară acustică şi filozofia unui alt fel de poet.

 

Posted in Colţul cu muzică | Tagged | Leave a comment

Amintiri de 2 Mai

În mine 2 Mai pulsează de amintiri, toate dragi sufletului meu. Dar cea mai preţioasă este chiar prima dintr-un lung şir când, ca şi acum, am pus cortul pe plaja restrânsă din Micul Golf. Alături, Nudy Bar exista încă şi furniza băutură şi o toaletă precară celor înghesuiţi între valuri şi malul surpat.

Venisem aici cu, aşa cum îi place unei prietene să spună, un „iubiţel”. Am ajuns cu “personalul groazei” care pleca la 3 dimineaţa din Gara de Nord şi în care ne-am înghesuit zece într-un compartiment de opt în cea mai teribilă saună, am campat, am înotat pe deasupra mâlului cald din golf, am mâncat şi am tăifăsuit până târziu. Apoi, toată noaptea din cortul nostru s-au auzit gemete, iar vecinii le dădeau cu siguranţă altă semnificaţie decât cea reală. Când au mijit zorii, am ajuns mai mult purtată de el pe braţe decât pe propriile-mi picioare la cabinetul medical al taberei de copii, unde asistenta mi-a făcut un antispastic injectabil. Cum-necum, mi-am mai revenit şi am putut să mă bucur de o nouă zi la mare. E simplu să găseşti bucurii, chiar şi în toiul unei toxiinfecţii provocate de pateu de pui clocit, atunci când eşti tânăr, îndrăgostit şi iubit.

Eu eram studentă, Italia câştiga Cupa Mondială în lacrimile lui Zidane, Amorphis venea la Sibiu pentru a inaugura ARTmania şi timpul avea infinită răbdare. Pe vremea aceea lebedele rămâneau în golfurile din Saturn, la Micul Golf nu se agăţau hamace, nu exista Grolsch nefiltrată, eu nu-mi permiteam tocăniţă din fructe de mare, iar cafeaua nu avea niciun sens pentru mine. Doar norii prevestitori de furtună s-au adunat atunci ca şi acum, doar ca să se spulbere pe negândite. Dar a fost poate cea mai frumoasă vară din viaţa mea deja trăită. Însă nu mai frumoasă decât una anume ce va să vie, păstrând briza sărată, algele putrede şi mâlul cald al golfului.

Posted in Litoral | Tagged , | 2 Comments

Solitar

A fost ultima zi de Deltă şi prima zi de Marea Neagră. Seara, deci în jurul ultimului foc de pe malul Matiţei, în cântec de brotaci şi cârâit de păsări de noapte, am băut merlot dobrogean şi am vorbit. Filozofie şi psihologie, evident, centrate pe relaţii, contact interuman, singurătate şi compromisuri. Nu am tras concluzii, doar am navigat prin apele tulburi ale complicatei firi omeneşti, dar având în fond nişte nevoi atât de simple, primare chiar; asta în timp ce mlădiţele Dunării răsfirate care-ncotro deveniseră nefiresc de limpezi, parcă în contrast cu vorbele noastre tăgăduite. Cum oamenii fac compromisuri, uneori considerate inacceptabile pe vremea primei tinereţi, doar pentru a umple singurătatea atunci când simt că anii trec, lăsându-le tot mai puţini până la final. Cum este totuşi mai bine să fii singur decât alături de persoana nepotrivită, dar nu afli acestea decât învăţând pe parcurs, uneori traumatizant, ce e potrivit şi ce nu, ce e compromis şi ce e abuz, ce e completare şi ce e toxic. Cum din relaţii, de cuplu şi nu numai, trebuie să rămâi cu ceea ce lucrează la devenirea ta ca om, cum unele sunt binecuvântări iar altele lecţii, însă uneori îţi dai seama la final că din unele anume nu poţi reţine sau învăţa nimic. Cum, adesea fără să ştii, Dumnezeu îţi dizolvă planurile înainte să te dizolve ele pe tine.

Conduceam de la Tulcea spre 2 Mai şi, ca niciodată, am stat în limitele de viteză cu gândul rămas la acele discuţii. Am plecat spre litoral fără planuri clare, bucurându-mă de acea libertate care însoţeşte singurătatea. Și mă gândeam, încă o dată din atâtea în ultimii ani, că în ciuda căutării fireşti şi fericitelor împliniri, ne naştem şi murim singuri, în forma omului căzut. Dar nu suntem niciodată cu adevărat singuri decât dacă alegem să fim şi dăm afară din conştiinţa noastră acel sine care încă ne leagă de divin. Deci nu singuri, ci în solitudine. Mi-am amintit de aceasta pentru că aici, în Micul Golf, tocmai am ascultat în surdină aceeaşi piesă la care am dat sonorul la maxim când luam – cu regulamentara viteză de o sută pe oră – virajele dinainte de Babadag. Ciudată coincidenţă, mi-am zis, întrucât „Solitaire” a celor de la Deep Purple nu-i printre cele mai difuzate cântece ale trupei. Solitară deci, dar niciun moment singură. Nisip de scoici sub tălpi, o fetească neagră în pahar, aer sărat pe buze şi ultimele urme jilave cu parfum de baltă pe cort.

A fost ultimul foc de deltă. Va fi prima cafea la răsărit pe mare. Și „Solitaire”: it’s a matter of time between love and despair, falling over the line. Empty hearts and iced stairs – call me solitaire!

Posted in Litoral | Tagged , , , , | 1 Comment

Rusalii în Munţii Rodnei

Există o porţiune a crestei Rodnei pe care n-am descoperit-o până acum şi unde îmi doresc demult să ajung. După ce weekndul trecut – prelungit şi el, dar capricios – m-a făcut să rămân acasă, acum prognoza este mult mai bună şi vreau tare mult să mă ţin de tura pe care am pus-o de ceva timp pe hârtie. Departe de a fi ceva greu, chiar dacă presupune trei zile de mers cu rucsac în spate, traseul meu are o singură parte „nefericită”: drumul lung până la destinaţia muntoasă, respectiv înapoi. Mă bucur însă că şi Claudiu este chemat de frumuseţile nedescoperite ale Rodnei şi decide să mă însoţească, având astfel şi şofer de schimb. Întrucât plecăm sâmbătă foarte devreme, nu prindem mai deloc trafic şi ajungem în centrul comunei Rodna după şapte ore şi jumătate de condus, considerabil mai puţin decât estimaserăm, deşi nu ne-am grăbit deloc.

Parcăm şi ne pregătim de drum la ora 13:30. Din acelaşi loc din Rodna (600 m) pleacă traseul marcat cu punctul albastru ce urcă direct pe piciorul Muntelui Curăţel; noi însă alegem triunghiul roşu ce urmează agale Valea Vinului printre case, căci avem speranţe că nu vom parcurge întregul drum asfaltat pe jos. Se spune că lucrurile se mai aşează şi după sufletul (optimist) al omului şi iată că în scurt timp opreşte lângă noi o maşină. Nu-i mare, abia înghesuim rucsacii în ea, însă şoferul – conducător de camion venit pe-acasă – are inimă mare şi ne duce mult dincolo de unde ar avea el treabă. Ne depune în locul numit La Gatere, acolo unde se desparte la stânga triunghiul albastru ce urcă în Tarniţa lui Putredu. Privind în urmă, am fost scutiţi de o grămadă de mers, să-i dea Dumnezeu sănătate şi drumuri line lu’ colegu’.

Noi continuăm la dreapta, trecem de o pensiune generoasă şi la ora 14:30 se spune că suntem deja în inima muntelui: Strâmtoarea Dracului, zonă gâtuita de stânci, unde încă dăinuie sinistru rămăşiţele unei vechi mine. Traversăm în curând Izvorul Băilor şi ne încadrăm pe un drum forestier destul de abrupt în costa Muntelui Curăţel. Acesta urcă eficient spre golul alpin, lasă în urmă fosta Stână Paltini şi Stâna Ciungi, apoi îşi îmblânzeşte panta când se cambrează aproape paralel cu muchia Curăţelului. Ieşim în Şaua Curăţel (1510 m) ora 17 şi cercetăm cu admiraţie Refugiul Salvamont Curăţel numit şi Ancuţa – o mică bijuterie de lemn, cu camere curate, sobă-horn şi sală de mese. Planul meu iniţial era să înnoptăm aici, mai ales că avem izvor în imediata apropiere, dar datorită „ocaziei” am ajuns prea devreme şi ar fi păcat să nu profităm de vremea relativ bună. Până acum am fost feriţi de orice precipitaţie anunţată, chiar dacă în jurul nostru pe văi am mai văzut norii descătuşându-se, aşa că decidem să continuăm.

De aici ne încadrăm pe punctul albastru ce urmează Muntele Curăţel, dezvăluind treptat în depărtare piscurile încă înzăpezite ale Pietrosului. Avem ceva pantă de urcat, însă peisajul ne face să uităm de efort. La ora 19 ajungem în Şaua cu Lac (2120 m), cea care marchează ieşirea în cresta principală a traseului nostru. Căutăm loc de cort printre peticele de zăpadă proaspătă, dar în Refugiul de sub Ineu (2155 m) mai e loc de două persoane pe lângă cuplul care a ajuns cu puţin înaintea noastră. Aceştia ne asigură că nu-i deranjăm dacă ne „cazăm” la etaj, iar ora târzie ne spune că sunt slabe şanse să mai apară careva; aşa că scăpăm de montatul cortului şi putem dormi şi dimineaţă mai mult. Aici nu avem apă, însă merge şi cea din topirea zăpezilor pentru fiert mâncarea. Timpul „economisit” îl savurăm în compania unui Purcari cărat cu abnegaţie de Claudiu, numai bun pentru frumoasa panoramă difuză ce se desfăşoară în jurul nostru: creasta Rodnei descrisă de vârfurile Roşu, Ineuţ, Ineu şi departe zona stâncoasă formată din Buhăescu Mare şi Pietrosu Rodnei; apoi restul munţilor şi văilor din apropiere – Bârgăul izolat, Călimanii cu platoul lor vulcanic, Suhardul cu al său Ouşor şi tot Culoarul Someşului Mare.

După o noapte în care a turnat şi a trăsnit, în dimineaţa cea însorită de duminică ne permitem o porţie mai mare de somn decât anticipaserăm, iar la ora 9:30 ne punem în mişcare. Mai întâi facem puţin cale-ntoarsă spre Şaua Ineuţului (2060 m), pentru a arunca o privire asupra Rezervaţiei Bila-Lala. Lacurile nu se văd încă bine, din cauza numeroaselor limbi de zăpadă, dar trebuie să coborâm să luăm apă de la Izvorul Lala pentru restul zilei. Urcăm la loc şi continuăm urcuşul până pe Vârful Ineu (2279 m), de lângă crucea căruia se vede rezervaţia căutată mai devreme, cu lacurile Lala Mică şi Lala Mare bine conturate între zăpezi şi jnepeni. Tot de aici urmărim cu ochii viitoarea rută a zilei, conturată pe creastă pe deasupra ultimelor cornişe şi printre ierburi ce abia înverzesc.

Pauza pe vârf durează ceva datorită priveliştii înconjurătoare, apoi revenim pe o potecuţă alternativă înapoi în traseul principal; de la ora 12 îi dăm tot înainte pe banda roşie ce ţine creasta principală a Rodnei, bucurându-ne de faptul că avem de-a face cu un munte „cumsecade”: diferenţele de nivel sunt relativ mici şi mersul devine eficient. Lăsăm în urmă Şaua Ineului (2110 m) deasupra Fundului Bilei, apoi Şaua Bila numită şi Gaura Ineului (1987 m), din care vedem undeva jos apa limpede, uşor albăstruie, a Lacului de sub Ineu. Urcăm Vârful Tomantec (2051 m) pe deasupra Râpei Coasta Netedă şi resimţim puţin la coborâre o mică zonă mai accidentată. Urmează Vârful Coasta Netedă (2060 m), Tarniţa lui Putredu (1959 m), Vârful Cişa (2039 m), Şaua Cişa (1959 m) şi Vârful Omului (2135 m), sub care oprim pentru o foarte scurtă pauză de masă. Sub noi, Stâna La Moară şi Stânele Zănoaga îşi adjudecă plaiuri de poveste, iar deasupra norii se bulucesc ameninţători.

O înşiruire de mici „portuberanţe” – Vârful La Cepe (2102 m) şi Vârful Clăii (2117 m) – ne duce pe ultimul colos al zilei, Vârful Gărgălău (2159 m). Aici savurăm o superbă privelişte peste întreaga Vale a Bistriţei Aurii începând cu obârşia sa, Lacul Ştiol, iar dincolo de ea scrutăm întinderile Munţilor Maramureşului. De asemenea, privirea se bucură când priveşte în spate, de unde venim, şi i se dezvăluie toată bucata de creastă pe care am parcurs-o azi; în faţă, stâncile înzăpezite ale Pietrosului nu ne părăsesc nicio clipă, chiar dacă nu vom ajunge la ele. De aici până în Şaua Gărgălău (1907 m) nu avem decât coborâre, iar la ora 16:30 poposim în ea.

Alături, Refugiul Gărgălău recent ridicat de „Hai pe Munte” Iaşi puţin deasupra locului numit La Izvoare reprezintă o gazdă solidă şi primitoare. Cum la faţa locului reîntâlnim acelaşi cuplu de aseară, decidem ca şi de data aceasta să renunţăm la cort, chiar dacă plaiurile din zona izvoarelor sunt mult mai propice campării. Am fost şi azi feriţi de ploaie, însă „balaurii” s-au înghesuit din toate părţile, aşa că nu are sens să continuăm pe creastă, deşi este încă devreme; oricum, traseul propus de mine aici îşi încheie zona înaltă. Nu avem prea multe de făcut, aşa că după masă ne băgăm repede în sacii de dormit, pe lumină încă, şi recuperăm toate acele ore pierdute în nopţile anterioare. Somnul profund ne este întrerupt doar de reprizele de ploaie şi nu ne e deloc greu să ne trezim cu noaptea-n cap.

Luni la ora 6:30 deja nu mai avem ce face şi părăsim primitorul refugiu. Pornim pe cruce albastră, într-o coborâre continuă mai întâi pe plaiurile de sub şa, apoi pe sub Muntele Coasta Tăului, lăsând undeva deasupra Stâna Smida. La această oră cenuşie a matineului, văile sudice ale Rodnei – cu pâraie ce se reped în cascade şi cu numeroase culoare de avalanşă – aduc fermecător cu Făgăraşul cel îndepărtat. Intrăm în pădurea unde apar drumurile forestiere, omniprezente în acest munte extrem de antropizat în  ciuda înălţimii lui şi a poziţionării nordice. Coborârea relativ abruptă se termină în valea săpată de Izvorul Galaţiului, pe care-l urmăm în aval spre locul de popas numit Între Izvoare (930 m). Aici, lângă cabanele cochete, apare şi banda galbenă venită tot din creastă (Şaua Puzdrele).

De acum mergem pe Valea Anieşului Mare, pe un drum forestier extrem de bine întreţinut – cu nivelări ale terenului şi întăriri solide ale malului, lucruri ce prind bine celor câteva vile şi gospodării din zonă. Este ora 10 când ajungem în apropierea Cabanei Între Anieşe, acolo unde apare crucea galbenă coborâtă din creastă (La Cărţi) pe Valea Anieşului Mic; de aici se formează cu adevărat Pârâul Anieş. Deşi e încă foarte devreme, sperăm să nu batem la picior întreg acest drum şi iată că dorinţa ne e împlinită: din spate apare o dubiţă şi, auzindu-mi glasul rugător, şoferul opreşte şi ne ia pe locurile din spate; ne bucurăm că avem aşa noroc, mai ales că omul este pădurar, fost salvamontist, şi avem ce vorbi tot drumul despre minunatul munte în care ne-am petrecut Rusaliile.

Intrăm deci motorizat în comuna Anieş, scutiţi fiind din nou de o bună bucată de drum. Mai avem de mers cei şase kilometri de asfalt până în Rodna; am putea sta la o ocazie, dar decidem totuşi să îi luăm la pas. Este ora 12 când recuperez maşina din Rodna, pe o căldură de nimic bun prevestitoare, diferite coduri de ploaie urmând a ne însoţi mai târziu. Ne dezechipăm şi pornim în lungul drum spre casă, de data aceasta mult mai aglomerat; după nouă ore ajungem în Bucureşti, destul de obosiţi, dar încântaţi de traseul propus în acel îndepărtat colţ de ţară.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment

The Heart Collector (Nevermore)

Un bun prieten spunea de curând că de câte ori ascultă un album Death descoperă noi nuanţe, iar asta mi-a amintit de trupa la care mă raportez eu în acelaşi fel: Nevermore. Poate că pentru mulţi rockeri acest nume e cel mult o însemnare în istoria metal-ului, dar pentru mine rămâne unul dintre cele mai autentice grupuri, cu amprentă clară, de neconfundat odată ce ţi-a ajuns la urechi, cu personalitate unică şi autor al unei muzici excepţionale, din păcate adesea trecută cu vederea. Deşi ambii poli de putere din Nevermore – Warrel Dane şi Jeff Loomis – s-au dovedit dificili şi ulterior incompatibili, au scos împreună cel puţin patru albume senzaţionale, definind perioada 2000 – 2010 şi făcându-mi mie acum alegerea tare dificilă. Aş putea adăuga aici cele două albume solo ale lui Dane precum şi ultimul album sub numele Sanctuary (un fel de Nevermore de dinainte şi după Loomis), de asemenea excelente, însă cred că cele patru – Dead Heart in a Dead World, Enemies of Reality, This Godless Endeavour şi The Obsidian Conspiracy – reprezintă perioada de aur a trupei şi se încadrează perfect la modul în care am început paragraful: noi nuanţe, tonuri, varietăţi la fiecare reascultare.

Mi-ar fi plăcut enorm să existe o continuare şi, o vreme, această speranţă s-a bazat pe relaţiile totuşi cordiale dintre solist şi chitarist, însă ea a murit odată cu Warrel Dane – brusc şi prematur. Singura consolare este că am reuşit să-l văd în concert, sub numele propriului său proiect, prezentând însă şi multe piese Nevermore; îmi amintesc dezamăgirea din momentul când a intrat pe scenă, îmbătrânit, neîngrijit, ramolit parcă de adicţiile cu care se lupta de ceva timp, însă totul s-a topit când a început să cânte: corect, pătimaş, electric.

Revin la Nevermore şi muzica sa ieşită din tipare, definind probabil sub-genul extreme progressive metal: partituri elaborate, un echilibru permanent între pasaje dure şi unele de o melancolie dureroasă, între furie şi sensibilitate; voce care ştie să recite, să meargă în registrul growl sau să-şi pună în valoare tehnica de operă, cu registru între sol diez din contraoctavă şi si bemol din octava a doua. E greu să cataloghezi conceptul Nevermore – de la thrash şi heavy la progressive şi înapoi, complex, cu o grămadă de ruperi de ritm, dar şi refrene şi – mai ales! – riff-uri agăţătoare. Poate singurul filon care se păstrează între piese şi între albume este filozofia versurilor şi un copleşitor pesimism, sentimentul că întreaga lume e pierdută şi nimic nu o poate recupera, tematică deloc surprinzătoare dacă ne gândim la principalul textier şi propria lui luptă interioară.

Cu greu deci, m-am oprit la o piesă de acum două decenii: The Heart Collector. Nu pot spune că este preferata mea, căci nu reuşesc să îmi declar favorita în creaţia Nevermore (deşi, ca album, pe al treilea din lista de mai sus l-aş include între cele mai bune albume de metal dintotdeauna). Este o compoziţie în tempo lent ce începe cu un solo superb a cărui temă se reia mai elaborat ulterior, riff-urile sunt cantabile, memorabile şi de la prima notă îţi dai seama ce trupă asculţi, balansul dintre tobe şi bas acoperă cu greutate pasajele din afara strofelor aproape recitate, refrenul melodios e uşor de reţinut, iar vocea păstrează o exprimare sensibilă fără a se feri de zona harsh la bridge-uri; finalul aduce forţă instrumentală şi se termină abrupt, neterminat parcă, lucru pe care-l regăsim şi în alte piese ale americanilor. Ce mai, o baladă în stil Nevermore care aduce împreună multe din elementele ce i-au definit existenţa. Păcat că nu a primit un videoclip dedicat.

Posted in Colţul cu muzică | Tagged , | Leave a comment

Amintiri şi momente

Laşi în urmă timp cu amintiri şi uitări. Sunt acolo atâtea momente dragi pe care ai vrea să le păstrezi intacte, să le simţi din nou parfumul, imaginea, atingerea, aroma, sunetul sau modul plăcut în care ţi-au gâdilat intelectul – o paella castiliană, o mâţă topită de lene, simfonii nocturne, aerul sărat al mării pe o plajă pustie, o după-amiază a prieteniei, amuzamentul în faţa situaţiilor inedite, familiaritatea meleagurilor anacronice, figuri inocente în port popular, lecturile dragi în desene alb-negru, oazele de linişte sufletească atunci când te zbăteai în valuri tulburi, un desert belgian, florile ce ţi-au înseninat măcar o dată ochii, entuziasmul unui meci, ţigara fără filtru în mijlocul unui festival, zboruri foşnitoare sub soare sau sub furtună, glumele tocilare de la serviciu. Din păcate, unele dintre cele mai dragi astfel de clipe se topesc în uitare, se destramă, se deformează. Se duc, precum ultimul gust al căpşunelor de mai.

Şi mai sunt şi acelea pe care le-ai da uitate şi ai păstra, poate, doar lecţia ce ţi-au servit-o; dacă ai înţeles-o, dacă măcar există… Un pod distrus ca şi legăturile ce i-au urmat, moartea unei gâze cât întreaga omenire, un amurg al reţinutei deznădejdi, pieirea sub ochii tăi a monumentelor de odinioară, candela unei tragedii, ceţurile depresiei, botniţa pusă propriilor vise, ochii blânzi pe care chiar tu i-ai închis cu o ultimă injecţie, oamenii pe care i-ai rănit din egoism şi nepăsare. Iar acestea rămân acolo, nu se sting, uneori nici nu pălesc, deşi cât de mult ţi-ai dori asta. Se prelungesc şi proliferează, precum afidele ce atacă trandafirul japonez, oricât le-ai îndepărta, oricât le-ai stârpi.

Sunt fotografii pe care le-aş purta în portofel, lângă icoane. Sunt fotografii pe care nu le-aş mai întoarce niciodată cu faţa spre mine, dar totuşi o fac, cu toată suferinţa aferentă unei noi vindecări. Ştiu că drept e să mi le asum şi pe unele şi pe celelalte, alături de amintirile ferecate în ele – fie acelea evidente, sugerate sau cunoscute doar de mine. E dureros. E exaltant. E firesc. Nu doar îmi aparţin, ci fac parte din fiinţa şi devenirea mea – anatomie şi fiziologie a firii.

Momente

Posted in General | Tagged , , , | 1 Comment

Chiliile rupestre de pe Drumul Luanei (Munţii Buzăului)

Voiam demult să văd aşezările monahale săpate în gresiile buzoiene din apropierea satului Nucu, în aşa numitul Drum al Luanei din Masivul Ivăneţ, după ce în urmă cu patru ani am vizitat Complexul Rupestru Aluniş aflat în apropiere. Mi-am propus să fac asta la pas, cu aparatul foto greu în spate şi pe o vreme frumoasă, când n-aş prelua pe picioare celebrul glod argilos al zonei. Şi iată că se iveşte ocazia într-o zi blândă de final de mai, când înălţimile altor munţi mai stâncoşi se ascund în ceţuri şi ploi capricioase. Plec deci spre Nucu sâmbătă devreme, însoţită de Cati şi Maria, dornice şi ele să descopere vechile mistere din Ţara Luanei.

Ajungem în Nucu (600 m) şi studiem harta locului, precum şi ce avem pe telefoane; ne este clar din start că orientarea va fi partea critică a turei, lucru confirmat mai târziu. Marcajele principale sunt triunghi albastru şi bandă roşie, ulterior vom vedea şi o bandă galbenă şi un punct albastru, însă inconsecvenţa lor, lipsa uneori a logicii şi confuzia adăugată de indicatoarele pentru trasee ne vor face să apelăm cu încredere la GPS, harta din satelit şi intuiţie într-o zonă în mare parte împădurită. Acest fapt devine şi mai surprinzător dacă ţinem cont că obiectivele în sine sunt însoţite de mari panouri unde li se spune povestea. Ca şi cum cineva vrea să-ţi facă viaţa cât mai grea în a le găsi, pentru ca apoi să-ţi desfăşoare documentarul.

La ora 10 pornim pe un drum de căruţă care-l continuă firesc pe cel de maşină care străbate satul (destul de prost şi un hazard pe vreme ploioasă). În timp ce urcăm pe Valea Bordeiului, apar din loc în loc mici panouri cu preistoria acestor locuri, când ţinutul Buzăului era pe fundul unei mări, iar toate gresiile pe care le vedem acum în jurul nostru sunt formate prin presarea nisipurilor şi scheletelor vietăţilor de atunci; de aceea roca e extrem de moale şi se poate săpa în ea, uneori doar cu un băţ. Înaintăm şi încep să ne apară muchii de colţi stâncoşi ce brăzdează pădurea unde între foioase se amestecă pâlcuri de pini. Ajungem în Poiana Cozanei (700 m) desfăşurată în jurul unei troiţe de lemn, semn al vieţii duhovniceşti a acestor locuri între secolele al XIII-lea şi al XVI-lea, când în zonă s-au perindat patru pustnici însemnaţi – Dionisie, Iosif, Arsenie, Agaton – şi învăţăceii acestora. În jurul poienii se ridică structurile muntoase dând naştere aşa numitului Amfiteatru, spaţiu cu o acustică aparte.

În colţul de stâncă din mijlocul poienii, chiar pe partea stângă a unui gard lung pentru animale, aflăm Chilia lui Dionisie Torcătorul (secolul al XIV-lea), amenajată de sihastru într-o peşteră datând din secolele III-IV; intrarea îngustă e aninată la patru metri deasupra solului şi acum se ajunge la ea pe o scară metalică, în timp ce o veche scară din lemn putrezeşte între copaci şi perete. În acest spaţiu mic, cât să-i încapă altarul, masa, patul şi un război de ţesut, pustnicul s-a nevoit timp de trei decenii, timp în care torcea lână pentru a-şi asigura existenţa materială. Oamenii aduc şi acum icoane, lumânări şi tămâie aici, ca şi în celelalte chilii rămase întregi în lanţul de aşezări rupestre; acest fapt încearcă parcă să contrabalanseze năravurile vandalilor care scrijelesc şi spoiesc pereţii, dintr-o pornire pe care nu mi-o pot explica.

Revenind în poiană pe una din potecile descendente, căutăm undeva în dreapta, tot după gardul lung de care vorbeam mai devreme, o grotă numită Peştera sau Fundul Peşterii (atestată între secolele VI-IV î.Hr.). O găsim cu ceva caznă în pădurea de pini, acolo unde ne atrage atenţia grilajul ce îi protejează gravurile pereţilor. Grota naturală a fost populată încă din epoca bronzului, apoi în Hallstatt-ul târziu şi ulterior în Evul Mediu; speculaţiile asupra utilizării ei includ un altar al lui Zamolxe şi un templu al fecundităţii. Ceva mai sus pe vâlcelul din apropierea peşterii se află o formaţiune stâncoasă ce poartă numele de Scaunele lui Negru Vodă. Deşi săpată de asemenea în mod natural, stânca prezintă trei adâncituri asociate primului divan românesc.

Revenim la drumul „principal” ce străbate Poiana Cozanei, ne aburcăm pe o pantă şi ne lăsăm paşii duşi prin pădure unde, după un scurt urcuş, ajungem la Bisericuţa lui Iosif (secolul al XV-lea). Ca şi precedenta chilie, acesta a înviat prin rugăciune o peşteră paleocreştină din secolele III-IV, fapt consemnat de peştele de deasupra uşii, şi este probabil cel mai frumos aşezământ monahal al locului datorită intrării ce păstrează urmele unui vechi pridvor din lemn. Treptele tăiate în stâncă duc în spaţiul împărţit pe vremuri în două încăperi, cu podeaua cândva acoperită cu duşumea şi pereţii lutuiţi.

Ne continuăm drumul printr-o urcare tot mai accentuată, întrucât alegem triunghiul albastru acolo unde se desparte prima dată de banda roşie; o întâlneşte mai târziu în locul de unde porneşte o variantă de coborâre în sat pe lângă Schitul Fundătura. Noi nu coborâm însă, lăsând schitul pentru final, ci urmăm cele două marcaje până la malul Lacului Mistreţilor; acesta nu este altceva decât o baltă mai mare, ce are însă proprietatea că nu seacă niciodată şi devine astfel loc de adăpare a tuturor vieţuitoarelor pădurii chiar şi în vremurile secetoase (asta îmi aminteşte de „Cartea junglei”). De aici ţinem banda roşie care ne scoate direct pe Vârful Ţurţudui (984 m), acolo unde se află Crucea Spătarului (numită şi Crucea lui Agaton, atestată în secolul al XVI-lea), ce poartă gravat simbolul soarelui şi o inscripţie în slavonă. Se spune că această cruce a fost cărată aici de spătarul Cristea cu ajutorul bivolilor, pentru a mulţumi Celui de Sus că i-a făcut scăpată familia în vremea unei invazii otomane. În imediata apropiere se observă un vârf mai mic, de pe ale cărui lespezi avem o frumoasă panoramă asupra satului Nucu şi, dincolo de el, spre restul Munţilor Buzăului.

Întrucât am ajuns la cruce neplanificat, nu ne rămâne decât să coborâm pe triunghi albastru şi, după rătăciri şi orbecăieli, reuşim să găsim micul amfiteatru natural în stâncile căruia se află cele două Agatoane. În stânga cum urci, Agatonul Nou (secolul al XVI-lea), numit şi Bisericuţa, poartă hramul Sfântul Ioan Zlataust. Aşezământul păstrează destul de bine forma iniţială cu altar, chilie şi beci, chiar dacă o parte din pereţi şi acoperiş s-a surpat. Toate acestea au fost săpate în bolovani înalţi şi masivi, ale căror bucăţi pot fi văzute mai jos în potecă. Probabil că cea mai frumoasă parte a acestei chilii degradate o reprezintă cele două pomelnice ale altarului; cel în slavonă îi aminteşte pe Neagoe Basarab, arhiepiscopul Dositei, monahia Teodora şi monahul Agaton. Pe dreapta şi oarecum vizavi de această structură stau mărturie rămăşiţele Agatonului Vechi (secolul al XIII-lea), numit şi Dărâmătura din motive evidente; ca fratele său mai nou, şi acest aşezământ a fost săpat în bolovani enormi, a căror gresie n-a rezistat însă unui cutremur mai însemnat şi trecerii timpului.

Coborâm cu spor de data aceasta numai pe marcaj până în Poiana Cozanei, unde ne oprim la popas pentru o târzie masă de prânz, înconjurate de ochii rugători a trei câini ce (se fac că) păzesc turma care umple acum pajiştile. Apoi ne reluăm drumul în încercarea de a dibui cărare de întoarcere a celui mai larg circuit din zonă, prea puţin umblat însă. Pe el se află trei dintre obiectivele bine ascunse ale Ţării Luanei şi, odată ce nimerim un fel de potecă ce ar continua drept înainte drumul venit din sat, îl găsim pe primul dintre acestea: Piatra cu Cruce (secolul al XIX-lea), sculptată de un meşter anonim şi adăpostită în căuşul unei stânci adânc săpate. Mai departe căutăm în zadar Piatra cu Semne şi Piatra Îngăurită (unde s-a nevoit pustnicul Arsenie), în sus şi-n jos pe coclauri, prin boscheţi şi pe cărări închipuite; clar, aici trebuie să vii ori cu puncte GPS bine „bătute”, ori cu vreun cunoscător al locului. La revenire însă, puţin după Piatra cu Cruce, dăm de o troiţă din lemn ridicată pe locul unde cândva s-a a înălţat Mănăstirea Sfântul Gheorghe; sub acoperişul din lemn memoria păstrează o cruce care ilustrează excelent superba artă bisericească populară: Hristos răstignit, basorelief de o fenomenală delicateţe şi expresivitate a detaliilor.

De acum ne întoarcem spre sat, ajungem la maşină, iar eu şi Cati decidem să atingem ultimul obiectiv al locului, mai ales că avem încă lumină. Traversăm deci o mică parte din sat pe uliţa principală, facem stânga pe lângă biserica din lemn şi cimitirul ce o înconjoară şi începem să-i dăm în sus pe cărarea conturată în fâneţe, urmând banda roşie prin Poiana Vornici şi apoi pădure. După jumătate de ceas sosim la Schitul Fundătura (secolul al XVI-lea), de fapt ce a mai rămas din chilia măricică, sub forma unui vagon, ce a fost săpată într-un bolovan masiv căzut din Vârful Ţurţudui. Încăperea lungă, cu două strane şi altar arhaic, adăpostea mai mulţi călugări odată; în faţa intrării avea cândva şi un pridvor de lemn, sprijinit de grinzi ale căror lăcaşuri sunt încă vizibile. Săpată în bolovan precum Agatoanele, şi nu în stânci masive, Fundătura şi-a pierdut şi ea din cauza trecerii timpului o bucată de plafon.

Ne întoarcem la maşină pe acelaşi drum, odată cu ultimele raze de lumină. Este ora 21 când punem capăt acestei incursiuni considerabil mai lungi decât am anticipat – şi ca timp, şi ca distanţă, şi ca diferenţă pozitivă de nivel, căci cifrele finale nu diferă cu mult de urcarea de acum o săptămână până sub Coştila. Se poate spune deci că am îmbinat periplul spiritual, fotografia şi condiţia fizică în cel mai profitabil mod cu putinţă.

Fotografii

Posted in Culturale, Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment

Vâlcelul Ascuns, Valea Mălinului, Valea Priponului (Munţii Bucegi)

Arunc un ochi la prognoza de weekend şi văd acolo ziua de sâmbătă cu vreme nesperat de frumoasă în Bucegi, înghesuită într-un mare calup de ploi, înainte şi după. O întreb pe Cosmina: Mălin? Îmi răspunde: Încercăm? Şi văd cum i se aprind ochii în spatele tastaturii. Planul e simplu, ca o dezmorţire de abrupt – 1B din cel mai uşor – odată cu cele din urmă zăpezi. Săptămâna trecută s-a schiat cu un oarecare spor pe acolo, deci sperăm să întrebuinţăm ceva timp la urcare colţarii şi să coborâm pe cea mai uşoară variantă, Priponul. Privind în urmă, fix aceeaşi tură am făcut-o acum trei ani, ocazie cu care am cunoscut-o pe Cosmina, împreună cu caracterizarea „asta e turbo şi capabilă, mai demult mergea cu Hârciogu”. Tură aniversară deci, poate reuşim să facem măcar ceva diferit şi un gând îmi dă prin cap.

Ni se alătură pe rând Ioana, pe care o vom prelua din Câmpina, apoi Claudiu care vine separat pentru a mai aduce doi prieteni la munte (în alt traseu); ne întâlnim pe drumul asfaltat din Valea Cerbului (aprox. 1000 m), puţin înainte de Gura Diham, acolo unde pe vremuri erau tomberoanele frecventate de urşi. Tomberoanele nu mai sunt, dar loc să lăsăm maşinile da, aşa că parcăm şi ne pregătim de munte.

La ora 9 pornim pe banda galbenă ce urcă Plaiul Fânului şi-i dăm cu spor până în Poiana Coştilei (1310 m), unde suntem întâmpinaţi de un cer albastru pe care se profilează superb Santinela Văii Cerbului, dar şi de un lan de bulbuci de baltă, aurii şi fotogeni. De aici în mod normal am căuta intrarea „clasică” prin Vâlcelul Poieniţei, dar intervine acel „diferit” de care vorbeam în primul paragraf. Pe vremea lui, Walter Kargel scria despre o altă cale de acces în Malin, „mai comodă”, anume Vâlcelul Ascuns (zis şi Vâlcelul lui Theodoru); acesta s-ar dibui din Poiana Văii Cerbului, despărţit fiind de Vâlcelul Poieniţei printr-un ţanc stâncos. Ei bine, propun să găsim Vâlcelul Ascuns, iar Cosmina mă întreabă dacă e cazul să punem în declaraţia de deplasare şi data de mâine.

Nu ajungem efectiv în Poiana Văii Cerbului, căci vedem o potecă bătucită desprinzându-se la stânga, oarecum paralel cu marcajul, ceva mai sus de el. Înaintăm şi încercăm să vedem vreun fir, vreo viroagă. Dăm astfel de vărsarea Mălinului în Cerb, semn că am mers prea mult şi trebuie să ne întoarcem; Mălinul de jos pe fir este greu şi rar parcurs, iar prima săritoare – un bloc spălat – se ocoleşte chiar şi în acel caz. Eu şi Cosmina găsim încă o potecuţă (la fel de bine conturată ca prima) şi mai sus, Claudiu şi Ioana pornesc pe unde am venit şi mergem în paralel, până când nouă ni se pare cam fi dat de o vâlcea. Dacă ne forţăm imaginaţia, mai că am vedea şi resturile unei momâi, dar în sus e clar un fir de apă ce străbate stâncile. Îi chemăm şi pe ceilalţi şi, deşi siguri nu suntem deloc că acela ar fi Vâlcelul  Ascuns, pornim prin el cu speranţa că putem coborî în caz de împotmolire.

Urcuşul e abrupt, mai întâi prin pădure, apoi pe lângă stâncile apărute în stânga noastră, acolo unde se profilează Hornul Liliecilor – lucru pe care îl aflu acasă, comparând fotografii şi confirmându-se astfel că am mers pe unde doream. Altfel, până la finalul turei, nu vom fi siguri că în prima parte a acestei intrări n-am bălăurit pe vreun vâlcel secundar (terţiar, cuaternar), şi abia spre final am dat în cel care trebuie. Iar asta pentru că locul e foarte neumblat, abrupt, cu stâncă friabilă şi sol instabil, plin de bălării şi rupturi de mal; în niciun caz mai comod, cum recomanda veteranul apinist-autor. Vorba lui Claudiu: de la Kargel n-a mai mers nimeni pe-aici. După şiruri de hei-rupuri şi sudălmi, mai ales când simţim cum pământul ne pleacă de sub picioare, parcă-parcă s-ar contura o potecă; acest loc coincide cu o brâna ce soseşte din stânga, voi afla eu ca retragere din Traseul Victoria. Deasupra ei ne oprim într-o strungă, întrucât ne apar două poteci. În jos merge Claudiu să cerceteze, coboară chiar până în Mălin şi se întoarce cu nişte fotografii din care putem înţelege de ce valea nu „se face” complet pe fir. Sperăm deci că cealaltă potecă nu-i un hăţaş de capre şi pornim pe ea; urcăm considerabil mai domol ca până acum şi în scurt timp suntem depuşi în Mălin, deasupra săritorilor fioroase şi puţin mai jos de obişnuita coborâre prin Hornul Pământos. Este ora 12 şi ne e clar că Vâlcelul Ascuns – sau ce-o fi fost – nu-i nicio afacere, chiar dacă urcă în continuu, fără toboganul hornurilor.

Acum că am revenit pe tărâmuri cunoscute, luăm o scurtă pauză; eu sunt bucuroasă că n-am băgat grupul în bucluc, Claudiu bodogăne, Cosmina e încântată de noua variantă, iar Ioana ca o floricică la soare nu zice nimic. Aici e totul uscat, deci lăsăm echipamentul de iarnă în rucsaci şi-i dăm la deal, lăsând în urmă confluenţa din stânga cu Valea Colţilor. Urcăm repede prima săritoare, apoi Săritoarea cu Bolovan cea prevăzută cu cablu; îmi amintesc că data trecută am rămas înţepenită aici şi reuşesc să nu repet „penibilul”. Ceva mai sus apar primele petice de zăpadă, în topire rapidă; putem păşi uşor pe ele sau le ocolim cu spor. Zăpadă e şi la vărsarea Văii Hornului aflată în stânga noastră, dar dispare sub primele săritori şi mai sus nu se poate vedea. Cert e că, deşi panta începe să crească iar stratul devine mai consistent, până la locul larg unde apare, tot din stânga, Valea Scoruşilor, nu avem nevoie de colţari şi doar pioletul îl întrebuinţăm de câteva ori; sunt multe locuri unde am scrijeli cu colţarii în stâncă – la fiecare prag mai proeminent sau chiar pasaje întregi expuse soarelui.

La ora 14 ne oprim în zona numită La Lespezi (2000 m) pentru masa de prânz; ne mişcăm cam încet şi cred că de vină e şi ziua tare frumoasă, când ai vrea să admiri şi să fotografiezi tot ce te înconjoară. Punem colţarii căci ne închipuim ce urmează şi, odată intraţi între pereţii Canionului Mălinului, îi întrebuinţăm din plin; mai sunt vreo doi bolovani unde dăm cu ei de stâncă, dar apoi ne aduc destoinici o înaintare mai economicoasă în efort. Bune şi potcoavele la ceva. Încep să se vadă bine Colţii Mălinului pe dreapta atunci când de sus apar doi schiori de văi care ne întreabă de starea zăpezii şi sunt puţin dezamăgiţi de ceea ce urmează; mai jos de Scoruşi eu nu-i văd rămânând pe doage.

Vorbind însă cu ei ratez ceva ce aş fi vrut să identific: hornul de acces în Brâna cu Jnepeni, brână care apoi dă în Creasta Mălinului, dar şi mai departe peste următoarele văi şi creste. Aşa însă îmi rămâne să admir impunătorul Colţul Mare al Mălinului, apoi Dintele dintre Colţi cu aspectul său ciudat-sinistru şi, mai puţin pronunţat, Colţul de Sus. Parcă am prins ceva mai mult spor la înaintare şi iată-ne ajunşi la locul însemnat cu roşu unde Brâna Mare a Coştilei se desprinde spre Valea Ţapului (dreapta), cât se vede lipsită de zăpadă. Aici brâna are o discontinuitate însemnată şi abia mai sus îi întâlnim şi segmentul ce vine din stânga, dinspre Scoruşi, de data aceasta cu zone întregi încă ascunse în omăt, mai ales pe sub pereţii abruptului. Privind înapoi, toţi trei colţii stau frumos aliniaţi, iar dincolo de ei se întinde Valea Prahovei străjuită de Postăvaru şi Piatra Mare, aflate în plin soare de după-amiază. Nu mai avem mult şi încerc să ghicesc care ar fi Brâna de Sus, dar după vreo trei posibile variante mă las păgubaşă.

La ceasurile 17 păşim în sfârşit peste buza Platoului Bucegilor, în urma unui alt grup ce tocmai o ia din loc. Observăm că şi în urmă avem un grup care a ales însă să urce pe culmea neumblată dintre Mălin şi Scoruşi; nu ştim de ce, poate pentru a evita zăpada. Luăm o binemeritată pauză sub Vârful Coştila (2490 m) şi releul omonim, facem o fotografie cu Omu şi Bucşoiu în spate, apoi pornim spre Pripon ţinând muchia platoului. Ocolim un pic, însă aşa putem vedea obârşiile văilor şi cumpenele ce le despart: Creasta Mălinului din poate cel mai frumos unghi ce-i surprinde întreaga şerpuire, un parţial profil al Crestei Frumoase, Valea Ţapului cu Colţul Brânei înjnepenit, Valea Urzicii cu ieşirea-i imposibilă şi admirată din lateral de un ciopor de capre negre, Valea Caprelor cu formaţiuni stâncoase interesante pe versant. În faţa noastră se profilează, într-o continuă schimbare, Muntele Moraru şi ale sale Ace.

Undeva înainte de Şaua Şugărilor sosim la obârşia Văii Priponului şi căutăm cele mai eficiente poteci de a coborî spre vad. Ţinem o bună parte faţa din dreapta în timp ce vizavi privirea se loveşte de Peretele Priponului. Până la urmă ajungem şi în albie, o traversăm de vreo trei ori urmând momâile (nu parcurgem pasajul unde încă mai atârnă o coardă, poteca fiind mai uşoară pe malul opus) şi întâlnim în sfârşit Stâna Berbecilor în Poiana Priponului. De aici dăm imediat în banda galbenă din Valea Cerbului, pe la ceasurile 19:30.

De acum abruptul s-a încheiat, mai avem doar marşul de revenire la maşini. Trecem prin locul mai îngust numit La Numărătoarea Oilor şi din Poiana Urzicii mai privim o dată Valea Priponului cu enorma săritoare din aval ce se ocoleşte, respectiv Valea Caprelor cu Hornul Văii Caprelor – un adevărat monument al inaccesibilităţii. Ceva mai jos dăm şi de confluenţa cu Valea Urzicii, uşor de recunoscut şi datorită bolovanului pe care-i este scris numele. Fuga-fuga cu o lumină tot mai slabă şi ajungem la locul de vărsare a Văii Ţapului; zona ar fi superbă la miez de zi, căci nu doar valea se vede clar, ci şi „evantaiul” de stânci ce o îmbrăţişează: Colţul Ţapului, o parte din Creasta Frumoasă, iar pe fundal Colţul de Sus al Mălinului şi Dintele dintre Colţi. Din păcate, din cauza luminii slabe ori a vegetaţiei, nu reuşesc să identific şi Valea Seacă a Coştilei. Ultimele apariţii ale serii sunt Valea Verde străjuită de Santinela Văii Verzi şi Valea Mălinului cu firul văzut de jos, adică acea parte greu căţărabilă. De acum chiar că nu mai distingem mare lucru, ci urcăm pe pilot automat pe lângă Vârful Gâlma Mare, traversăm un colţ al Poienii Coştilei, îi dăm în sus şi-n jos pe Plaiul Fânului, iar ultima coborâre ne depune la maşină în jurul orei 21 – adică ora cinei unei vulpiţe care se milogeşte de ceva resturi.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 Comments

Masivul Penteleu (Munţi Buzăului)

După o lungă – mult prea lungă – pauză, merg în sfârşit la munte. Nu cine ştie ce, doar cât să mă mişc un pic şi să mă mai ia soarele. Şi când mă gândesc că anul trecut pe vremea asta eram deja neagră cu bronzul de Nepal… Asta e, ce câine am fost şi ce javră am ajuns.

Tura este încropită de Bacea şi ne include pe mine, Iza, Suru, Hanna, Cati, Raluca, Tibi şi Kat. Eu mă bucur de explorarea unei părţi din Munţii Buzăului unde n-am ajuns niciodată, deşi mi-am propus de mai multe ori: Masivul Penteleu, al cărui vârf se vede adesea din Ciucaş ca o piramidă solitară.

Pornim dis de dimineaţă cu destinaţia Varlaam; acolo cele trei maşini continuă pe DC173, un drum de pământ decent, dar plin de praf; acum e bine aşa, dar nu vreau să ştiu ce noroi se face după vreo ploaie. Înaintăm destul de mult pe lângă Bâsca Mare şi lăsăm maşinile în apropierea Gurii Cernatului (650 m), iar în jur de ora 10:30 ne pregătim de drum. Planul este să urmăm primul traseu tematic din zonă, adică forestierul însemnat cu bandă roşie ce duce până pe vârf; Bacea îl ştie bine după o poveste obositoare cu bicicletele şi consideră că este cea mai bună variantă de a ne reacomoda cu muntele.

După cum suntem fiecare gata, ne punem la mers. Eu mă moşcăi ca de obicei cu echipatul şi, cum doar Cati a rămas la maşină, îi spun să nu stea după mine, ci să li se alăture celorlalţi. Am încredere că la mers o să mă mişc cu mult mai mult talent, aşa că nu-i problemă să fiu ultima. După cum mă aşteptam, prind grupul relativ repede din urmă, mai ales că poposea la prima răscruce mai mare. Întreb de Cati – care Cati? Cati nu e. Eu – perplexă. Le explic ce şi cum şi ne gândim că a intrat în vreun boschet, iar eu am trecut pe lângă ea. Las deci rucsacul şi-i dau alergare la vale, strigând „Cati” din toate puterile; ajung la maşini, nici urmă. Continui un pic spre sat şi intru pe celălalt marcaj din zonă, alt drum forestier. Nimic. Alerg şi strig ceva timp, încercând să-mi dau seama când e cazul să mă întorc. Din faţă apare o maşină şi-l întreb pe şofer dacă a văzut-o pe coechipiera noastră, îmi spune că nu, aşa că pornesc înapoi. Mai dau nişte strigăte inutile în jurul maşinilor şi mă grăbesc spre grup. Acolo hotărâm: nu ştim unde e Cati, semnal la telefon nu avem; nu ne facem griji că ar păţi ceva, dar cel mai înţelept ar fi s-o aşteptăm la maşini.

Şi când dăm să plecăm, de sus vine aceeaşi maşină (care ajunsese şi aici cât urcam eu), iar din ea coboară… Cati! Explicaţie: nu ne-am înţeles! Fata a plecat după grup, grupul deja se urnise şi, ştiind că urmăm banda roşie spre vârf, a luat-o – corect – pe poteca marcată cu bandă roşie. Numai că aceasta taie o mare serpentină a drumului şi ajunge în el mult, mult mai sus. Noroc că a apucat să iasă deja în drum când a trecut maşina pe lângă ea şi a fost întrebată dacă e cu grupul care o aşteaptă jos; grup pe care biata de ea încerca să-l prindă şi nu înţelegea de ce nu o face. Sinceră să fiu, deşi e clar că am trecut pe lângă acea desprindere a benzii roşii cât o căutam pe Cati, zău că n-am văzut cele trei (3!) mari semne din dreptul ei, că poate aşa îmi dădea prin cap ce s-a întâmplat. Sincer, nu o dată s-a întâmplat ca cineva să se piardă de grup, dar chiar aş la început de traseu chiar că n-am mai păţit-o. Partea bună e că după atâta alergat eu mă simt bine, deci mulţumesc Shaun T, chiar dacă te înjur la fiecare antrenament.

Bun, păi cum lucrurile s-au aşezat, ne putem continua drumeţia. Este ora 12 când repornim pe forestierul ce urmează Râul Cernat, pe valea dintre Muntele Cernat şi Muntele Viforâta. Traseul e foarte lejer mai ales în ritmul nostru; tăiem câteva serpentine şi dăm de un frumos loc de popas amenajat lângă un izvor, dar în cea mai mare parte urmăm drumul arid şi prăfos. Ieşim din pădure la Stâna Cernatu, când sub noi se dezvăluie un imens mozaic de verde, acolo unde foioasele şi-au făcut loc printre conifere şi invers. Versanţii sunt în mare parte intacţi, semn că nici defrişările nu sunt aşa intense aici şi nici furtuna de aproape acum trei luni n-a făcut aceleaşi ravagii ca în alte părţi. Ne oprim ceva mai sus de stână, la foişorul larg din  Şaua Cernatu (1400 m). Este ora 14:30 şi o masă mai consistentă e binevenită, în timp ce privirea ni se mută de la Ciucaşul înnegurat la vârful către care ne îndreptăm.

Tot aici, în şa, se află şi desprinderea unui drum către nord-vest, ce ar ajunge la Cantonul Tisa. Noi însă ne ţinem de plan şi reîncepem urcuşul, în praf de ATV-uri şi motociclete, prin golul alpin. Avântul nu ne ţine mult, căci dăm de o primă pajişte cu narcise. Nu-s dese, însă avem cu ce ne clăti ochii. Îi reîntâlnim pe cei doi cu maşina de mai devreme, care s-au întors din drum să ne-o livreze pe Cati. Şoferul, prins în flagrant cu buchetul de narcise (al căror cules e strict interzis!) şi apostrofat de Bacea, încearcă să facă pace cu noi prin două sticle de apă şi două de Pepsi, proaspăt scoase de la gheaţă. Nu-l iertăm, dar le luăm, ştiind ce bine ne vor prinde mai târziu.

După un urcuş destul de neplăcut din cauza pantei, prafului şi enduriştilor care mai că dau peste noi, ajungem la Staţia Meteo Penteleu (1620 m). Zăbovim puţin aici, de două vorbe cu meteorologul, şi continuăm urcatul. În mod surprinzător, pe ultima pantă dăm de un izvor acoperit şi cu căuşul cimentat, alături de o cruce frântă; oare ce ape or reuşi să străbată muntele până atât de sus? După câţiva paşi în plus, iată-ne opriţi pe Vârful Penteleu (1772 m), la ora 16:30. Acum şi aici, la răscrucea celor trei mari regiuni istorice ale României, Pepsiul ăla merge de minune! Facem o fotografie de grup şi scrutăm depărtările, observând contrastul puternic dintre Munţii Vrancei cu Comandăul lor, luminaţi de soare, şi restul Munţilor Buzăului, cu Monteoru, Podul Calului şi Siriul, unde suntem convinşi că norii denşi şi joşi varsă ploaie; de Ciucaş nu mai zic, că nici nu se mai vede. Aici e înnorat acum după o dimineaţă însorită, dar nu e rost de stropi.

Ne sfătuim cum să ne întoarcem: pe unde am urcat sau pe celălalt traseu marcat din masiv, la care însă trebuie să ajungem tăind nişte curbe de nivel, nefiind o conexiune directă. Pe vârf însă găsim doi băieţi care au urcat pe acolo şi nu ne recomandă deloc acea variantă, din cauza arborilor doborâţi şi a faptului că, ocolindu-i, au pierdut marcajul. Eu îi scanez de sus până jos şi decid că scenariul nu-i chiar aşa negru cum îl descriu ei, mai ales că am fi în coborâre. Dar nu toată lumea e la fel de entuziastă ca mine şi unele niveluri de energie se duc în jos, aşa că hotărârea e luată: pe unde am urcat. Doar că MAD-mobilul – adică eu, Hanna şi Cati – face rebeliune.

Cu acordul smuls de la Bacea, convinsă că o să ne descurcăm, ne desprindem de restul şi pornim într-o coborâre abruptă spre sud-est, în primă fază în lipsa unei poteci. Aceasta apare peste o alunecare de teren mai jos, ne duce într-o înşeuare şi ne urcă în câteva minute pe următorul picior secundar. Privind în urmă, observăm ce aspect complet diferit are Penteleul din acest unghi; dacă din Şaua Cernatu părea un deal molcom, de aici i se văd toate grohotişurile şi abrupturile aride din „spate”. Privind în faţă, putem vedea în sfârşit în vale stâlpii indicatori de pe traseul căutat de noi; sunt tare departe, dar teleobiectivul îi identifică fără tăgadă.

Pentru a ajunge la ei, facem stânga pe piciorul Piscului Rece pe lângă Vârful Viforâta şi coborâm pe direcţie est, mai întâi fără o cărare clară, apoi se iveşte şi aceasta. Ajungem la triunghiul albastru ce vine dinspre Lacul Roşu după trei sferturi de oră de la pornirea de pe vârf. Analizând ulterior mai bine harta şi citind o veche descriere, ar fi fost poate mai uşor dacă urmam încă o vreme banda roşie dincolo de vârf, căci aceasta se apropie mult de lac şi am fi făcut trecerea mai facil; e drept, s-ar fi adăugat distanţă, nu ştiu însă dacă şi timp. Nu mi-e clar de ce nu s-a „bătut” un traseu de legătură direct, mai ales că terenul nu pune probleme.

În curând suntem în Şaua Miclăuş (1567 m), de unde poteca o ia agale la vale prin crânguri rare, printre petice de ienupăr şi pe lângă alte pâlcuri de narcise. Apoi intră în pădure şi, după o vreme de mers pe sub cine ştie ce muchie secundară, dăm de doborâturile de care ni se vorbise. Departe de a fi plăcute, nu-s totuşi de speriat; trecem peste şi pe sub arbori fără a pierde din ochi linia marcajului şi să zic că facem jumătate de ceas pe o porţiune pe care am fi străbătut-o altfel în zece minute. Ajungem în Şaua Căprioarei (1410 m) pe la ora 18:30, loc unde coborâturile continuă pe culme, dar noi o părăsim, căci schimbăm direcţia către dreapta conform indicatorului.

Coborâm abrupt o scurtă porţiune pe faţa versantului şi în cele ce urmează avem vreo două locuri unde ne oprim să căutam marcajul, de altfel foarte bun până acum. Ne ajutăm de GPS şi intuiţie, căci poteca în sine lipseşte – atât de rar e umblat acest loc, acum încă acoperit de frunzele uscate ale ultimei toamne. Traseul coboară în albia Pârâului Căşeria şi apoi urmează când albia acestuia, când malul său drept, mai înalt, numit Culmea Caprei. Facem un foarte scurt popas atunci când pădurea deasă de până acum se deschide brusc într-o poiană ce pare a fi inima Rezervaţiei Viforâta. Deja drumul este mult mai clar; poteca s-a contopit cu un fost forestier năpădit de ierburi pe valea Râului Milea. Peisajul este tot sălbatic şi neumblat, dar panta a scăzut simţitor şi uneori avem impresia că nici nu coborâm.

Sălbăticia acestei părţi din traseu extrem de frumoase se termină atunci când dăm într-o răscruce de drumuri forestiere pe care încă se exploatează intens. E deja târziu şi-mi pare rău că am propus să ne aşteptăm la maşini, în lipsa semnalului de telefon prin care să ne confirmăm că totul e bine; îmi este clar că această variantă de întoarcere e considerabil mai lungă şi, deşi ne-am mişcat bine cu excepţia escaladării de arbori, tot vom ajunge mult după ceilalţi. Intrăm deci pe pilot automat şi marş soldăţesc prin glodul îmbunat totuşi de parfumul florilor ascunse în desiş. Lăsăm în urmă un complex de cabane de lemn tare cochet, cu asfalt în faţă şi felinare discrete pe marginea aleilor, însă cum nu reuşim să găsim nicio informaţie presupunem că nu-s incluse în circuitul turistic. Continuăm tot mai obosite pe sub Culmea Milei şi iată că în curând locurile îmi par cunoscute: pe aici am ajuns căutând-o pe Cati de dimineaţă. Le încurajez pe fete cum că nu mai avem mult, iar la ora 21, sub ultimele gene de lumină, ieşim în DC173 aproape de locul unde am lăsat maşinile, la Gura Cernatului (650 m).

Ceilalţi fie iau o cină frugală, fie sunt la râu spălându-şi picioarele obosite. Spre uşurarea noastră, n-au ajuns decât de un sfert de oră şi, din ce ne povestesc, decizia de reveni pe ruta de urcare a fost cea înţeleaptă. Iza are un genunchi avariat, care i-a dat bătăi de cap la coborâre, iar alţii sunt cu bateriile descărcate. Îmi pare rău că n-au parcurs şi ei acest traseu atât de frumos, mult mai frumos decât banda roşie datorită pustietăţii sale împădurite, dar pentru noi mă bucur din toată inima. Cu atât mai mult cu cât – să fim sinceri – Penteleul este un loc unde ajungi o dată la nu ştiu câte zeci de ani.

Fotografii

Posted in Uncategorized | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 Comments