NOTA BENE

Întrucât postările mele rareori apar în ziua pentru care sunt scrise, aici încerc să ţin evidenţa restanţelor de pe la concerte sau din călătorii. Tot aici apar referinţele către rarele aberaţii literare proaspăt incubate.

Staţi pe recepţie.

Noutăţi din Axa timpului
„Δ de la „însărcinată” nu de la „incapacitată”

Noutăţi din Aberaţii literare
Letter to Anastasia

Posted in Uncategorized | 8 Comments

„Δ de la „însărcinată” nu de la „incapacitată”

Da, ştiu, e un pic trasă de păr scrierea, dar altă rimă n-am găsit şi sper să-mi acceptaţi acest „î-din-i” de dragul licenţei poetice. Ideea nu-mi aparţine, ci există un articol numit „P from Pregnant, Not Powerless” care mi-a plăcut la nebunie – atât titlul, cât şi conţinutul. În articol este vorba despre căţărătoare care, atunci când au rămas însărcinate şi neavând probleme medicale, au ales să-şi continue pasiunea cât mai mult, unele până în ultimul moment, adaptându-se bineînţeles noilor cerinţe (şi limitări) ale corpului. Dacă vă interesează căţăratul, vă recomand să-l căutaţi, e chiar mişto scris.

Acum, ce-mi veni mie în acest scurt ceas de relaxare şi linişte. Cât timp am fost gravidă, mai ales după ce a început să se vadă (în cazul meu, luna a cincea), am constatat că mulţi cunoscuţi s-au arătat surprinşi – dacă nu sideraţi – de faptul că am continuat să fiu activă, cu munte, bicicletă, alergare şi escaladă; dacă pandemia n-ar fi limitat concertele, clar eram şi pe acolo, cel mai probabil în photo pit. Şi vorbesc de oameni care fac cam aceleaşi sporturi. Culmea, mama – care n-a avut niciodată treabă cu acestea – s-a arătat printre cei mai relaxaţi, pe principiul că ştiu eu mai bine ce-mi prieşte.

A trebuit să le explic multor prieteni că sunt însărcinată, nu bolnavă sau handicapată şi că, dacă bunul Dumnezu mi-a dat să n-am restricţii în sarcină, am de gând să fac aceleaşi lucruri ca şi înainte, ascultându-mi corpul şi acceptându-mi noile limite. De exemplu, de prin luna a doua am renunţat la boulder pentru a evita şocurile, iar în iarnă am decis să nu merg la schi, mai mult de frica altora decât de cum m-aş fi putut accidenta eu. Dar am continuat să alerg în parc, m-am dat cu bicicleta pe teren accidentat, am mers în drumeţii inclusiv solitare (tocmai pentru a avea ritmul care-mi făcea bine), am făcut câteva dintre cele mai frumoase şi mai grele ture de alpinism de vară şi m-am ţinut de escaladă, la sală şi stâncă; de fapt, cu două zile înainte să nasc am dat ultima mea manşa de 6A.

Gravidă fiind am dormit în bivuac pe Brâna Acelor, am refăcut Seaca Caraimanului prin Hornuri, am mers cap de coardă pe Vârtopel Arpăşel şi am descoperit Umerii Pietrei Craiului. Apoi m-am oprit cu turele alpine, nu atât din teamă, ci pentru că începusem să mă mişc mai greu şi nu mai făceam faţă ritmului necesar în zilele mai scurte de toamnă-iarnă, în care aveam şi echipament de cărat. Am rămas la ture de drumeţie, după cum am spus adesea singură pentru a sta în ritmul meu devenit mai lent, şi am ales poteci bine bătute din Cernei, Bucegi şi Ciucaş; chiar şi aşa, am prins zăpadă de mers cu gheruţe, respectiv cu piolet. Iar cu căţăratul… cumva am zis să trag cât pot, că cine ştie când mai apuc, aşa că am ajuns la stânca de la Peştera Muierilor şi din Sohodol, cât să-i duc dorul o bună bucată de timp. Am continuat la panou, am început să scad gradul (nu că eram eu şmecheră, dar măcar acum aveam o scuză), am rărit surplombele până am renunţat complet la ele, m-am dat cap doar pe trasee unde eram sigură că nu cad şi, de la un punct încolo, am trecut la un ham integral, cu prindere în zona sternului. În plus, că tot n-aveam ce face, mi-am renovat baia şi bucătăria, pentru a-mi primi cum se cuvine viitoarea colegă de apartament.

Toate acestea m-au ajutat să trec peste stările de rău, moleşeală sau oboseală. M-au ajutat enorm pe plan psihic, iar escalada anume a fost mană cerească pentru mijlocul meu, unde herniile de disc nu erau deloc mulţumite de schimbările pelviene. Pe bune, escalada a fost cea mai eficientă gimnastică medicală de care am beneficiat în sarcină: izometrie, stretching, flexibilitate, echilibru. Ca să nu mai zic că, din cauza burţii, am învăţat mişcări noi.

În tot acest timp am primit comentarii de la îngrijorate la maliţioase despre cum ar trebui naibii să mă potolesc, că poate nasc pe coclauri sau prin sala de căţărat. Am râs şi le-am ignorat, după ce a spus o dată – o singură dată – că sunt sănătoasă şi toate acestea îmi fac bine. Consecinţa a fost că mi-am păstrat sănătatea mintală, am luat un minim de greutate pe care în mare parte am lăsat-o în maternitate. Iar singurul mod în care se poate să fi fost afectat copilul este că zici că-i pe baterii, e într-o continuă mişcare, inclusiv când doarme sau mănâncă.

Posted in General | Tagged , | 1 Comment

2020

Ştiu că pentru mulţi oameni, inclusiv prieteni apropiaţi, anul 2020 a fost unul între greu şi mizerabil – din punct de vedere medical, financiar, psihologic; unii au suferit pierderi traumatizante, legate sau nu de pandemie, alţii s-au văzut brusc delicvenţi de opinie, alţii au căzut în depresii mai mult sau mai puţin previzibile. Din aceste motive, mă simt sincer puţin vinovată: eu am avut un 2020 minunat. Şi o spun fără cea mai mică urmă de ironie; să dea Dumnezeu ca atunci când îmi va fi cel mai greu să-mi fie ca în anul care tocmai se încheie. Ah, da, au fost o grămadă de episoade neprevăzute şi pe unele n-am ştiut să le gestionez bine chiar atunci; au fost şi multe frustrări, majoritatea legate de lipsa călătoriilor peste hotare şi de munca de acasă care mi-a ocupat spaţiul intim şi mi-a stricat ritmul circadian; iar asta cu atât mai mult cu cât am lucrat „remote” dar nu şi „mobile”, cum îşi ţineau unii cunoscuţi şedinţele de la faleză. Dar acum, trăgând linie, 2020 a fost senzaţional şi mi-a adus, în sfârşit, mult dorita vindecare după „numai” trei ani de dureri sufleteşti, îndoieli, reveniri şi recăderi.

Mi-am început anul la frumoasa stâncă grecească, căţărându-mă parţial de plăcere, parţial de frig. În urma acelui inedit sejur, am scris Aripi şi nici nu ştiam câtă dreptate urma să am cu acel ton optimist. Întoarsă în ţară, mi-am redecorat o parte din apartament, pe care am început să-l simt tot mai mult „acasă”; m-am oprit din cumpărat tablouri când am constatat că nu mai am unde le pune, dar zic eu că am găsit câteva piese extrem de frumoase. Într-o iarnă zgârcită cu zăpada, am avut norocul de a schia la Straja şi Vidra, cu un omăt-tablă la cea din urmă, ocazie cu care am prins mai mult tupeu după haioasele episoade #caziteridici în condiţii deloc ideale.

Şi a venit carantina totală cu relansări ale vechii mele depresii, însă suprapunerea cu Postul Paştelui m-a ajutat enorm. Am stat atunci şi am citit, m-am uitat la filme şi muzicaluri, am muncit intens, mi-am contemplat propria hidoşenie şi potenţiala frumuseţe, m-am rugat şi m-am deconectat. Cred că cel mai bun lucru al acelei perioade confuze a fost atât de necesara desprindere de câteva personaje toxice din viaţa mea. Prin compensare, de-a lungul anului am putut face loc altor prezenţe – pozitive, tonice, de a căror vitalitate m-am îndrăgostit. Al doilea lucru bun a fost că m-am reapucat de nişte antrenamente fizice serioase, aşa că la finalul perioadei am ieşit cu kilogram în plus – de muşchi. E drept, muntele şi căţăratul mi-au lipsit teribil; m-a speriat însă faptul că nu-mi lipseau oamenii.

A urmat… o vară de vis. În lipsa călătoriilor planificate în Tatra şi Triglav, am profitat de meleagurile apropiate de la noi şi de la bulgari. Am padelat din nou în Deltă şi am prins cadre sanzaţionale cu păsăretul de acolo, am lenevit în hamac şi am făcut băi nocturne sub luna plină, m-am apucat de boulder-ul la care eram atât de reticentă, am mers la stâncă la căţărat cât n-am fost toată viaţa mea şi am băgat munte la greu; acum s-au întâmplat Acele Morarului, Hornurile Văii Seci, bivuacul din Brâul Acelor, Vârtopel-Arpăşel, Umerii Pietrei Craiului – cap de coardă acolo unde aceasta s-a impus, adică nişte trasee şi o postură la care nu visam. Mi-am făcut curaj şi am plecat singură pe munte în ture de drumeţie, cu timpul şi ritmul meu. Într-un an cu restricţii, am mers de vreo douăzeci de ori pe munte, în condiţiile în care am avut parte şi de schi, şi de caiac, şi de mare, şi de cocoţ; deloc rău, aş zice. Bonus, în ultimele câteva luni (trei? patru? cine ştie?) am făcut şi covid, habar n-am când că n-am simţit, dar se pare că am anticorpi; egoistă aşa cum mă ştiu, am ţinut pentru mine, căci nici mama, nici coechipiera mea de coardă, nici cel cu care am petrecut concediile n-au avut simptome sau anticorpi.

Iar ultima parte a anului m-a surprins cu planificarea unei viitoare perioade sabatice, dedicate unui proiect de care nu speram să mă mai apuc vreodată. Dar 2020 m-a învăţat cum să transform bucuria amestecată cu panică în entuziasm şi energie. Ştiu deja că 2021 va fi un an greu, oricât va compensa prin frumuseţe; cu tot neprevăzutul său, 2020 va fi fost parfum. Să dea bunul Dumnezeu să am puterea şi înţelepciunea să le duc pe toate, bune şi rele, minunate şi grele; să ştiu cum să gestionez ceea ce pot şi să cedez acolo unde e cazul. Să mă ţină sănătoasă la trup, minte şi suflet, optimistă dar nu aeriană, puternică dar nu autosuficientă, înţeleaptă dar nu arogantă, hotărâtă dar nu căpoasă, practică dar nu utilitaristă.

Până una alta, finalul de an mă prinde dând cu bidineaua pe uşile apartamentului pentru a le transforma din bej deprimant şi prăfuit în culori vii. Nu-i cine ştie ce, dar sunt uşile mele şi-mi dau seama că atâţia oameni n-au nici casă, darămite uşi viu colorate. Curând, voi îmbrăca o rochie neagră, desuuri din dantelă şi ciorapi-plasă, voi pune cizmele cu toc înalt şi scurta din piele şi voi ieşi pentru un ultim pahar de vin din 2020. Sper să fie sec şi aromat, precum umorul anului din care mai sunt doar câteva ore.

Posted in General | Tagged , | 1 Comment

Vârful Ţigăneşti (Munţii Bucegi)

Nu mă aşteptam să revin aşa repede în zona Clincea, după un circuit mai extins făcut cam cu o lună şi un pic în urmă, dar îmi este deja clar că va fi ultima tură mai serioasă pentru ceva timp de acum înainte. De aceea parcă sper să am la ce folosi colţarii şi pioletul din dotare şi nu doar să le car într-un rucsac ce atârnă parcă prea greu. Merg cu Cosmina în Bran, unde ne întâlnim cu grupul vesel condus de Bacea, precum şi cu Geo şi Lucian decişi pentru o noapte friguros de „romantică” la Refugiul Ţigăneşti Pârâul.

Îi dau din nou prin craterele de pe drumul ce însoţeşte Pârâul Poarta, însă acum opresc chiar în parcare de la pârtia de schi Zănoaga (960 m), căci mai departe accesul e îngrădit de barieră. Pornim pe banda roşie ce însoţeşte pârtia acum părăsită şi plină de noroi; Cosmina se felicită pentru ideea de a urca în adidaşi cât poate, eu trag din greu în bocancii de iarnă pe care n-am vrut să-i duc în spate. Lăsăm în urmă Poiana Fruntea şi ne încadrăm într-un urcuş domol pe Culmea Clincii, urcuş ce devine mai abrupt pe ultima parte, înainte de a ieşi în golul alpin odată cu Poiana Clincea; apare şi zăpada, ceea ce-mi face tălpile să se simtă mai bine. Ne oprim pentru o pauză ceva mai sus, în locul numit La Stânci, unde ne odihnim la soare, ferite de vânt şi admirăm crestele învecinate ce se ridică din mările de nori: Piatra Craiului, Iezer-Păpuşa şi o urmă de gâlmă ce rămâne din Măgura Codlei.

Ne continuăm urcuşul părăsind însă marcajul care merge pe o curbă de nivel devenită periculoasă în condiţiile unei zăpezi tot mai mari; urmăm deci chiar linia matematică a  Muntelui Ţigăneşti. Înaintăm abrupt, printr-un strat fărâmicios care ne sporeşte efortul şi în care colţarii nu ne-ar fi de niciun ajutor. Ne e clar demult că nu vom merge dincolo de refugiu, chiar dacă iniţial aveam ca plan măreţ Vârful Omu. Cu chiu cu vai ajungem pe Vârful Ţigăneşti (2214 m), chiar când grupul organizat de Bacea face cale-ntoarsă de pe cealaltă extremă a muchiei, la ţanc pentru o fotografie cu mulţi oameni coloraţi. Inclusiv cei mai „extremi” şi mai rapizi dintre ei, dotaţi cu echipament şi condiţie fizică, au decis că nu merită efortul de a urca nici măcar pe Scara, în condiţiile zăpezii de acum: făinoasă, instabilă, în care te îngropi; până şi ei preferă un vin şi o chitară la pensiunea unde sunt cazaţi în locul cooperativei munca-n zadar. Ne bucurăm însă cu toţii de priveliştea oferită de o superbă zi de iarnă: au apărut culmi domoale din Leaota şi crestele Făgăraşului, iar în apropiere se conturează clar Postăvaru, Piatra Mare, Baiului, Grohotişului şi Ciucaşul; departe apare Penteleul, iar dacă ştii ce să cauţi identifici rămăşiţe din Hăşmaş.

Grupul o ia la vale, eu şi Cosmina le urmăm paşii pe culme până deasupra Refugiului Ţigăneşti (2178 m). Decidem să nu mai coborâm în Şaua Ţigăneşti, ci ne mai bucurăm puţin de priveliştea oferită de Circul Glaciar Ţigăneşti: jos abia ghicit Lacul Ţigăneşti, în continuarea crestei pitoreştile Turnuri Ţigăneşti ce conduc privirea spre Vârful Scara, vizavi Padina Crucii, cetatea crenelată a  Bucşoiului şi o fărâmă din Vârful Omu cu silueta înzăpezită a cabanei. Apoi facem cale-ntoarsă şi coborâm pe unde am urcat, de data aceasta folosindu-ne de piolet pentru o mai mare siguranţă; colţarii rămân cuminţei în rucsac.

Odată cu noi coboară şi soarele, aşa că avem parte de vibranta culoare a amurgului înainte de a intra în marea de nori pe care am admirat-o de sus întreaga zi. Ei bine, în ea nu-i la fel de amuzant, căci avem momente când nu vedem nici la zece metri în faţă şi ne avem ca singur reper una pe cealaltă. Frontalele, evident, nu-s de mare folos şi habar n-avem pe unde ne aflăm până nu ridicăm întâmplător capul şi dăm cu privirea de stâlpii pârtiei de schi. Nici nu ştim când am ajuns la ea, dar bine că s-a terminat acest lung marş în orb, cu bocanci de iarnă acolo unde nu e iarnă.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , | 1 Comment

Hoinărelă prin Bucegi

Vreau să profit de vremea faină de la sfârşit de săptămână chiar dacă abia m-am despărţit de munte. Nu se ştie când va mai fi aşa la înălţimi şi când voi mai putea să plec, deci iată-mă sâmbătă în zori de zi la drum. Mă opresc în Bran, de fapt pe drumul neasfaltat ce însoţeşte Pârâul Poarta, apoi Pârâul Urlătoarea Mare, puţin înainte de clădirea Salvamont Bran (1050 m). E acolo un traseu de legătură, punct albastru, care duce din vale până în Culmea Clincii. Acolo se uneşte cu banda roşie ce vine de jos, de la pârtia de schi, şi ţine lung ruta denumită familiar „Clincea”, care de aici capătă un caracter susţinut. Urc în ritmul meu prin pădurea tot mai desfrunzită, iar la ieşirea în golul alpin în Poiana Clincea îmi dau seama că drumul e mult mai populat decât a fost Valea Gaura acum două săptămâni. Tot de acolo voi fi însoţită permanent de imaginea de senzaţie dinapoia mea, favorizată de o bună vizibilitate: mai întâi Piatra Craiului cu a sa lamă calcaroasă, apoi Iezer-Păpuşa domol dar brăzdat de zăpadă, iar mai târziu vârfurile estice ale Făgăraşului unde se evidenţiază atât de bine Urlea.

Zăpadă am şi eu pe potecă, nu multă, dar tot mai întărită, ceea ce face ca ritmul să scadă în timp ce urc destul de domol pe coasta Muntelui Ţigăneşti; e drept, momentan îmi e cam lene să-mi pun gheruţele şi zic că, atentă fiind, merge şi aşa. Chiar merge până la Refugiul Ţigăneşti (2178 m), acolo unde mă loveşte un vânt nu prea puternic, dar nebănuit de subţirel şi rece. Totuşi, n-am cum să nu poposesc o vreme în Şaua Ţigăneşti, căci imaginea mi s-a deschis şi în partea cealaltă: Circul Glaciar Ţigăneşti care adăposteşte sub nişte incredibile metereze crenelate de stâncă Lacul Ţigăneşti, pentru ca apoi valea omonimă să se desfăşoare prelung la baza Padinii Crucii, sub silueta semeţită de peste încă o vale a Bucşoiului. Mai mult, spre răsărit se văd clar Postăvaru şi Piatra Mare, Ciucaşul pluteşte cu toate clăile sale deasupra unei mări de nori, iar din Penteleu se zăreşte o piramidă înnegrită de codri. În sus, privirea îmi e tăiată scurt de arcadele din piatră, prin care abia se disting nişte ferestre.

Pornesc mai departe şi, pe măsură ce poteca schimbă panta şi mai dă şi pe la umbră, omătul nu doar că devine bocnă, dar alternează cu porţiuni de gheaţă lucie. Nu mai stau pe gânduri şi pun gheruţele, chiar dacă cei trei flăcăi care trec turbo pe lângă mine în încălţări de alergare sunt dovada că se poate şi fără. Urc astfel spre Turnurile Ţigăneşti, zonă relativ accidentată unde lanţurile sunt în bună parte îngropate sub zăpadă. De aici mai am câţiva paşi până pe Vârful Scara (2422 m), excelent loc de belvedere asupra tuturor locurilor descrise mai sus, căror li se mai adaugă câteva: Vârful Omu cu cabana aferentă, culmea alungită dintre Podului Spintecătorii şi Vârful Lancia, frumoasa Vale Gaura străjuită de ditamai coloşii stâncoşi şi ceţurile nedefinite dinspre Leaota.

Mă gândesc câteva momente dacă să mai merg până la Omu, dar ideea unei succesiuni de coborâri şi urcări până acolo şi înapoi dintr-odată nu-mi mai surâde. Pornesc deci pe drumul de întoarcere: triunghiul galben ce însoţeşte alt traseu cu nume clasic, „Ciubotea”. Acesta ţine o muchie pietroasă şi abruptă, la rândul ei înzăpezită, apoi traversează coasta versantului de deasupra Văii Ciubotea. Odată ajunsă în vale, în apropierea acareturilor de stână, văd cel mai bine cealaltă faţă a Culmii Ţigăneşti urcate mai devreme, ea fiind cumpăna apelor celor două văi; alţi colţi, alte turnuri, alţi coloşi impenetrabili de stâncă. Mai departe ţin valea şi intru curând în pădure; coborârea are destule părţi abrupte, aşa că încă de sus am pierdut repede altitudine şi abia finalul se mai îmblânzeşte. Trec pe lângă un canton părăsit, dar atât de pitoresc în cadrul pădurii multicolore, apoi dau de clădirea Salvamont, unde pun punct zilei montane.

Maşina are rol de a mă trece din Culoarul Rucăr-Bran în Valea Prahovei şi apoi în inima Bucegilor, la Cabana Padina. Acolo am un loc rezervat peste noapte şi intenţionez să profit de aşternutul cald. Nu înainte însă de o masă copioasă, pe care nu reuşesc s-o termin, dar la final mă simt ca anaconda care a înghiţit gazela şi urmează s-o digere timp de o lună. Se găteşte bine la Padina, n-am ce reproşa.

Duminică dimineaţă mă întâlnesc cu Vlăduţ şi Livia la telecabina Peştera (1600 m), de unde pornim pe un traseu clasic al zonei. E drept, ultima dată când am mers pe Valea Obârşiei (sau Valea Ialomiţei) abia ce treceam în clasa a şasea, aşa că mă bucur de revere. Urcăm lejer pe bandă albastră până sub Cascada Obârşia Ialomiţei, acolo unde valea primeşte ca afluent Şistoaca Obârşiei. Tot de acolo panta devine mai susţinută în timp ce urmează Valea Bisericii până la Mecetul Turcesc, acea „rampă” din calcar de pe care ai vrea să te lansezi în sărituri cu schiurile. Întâlnim zăpadă, însă aici e mai degrabă fleşcăită de soare datorită orientării sudice a versanţilor; în plus, azi e considerabil mai cald decât ieri, aşa că nu-i de mirare că urc în tricou.

Imediat după Cerdacul Văii Cerbului intersectăm banda galbenă ce urcă pe Vârful Bucura-Dumbrava, dar noi rămânem pe curba de nivel care-l ocoleşte pe dedesubt şi admirăm de acolo Acele Morarului, Valea Cerbului, Vârful Coştila şi Cerdacul. Nu mai avem mult până pe Vârful Omu (2507 m), unde pe terasa din faţa cabanei acum închise s-a adunat la soare un cârd de turişti. Noi facem câţiva paşi spre Capul Morarului pentru un pic de linişte pe buza Văii Morarului, dar şi pentru o fabuloasă perspectivă a depărtărilor, parcă prelungite una în alta: Baiului, Neamţului, Grohotiş, Ciucaş, Buzău şi Penteleu, Vrancei, Hăşmaş cu Piatra Singuratică evidenţiată, Călimani cu al lor platou vulcanic terminat brusc. Mult mai aproape se desfăşoară Piatra Mare, Postăvaru, Măgura Codlei şi întreaga Ţară a Bârsei scăldată într-o mare de nori. Iar în imediata vecinătate stă de veghe abruptul Bucegilor – Coştila, Morarul, Bucşoiul – deci un regal oriunde ai privi. Ne urnim câteva clipe şi în spatele staţiei meteo pentru a schimba puţin perspectiva; pentru mine este asemănătoare cu cea văzută ieri, doar unghiul e un pic schimbat în lungul Văii Gaura: Crai, Iezer, Făgăraş – într-o suprapunere de planuri de toată frumuseţea.

Planul de coborâre urmează banda roşie către Muntele Doamnele, pe sub Vârful Găvanele (2472 m) şi pe deasupra Mecetului Turcesc. Urcăm până pe Vârful Doamnele (2402 m), apoi coborâm în Şaua Doamnele, întrerupând ruta care duce spre Guţanu şi Bătrâna. E cald şi bine, aşa că aici ne permitem o lene lungă la soare înainte de a porni pe punct roşu pe Culmea Doamnele. Acest traseu destul de rar umblat oferă o perspectivă frumoasă atât asupra coamelor domoale care se succed înainte de traversarea spre Leaota, dar mai ales asupra Văii Obârşiei şi a versanţilor ce susţin muchia vestică a Platoului Bucegi. La capătul plaiului lung al culmii coborârea devine abruptă şi sinuoasă, pentru a se termina în valea din care am pornit, lângă Stâna Doamnele. Traversăm apa pe un pod indian şi mai avem câţiva paşi până la maşină.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment

Plimbări pe Valea Cernei

Tânjeam după un concediu în care să mă odihnesc şi să umblu în acelaşi timp, să mă relaxez şi să-mi las mintea să se golească. Şi aşa am ajuns, cu bagaje de munte şi o bicicletă pe capotă, la Băile Herculane – fără planuri anume, doar cu ceva idei despre una dintre zonele cele mai dragi mie. Aici, între Munţii Cernei şi Munţii Mehedinţi, unde Cerna sapă adânc un adevărat colţ de rai, aş avea ce face zile în şir şi nu m-aş plictisi. Unii s-ar gândi poate că o săptămână la Herculane e prea mult; eu aş mai fi stat, căci cu siguranţă nu mi-a ajuns.

Am dormit pe săturate când mi-a fost somn şi am lenevit apatică atunci când ploaia s-a scurs în şuvoaie de dimineaţă până seara; am cinat în oraş şi mi-am băut cafeaua pe terasa liniştită a pensiunii. În rest… am umblat cât cuprinde, încercând să ajung în locuri care cumva mi-au scăpat până acum, deşi Valea Cernei nu mi-e deloc străină şi am bătut – nu o dată – cele mai importante trasee de aici.

Am dat la pedale pe drumul peticit spre Baia de Aramă, apoi la bifurcaţie am luat-o spre Bobot şi, mai departe, până în Cerna Sat. Am ajuns acolo gâfâind şi am decis că e de-ajuns dacă vreau să am putere să revin pe aceeaşi rută la camera mea primitoare; am făcut cale-ntoarsă, de data aceasta parcă mai cu spor, dar trecând prin aceleaşi hârtoape care transformă chiar şi cea mai confortabilă şa într-o pernă cu ghimpi. Am admirat în pauze frunzişul multicolor, lichenii mohorâţi, stâncile ce străpungeau norii joşi încercând să creeze câteva pete de senin. Am dorit să văd Lacul lui Iovan, suprapus aproape cu izvoarele Cernei; şi cum nu s-a putut pe două roţi, am condus în altă zi până sus, prin şleauri şi gropi de care m-am bucurat ca un copil mic în maldărul de noroi.

În rest, a fost vorba despre munte. Am luat la picior Cheile Prisăcinei, probabil cel mai ascuns traseu superb al zonei; de o sălbăticie nebănuită, acest defileu îngust şi abrupt din inima Munţilor Cernei erau parcă şi mai frumos acum în amestecul de culori al toamnei târzii. La capătul lui, m-au întâmpinat pe rând două mori de apă, parcă a-mi spune că mai departe stânca lasă loc pădurii şi livezilor de pe Cracul Mare, într-un pitoresc amestec de natural şi antropic.

În altă zi am plecat de la Şapte Izvoare şi am urcat pe la Piatra Băniţei, urmând apoi o culme secundară până în Poiana Culmea Mare, cea doldora de măceşe şi porumbe făcute ciorchine. De acolo m-a întâmpinat hăţişul plin de spini şi rugi şi mi-am făcut cu greu loc prin el până am dat în fabuloasa pădure de foioase ce împodobeşte Vârful Culmea Mare. După vârf, zările mi s-au deschis de-a lungul Văii Cernei şi mi-am dat seama abia atunci ce privelişte deosebită pot avea dintr-un loc de altfel neimpresionant: Poiana Cicilovete. Destul de plat şi tivit cu un crâng rar, locul în sine nu spune prea multe, poate doar şopteşte un îndemn la odihnă. Dar de jur-împrejur se dezvăluie imagini splendide, de la Zascolul Arjanei până la Domogledul pierdut în ceţuri spre Orşova. De acolo, Culmea Cicilovete coboară lin şi ocolitor, pentru a mai oferi câteva loje cu vedere la Cerna – de data aceasta cu cătare mult în amonte, acolo unde ar începe Godeanu. După aceste panorame urmate de o coborâre vertiginoasă, m-am oprit la baza unui sanctuar al căţărătorilor: Cascada Vânturătoarea, poate cea mai frumoasă faleză de la noi din ţară. Acum era linişte şi stăteam singură sub marii pereţi, în surplomba peste care se revarsă fuioarele de apă; tare mi-ar plăcea să văd cataracta la începutul primăverii, când se naşte cu furie din zăpezile abia topite.

Dar nu ştiu când şi dacă o voi mai contempla astfel, când şi dacă paşii mă vor mai purta prin aceste locuri. Atât de puţin ne putem anticipa viitorul, atât de repede ni se surpă şi cele mai solide planuri. Trăim sub steaua neprevăzutului, uneori în rău, alteori în bine şi adesea unul deghizat în celălalt. Nu ştim şi poate că e mai bine aşa. Cumva tocmai de aceea tânjeam după un astfel de timp pe care să-l petrec făcând ceea ce îmi place enorm şi mă defineşte într-o mare măsură; timp în care să mă bucur de munte şi de natură ca şi cum nu aş mai putea-o face a doua oară.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment

Umerii Pietrei Craiului

Doream tare demult să urc peste Umerii Pietrei Craiului, însă am avut mereu o strângere de inimă: dacă mă depăşeşte traseul? Am început să mă documentez temeinic, am întrebat în stânga şi-n dreapta şi am decis până la urmă că ne-om descurca cumva dacă nu alegem varianta grea de din porţiunea inferioară – cea a hornului premierei, care dă gradul de 2B, dar e şi cel mai puţin descrisă. Plec din Bucureşti cu Cosmina şi ne întâlnim cu Geo dincolo de Plaiul Foii (850 m), pentru ca la ora 8:30 să pornim pe banda roşie ce urcă domol de-a lungul Pârâului Bârsa Tămaşului. Creştem ritmul pe Valea Şpirlea Tămaşului ce se cambrează printre Muchia Vlăduşca şi Muchia Şpirlea, trecem de Şipotul Şpirlea şi Refugiul Şpirlea (1440 m), iar un ultim urcuş mai susţinut de duce sub pereţii Craiului. Poteca se domoleşte şi capătă aspectul accidentat specific locului, iar noi o urmăm până în Şaua Tămăşelului (1540 m). Aici suntem fix sub Umerii Pietrei Craiului, aşa că ne echipăm şi ne îmbrăcăm gros căci, în ciuda prognozei unei zile frumoase, ne cam spulberă vântul, iar soarele nu dă semne să ne mângâie prea curând.

La ora 11 punem piciorul în accesul din Bârsa Tămaşului în Traseul Umerilor (numit şi Traseul Dunăreanu); aşa cum am mai spus, nu mergem prin hornul prin care s-a realizat premiera în 1939, prin urmare dificultatea turei noastre nu va depăşi 1B. Pornim printr-un vâlcel înconjurat de amfiteatrul larg al crestelor impunătoare. Urcăm pe partea stângă a Umărului de Jos prin talvegul atât de înclinat încât abia ţine grohotişul instabil, desfăşurat între pragurile cu prize bune ce fac căţărarea frumoasă. Urmăm o potecă firavă spre dreapta chiar pe la baza peretelui şi continuăm prin urcuşul unei zone friabile; fetele avertizează asupra unor „felii” ce stau să se desprindă, dar eu văd nişte „franzele” întregi. Acesta se termină în şaua înierbată de la confluenţa cu Vâlcelul Umerilor, unde întâlnim şi celelalte două variante de acces. Acestea încep dincolo de intrarea în varianta aleasă de noi: hornul premierei (cel din dreapta peretelui stâncos pe sub care trece poteca marcată), respectiv faţa sudică a Umerilor, ce ţine de bazinul Văii Tămăşel.

De acum înaintăm pe Vâlcelul Umerilor, presărat cu săritori uşor abordabile şi grohotiş cu surprize. Ajungem la prispa înierbată de La Pridvor (1820 m) la ora 12:30, şi profităm de belvederea oferită de acesta spre stânga; vizavi de el, după urcuşul unui mic horn, avem parte de o altă largă panoramă largă în dreapta, cu detalii din zona Poienii Închise şi a Amfiteatrului Acelor. Ceva mai sus, întâlnim un afluent venit din stânga ce formează o variantă a traseului prin locul numit Coroana; noi ţinem însă dreapta, părăsim scocul vâlcelului transformat în faţă verticală şi urmăm un mic horn îngust, înclinat şi cu sol instabil. La capătul lui, acolo unde se deschide scocul, poposim pe o platformă cu o nouă belvedere spre sud. Aici este punctul de maximă „dificultate” a turei, pentru că nu ne este clar pe unde să continuăm, iar ceea ce am găsit în descrieri ori nu ne clar, ori nu ne încântă. Până la urmă, Geo se prinde de muchia dintre talveg şi prima fisură pronunţată din dreapta lui în ideea că, fiind mai înaltă, ar putea vedea mai bine ce e pe-acolo. Surpriză, însă: deşi pare foarte aeriană, muchia prezintă nişte prize excelente şi se escaladează direct. Deasupra ei, panta se îmblânzeşte şi ne scoate pe iarba Brâului de Jos, pe care îl urcăm spre stânga până în şaua unde iese varianta lăsată mai devreme în urmă.

De la Coroană, urmăm hornul desfăşurat chiar pe stânga crestei; mergem pe firul lui sau pe feţele de iarba din stânga, acolo unde acesta devine prea îngust sau surplombat. Hornul se sfârşeşte în poteca lată, tivită cu jnepeni, a Brâului de Mijloc (1920 m). Este ora 13:30 şi luăm pauză de masă sub Umărul de Mijloc, în cel mai ferit loc pe care-l putem găsi în calea vântului ce nu pare a se potoli. Umărul de Mijloc este de fapt muchia ce leagă Brâul de Mijloc şi Brâul de Sus, iar accesul se face prin stânga, după cum arată şi o momâie printre jepi. Pentru a-l depăşi, ţinem stânga crestei peste bolovanii mari ai „acoperişul de colibă” menţionat de Emilian Cristea, apoi chiar muchia pe care se înaintează uşor. La final înotăm puţin prin jnepeni şi culegem afinele de sub Brâul de Sus. Deasupra noastră apare semeţ Umărul de Sus, un perete spălat a cărui căţărare frontală este imposibilă.

O variantă de continuare spre creastă începe cu o coborâre spre dreapta, traversează talvegul Văii Tămăşelului şi urcă o succesiune de scocuri pentru a ieşi mult spre sud. Noi vrem să ne retragem pe La Lanţuri, aşa că alegem cărarea clară Brâului de Sus până la primul horn cu linie evidentă, unde în sfârşit ne mai încălzeşte soarele, iar urcuşul scurt ce alternează lespezi cu prize bune şi grohotiş instabil se finalizează în creastă. La ora 14:30 terminăm această versiune a Traseului Umerilor: antrenantă, extrem de frumoasă şi mult mai uşoară decât mă (ne) aşteptam. În afară de căşti, n-am folosit nimic din echipamentul tehnic. Cu excepţia locului descris mai sus, este mereu evident pe unde trebuie să mergi, stâncile sunt extrem de ofertante în prize, iar căţărarea e tare frumoasă. Singurul aspect neplăcut – şi omniprezent – e terenul imprevizibil; orice bolovan pe care pui piciorul şi orice priză pe care o încarci trebuie verificate temeinic. Mi-ar plăcea tare mult să revin şi să încerc alternativele: accesul din Valea Tămaşulu, afluentul de la Coroană, ieşirea în creastă prin Valea Tămăşelului; nu mint, mi-ar plăcea tare mult şi intrarea prin horn, însă acolo aş prefera să merg cu cineva care a mai fost şi nu bazându-mă doar pe descrierile extrem de succinte şi vagi.

De acum urmăm punctul roşu de pe Creasta Pietrei Craiului, trecem de Vârful Colţii Grindului (2197 m) şi chiar înainte de Şaua Grind (2215 m) începem coborârea prin clasicul traseu La Lanţuri (sau Drumul lui Deubel), însoţite de bandă roşie. Pe cât de plăcută este această rută în urcare, pe atât o detest la vale, însă e cea mai scurtă variantă de retragere din mijlocul crestei. Trecem de succesiunea de săritori, cabluri şi grohotiş până La Zăplaz, apoi ajungem repede la Refugiul Şpirlea. Nici acum nu oprim, ci preferăm să grăbim pasul pe unde am venit de dimineaţă, pentru a ajunge în Plaiul Foii la ora 19:30, însoţite de ultimele gene de lumină.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment

Valea Seacă a Coştilei, Brâul cu Jnepeni (Munţii Bucegi)

Aş ieşi pe munte măcar o zi în weekend şi am nişte idei pe care i le expun Ioanei, însă vine cu altă propunere: Valea Seacă a Coştilei şi continuare prin Hornul Ascuns, pe acesta din urmă ea mai mergând acum ceva timp. E ceva inedit şi zic da din prima, chiar dacă în zilele premergătoare se anunţă ceva ploi, deci e posibil să găsim şi pasaje ude. Ne întâlnim pe drumul de pe Valea Cerbului ce duce la Gura Diham (1000 m), iar la 8:30 începem ziua cu urcarea marcată cu bandă galbenă pe Plaiul Fânului. Lăsăm în urmă Poiana Coştilei (1310 m) şi Poiana Văii Cerbului, continuăm pe Valea Cerbului trecând de confluenţa cu Valea Mălinului, iar Santinela Văii Verzi ridicată deasupra acesteia ne spune că în curând trebuie să căutăm spre stânga intrarea în obscurul nostru traseu.

Dibuim cât de cât Valea Seacă a Coştilei (1B), una dintre cel mai puţin umblate văi ale masivului, iar la ora 10 începem să urmăm talvegul inferior înţesat de vegetaţie. Dacă de multe ori GPS-ul ne-a furnizat informaţii bune chiar şi în abrupt, acum ne joacă feste şi ne arată că valea ar fi mult mai la dreapta faţă de firul pietros de care am dat; căutăm o vreme ceea ce ne spune tehnologia că ar trebui, dar ajungem la concluzia că de data aceasta o dă în bară şi ceea ce am găsit prima dată e varianta corectă. N-are sens să spun că pierdem timp până ne convingem de asta. Pornim în sus printre stânci, boscheţi şi vreascurile aduse de aluviuni. Ne apropiem de locul unde pădurea se răreşte şi întâlnim o zonă mai deschisă luminii, Poiana Urşilor, dincolo de care se înalţă „săritoarea mare” – nu extrem de înaltă, dar umedă şi mâzgoasă; o urcăm prin stânga şi revenim în albie printr-o traversare care mie anume îmi dă mari emoţii pentru că totul e ud şi mai ales friabil, dar cu ajutorul Ioanei o scot până la urmă la capăt. Nu este singurul loc din vale unde apa efectiv şiroieşte pe stâncă încât ne întrebăm de ce se numeşte „seacă”. Apoi doar urcăm mici obstacole de stâncă şi observăm cum în dreapta apare Brâul Caprelor care coboară din Strunga Vârfului Prăpădit. Valea continuă prin stânga, însă noi urmăm hăţaşul abrupt şi înierbat ce însoţeşte brâul. Urcăm până când aceasta dispare şi revenim în stânga pentru a revedea albia văii; aici aceasta se sparge în două: o succesiune de lespezi spălate, ude şi abrupte, respectiv un fir îngust, tot abrupt şi plin de vegetaţie. Iată motivele din care continuăm o vreme pe coasta dreaptă şi revenim efectiv în talveg acolo unde s-ar termina a doua variantă descrisă mai sus.

Aici ne întâmpină o ditamai săritoarea, înaltă şi cu aspectul unui horn lat din care curge apa ca la duş, friabil şi plin de mâzgă; deasupra lui se întrezăreşte altă săritoare, ale cărei detalii ne scapă de unde privim. Undeva în peretele stâng s-ar bănui o trecere ca o brână cu „rulmenţi”, urmată de o urcare dubioasă din cauza solului friabil pe care Ioana zice că ar încerca-o. Eu îi spun că regret, dar pe acolo nu urc neasigurată, însă dacă ţine neapărat să ia coarda şi pitonul din dotare şi să bage o fisă; doar că până prinde un colţ să pună un anou sau fisură să bată pitonul e pe cont propriu. Aşa se face că încercăm totuşi ocolirea prin dreapta, pe principiul pe care l-am urmat şi până acum, deci urcăm o poteca evidentă până ne dăm seama că aceasta dă într-o strungă de unde coboară în Valea Ţapului. Iată deci un „drum” de legătură între cele două văi de care n-am dat în nicio descriere, dar îmi e clar că-i folosit la cât de bine este conturat. Cu părere de rău pentru că am pierdut mai mult de un ceas aiurea, revenim la săritoare la ora 13:30 şi încercăm ocolul de data asta prin stânga, pe tot felul de brâne aproximative ce trec pe lângă culcuşuri de capre şi uneori se depărtează considerabil de vale.

Revenim în fir pentru a da de o nouă astfel de săritoare, mai scundă dar parcă mai inaccesibilă prin verticalitatea ei şi repetăm povestea cu brânele din stânga; şi acum şi încă de vreo două ori la săritori similare, până când începe să se vadă Creasta Mălinului şi ieşim în golul alpin. De acum mai întâlnim cam două săritori notabile, nu prea înalte dar friabile, pline de muşchi verde şi surplombate, pe care le ocolim pe scările de iarbă din dreapta, respectiv prin jnepenii din stânga. Este totuşi mai uşor decât mai jos, pentru că acum avem mult mai multă vizibilitate a locurilor unde am ajunge. Pe de altă parte, cheful meu de abrupt a scăzut spre zero, căci până acum rare au fost momentele când am simţit plăcerea unei căţărări. Iar bâjbâielile şi ocolişurile m-au secat fizic şi psihic – cea mai nasoală vale pe care am mers vreodată!

La ora 16 facem o scurtă pauză în poiana largă de sub Colţul Mălinului, cel mai frumos loc al zilei unde se conturează clar Hornul Central, Hornul Ascuns, Hornul Strungii Negre cu acces în partea superioară a Crestei Frumoase. De aici există cinci variante de continuare: Brâul cu Jnepeni pe sub această cetate de stâncă spre văile Mălin sau Ţap, Creasta Mălinului (2A), hornurile Central (Comănescu – 2B, trei lungimi de coardă) şi Ascuns (1B, două lungimi de coardă), respectiv Muchia de Sus din Creasta Frumoasă (2A); acestea trei din urmă ies în apropierea Dintelui dintre Colţi, îl depăşesc printr-o traversare expusă pe dedesubt pentru a ajunge în Brâna Mare a Coştilei.

Decidem să încercăm Hornul Ascuns, chiar dacă suntem la limită cu timpul. Stânca bătută de soare arată bine şi nu pare să aibă problemele întâlnite pe vale. Dintr-odată parcă mă mai anim şi mă gândesc că poate o să iasă ceva fain din efortul nostru de până acum. Întrucât Ioana a mai fost pe horn, o urmez însă mi se pare că mergem prea mult pe Hornul Strungii Negre; ea totuşi îşi aminteşte că traversarea între cele două se face mai sus. Hmmm, parcă urcăm spre zone unde o revenire pare tot mai improbabilă şi îi zic că partea cea mai de jos arăta conform descrierii: un diedru cu o fisură. Atunci îşi aduce Ioana aminte că şi data trecută au urcat mai mult decât trebuia şi au fost chemaţi înapoi pentru că rataseră intrarea… Îmi dau o palmă peste frunte că n-am insistat jos cu descrierea, scot coarda, lăsăm o bucăţică de cordelină pe după un pietroi bine înfipt şi dăm rapel până mai jos de bifurcaţia celor trei hornuri. Ora este înaintată, Ioana a uitat dispozitivul ei de filat/rapel la maşină şi am ratat intrarea în traseul „de suflet”: eu zic că-s nişte semne evidente că nu suntem pregătite temeinic pentru Hornul Ascuns şi e cazul să ne retragem.

La ora 17:30 încep să caut Brâul cu Jnepeni (1A) şi dau de ceva care ar semăna descrierilor, adică prima potecă ce se strecoară printre jepii foarte deşi şi stâncă; avem totuşi dubii în privinţa identificării, pentru că vedem mai jos o cărare asemănătoare. Decidem să ne încercăm norocul pe aici, mai ales că poteca în sine e spectaculoasă, pitorească şi oferă siguranţă în cea mai mare parte. Trecem de un culcuş de capră bine protejat de un mare bolovan triunghiular, apoi avem parte de vreo două traversări oarecum expuse, dar care se depăşesc cu grijă. Problema este că în momentul în care vedem efectiv albia Mălinului ne dăm seamă şi că nu putem ajunge direct în ea, căci peretele este complet rupt şi nici nu avem în ce să improvizăm un rapel. Încercăm deci să coborâm prin pădurea de jnepeni spre cealaltă brână, care pare să fi mers în paralel cu a noastră, în speranţa că pe acolo se poate continua. Lucrurile nu-s tocmai simple pentru că, deşi coborârea prin jepi e greoaie dar sigură, dăm de un loc unde boscheţii dispar şi lasă loc pantelor înierbate abrupte şi unui vâlcel. Aici decidem să nu mai încercăm trecerea în următorul pâlc de jnepeni ci să dăm rapel de o zadă; cumva îmi creşte inima în piept când îmi dau seama că nu suntem singurii fraieri care am ajuns e aici, pentru că de zadă stau prinse alte două rânduri diferite de cordelină, plus o cărăbuţă din oţel. La capătul inferior al vâlcelului terenul e mai plat şi o altă zadă oferă al doilea punct de rapel, cel care ne depune în talvegul Mălinului.

Este ora 20:00 când începem coborârea pe Valea Mălinului (1B), cea pe care o vom parcurge mai mult la lumina frontalei şi într-un permanent concert al greierilor. După ce trecem de confluenţa cu Valea Scoruşilor, avem parte de patru rapeluri date fără alte probleme decât timpul care se tot lungeşte din cauza lor. Lăsăm în urmă intrarea în Valea Hornului şi săritoarea cu cablu, iar înainte de Hornul Pământos cotim spre gura Văii Colţilor şi urcăm pe Hornul Mic de la Scară, mult mai prietenos din punctul meu de vedere decât fratele lui mai mare. Ajunse sus, scoatem „fiarele” de pe noi şi-i dăm în jos cu spor pe Vâlcelul Poieniţei. În Poiana Văii Cerbului întâlnim bandă galbenă pe care am mers de dimineaţă, iar de acum avem retur prin Poiana Coştilei şi Plaiul Fânului până la maşinile din Valea Cerbului. Ajungem la acestea la ora 24, obosite şi nemulţumite. În mod clar, Hornul Ascuns rămâne o restanţă, însă categoric cu alt mod de acces – cel mai probabil prin Valea Ţapului, o parte din Creasta Frumoasă şi Brâul cu Jnepeni, adică aşa cum a fost pe el Ioana mai demult.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment

Creasta Vârtopel-Arpăşel (Munţii Făgăraş)

De mult timp voiam să ajung pe una din bijuteriile Făgăraşului, însă m-am tot împiedicat de lipsa unui coechipier dispus la acest traseu şi a încrederii în propriile forţe. Experienţele din ultima vreme şi o documentare mai temeinică m-au făcut totuşi să iau în calcul faptul că aş putea parcurge Creasta Vârtopel-Arpăşel cap de coardă, iar alăturarea în echipă a Cosminei m-a bucurat enorm pentru că ne înţelegem bine în astfel de contexte, iar ea a mai făcut cândva muchia. Cum nu putem sta decât o zi pe munte, plecăm sâmbătă cu noaptea-n cap din Bucureşti şi, după un drum liber, parcăm lângă Lacul Bâlea (2034 m). Pe un frig deloc în concordanţă cu vremea excelentă anunţată la meteo, la ora 7:30 pornim pe triunghiul albastru ce urcă repejor în Şaua Caprei (2315 m). De la baza Vârful Văiuga intrăm pe banda roşie din creasta Făgăraşului, depăşim tabăra de corturi de pe malurile Lacului Capra, acolo unde se înalţă alb în soare Monumentul Alpiniştilor, coborâm în Căldarea Fundu Caprei şi observăm cu această ocazie aglomeraţia mare din poteca de creastă şi spre Vârful Vânătarea lui Buteanu. De altfel, întreaga zi avem să vedem plin de lume în ambele direcţii. Traversăm firul anemic al Izvorului Caprei şi urcăm în Fereastra Zmeilor, acea pitorească deschizătură în stâncă ce oferă vederi prăpăstioase în Căldarea Pietroasă.

Din acest loc, numit şi Portiţa Vârtopelului sau Fereastra Mică a Arpaşului, lăsăm în urmă grupurile tot mai dese de turişti şi luăm în piept panta abruptă din stânga. Treptele uneori evidente, alteori abia ghicite ale ierbii ne conduc în extremitatea estică a muchiei, acolo un pajiştea alpină conturează aşa-numita Cetate Vârtopel. Poposim pentru odihnă şi echipare, cât mai scurtă posibil pentru că vântul puternic şi rece ne face să dârdâim sub trei straturi. Dacă mă mai uit şi la norii ce încep să acopere cerul, chiar că mă întreb unde-s soarele şi canicula anunţate. La ora 10 pornim pe primul tronson, Creasta Vârtopel (cotaţie 1B), ce se desfăşoară aerian şi expus pe deasupra Căldării Vârtopel. Segmentul nu pune nicio problemă de natură tehnică, dar e important să nu-ţi tremure picioarele în timp ce păşeşti cu hăul de-o parte şi de alta. Vârtopelul e clar o creastă de moral, mai ales când vântul bate de te zboară. Nu există asigurări (sau nu le vedem noi), dar poteca se ţine uşor, iar privirea cât mai înainte şi cât mai puţin în jos face minuni.

Ajungem într-o şa unde se termină momentan partea stâncoasă, apoi urcăm susţinut pe panta înierbat presărată cu câteva ţancuri. Este probabil cel mai lung urcuş al crestei şi fix acum ne bate soarele. La finalul lui ne aflăm pe Vârful Turnul Vârtopel (2385 m), punctul de altitudine maximă a muchiei şi cu o vedere largă, de ansamblu, asupra Crestei Arpăşel – taman bine să ştim ce urmează. Găsim uşor staţia de coborâre cu spit şi verigă spre Şaua Vârtopel, acolo unde ajungem într-un rapel de-a lungul unei feţe uşor oblice; ne dăm seama că următoarele rapeluri vor fi dificile din cauza vântului, dar încă ştim în totalitate adevărul acestor gânduri. Observăm că din şa pleacă un vâlcel spre sud pentru retragerea de avarie în poteca turistică. Continuăm cu o căţărare aeriană pe Vârful Fântana, mic ţanc de piatră a cărui muchie expusă şi uşor friabilă ne dă ceva emoţii până observăm cât de multe prize ne pune la dispoziţie. Coborâm apoi uşor spre pajiştea ce se întinde spre lângă Vârful lui Adam. Traseul nostru nu include efectiv acest vârf, însă mergem până la el pentru a vedea mai bine placa de ciment din care ies multe sârme – relicvă a graniţei ce trecea pe aici acum mai bine de un veac. Tot de acolo avem o vedere superbă spre Urechile de Iepure şi spre Muchia Albota ce vine din nord, o viitoare speranţă de parcurgere.

Ora 12:30 ne surprinde în coborârea îngustă spre stânga, începută cu cincizeci de metri înainte de Vârful lui Adam, spre strunga unde se înalţă un monument natural al acestor locuri: Obeliscul (numit şi Santinela Arpăşelului). Tocmai ce am început parcurgerea, pe deasupra Căldării Arpăşelului, a Crestei Arpăşel (cotată 3A pentru direcţia est-vest), iar un elicopter roşu tot survolează căldarea într-un zgomot asurzitor. Ocolim Obeliscul prin stânga şi ajungem în zona cea mai tehnică a traseului: Urechile de Iepure – cele două anecdotice turnuri stâncoase şi proeminente, clar vizibile şi din poteca marcată. La baza Urechii Estice scot coarda, o leg de mine, pun şi espadrilele de căţărat în care am siguranţă mai mare decât în ghete, iar Cosmina se asigură în cele două pitoane alăturate; e drept că unul cam mişcă, dar pare în regulă la încărcarea în jos. Între timp caut din ochi celelalte două pitoane care ar fi în următorii 6-7 metri, dar nu-l văd decât pe primul. Plec astfel pe faţa înclinată, aproape netedă, mai întâi drept în sus după cum găsesc mici muchii unde să pun degetele şi vârfurile papucilor; asigur în pitonul identificat şi trec în stânga, în urmărirea rampei aproape complet spălate. Constat că stau bine la aderenţă când păşesc peste un prim prag, apoi panta scade un pic, dar al treilea punct de asigurare tot nu-l găsesc, cum nu găsesc nici vreun colţ orientat în sus de care să mai pun un anou. Decid să nu mai caut pitonul şi mai la stânga, ci îi dau de acum direct în sus, relativ expus (mai ales că ştiu cât de jos e ultima buclă), dar cu foarte multe opţiuni de prize şi fisuri. Ajung pe vârf peste câteva zone cu iarbă şi asigur în pitoanele folosite la rapelul în sens invers, apoi o filez pe Cosmina care strânge echipamentul. În câţiva metri dăm de cablul de oţel care duce la staţia noastră de rapel – un lanţ ţeapăn prins de două spituri, plus încă un piton. Pun coarda şi-i dau în jos spre Strunga dintre Urechi (sau Spintecătura Iepurelui), iar în coborâre văd spiturile noi şi strălucitoare ale parcurgerii inverse; chiar şi aşa mi se par cam puţine pentru o căţărare de angajament dintr-o parcurgere cotată 4A.

În Spintecătura Iepurelui, Cosmina se asigură în spitul de pe peretele opus Urechii Vestice, iar eu plec în escaladarea acesteia, mult mai facilă decât precedenta, motiv din care rămân în ghete. Fac mai uşor căţărarea prin traversarea la stânga pe câţiva metri pe plăci netede, apoi revin în dreapta pe linia verticală; arată frumos şi direct în sus, dar m-aş simţi mai bine pe acolo fără bagaj. Pun bucla în pitonul ce ţine capătul inferior al unui alt cablu de oţel, apoi continui pe lângă acesta într-un scurt căţărat până pe vârf. Aici asigur cu un anou în jurul unui bolovan cu fisuri, pentru că nu observ în spatele lui pitoanele pentru rapelul în sens invers. Urcă şi Cosmina, dar nu mai strângem coarda pentru că imediat după o muchie e punctul nostru de coborâre: alt lanţ fixat în spituri. Dăm primul rapel relativ uşor, dar al doilea rapel are porţiuni aproape orizontale sau chiar ascendente care îl fac dificil; dacă mai punem şi vântului care tot încurcă firele corzii, avem de-a face cu mult timp pierdut.

De aici, cărarea coboară şi urcă, uneori pierzându-se pe pajiştile sudice; nu mai avem căţărări, dar trebuie să fim atente la locurile unde poteca dispare pentru a reapărea mai jos. Trecem prin Şaua din Mijloc, acolo unde poteca revine de pe iarbă în creastă şi urmează cele două pasaje cu stânci ascuţite asemănătoare unor lame oblice; locurile unde să pui mâinile şi picioarele sunt evidente, cu toată expunerea dată. În ciuda aspectului extrem de inaccesibil pe care-l are această porţiune a crestei din punctele de belvedere de mai devreme – când te ia cu ameţeală numai la gândul că trebuie să treci pe acolo – lucrurile nu-s chiar aşa de speriat. Vedem un piton înaintea unei scurte traversări, dar nu ne folosim de el; posibil să mai fie şi altele, eu nu le observ. Se face ora 17:30 când ajungem la ultimul punct înalt al crestei, Vârful Portiţa, de unde se dă celebrul rapel în două (sau mai multe) bucăţi şi unde nu o dată corzile au rămas înţepenite în zale sau stânci.

Ne ancorăm de staţia unde avem lanţ prins în spituri şi pornesc în primul rapel, nu foarte convinsă că am ales unghiul potrivit, cu toate descrierile pe care zic eu că le respectăm. Acum se vede cel mai rău efectul vântului, pentru că eu încerc să cobor uşor spre sud, iar el îmi tot zboară coarda spre strungă; nici pomeneală să o pot arunca sau lăsa în jos şi nu mă duce capul (şi priceperea) s-o ţin pe mine. Cobor destul de mult – iar asta durează, cu tot chinul de a desţepeni coarda de pe unde se agaţă – şi mi se pare ciudat că nu ajung la regrupare. Văd până la urmă brâna cu regruparea mult la stânga mea şi îmi dau seama că am coborât mult prea spre sud, aşa că mă lansez într-o traversare cu mari emoţii la ideea unui balans. Ajung pe prispa de piatră în surplombă unde sunt trei pitoane legate cu cordelină şi urmează episodul tragi-comic în care încerc să comunic cu Cosmina două aspecte: că poate pleca şi să încerce să coboare mai spre strungă pentru a nu păţi ca mine; nu ne auzim însă din cauza vântului, staţiile de emisie-recepţie le-am uitat (iar!) acasă şi încep să rămân fără voce. Cum ţin însă de capetele corzii pentru ghidare, zic totuşi să coboare pe unde-o fi, în cel mai rău caz se poate folosi de ele ca balustradă. Apare până la urmă şi ea un pic mai bine decât am coborât eu, o prind cu un lung lanţ de anouri în aceeaşi regrupare şi se trage pentru a recupera coarda – evident, agăţată şi încrucişată. Spre surprinderea mea, după ce avem linia dreaptă a corzii aceasta se trage fără înţepenire, lucru minunat la câte unghiuri a făcut pe sus.

Odată ce terminăm, plec asigurată un pic la stânga (cum stăm cu faţa la perete) şi constat că la câţiva metri mai la nord, pe aceeaşi brână, e altă staţie cu patru pitoane, tot cu cordelină între ele. Ne mutăm acolo pentru al doilea rapel, dar când lansăm coarda unul din capete se agaţă rău de tot pe după o muchie, cel mai probabil din cauza nodului pe care nu ne lasă inima să nu-l facem la capăt. Decidem să coborâm aşa şi pleacă prima Cosmina, pentru a constata că un pic mai jos e o altă brână în surplombă cu lanţ între spituri, plus încă un piton şi resturi vechi de coardă. Cobor şi eu şi încercăm să reluăm de acolo rapelul, dar fix capătul liber al corzii s-a înţepenit sus (culmea, nu şi celălalt). Nu avem ce face şi Cosmina continuă rapelul iniţial până când mai dă de un piton; se leagă de el cu o buclă lungă de cordelinei pentru o revenire mai uşoară din traverseul în care pleacă sperând să elibereze coarda, în timp ce eu zic un Tatăl Nostru. Locul este însă expus şi nu ajunge la capăt în siguranţă, aşa că decidem să îl tăiem – e vorba de maxim 5 metri de funie din 70, ar trebui să ne ajungă şi fără ei. Dar, chiar înainte să facem asta, capătul se desface singur şi noi răsuflăm uşurate. Finalizăm pe rând rapelul pe o lumină tot mai săracă şi ne oprim lângă mica streaşină de piatră din Portiţa Arpăşelului, numită şi Fereastra Mare a Arpaşului. Ne e mai uşor să recuperăm coarda urcând un pic pe versantul opus şi ne bucurăm că nu ne mai pune probleme; sincer, la cât suntem de obosite sunt dispusă s-o şi las acolo – n-aş fi nici prima nici ultima. Este ora 20:30 când suntem gata de plecare şi constatăm cu groază că am petrecut trei ceasuri pe cele două rapeluri. Cu toată căţărarea pe Ureche Estică şi cu toate pasajele aeriene ale celor două creste, aici e în mod clar cel mai dificil şi delicat punct, mai ales pe un vânt aşa puternic. Probabil că aşa se justifică gradul 3A, pentru că altfel Vârotpel-Arpăşel nu mi s-a părut mai grea decât Acele Morarului (2A) şi e clar mult mai uşoară decât Coştila-Gălbinele ce are aceeaşi cotaţie (e drept, şi mai multe asigurări).

De acum coborâm cu grijă la frontală pe vâlcelul cu grohotiş ce se desprinde din strungă spre sud. Nu e greu, dar trebuie atenţie că bolovanii mici şi mari abia aşteaptă să se desprindă, iar poteca nu-i conturată decât pe alocuri. Ajungem şi într-o zonă unde vedem sânge relativ proaspăt pe mai multe tronsoane şi ne gândim că-s urmele ospăţului vreunei păsări răpitoare – asta fără să facem legătura cu elicopterul de mai devreme. Voi afla a doua zi că un bărbat a încercat parcurgerea solitară a crestei pe direcţia vest-est şi a căzut, sub ochii turiştilor de jos, din perete – cel mai probabil sub Vârful Portiţa; dincolo de riscurile ascensiunilor solitare, nu-i exclus ca vântul puternic să fi contribuit la tragicul accident, căci omul era echipat şi bine antrenat. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că a avut mare grijă de noi astăzi.

Ajungem după mai bine de jumătate de oră în poteca marcată cu bandă roşie, unde facem un scurt popas să mâncăm şi să ne dezechipăm. Nici pomeneală să fim singure pe creastă Făgăraşului, în ciuda întunericului: cărarea e un furnicar de frontale cărora li se adaugă drumeţii ce preferă lumina puternică a lunii. Cu ultimele puteri, pornim în traseul de întoarcere prin aceleaşi locuri pe unde am venit dimineaţă. Ne oprim doar puţin lângă Lacul Capra pentru a admira luna şi stelele reflectate în apă, apoi spunem stop abia la maşină, puţin după ceasurile 22:30. Suntem întregi şi relaxate acum, plus că avem norocul ca tunelul să nu se fi închis, deşi aşa ne aşteptam conform programului. Nu e cazul deci să ocolim pe Valea Oltului, variantă în care cred că aş fi tras să dorm undeva. Aşa doar îi dau la vale pe serpentine şi tânjesc după o cafea tare. Altfel, am un mare zâmbet interior: am făcut Vârtopel-Arpăşel, o adevărată bijuterie a stâncii!

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 Comments

Pe brânele Bucegilor

Demult vreau să leg câteva din cele mai frumoase brâne ale Bucegilor, nu neapărat grele în ceea ce priveşte tehnica sau orientarea, dar care expun într-un mod unic frumuseţile sălbatice ale abruptului acestor munţi. E drept că un adevărat clasic, întins pe mai mult de două zile, ar pleca din Schiel şi ar lua la rând Brâul lui Răducu, Brâul Portiţei, Brâna Văii Albe, Brâna Mare a Coştilei, Brâul Mare al Morarului şi Brâul Mare al Bucşoiului până poate chiar în Valea Bucşoaia; însă cuprinde multe necunoscute, mulţi boscheţi pe anumite tronsoane şi o logistică mai complicată, plus legenda unei Brâne a Urşilor chiar din Sinaia. Aşa că decid să leg două dintre cele menţionate mai sus, plus una paralelă cu următoarea. Planific deci cu Cosmina două zile pe munte cu bagaj de bivuac ce cuprinde trei trasee de abrupt cu cotaţie minimă, 1A (nici nu s-ar preta altceva la rucsacii relativ grei pe care îi vom avea), dar cu multe de spus în imagini. Tocmai pentru că ştiu că ne întindem pe două zile şi oricum car în spate destule, decid să echilibrez greutatea şi pe faţă şi fac ceva ce nu fac în mod normal în abrupt: iau DSLR-ul.

Plecăm sâmbătă devreme din bucureşti şi parcăm la Piatra Arsă (1950 m), după o strategie de acces cu cât mai mic efort în Platoul Bucegilor, respectiv o retragere ulterioară cât mai facilă, inclusiv la un eventual întuneric. La 8:30 pornim pe bandă galbenă prin rezervaţia de jepi, apoi în golul alpin trecem pe deasupra Cabanei Caraiman şi intrăm pe Brâna Mare a Caraimanului. Deşi tot un brâu, acesta nu face parte neapărat din planul nostru, dar traseul marcat cu punct albastru dă cel mai rapid acces la Crucea Eroilor (2291 m). În acest timp, constatăm că ne-am mai ales cu un companion: un câine maidanez, ce miroase de-ţi mută nasul, a decis că vrea pe munte alături de noi anume din toate cârdurile de turişti ce împânzesc deja Platoul. Ciudată alegere, vorba Cosminei: în loc să se ducă după turiştii cu slană şi caşcaval, vine după mere şi banane. Încercăm să-l alungăm, ba cu ton răstit, ba cu pietre, ba cu beţele de tură, dar nu se dă dus ci, din contră, ne priveşte cu ochii mari şi rugători; ne gândim cu groază ce va face prin cele câteva zone de căţărat-descăţărat pe care le vom depăşi, dar nu prea avem soluţii.

La ora 10 părăsim marcajul şi intrăm pe Brâna Văii Albe; din păcate, deşi vremea se anunţă bună cu mult soare la înălţime, noi nu suntem încă atât de sus, iar din văi urcă valuri peste valuri de ceaţă, aşa că o prima parte a traseului ne va fi mai mult ascunsă. Brâna aceasta este scurtă şi uşoară, aşa că atunci când găsim nişte treceri mai dubioase ne dăm seama că am ratat poteca şi suntem mult mai jos. Nu ştim cum s-a întâmplat, dar ceaţa are o oarecare vină. Reuşim să ne redresăm şi, chiar în câteva momente mai clare, apucăm să zărim câteva din frumuseţile pereţilor ce împresoară Valea Albă.

Coborâm în albia acesteia şi o luăm un pic în jos, până identificăm bolovanul cu „rampă” prin care avem acces în Brâna Mare a Coştilei. Începem parcursul acesteia la ora 11:30 pe sub Peretele Brânei şi într-o negură tot mai deasă. Păşim peste Vâlcelul Brânei şi ajungem la Blidul de sub Streaşină, acolo unde poteca e parcă tăiată pe sub surplomba lungă, asemănătoare unei jumătăţi de tunel – loc emblematic al brânei. Dincolo de el se face trecerea peste Blidul Uriaşilor, considerat unul din punctele mai dificile ale traseului, „punctat” prin două pitoane de montat balustradă; pe vreme uscată însă, tot ce ai nevoie este doar un pic de atenţie. Urmează traversarea Vâlcelului Blidului, ultimul înainte de a intra efectiv în Peretele Văii Albe.

Aici avem ceva dificultăţi de orientare tot din cauza ceţii, pentru că pierdem iar poteca pe pantele de iarba din zona dintre Găvanul Mare şi Găvanul Mic (numit şi Găvanul de Sus). Suntem din nou prea jos, ceea ce nu dorim deloc în astfel de zone expuse. Găsim ruta cea bună cu ajutorul GPS-ului şi iată-ne într-un loc binecunoscut: Stânca lui Gelepeanu. Sub noi abia se ghiceşte Creasta Văii Albe, dar lucrurile încep să devină mai clare pe măsură ce aburii pierd din consistenţă. Avem curând la picioare obârşia Văii Coştilei şi a Hornurilor Coştilei, apoi trecem peste ultimele pante ale Crestei Coştila-Gălbinele. Continuarea molcomă a acesteia poartă numele mai mult simbolic de Creasta „La Pietriş”, iar importanţa ei e dată de faptul că aici este punctul de maximă altitudine a brânei: 2421 m. Urmează ieşirea din Hornul Coamei şi Coama Umărului Gălbinelelor, apoi schimbăm uşor orientarea şi intrăm în traversarea Văii Scoruşilor. De aici cea mai frumoasă imagine este cea a Strungii Gălbinele, străjuită de pilonul său de piatră.

Este ora 13:30 când ne lăsăm în Valea Mălinului, acolo unde Brâna Mare a Coştilei are un punct de discontinuitate. Coborâm puţin pe vale şi reintrăm în brână prin locul „neinspirat” şi accidentat, marcat de cordelina agăţată într-un piton. Probabil că pe aici se făcea trecerea înainte ca o alunecare de pată să strice versantul. Locul de acces mai uşor este şi mai jos, acolo unde apare un lanţ şi scrie cu vopsea roşie „BMC”. Noi însă ne încăpăţânăm să rămânem pe brâniţa asta expusă şi e singurul loc unde folosesc semicoarda: urc într-o căţărare frumoasă până la un piton de unde continuarea e mult mai uşoara şi de acolo trag cu „funia” rucsacul care m-ar fi incomodat.

Apoi lucrurile redevin facile şi ne continuăm periplul peste Creasta Mălinului cea pitorească, din care ne zâmbesc Colţul Mălinului şi Dintele dintre Colţi, într-un aer devenit deodată curat şi senin. Schimbăm din nou orientarea şi, fofilându-ne printr-un sector de jnepeni, intrăm pe Valea Ţapului având soarele în faţă. O traversăm şi ne întâmpină Colţul Brânei şi Vâlcelul Lespezilor Urzicii, apoi păşim în conul de umbră al unei dintre cele mai grele secţiuni alpine ale Bucegilor: Valea Urzicii, cambrată ameninţător în sus şi desfăşurată la picioare ca un canion inaccesibil. O depăşim pe o potecă surplombată şi umedă numită Puntea Urzicii, apoi intrăm în a două secţiune de jnepeniş a brânei pe sub un perete vertical. Din fericire nu avem mult de descâlcit şi ne aflăm curând în Valea Caprelor. Încă o muchie de pe care ne salută chiar o căpriţă neagră şi constatăm că, la ceasurile 15, punem capăt acestui brâu odată cu intrarea lui în Valea Priponului.

De acum nu avem decât să-i dăm în jos pe vale. Planul iniţial era să înnoptăm aici, însă este mult prea devreme pentru aceasta, aşa că decidem să găsim alte meleaguri. Intrăm pe sub Peretele Priponului şi dăm în curând de apă, ceea ce ne bucură – altfel ar trebui să coborâm pe Valea Cerbului ceva timp, să alimentăm şi să urcăm la loc. Ne refacem proviziile aici, puţin deasupra Poienii Priponului; tot aici „pierdem” în sfârşit câinele care urmează simţul raţiunii şi coboară cu un cuplu spre Buşteni. Lăsăm în urmă Stâna Berbecilor şi la ora 16:00 intrăm pe traseul marcat cu bandă galbenă de pe Valea Cerbului, acolo unde constatăm că s-a spart conducta cu turişti ce coboară de la Omu. Urcăm pe acesta cam jumătate de oră până găsim locul de pe Faţa Morarului unde putem intra în Brâul Acelor (sau Brâul de Sus al Morarului). Ne aburcăm pe panta abruptă care-l precede şi cred că acum avem parte de cel mai brutal efort al zilei, chiar dacă de scurtă durată.

Suntem din nou în sălbăticie şi ne miră faptul că nu întâlnim nicio echipă retrăgându-se din Ace. Panta ascendentă este domoală; luăm altitudine constant şi uşor, ceea ce e ideal în condiţiile în care soarele după-amiezii ne cam loveşte în spate. Trecem pe lângă Oul de Paşte şi facem un scurt popas în Şaua Jnepenilor Trăsniţi; de acum înainte, traseul ne este necunoscut şi avem habar de el doar din descrieri şi din imaginile trunchiate pe care le-am avut de sus, de pe Colţi. Din cauza pantelor înierbate, poteca nu-i chiar vizibilă peste tot, dar încercăm să ţinem curba de nivel ce trece pe sub Acele Morarului, acum văzute dintr-o cu totul altă perspectivă. Traversăm Şistoaca Dracilor şi Şistoaca Roşie, locuri unde cărarea e ceva mai evidentă, apoi reuşim s-o ţinem în timp ce urcă pe la baza stâncilor Acului Mare şi pe deasupra Turnului de Aramă. Avem în permanenţă sub noi Valea Cerbului către care toboganele de iarbă o iau uneori vertiginos, iar în lateral sălbaticul abrupt al Coştilei, unde putem identifica locurile parcurse nu cu mult timp în urmă. Ajungem astfel la capătul estic al Crestei Morarului, chiar înainte de Acul Mare (aproximativ 2180 m), după două ceasuri de mers pe acest superb brâu.

În ultimele secţiuni am identificat câteva locuri de înnoptat, dar parcă nu ne-au satisfăcut pe deplin din cauza expunerii sau înghesuielii. Nici aici, în această mică şa, nu prea ne place, aşa că intrăm puţin pe nordul Morarului. Sub noi se deschide ameninţătoare Valea Poienii, o altă secţiune grea a Bucegilor, iar deasupra se înalţă Acul Mare, într-un unghi din care nu l-am recunoaşte. Sub acesta, la ora 19, găsim acel loc care să ne întrunească exigenţele de bivuac. Ne punem deci pe treabă, cât suntem încă încălzite: debarasăm de pietre, scoatem sacii de dormit, salteluţele, sacii de bivuac şi aranjăm culcuşurile. Ne îmbrăcăm temeinic, păstrăm căştile pe cap pentru orice eventuale pietre nocturne şi ne băgăm la somn; eu am ca bonus semicoarda pe post de pernă. Deşi sunt obosită, nu mă îmbie somnul foarte repede întrucât e o adevărată plăcere să privesc cerul senin, lipsit de lună, pe care se desfăşoară în voie puzderie de stele. Apoi adorm în culcuşul cald şi doar trupul înţepenit sau adierea vântului mă mai trezesc peste noapte.

Dimineaţa fac ochi devreme şi o văd pe Cosmina deja în fund, cu culcuşul mutat. Îmi spune că n-a dormit mai deloc din cauza pietrelor şi „emoţiilor” unui loc aşa expus. Îmi pare rău pentru ea, eu chiar mai puteam sforăi o vreme, dar vreau să văd răsăritul pentru care am prins locuri în primele rânduri. Într-adevăr, avem parte curând de un adevărat spectacol solar dinspre Valea Prahovei, ce ne dă energie pentru întreaga zi. Strângem bagajele, ronţăim câte ceva şi la 7:30 pornim din nou la drum.

Deşi am bănuit asta de ieri, acum ne e evident: Brâul Acelor pe nord este complet diferit de sud, singura constantă rămânând colţii ce se înalţă deasupra noastră – dar şi ei cu altă înfăţişare. Dacă aseară am mers pe o potecă aproximativ conturată pe plaiurile înierbate, ce dispărea brusc şi apărea mai sus sau mai jos de nici nu ştiai cum de s-a petrecut schimbarea, acum brâna e clar săpată în faţa nordică a Morarului, unde acele pante verzi sunt înlocuite de stânci şi bolovăniş colţuros. Ne bucurăm de lipsa de echivoc a brâului aici, pentru că ar conta mult mai mult dacă e cu cinci metri mai sus sau mai jos.

Trecem peste Râpa Mare, apoi poteca se prelungeşte mult pe sub Acul Roşu, îngustându-se ameninţător de câteva ori şi dezvăluindu-ne primele pasaje expuse. Acestea ar putea fi problematice sub Acul Crucii cuiva care nu stă bine cu moralul, dar din fericire sunt scurte şi au variante de traversare. Urmează Râpa Crucii şi Acul de Sus, înălţat pe deasupra Vâlcelului Râpei Mici care se desprinde de undeva de sub brână. Astfel, aproape pe nesimţite, ajungem în Valea Adâncă la 8:30, adică la un ceas de la plecare.

Aici ne punem problema de a urma până la capăt brâul, dată fiind ora matinală, asta chiar dacă partea lui spectaculoasă s-a încheiat: s-ar continua cu jnepeni şi grohotiş până în Valea Morarului. Încercăm deci să legăm poteca, chiar o facem o vreme, dar apoi dăm într-o discontinuitate a cărei rezolvare nu ne e chiar evidentă. Bănuim cam pe unde s-ar coborî în cărarea clar conturată mai jos, însă perspectiva nu ne încântă şi – între noi fie vorba – nici nu suntem motivate; încă de când am zis să mergem mai departe pe brâu am făcut-o cam cu jumătate de gură. Avem deci motiv să revenim în Valea Adâncă şi să-i dăm cu spor pe ea în sus. Aici valea şi-a terminat deja toate punctele dificile, singurul care ne dă de furcă fiind efortul.

Ajungem astfel în partea superioară a Crestei Morarului într-un moment când Bucşoiul atât de însorit până acum începe să se învăluie în ceaţă. Mai aruncăm o privire peste Acele lăsate în urmă şi continuăm fără probleme pe o culme ce devine tot mai aridă. Trecem peste Vârful Capul Morarului (2501 m), iar la ora 10:30 suntem la Vârful Omu (2507 m), acum foarte puţin populat de cei mai matinali dintre turişti; privind spre poteca din platou ne dăm seama că nu va rămâne aşa mult timp. Iată unul dintre motivele din care nu aşteptăm să bem un ceai la Cabana Omu, care nu-şi deschide uşile până la ceasurile 11 – din punctul meu de vedere complet neadecvat pentru un aşezământ montan, chiar dacă probabil nu mai oferă cazare în această perioadă; probabil că fluxul de turişti din timpul zilei îi permit să aibă aşa o atitudine, dar între împătimiţii muntelui rămâne un gust amar.

De acum ne pregătim revenirea la maşină. Urmăm banda albastră până în Şaua Văii Cerbului (2330 m), apoi banda galbenă ce trece pe sub stâncăria impunătoare de La Cerdac. Deja drumul s-a aglomerat considerabil cu drumeţi şi biciclişti de toate felurile, vârstele, capacităţile fizice şi atitudini faţă de ceilalţi. Lăsăm în urmă Şaua Şugărilor (2295 m) şi facem un scurt popas de prânz la Cabana Babele (2206 m), unde înghiţim bulzul şi ciorba în adevăratul haos al furnicarului gălăgios şi pestriţ venit din toate părţile. De aici până la Piatra Arsă (1950 m) nu mai avem mult şi ajungem la orele 14. Este o adevărată provocare să ieşim cu maşina printr-o parcare ce nu mai are nicio ordine, un alt haos de data aceasta motorizat. Ce mă surprinde în mod plăcut la drumul de întoarcere este că, în ciuda aglomeraţiei, gunoaiele din potecă sunt puţine, ceea ce-i un lucru încurajator.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment