Întrucât postările mele rareori apar în ziua pentru care sunt scrise, aici încerc să ţin evidenţa restanţelor de pe la concerte sau din călătorii. Tot aici apar referinţele către rarele aberaţii literare proaspăt incubate.
Staţi pe recepţie.
Noutăţi din Axa timpului
Cu caiacul de la Mahmudia la Sfântul Gheorghe (Delta Dunării)
Smârdarul de la Cânaia (Munţii Cindrel)
Noutăţi din Scrisori / Dialoguri
Wrong Age
Noutăţi din Poezii
The greater pain
Dacă a existat vreodată un cântec de lebădă anunţat în lumea metal, acela a fost The Funeral Album, discul de adio al finlandezilor de la Sentenced. Iată o trupă pe care regret cu adevărat că, deşi contemporană cu mine, n-am văzut-o niciodată în concert. Întregul album este un amestec de furie, tristeţe, depravare, abandon, revoltă şi resemnare, iar rezultatul unul din cele mai bune produse ale zonei gothic metal de când există acest gen. Iar dacă nu toate versurile sunt inspirate, muzica este demenţială de la un cap la altul, indiferent de tiparul piesei, tematică sau tempou. Repet, discul este îmbibat de o melancolie dureroasă, însă unul dintre cele mai cutremurătoare fragmente îl reprezintă Her Last 5 Minutes; agonie, chin, boală, jale, groază, epuizare, final – toată această gamă este strânsă la un loc într-o succesiune de pasaje care-ţi ating fiecare fibră. Înşiruirea de riff-uri muribunde, basul acordat jos, tobele în marş funebru, vocea tânguitoare şi textul teribil de trist zugrăvesc antecamera morţii. Nimic nu poate supravieţui în supliciu continuu, fără şirul zilelor şi nopţilor, cu obloanele trase în aşteptarea sfârşitului. Nici măcar ultima chemare neputincioasă a celui lăsat în urmă. Her Last 5 Minutes – chipul suferinţei.
Mă întorc la o trupă de progressive metal foarte dragă mie şi la un album pe care nu l-am aprofundat niciodată aşa cum se cuvine, Glorious Collision. Din această seducătoare poveste despre tristeţe, depărtare, greşeli şi înstrăinare, am senzaţia că o mare parte din esenţa Evergrey se prelinge pe pianul din piesa finală, … And the Distance. Discul se încheie într-o notă extrem de tristă, unde melancolia clapelor şi vârtejul riff-urilor sunt completate de versuri triste cum rar ai putea găsi. Un fel de adio alienat, lipsit de speranţă.
Preambulul aventurii are loc la Tulcea, acolo unde ajung cu o seară înainte. Aici, în portul plin de ambarcaţiuni de toate felurile şi mărimile, unele epave, altele exemplare de lux, aflu ce însemnă să dorm pe valurile liniştite dintr-un doc. Dau cortul, oricum planificat pentru următoarea săptămână, pe canapeaua moale a unui catamaran. Mereu mi-a plăcut somnul legănat din cuşetele trenurilor de noapte, dar pe talazuri e deja altceva, mai ales când pe lângă copertina prinsă de stâlpi mai intră ba vântul înteţit, ba şiroaie în căutare de noi uscaturi. Iar dimineaţa devreme, când portul începe a prinde viaţă, mă găseşte odihnită şi întrebându-mă ce va urma cu adevărat.
Mai departe înseamnă o incursiune pe Canalul Litcov şi Canalul Rotund, acesta din urmă extrem de îngust, cu un curent puternic pe sub sălciile lăsate şi înconjurat de vegetaţie din toate părţile. Când voi trage linia la final, acest loc se va afla pe poziţia preferinţelor mele din tură; sentimentul de intimitate cu natura pe care îl dau malurile acelea atât de apropiate este deplin. În scurt timp aflu şi cât de repede această intimitate se transformă în pierderea în imensitate. Pentru că Lacul Rotund şi Lacul Cuzminţul Mare vin cu colonia de cormorani, dar Lacul Gorgova nu oferă doar pelicani nenumăraţi, ci şi senzaţia că oricât ai da la padele tot pe loc stai, iar malul cu copaci verzi nu se apropie nicicum. Abia pe Lacul Gorgovăţ, de altfel un minuscul vestibul, îmi pot trage sufletul şi îmi spun că a meritat efortul; doar că efortul nu s-a terminat, căci pentru a intra din nou în Canalul Litcov aflu despre iarba acvatică tăiată recent de elicele bărcilor cu motor: o mare împotmolire pentru caiace, încordare de muşchi, sudalme peste sudalme şi o puternică hotărâre.
Pe Litcov nu mai am mult, căci locul unde înnoptez este aproape. Aici, pe malul liniştit de înserare, aflu cum este să campezi pe o platformă pescărească dunăreană: zeci de pisici, barcă cu vâsle din lemn, năvoade la tot pasul, înot în apa calmă şi plină de ierburi, ţânţari înfometaţi de sânge proaspăt, urlete sporadice de şacali şi o gazdă primitoare, dornică de vorbă.
Odată reintrată pe Canalul Litcov, văd pentru prima dată scoici de apă dulce, cu nişte cochilii enorme. Tot aici dau întâia oară la undiţă, între reprize răcoritoare de înot. Mai departe, văd cum Delta poate înlocui pe nesimţite încrengăturile de papură, sălcii şi nuferi cu câmpuri de iarbă deja îngălbenită din care ţâşnesc iepurii sălbatici şi fazanii, iar concertul broaştelor îl dă pe sfârâitul artificial al stâlpilor de înaltă tensiune. Aceasta se petrece acolo unde Litcovul se uneşte cu Canalul Caraorman. La scurt timp de la intersecţia lor pun cortul, în parfum amestecat de mentă, cimbrişor şi încă ceva nedefinit. Aici, între bancuri de nisip şi roci transformate în „ferme” de lipitori, se află podul tractabil ce face legătura peste Dunăre a drumului între Caraorman şi Crişan, pod transformat ad-hoc în platformă numai bună de prins somotei. Un foc din lemne uscate, o tigaie încinsă pentru peşte şi alcool tare din plante sunt tot ce mai trebuie atunci când soarele roşu s-a dus dincolo de linia apelor strălucitoare.
În continuare, Canalul Caraorman duce în Lacul Puiu, a doua piatră de încercare a răbdării celor ce padelează, dar nici pe departe la fel de dură ca Gorgova. Nu doar că distanţa este mai scurtă, dar şi mintea percepe deja altfel ritmul padelelor şi lunecarea caiacului; iar atunci când e nevoie trece muşchii pe pilot automat, ca ea să se bucure de întinderile copleşitoare de unde liniştite şi plante joase, casa atâtor păsări temătoare de om. Mai mult, răsplata la capătul lacului este pe măsura: Canalul Mocansca va deveni rapid al doilea loc preferat din această escapadă; nici nu e greu, cu malurile sale atât de diverse, cu sentimentul de „acasă”, cu apa molcomă şi un parfum ce amestecă mucedul stufului şi prospeţimea florilor de câmp.
Tot aici aflu că în Deltă există minuni dincolo de canele, lacuri şi viaţa ce le împresoară. Una dintre ele este drumul pe uscat şi prin mlaştini spre Pădurea Caraorman, acolo unde se înalţă stejari veci de jumătate de mileniu. Cel mai cunoscut este Stejarul Îngenuncheat, al cărui nume vine din forma pe care cele mai groase dintre ramurile sale au luat-o, încovoiate de vremuri către acelaşi pământ în care s-au înfipt adânc rădăcinile. Lângă bătrânul şi neclintitul arbore, o fântână cu apă proaspătă şi o reproducere a Mesei Tăcerii vorbesc despre însemnătatea acestui loc pentru oamenii din preajmă.
La început, acest curent este binevoitor şi mă poartă repede la vale, cu o viteză atenuată doar în închipuirea mea, imagine distorsionată de distanţa enormă până la ţărmul opus. Apoi voi afla adevărul zicalei locale, cum că în Deltă vântul bate întotdeauna din faţă. E drept, au fost zile când am simţit asta pe alocuri, însă cel mai adesea briza m-a iertat, mai ales în punctele critice – traversarea lacurilor. Acum vântul se stârneşte şi, mai rău, aduce cu el hula. Nu ştiam până azi semnificaţia de bază a acestui cuvânt, hulă, transformată apoi într-o metaforă condensată pentru „a veni împotriva” – adică ceea ce face marea purtată de vânt în amonte: valuri contra curentului fluviului, valuri urcate la deal, valuri împotriva firii. Şi, dintr-odată, caiacul nu mai lunecă de la sine, cu viteză, iar distanţele se dilată, ca şi timpul devenit infinit sub soarele aiuritor. Cumva, această parte, deşi cred eu mai scurtă, e mai dificilă decât traversarea Gorgovei; mă secătuieşte mai abitir de puteri şi de răbdări. Iar orizontul este infinit, acel punct în care Dunărea se varsă în mare părând cu adevărat capătul tuturor lumilor, ca şi cum în faţa mea o ghilotină imaginară taie brusc realitatea e brusc tăiată de.
Este de înţeles că mă bucur teribil când văd semnele următoarei opriri, chiar dacă durata ei va fi scurtă: Sfântul Gheorghe, un prim contact cu această aşezare pescărească devenită în ultimii ani una dintre destinaţiile preferate a celor ce vor să scape de tumultul obişnuit al litoralului şi a cinefililor îndrăgostiţi de „Anonimul”. Momentan fac cunoştinţă doar cu portul celui mai sudic orăşel al Deltei şi cu unicul magazin din zonă, numai bun pentru noi provizii de apă, hrană şi vin din partea locului.
Dacă ultima parte a drumului până în Sfântul Gheorghe a fost aproape un chin din cauza vântului şi hulei, urmează să aflu cât de utile sunt ele când trebuie să traversez braţul în amonte. Nu-i uşor contra curentului, dar cele două elemente ajută din plin, iar valurile pe care le despică vârful caiacului nu sunt o problemă, ci doar o provocare ce stârneşte sângele în vine. În ceea ce priveşte strict experienţa padelatului, acest succint fragment este preferatul meu, îmi place la nebunie şi mă face să-mi îndrăgesc şi mai mult mica ambarcaţiune dedicată prin construcţie valurilor marine. E drept, m-a răsturnat bidiviul în prima zi, dar, pentru că a văzut că nu m-am speriat, apoi m-a servit destoinic.
Peste braţ, ceva mai sus de debarcader, începe un canal destul de lat pe cursul principal, dar sinuos şi despicat în mai multe fire: Gârla Turcească (Olinca Turetki), denumire primită probabil de la ruta de odinioară a vaselor turceşti. Unul din canalele mici ce se desprind spre drepta este o întortocheată curgere de ape printre trestii înalte şi bancuri de nisip ce colmatează cursul firesc, formând meandrele. La capăt, canalul se deschide şi se reuneşte cu toate suratele sale venite din Olinca în cel mai frumos loc văzut de mine până acum în Delta Dunării: Laguna Sacalin.
Şi, ca şi cum n-ar fi oricum o splendoare această fâşie de apă prinsă între nisipurile Deltei şi apropiata Insulă Sacalin, tot mai unită cu uscatul în ultima vreme, apusul face ca ea să pară desprinsă din altă lume. Acum, când soarele trăieşte ultimele ore şi filtrează razele prin norii multicolori numai pentru a le oglindi în luciul abia fremătat al lagunei, păsările caută adăpost de noapte, şacalii prind glas, brotăceii cântă a amor neîmplinit şi întregul aer se umple de o cromatică ireală. Rar mi-a fost dat să văd un amurg atât de frumos; chiar şi cele admirate din vârf de munte sau printre stânci mediteraneene au concurenţă acerbă acum. Şi, pentru a completa un tablou sufletesc deosebit în Sacalinul Mic, mă bucur de vin roşu de Măcin pe o fâşie îngustă de nisip, între Dunărea despletită în lagună şi Marea Neagră, caldă şi limpede cum nu prea o întâlneşti, nefiresc de dulce. Iată şi cerul perfect al nopţii, pe deasupra stufărişului de Deltă şi a finului nisip marin.
Din fericire, traversarea acestuia anunţă sfârşitul padelatului, destul de scurt pe ziua de azi. Un mic şi torsadat canal duce la oprirea finală din Sfântul Gheorghe. Aici aflu despre partea boemă a localităţii simultan dunărene şi litorale, complexele turistice Green Village şi Green Dolphin, acesta din urmă fiind patria corturilor şi micilor bungalouri. După nopţile de cort, pe sol tare, pe smocuri de iarbă între ţânţari şi tăuni sau pe nisip adunat în dune, cu baie în apele prin care am padelat, trebuie să recunosc că un pat moale şi un duş fierbinte sunt o adevărată relaxare, mai ales când sunt completate de o cină bogată la localnici şi vin roşu pe post de somnifer.
Alt lucru nou este padelatul spre şi pe mare, pe lângă Capul Buival, în jos pe braţ purtată de curentul ce uneşte pe veci Dunărea de Marea Neagră, apoi pe acelaşi curent, parcă tot mai puternic, către Plaja Sfântul Gheorghe. Aici am parte de singura zi de lene la soare pe malul mării din această vară, cel puţin până acum, dar este cu adevărat o leneveală fierbinte. Nu rezist prea mult, cu tot cu bălăcitul într-o mare aproape deloc sărată, şi mă refugiez la umbra uneia din cele două-trei terase din zonă.
Orice dus are şi un întors, iar dacă aici dusul a fost în jos pe curent, întorsul va fi – aţi ghicit – în sus pe curent. Şi pe cât de uşor mi-a fost la vale, de am stat c-o bere-n mână, pe atât va fi de greu la deal. Chiar am de tras la padele, revenită în caiacul meu, contra noilor şi noilor talazuri ce vin să întregească marea cu apă proaspătă purtată de fluviu prin atâtea ţări. Efortul cel mai susţinut al turei, din fericire şi foarte scurt, se termină la debarcaderul din Sfântul Gheorghe, unde caiacele vor fi încărcate pe Vaporul Mirceşti unde înnoptează singurele, în aşteptarea sejurului final de mâine dimineaţă. O altă cină de peşte în compania unui vin bun încheie, deja previzibil, ultima seară petrecută în Deltă. Cumva, totul s-a sfârşit prea repede şi, chiar dacă nu ştiu de ar mai fi dus trupul meu încă o zi de dat la padele, tare mi-ar plăcea să mai rămân o vreme în aceste ţinuturi magice.
Un strigăt dureros în tonalităţi de blues, o trupă de legendă şi o nostalgie interminabilă… Dintre numele „şaptezeciste”, Deep Purple a fost mereu cea mai apropiată sufletului meu, chiar şi atunci când discurile au dezamăgit sau chiar înfuriat, momente în care englezii au aflat ce înseamnă să nu se ridice la înălţimea propriei ştachete. Din punctul meu de vedere, Abandon este unul dintre acelea, însă Don’t Make Me Happy compensează pentru întregul album – blues-rock superb, emoţionant şi pătrunzător, între suflet şi tehnică muzicală.
Nu neapărat o valoare muzicală, Imnul golanilor este reprezentativ pentru ceea ce s-a întâmplat acum optsprezece ani în Piaţa Universităţii – zona liberă de comunism. Fără a o da într-ale politicului în Colţul cu Muzică, vreau doar să accentuez că această piesă, simplă – aproape crudă – în folk-ul său uşor memorabil este mai actuală ca niciodată în ceea ce priveşte mesajul. Un golan trubadur aproape uitat: Cristian Paţurcă.
Nu-s singurul om care considera ca Celelalte Cuvinte este cea mai originală trupă de rock/metal românească; eu aş spune că e cea mai bună. Da, peste mult mai cunoscuţii „monştri sacri” sau tânărul şi valorosul val post-decembrist. Deşi cea mai mare parte a activităţii lor se mişcă în zona progressive, orădenii au avut şi o mică escapadă înspre thrash, vreme de vreo trei albume din care cel mai dur şi mai emblematic este Armaghedon. Îmi este foarte greu să aleg o piesă de pe el, aşa că merg pe cartea piesei-titlu, o bijuterie rock autohtonă – muzică şi versuri: Armaghedon. Superb.
Când nu pot scăpa de tristeţi, de regrete sau de sentimentul implacabilului încerc să-mi amintesc de Tatiana Stepa, unul dintre cei mai sensibili artişti ai trecutului recent. Iar Dreptul la milă mă umple în acelaşi timp de o jale densă şi de speranţă aproape nebănuită.
Sâmbătă dimineaţă, ora 6:30 ne găseşte la început de aventură, mai precis pe banda albastră rară ce porneşte din Șesul Jinarilor (950 m). Pe un drum de căruţă bine conturat, luăm la picior Dealul Căptan, în peisajul pitoresc cum rar mai afli chiar şi în zonele rurale: cai, căpiţe, culmi cu un superb amestec de foioase, adăposturi de oieri şi un cer superb. Într-o înşiruire de urcări şi coborâri uneori susţinute, dar cel mai adesea domoale, în decursul a cinci ceasuri lăsăm pe rând în urmă Vârful Căptanu Mic (1153 m), Vârful Căptanu Mare (1299 m), Vârful Guga Mare (1388 m) şi Vârful Guga Mică (1390 m). Ne oprim în Coasta Porumbelului, unde la ora 11:30 facem pauza de masă la Cantonul Crinț de pe Valea Aracului.
Foarte mult nu zăbovim, întrucât dorim să profităm de vremea nesperat de prietenoasă, aşa că după prânz pornim repejor pe Dealul Bălţile Roşii, spre Pripoane (1400 m). În mijlocul drumului dăm de un pui de pasăre căzut din cuib, cu caş la gură, extrem de speriat; nu ştim să-l identificăm, dar bănuim a fi cuc.
Observăm că de acum marcajul începe să apară mai des prin codru şi ne lăsăm ghidţi de el pentru a depăşi Cantonul Duși, apoi Crucea Băiţii. Urmează urcuşul lung pe Padina Rudarilor, încununată de Vârful Rudarilor (1648 m), pentru ca apoi poteca să iasă din pădure, să-şi îmbuneze panta şi să ia forma aşa numitului Drum Pietros. Acesta trece peste Vârful Strâmba Mare (1830 m) şi pe sub Vârful Foltea (1963 m), loc unde mai oprim pentru gustarea de la ora 14.
Odată cu Culmea Găujoara putem spune că dăm cu nasul de golul alpin şi o urcăm pentru a ajunge, la capătul unor serpentine strânse şi bolovănoase, pe Vârful Frumoasa (2168 m), prima înălţime impozantă a zilei. Aici intrăm pe marcajul de creastă, bandă roşie, dar şi pe întinsul „podiş” adesea ceţos numit Platoul Diavolului. Mergem pe limita Gropatei Scurte şi Gropatei Lungi şi ne continuăm urcuşul prin succesiuni de pante line sau mai susţinute pe deasupra căldărilor glaciare în care lucesc Iezerele Cindrelului. Ne oprim pe Vârful Cindrel (2244 m), altitudinea maximă a acestui masiv. Am făcut zece ore până aici şi nu mai avem mult, aşa că ne permitem un îndelungat moment de respiro în care ne odihnim, ne fotografiem şi admirăm împrejurimile. Acest vârf este unul capricios, mai ales în ceea ce priveşte vântoasele, dar astăzi ne putem considera norocoşi de cât de primitor se comportă cu noi.
Mai că nu ne vine să plecăm, dar trebuie să o facem şi începem cu un scurt ocol. Cum niciodată nu ştii ce se va întâmpla mâine, trecem să aruncăm o privire către Iezerul Mare desfăşurat în larga sa căldare glaciară. Revenim apoi în poteca marcată, de data aceasta cu triunghi albastru, care ne coboară pe Gruiul Mioarelor până la Refugiul Cânaia (1777 m). Este ora 18:15 când îi trecem primitorul prag, acolo unde ne întâmpină Doru cu o vorbă bună, mâncare pe săturate şi paturi calde pentru oasele ostenite de cei treizeci şi opt de kilometri parcurşi azi. După cină, băieţii rămân la un pahar de vorbă, mai ales că în zonă sunt şi alţi turişti, dar eu apelez la dopurile de urechi şi mă cufund într-un somn bine-venit.
În timp ce urcăm versanţii căldării, vremea începe să-şi arate faţă hâdă prezisă de prognoze şi, brusc, norii negrii adunaţi peste creste se dezlănţuie cu o ploaie intensă. Dar nu apa care cade din cer ar fi cea mai mare problemă, ci trăsnetele pe care le auzim din toate direcţiile. Sperăm din suflet să ne ocolească, însă unul loveşte atât de aproape încât simt efectiv cum mi se electrizează pielea picioarelor – teribil sentiment… Din fericire, urgia nu durează prea mult şi lucrurile se potolesc pe măsură ce ne apropiem de traseul de urcuş în creastă.
Acesta este de fapt poteca ce vine dinspre Lacul Oaşa, marcată cu cruce roşie. Serpentinele susţinute ne duc destul de repede pe Vârful Frumoasa (2168 m), unde poposim la ora 13 şi ne bucurăm de belvederea spre Căldarea Gropata Lungă şi Căldarea Iezerului Mic, pitoresc conturate acum sub norii întrucâtva uşuraţi. Ne continuăm drumul, pentru scurt timp pe banda roşie ce însoţeşte Platoul Diavolului, apoi ne lăsăm în stânga pe buza Căldării Iezerului Mare; aici prindem dinspre nord-vest o potecă nemarcată, abruptă şi bolovănoasă ce duce prin jepi până la apa lacului.
Este ora 14:30 şi, pe malul Iezerului Mare (1970 m), luăm prânzul câmpenesc promis de Dumi. Soarele şi-a reintrat în drepturi şi ne încălzeşte mărinimos în timp ce întindem pe iarbă bucatele alese. Mâncăm în tihnă, lenevim, cântăm şi nu ne grăbim nicăieri; doar un somn mai lipseşte. Abia un ceas mai târziu ne strângem cam fără voie bagajele şi pornim pe drumul de întoarcere. Acesta începe, evident, cu o urcare la fel de intensă şi abruptă ca şi coborârea, dar din fericire şi la fel de scurtă. În plus, se pare că pe malul sud-estic al iezerului a apărut un marcaj inexistent pe hărţi: triunghi roşu. Acesta ne suie înapoi în creasta pricipală, lângă Șaua Cindrel (sau Şaua Cânaia, 2020 m), de unde reluăm banda roşie cu Vârful Cânaia (2057 m) şi Vârful Niculești (2035 m).
Iniţial doream să mai continuăm un pic pe creastă, spre Vârful Rozdeşti (1952 m), dar orizontul îşi strânge cercul în jurul nostru cu noi nori plumburii şi averse ce acoperă deja unele văi, aşa că dăm tonul retragerii. Găsim mai întâi o potecă pastorală nemarcată, apoi prindem triunghiul albastru ce ne aduce „acasă”, la Refugiul Cânaia, pentru a încheia circuitul fără vreo porţie nouă de udătură. Este ora 16:30, aşa că azi avem la dispoziţie mult mai mult timp pentru interacţiune, poveşti şi voie bună. Dar, în mod clar, eu nu-s „băiat de comitet” şi trag obloanele la scurt timp după cină, mai ales că ştiu că mâine nu mai avem parte de boierie, ci de o trezire cu noaptea-n cap şi mult de mers spre Dobra, cu tot calabalâcul în spate.
Aici lucrurile se schimbă, căci cotim stânga prin pădure, încercând să găsim un drum forestier nemarcat. Surpriza noastră este că dăm de un triunghi roşu sporadic, cine ştie din ce vremuri, pe lângă poteca lungă-lungă ce ne duce pe Vârful Picioarele Cailor (1571 m). Odată ieşiţi din pădure, pe culmea secundară ce se întinde deasupra fostei colonii Bistra, constatăm că am schimbat din nou peisajul alpin şi stâncos pe cel bucolic, asezonat cu păşuni, stâne şi turme.
Undeva sub Vârful Păltinei (1589 m), lângă o stână abia instalată, facem pauza de prânz întrucât e deja ora 13, iar noi suntem lihniţi. Observăm aici maşinile închiriate cu care măicuţele de la Mănăstirea Nera, aflată destul de departe, au venit la cules de plante medicinale cu care prepară tincturi şi alifii de leac. Drumul nostru continuă pe Măgura La Bătrâna (1366 m), unde aşteptăm ca două maşini de off-road să-şi demonstreze abilităţile, apoi o luăm pe un drumul pastoral nemarcat ce urmăreşte Măgura Jinarilor. Precum forestierul de mai devreme, şi acesta este lung ca o zi de post, chiar dacă diferenţele de nivel nu-s considerabile. Deosebirea constă în parfumul ierbii şi florilor ce ne împresoară, dar şi în zările largi întinse în toate direcţiile.
Lăsăm în urmă Vârful Fântânele (1260 m) în jurul orelor 15:30, când observăm cum ploile ce ne-au evitat în tot acest răstimp au de gând să ne aştepte la final. Şi, faţă de ieri, când începe acum să plouă nu dă semne că ar mai vrea să stea. Ne oprim o vreme la o stână, popas de caş proaspăt, dar cum şiroaiele continuă să curgă nu avem de ales şi-i dăm mai departe. Punctul final pare în acelaşi timp aşa aproape, dar atât de departe că parcă nu mai ajungem peste atâtea dealuri, văi, fâneţe, livezi şi ceţuri. Abia la ceasurile 17:30 iată-ne în sfârşit în satul Dobra (600 m), acolo unde Dumi şi-a lăsat maşina pentru a ne încărca pe toţi, claie peste grămadă, înapoi spre Jina.
Ajunşi în locul de unde am pornit acum două zile, punem punct unei ture solicitante nu atât prin altitudinile maxime, ci prin lungimea traseelor de acces, cumularea urcuşurilor şi orele de cărat rucsacul în spate. Noroc că acesta n-a fost plin, graţie condiţiilor de la refugiul-cabană. Totuşi, cu un total de aproape 90 de kilometri şi peste 3100 m diferenţă pozitivă de nivel în trei zile, cred şi eu când Dumi spune „una pe an” şi face o selecţie riguroasă. Binevenită însă o astfel de tură pe an, mai ales în cadrul natural oferit de faţa mai puţin cunoscută sau umblată a Cindrelului.
Sunt singura care pleacă din Bucureşti de vineri seara, după serviciu. O iau vitejeşte pe „superbul” DN2, reduc pauzele la minim, răcnesc odată cu muzica, iar la unş’pe noaptea opresc în parcarea Mănăstirii Văratec. Aş mai avea vreo două ore de mers până la destinaţie, ceea ce nu-i aşa mult, dar mă simt mult mai în siguranţă să dorm aici, femeie singură fiind. Acopăr geamurile, mă bag în sac pe bancheta din spate şi adorm instant.
Sâmbătă dimineaţă n-am nicio grabă, oricum doar eu am planificat traseu pentru azi, urmând să mă regrupez cu restul lumii diseară. Aşa că atunci când fac ochi odată cu găinile, primul gând este „exclus!”, dar zău dacă mai pot să dorm. Îmi întind oasele, fac toaletarea matinală şi vizitez puţin frumoasa mănăstire acaparată din plin de primăvara multicolor înflorită. La final dau o tură şi pe la brutăria aşezământului pentru un mic-dejun frugal, dar iată că măicuţele îmi dejugă planul cu cozonac cu nucă şi pască proaspătă, abia ieşită din cuptor. Umplu deci portbagajul cu bunătăţi, iau apă rece de la izvorul din apropiere şi mă pregătesc de drum.
Acesta urmează Valea Bistriţei, dincolo de Broşteni şi Crucea, până între Chiril şi Sunători. Deja intru în judeţul Suceava, fapt în cinstea căruia dau la maxim Bucovina în difuzoare – „Cântă cucul” şi „Bucovina, inima mea”, perfect! În jurul prânzului opresc lângă Cabana Zugreni (736 m), aici aflându-se locul numit Vadu Bistriţei. Parchez lângă un popas cu băncuţă acoperită şi mă pregătesc de drum. Încă de pe acum îmi dau seama că e extrem de cald, cu multă zăpuşeală în aer, aşa că voi avea de tras.
Pornesc în tură la ceasurile 12:30, trec podul peste Râul Bistriţa şi mă învârt o vreme pe lângă complexul turistic acum gol în încercarea de a găsi traseul. Într-o buclă pe cel mai apropiat dâmb, străbătut de o potecă destul de clară, ajung la concluzia că-s pe o cale complet greşită, dar măcar dau peste o vulpe la fel de aeriană ca şi mine, care mă vede în ultimul moment. Revin la pod, văd în sfârşit banda roşie imediat la dreapta după trecerea acestuia, iar de la ora 13:30 urmez marcajul bun în curbă de nivel pe sub pereţii de stâncă ai Cheilor Zugrenilor. Zona relativ plată se termină brusc la stăvilarul peste un braţ al Bistriţei „mirific” încadrat de gunoaie, îl traversez luând între picioare cei doi stâlpi de susţinere şi îmi fac curaj pentru ceea ce urmează.
Şi mă refer la urcuşul extrem de pronunţat ce urmăreşte culmea abruptă, asezonat cu ceva doborâturi; abia după vreun ceas panta mai scade, dar continuă să se menţină susţinută până iese în golul alpin. Observ că s-a făcut 15:30 când peisajul se deschide pentru prima dată, iar peste încă jumătate de oră îmi permit un scurt popas lângă crucea de pe Vârful Bogolin (1748 m). Alte trei sferturi de ceas se scurg până ajung la înălţimea maximă a turei – Vârful Pietrosul Bistriţei (1791 m). Cum este deja 16:30, îmi îngădui pauza de masă târzie, într-un vânt binefăcător şi înconjurată de o panoramă largă, uşor pâcloasă. Se disting câteva terase stâncoase din Ceahlău, pantele line şi prelungi ale Stânişoarei, Giumalău cu un strop de zăpadă spre crucea din vârf, Rarău cu Pietrele Doamnei, Suhard cu ceva mai mult omăt, Rodnei în negură albă, Călimani înzăpeziţi bine. Superb punct de observaţie.
Mai departe, decid în primă fază să cobor pe continuarea traseului de creastă principală spre Păltiniş, pentru ca mai jos să părăsesc marcajul ce face dreapta; eu ţin înainte pe piciorul care formează cumpăna de ape între Izvorul Rău şi Valea Lutului. Dar în Poiana Ciungilor constat că, deşi poteca este bine bătută, va fi foarte târziu când voi da într-un lung drum forestier din albia Izvorului Rău (teoretic marcat cu triunghi roşu) şi nu ştiu dacă mai găsesc ocazie înapoi spre maşina lăsată la Zugreni. Iată deci că urc înapoi şi fac cale-ntoarsă pe unde am venit, doar că acum coborârea mi se pare şi mai abruptă, şi mai solicitantă. La ora 20 mă opresc la maşina care, din fericire, n-a ademenit urşi sau alte lighioane cu două picioare, schimb ţoalele încă duble în greutate din cauza apei ce nu s-a evaporat şi o iau din loc la vale pe lângă Bistriţa.
La Borca fac dreapta pe un pod şi, la indicaţiile lui Vlăduţ, intru pe forestierul de pe Valea Borcăi, iar după o vreme dau de tabăra de bază. Iniţial mă gândeam să dorm tot în maşină pe bancheta din spate, dar până la urmă fac o combinaţie cu Ioana care mă primeşte în cortul deja instalat. Apoi constat că amicii mei au harta României în alcool – palincă de la Satu Mare, vin de la Popeşti-Argeş, ţuică de la Vălenii de Munte, ţuică de la Reghin, tescovină de la Polovragi, ţuică de la Valea Iaşului. Nu ştiu cum se face, dar, deşi cina lor abia s-a încheiat, lângă toate acestea pasca este mai mult decât binevenită.
Nu ne oprim însă decât pentru scurte pauze, întrucât obiectivul nostru este încă departe, doar că de acum ne aţinem pe o creastă secundară. Se face ora 15:30 când în sfârşit poposim pe Vârful Budacu (1859 m), ieşit în evidenţă printr-o cruce albă, dar şi prin nişte ţevi dărâmate al căror scop îl ratăm. Ce-i al Munţilor Bistriţei, al lor este: la panorama de ieri se adaugă creasta principală reliefată prin Pietrosul Bistriţei şi marea cetate monolitică a Ceahlăului. Teoretic pe aici ar trece marcajul cruce roşie din aşa numitul Drumul Ieşenilor, dar nici urmă de vopsea.
Odihna la soare este îndelungată, mai ales că acum mâncăm pe săturate, apoi o luăm din loc la vale. Coborâm spre nord-est în direcţia Vârfului Cerbului (1403 m) până într-o şa unde părăsim culmea şi îi dăm direct în jos, spre dreapta, pe un fost drum forestier transformat de la un punct încolo în albie de torent. Nu avem de ales şi urmăm apa, pentru că de aici poteca ar urca din nou spre culme. După o coborâre mai prin apă, mai pe maluri, ieşim chiar la maşini la ora 18:30; conducem înapoi spre locul de campare de ieri şi reinstalăm tabăra. Seara se încheie în note de foc incandescent, ţigări şi absint de optzeci de grade.
Ne echipăm de un traseu relativ scurt şi pornim pe bandă roşie la ora 13. Ne oprim însă mai repede decât ne-am fi aşteptat, întrucât trebuie să treacă o cireadă de vaci şi o turmă de capre. Apoi putem să urmăm culmea principală în direcţia sud (spre Pasul Petru Vodă), timp în care urcăm şi coborâm domol printre numeroase stâne din fericire încă nepopulate – abia de mâine urcă majoritatea ciobanilor. Undeva după probabil singurele stânci din aceşti munţi, dăm de o viperă speriată care nu ştie cum să se refugieze mai repede între crengile unui molid; timid animal cu atâţia fotografi…
Luăm prânzul la umbră, având în faţă o panoramă largă asupra Munţilor Bistriţei, dar şi Ceahlăul văzut din cu totul alt unghi, în care e aproape de nerecunoscut. Apoi ne reluăm urcarea apoteotică prin hăţiş până pe Vârful Bivolul (1530 m), obiectiv final pe care-l atingem la ora 16. Coborâm pe aproximativ acelaşi traseu, cu mici variante precum versantul opus al vârfului sau urmarea drumului de căruţă pe curba de nivel. Lucrurile se desfăşoară rapid, astfel că la ceasurile 17 suntem înapoi la maşini, demarăm şi parcurgem a doua jumătate a Drumului Talienilor. Spre recunoştinţa noastră, deşi tot neasfaltată aceasta este mult mai bună decât prima, iar pe ea întâlnim trasee cicloturistice marcate şi case cochete. Toate aceste se întâmplă până în Văleni-Stâişoara şi, mai departe, Cornu Luncii, acolo unde dăm în Valea Moldovei ce traversează Gura Humorului.
La Frasin facem stânga înapoi prin munţi, întrucât trebuie să revenim în Valea Bistriţei. Drumul este la fel de pitoresc şi aici, prin Doroteia sau Ostra, casele se înşiră pe văi largi, iar berzele clocesc de zor în cuiburi. După ce lăsăm în urmă ruinele fostei colonii miniere de la Tarniţa, coborârea în Holda dă asfaltul bun de până acum pe ceva desprins din bombardamente. Măcar de am întâlni ceva poieni pentru campare, dar singura de care dăm e plină cu gunoaie, aşa că ne lăsăm păgubaşi. Reveniţi în locuri mai cunoscute, ne continuăm căutarea în sus pe Valea Bistriţei, iar norocul ne surâde în Crucea, acolo unde la stânga se desprinde Valea Bârnărelului. La ceas de seară, oprim într-o poiană frumoasă cu loc de popas, ridicăm corturile şi mâncăm – ca oamenii – la măsuţe.
Ne echipăm în neopren, ni se face instructajul şi suim într-o barcă mare împreună cu un grup de liceeni din zonă. Urmează mai bine de un ceas de coborât pe Bistriţa, cu opriri şi bălăceli între Satu Mare şi podul cel mai din amonte din Broşteni, câteva întoarceri mai cu emoţii şi vreo doi bolovani abia evitaţi. Altfel, sincer, eu mă aşteptam la ceva mai sălbatic şi mai zdruncinat, dar faptul că râul scade câte zece centimetri pe zi din cauza căldurii nu ajută deloc. După încercările de vara trecută, cred totuşi că prefer caiacul unde am mult mai mult control de una singură.
Regruparea o facem în Broşteni, iar restul lumii o ia prin secuime pentru o schimbare de peisaj şi prânz copios la nu ştiu ce crâşmă cu gulaş şi ciolane. Întrucât sunt singură, prefer să urmez drumul cel mai direct şi mai scurt spre casă, unde ajung pe lumină. N-am ce zice, frumoasă zonă a ţării descriu Munţii Bistriţei şi Munţii Stânişoarei, mai ales pe aşa o vreme superbă, dar distanţa până acolo îi trece tot la categoria „o dată-n viaţă”.
 |
 |
|
