NOTA BENE

Acest blog se construieste, incet-incet. Cele mai noi insemnari sunt afisate direct. Cele mai vechi, se migreaza de fostul blog, mad.ablog.ro, cu viteza melcului. Din pacate, fara (toate) comentariile care le-au imbogatit candva. Stati pe receptie!

Noutati:

Despre oameni şi maratoane
Magia magazinelor de muzică
Valea Coştilei – Brâna Mare a Coştilei – Valea Albă (Munţii Bucegi)
Warrel Dane, Dreamrites (Hard Rock Cafe, Bucureşti)

Posted in Uncategorized | 8 Comments

Despre oameni şi maratoane

Pe 9 octombrie va avea loc cel mai important concurs de alergare al capitalei – Maratonul Internaţional Bucureşti, însoţit de logistică, bucurii şi neplăceri. Încă o dată, amatorii vor trece prin acelaşi start şi finiş ca şi elitele, spectatorii vor admira naturaleţea atleţilor africani, iar Piaţa Constituţiei va fi animată de o mare vânzoleală. Şi încă o dată, o bucată a centrului bucureştean va fi blocată traficului (auto şi, parţial, pietonal), motiv de comentarii şi nemulţumiri; aşa îmi spun amintirile curselor din trecut, dar cât mi-aş dori să fie altfel…

Mă gândesc cam din primăvară să scriu despre cele ce urmează, însă ediţia a 9-a a Maratonului Internaţional Bucureşti (BIM 2016) care bate la uşa îmi dă cea mai bună ocazie. Nu-s o împătimită a alergatului pe asfalt, însă am reuşit până acum să particip la trei „episoade” ale organizatorilor din Bucureşti şi la două maratoane din restul Europei. Este vorba despre cele din Hamburg (HASPA 2015 – a 30-a ediţie) şi Viena (VCM 2016 – a 33-a ediţie); asemeni fratelui mai mic bucureştean, ambele se adresează elitelor ce strâng barem olimpic, dar şi alergătorilor amatori prin probe de maraton, semimaraton, ştafetă şi curse populare sau ale copiilor. Ţinând cont de istoria îndelungată a celor două, nu voi încerca să fac o comparaţie cu BIM-ul din punctul de vedere al organizării. Însă, pentru că şi „ăsta micu’ al nostru” creşte, începe să capete tradiţie şi să strângă oameni din tot mai multe colţuri ale lumii, vreau să vorbesc despre diferenţele în modul în care locuitorii neparticipanţi privesc evenimentul din oraşul lor.

Voi începe cu Hamburg, unde – în ciuda ploii sâcâitoare, vântului şi frigului – întregul traseu a fost înţesat de spectatori, inclusiv în zonele îndepărtate bine de centru. Cu umbrele, copii, pancarte, căţel şi purcel, hamburghezii au acoperit cursa cu uralele lor entuziaste, cu încurajări simpatice prin felul în care se chinuiau să-ţi pronunţe numele, cu sandviciuri şi sucuri oferite unor necunoscuţi. Cei care, aşa ca mine, au alergat doar pentru ruperea propriilor bariere s-au simţit cu adevărat bineveniţi. Nu-i însă de mirare dacă pui la socoteală că în parcurile din Hamburg aleargă zilnic cinci mii de oameni.

Scenariul s-a repetat la Viena, numai că aici am câteva detalii în plus. Primul – declaraţiile. Întâmplător, am intrat în vorbă cu un român mutat în Austria (mi-am dat seama de naţie după „burlanul” cu EcoMarathon) şi mi-a confirmat cât de bucuroşi şi mândrii sunt vienezii că găzduiesc un maraton cu aşa istorie îndelungată. Al doilea – cifrele. Trei zile de week-end prelungit au strâns 42,000 de participanţi (cu susţinătorii aferenţi) din 130 de ţări şi au făcut ca în economia oraşului să intre 50 de milioane de euro doar din turism – cazare, hrană, muzee, cumpărături, transport în comun şi altele asemenea; aici nu sunt incluse taxele plătite de organizatori autorităţilor. În tot acest timp, zona din jurul primăriei a fost restricţionată traficului auto, iar restul de artere au fost închise între anumite ore sâmbătă (când au avut loc cursele populare şi a copiilor) şi duminică (maratonul în sine); anumite linii de autobuz au fost deviate, iar metroul a circulat la capacitate maximă. Al treilea – constatările la faţa locului. Toate restricţiile şi modificările au fost comunicate locuitorilor prin înştiinţări în staţiile de transport, afişe, ziare distribuite gratuit, radio; în plus, tot în staţiile de autobuz au fost montate difuzoare în care s-au tot derulat anunţurile legate de devieri, reveniri şi variante. Iar când spun că au fost comunicate, nu mă refer la ceva vag; nu, pachet complet: care artere, între ce ore, care linii de autobuz, ce opţiuni de înlocuire prin metrou – tot ce era necesar pentru un deranj cât mai mic în tabieturile vienezilor. Nu cred că are sens să menţionez că cheltuielile au fost suportate, în mod firesc, de organizatori; nu le plâng de milă, taxa de înscriere nu-i deloc mică, doar vreau să subliniez că altfel evenimentul în sine n-ar fi posibil.

Şi acum, Bucureşti. N-am a mă plânge, „nebuni frumoşi” care să te încurajeze, să te aclame şi să-ţi fluture mesaje nostime („dacă ar fi uşor, am alerga şi noi” / „durerea trece, medalia rămâne”) au fost de fiecare dată. Dar tot de fiecare dată am auzit nenumărate cârcoteli, de la simple nemulţumiri şi până la o vehemenţă plină de venin, legate de cât de tare se dă peste cap capitala când e organizat maratonul. Şi vorbim totuşi de prima parte a unei zile de duminică, precum şi de un traseu ce blochează relativ puţine străzi. Că s-a schimbat traseul autobuzului X. Că a trebuit să ocolesc nu ştiu cât ca să ajung din Crângaşi la Dristor. Că n-am putut parca în zona Y. Că organizatorii sunt nişte inconştienţi, să-i pună să alerge pe trotuar. Şi aşa mai departe. Iar dacă aveţi impresia că pe astea le-am auzit (doar) de la „babalâci”, greşiţi amarnic. Iar tipul cu care am intrat în vorbă în Viena, clujean de fel, mi-a confirmat că şi prin oraşele din vestul ţării tot cam aşa era situaţia înainte să emigreze el.

Ironic mi se pare că nimeni nu e revoltat de faptul că marea parte a maratonului se desfăşoară prin cea mai urâtă zonă a centrului bucureştean – hidoasă, de-a dreptul. Asta când ar putea fi mult mai interesant dacă s-ar integra alte artere, eventual bucăţi de parc; să nu uităm că majoritatea participanţilor nu sunt din partea locului şi le-ar plăcea să vadă altceva decât marile realizări ale socialismului. Dacă am alergat cu plăcere pe lângă Elba sau prin verdeaţa abundentă din Prater, de ce n-aş da o tură în jurul Arcului de Triumf pentru a intra în Herăstrău? De asemenea, nimeni nu e indignat de aspectul corporatist al competiţiei destinate amatorilor; ce mod mai simplu să speli creiere decât să le oferi oamenilor tot felul de activităţi mainstream şi autosuficiente, care să nu le mai lase timp să-şi folosească gândirea critică? Nu, toţi sunt furioşi pe inconvenientul închiderii unor străzi, al traseelor de autobuz modificate şi, în general, al schimbării rutinei vieţii lor pentru câteva ore.

E drept, nu vor intra prea curând în economia Bucureştilor sumele vehiculate în Viena; dar Viena şi-a construit încet-încet, an de an, tradiţia VCM-ului. BIM-ul are şi el nevoie de timp să crească, şi chiar o face. Tot drept este că Hamburg şi Viena sunt aşi în ceea ce priveşte metroul; dar cursele organizate acolo ori acoperă o zonă mult mai mare (inclusiv întregul centru turistic, care la noi abia e atins), ori o păstrează închisă mai mult timp. Mai este drept că, cel puţin la Viena, informarea locuitorilor a fost ireproşabilă; cred că singurul lucru absent au fost fluturaşi în cutia poştală (şi nu-s sigură că n-au existat). Dar şi conştientizarea lor în ceea ce priveşte beneficiile evenimentului internaţional. Când ştii cum înfloreşte economia metropolei în câteva zile, parcă nu-ţi prea pasă că trebuie să iei metroul, că faci un ocol de un sfert de ceas sau că ai de căutat altă parcare, nu? Aici s-ar putea lucra intens în Bucureşti. Clar, cine n-are urechi să audă va continua să bodogăne, să acuze şi să blesteme. Dar cred că numărul acestora s-ar diminua; şi poate că unii care acum se răstesc indignaţi că au de aşteptat la o trecere de pietoni până găsesc un culoar liber printre alergători data viitoare se vor opri de bună voie să-i încurajeze, să-i aplaude sau să facă alături de ei câţiva paşi.

Există speranţă, ştiu că bucureştenii nu sunt nişte neanderthalieni. Am observat o importantă schimbare în atitudinea şoferilor faţă de biciclişti în ultimii cinci ani. Am deci încredere că va exista o schimbare şi în atitudinea bucureştenilor faţă de un eveniment care poate promova imaginea oraşului şi – pragmatic vorbind – poate contribui la bunăstarea sa.

Ce-i drept e drept, marea mea afecţiune merge către alergările montane. Şi mă bucur că locuitorii din satele şi oraşele de munte sunt încântaţi de un weekend plin cu turişti şi nu comentează negativ aproape nimeni – de exemplu pentru un trafic blocat în Cheia, sâmbătă dimineaţa. Poate doar şoferii de tir să scape nişte înjurături cât alergătorii traversează DN1A şi se pierd în pădure…

Posted in General | Tagged , , , , , , , | 1 Comment

Magia magazinelor de muzică

De fiecare dată când ajung prin vreun mare oraş vest-european, sunt câteva locuri care mă fascinează, atât prin pata de culoare pe care o oferă locului, cât şi prin lucrurile în sine pe care le găsesc înăuntru – lucruri cu care nu sunt obişnuită în metropola-capitală a României. Dacă anticariate cu volume de excepţie se mai găsesc, de bine de rău, şi pe la noi, iar rafturile cu benzi desenate (noi şi scumpe sau second-hand şi relativ ieftine) nu fac subiectul discuţiei, mă voi îndrepta repede către fermecătoarele magazine cu muzică. Şi nu mă refer acum la marile lanţuri multi-media, precum FNAC, Saturn sau Media Markt – deşi nici acestea nu scapă căutătorilor de rarităţi, au o ofertă nebănuit de variată într-ale sunetelor alese şi din când în când prinzi albume la reduceri considerabile.

Nu, ceea găsesc cu adevărat interesant sunt micile spaţii pline până la refuz şi aflate la graniţa între magazin şi consignaţie. Se găsesc la tot pasul pe unele străduţe centrale şi întortocheate din Paris, Barcelona, Madrid, Bruxelles, Viena, München sau Berlin şi tot ce îţi cer sunt câteva ore din viaţa ta. E drept, cu greu vei mai putea vizita ceva în ziua respectivă, într-atât de ameţit vei ieşi din ele. Întâmplător sau nu, zona predilectă este mereu una universitară.

Pe primul loc sunt, evident, CD-urile cu absolut orice – albume mainstream, demo-uri obscure, EP-uri rare, bootleg-uri devenite cult; numeşte ceva şi-l vei găsi acolo, cel mai recent Enslaved între vreo înregistrare în serie limitată cu Duke Ellington şi integrala Nick Drake. Urmează preţioasele viniluri, adresate cunoscătorilor şi iubitorilor de sunet analog; spun „urmează” la modul general, pentru că unele dintre aceste magazinaşe sunt dedicate exclusiv vinilurilor. Un pic surprinzător, prezenţa casetelor nu este de neglijat, iar uneori îţi mai pică ochii pe câte o bandă de magnetofon. Colecţia este completată uneori de tricouri, patch-uri şi accesorii demne de un rocker, însă trebuie să spun că acestea trec în plan secundar – cine să mai aibă timp de ele, când numai discurile te ameţesc şi te suprasaturează? Preţurile sunt la fel de diverse ca şi marfa – de la doi-trei euro, trecând prin marea majoritate cuprinsă între cinci şi douăzeci de euro, până la sute pentru chestiile rare sau – mai bine! – purtând autograful artistului; în această ultimă categorie se încadrează mai ales vinilurile.

De fiecare dată ies căpiată dintr-un astfel de superb butic, de fiecare dată îmi promit că este pentru ultima oară şi – aţi ghicit – de fiecare dată revin. Iar şi iar. În timp ce îmi pun întrebările: Cum de rezistă pe piaţă astfel de minuni? Cum de nu există aşa ceva şi la noi? Poate nu la nivelul occidentalului, dar românul cumpără muzică; de multe ori calea este descărcat / ascultat pe youtube – plăcut – cumpărat. Poate că vesticii nu descarcă ilegal muzică, însă cei mai mulţi s-au reorientat către formatul digital plătit, ca şi în cazul cărţilor. Şi totuşi, acele cotloane pline de sunet pulsează şi înfloresc în underground-ul oraşelor europene, un underground cât se poate de central. Cum oare? Ce le ţine în viaţă în afară de pasiunea proprietarilor poate excentrici? Mi-ar plăcea să cred că există şi clienţi pe măsură de excentrici, care trec pragul, scotocesc cu orele şi pleacă încărcaţi cu artă.

Şi revin – ar putea exista aşa ceva şi în Bucureşti? Din experienţa standurilor de la concerte, abonărilor pe e-mail şi discuţiilor cu deţinătorii unor afaceri asemănătoare desfăşurate online, rockerii români cumpără muzică dacă preţul este decent. S-ar putea deci susţine un mic butic cu rock/metal/jazz/blues/folk/fusion, să zicem pe Academiei, Mendeleev sau Schitu Măgureanu, între campusuri, teatre, parcuri şi colegii naţionale? Ar rezista? Ar şti să aducă atât marfă „vandabilă” cât şi chestii la care s-ar gândi poate zece oameni în tot oraşul? Ar putea deveni şi un loc de rămas bun pentru discurile la mâna a doua pe care „expertul” de la tejghea să le verifice şi să le repună în circuit? Şi mai important: s-ar transforma într-un loc magic al cărui prag să fie trecut de melomani de toate vârstele, iar şi iar, pentru a cădea cu bună ştiinţă în extazul luării de decizii?

Posted in Culturale | Tagged , , , , , , , , , , , | 2 Comments

Valea Coştilei – Brâna Mare a Coştilei – Valea Albă (Munţii Bucegi)

După o săptămână în care am stat cu ochii pe trei site-uri meteo mai ceva ca pe butelie, prognoza apocaliptică afişată iniţial tinde să se îmblânzească; totuşi, hotărârea finală de a pleca în tură o luăm sâmbătă seara, când şansele de ploaie devin tot mai reduse pentru Coştila. Mai verific o dată aceleaşi site-uri cu noaptea-n cap duminică, zâmbesc optimist şi mă îmbarc în maşina lui Hike pentru un drum nesperat de liber până în Buşteni. Parcăm la Căminul Alpin (925 m), iar la 9:30 suntem echipaţi de drum; încep să cred că aceasta este ora standard de pornit pe triunghiul roşu al Plaiului Munticelului, spre La Troiţă… Printr-un aer saturat de umiditate, dar cu soarele încă deasupra codrului, urcăm familiara potecă ce ne poartă pe lângă Adăpătoarea Urşilor spre Refugiul Coştila (1690 m).

Este deja ceasul 11 şi nu mai oprim la refugiu, ci luăm în piept Valea Coştilei; deşi vremea e îmbunătăţită faţă de zilele trecute, avem în minte posibila ploaie de după-amiază, iar acest lucru ne presează puţin, mai ales că înălţimile sunt bine ascunse în nori. De exemplu, constat după ce urcăm primii bolovani mai serioşi spre Crucea lui Nicolae Maxim că am uitat să ne punem căştile… Îmi dau seama de la cei dintâi paşi căţăraţi că-mi va plăcea la nebunie această vale; lungă, abruptă, susţinută în efortul depus pentru a depăşi frecventele săritori înalte, dar prietenoasă în ceea ce priveşte prizele şi modurile de rezolvare a pasajelor solicitante sau expuse. Ca o comparaţie, are un nivel mediu mai greu decât Valea Colţilor (încadrată tot 1B), însă punctul său de maximă dificultate este mai abordabil. Din partea inferioară, îngustă şi sinuoasă, reţin în special o săritoare ce ar putea fi depăşită prin dreapta, însă varianta din stânga pare mai sigură – un şanţ îngust, că horn nu-i pot spune, prin care teoretic eu aş încăpea; ei bine, înaintez eu cât pot, apoi rămân prinsă ca un gândac cu trup prea mare şi picioare prea scurte. Abia după ce-i pasez rucsacul lui Hike (care mă depăşeşte pe deasupra) reuşesc să mă extrag, mai mult împingându-mă în braţe şi amintindu-mi că e cazul să reiau seriile de flotări. Alt pasaj simpatic se desfăşoară ceva mai sus, loc reperabil datorită unei grote pe stânga, după o căţărare frumoasă pe un horn pe jumătate spălat, pe jumătate plin de prize; traseul o ia pe treptele de iarbă de sub grotă, se strecoară pe o faţă stâncoasă şi ar trebui să se lase înapoi în firul văii pe un cablu… desprins în partea de jos. Nu-mi surâde deloc o astfel de coborâre, însă alternativa, deşi traversează un bolovan cam spălat, apare naturală şi cu mult mai puţine emoţii.

Însă între cele două puncte descrise mai sus se află locul care mi-a plăcut cel mai mult din întreaga vale, o săritoare cu fereastră. Înaltă şi surplombată, primul indiciu pe care ţi-l dă în depăşirea ei este nu fanta îngustă din interior, ci unghiul făcut cu peretele stâng, căţărabil în şpraiţ, dar cu ceva efort chiar şi pentru un om înalt; ca dovadă, Hike preferă să urce fără rucsac, iar eu îmi pun câteva întrebări în timp ce-l văd crăcănat pe tot pasajul ăla. E destul de logic să te impacientezi puţin când vezi ditamai bărbatul împrăştiat între pereţi. Uneori însă, în foarte rare situaţii, pitpalacii mărunţi au câştig de cauză. Astfel că, după episodul nostim şi deloc trivial al trecerii rucsacilor prin fereastră, îi urmez şi eu prin aceeaşi gaură colţuroasă şi aparent cam mică; pe principiul nou-născuţilor, la care dacă încap umerii încape şi restul, reuşesc să mă trag, împing şi contorsionez până când ies la lumina zilei ca „Afrodita din spuma mării”, deşi, dacă mă gândesc la muchiile rigide de care mă ţin, parcă Atena din ţeasta lui Zeus e o imagine mai realistă.

După o vreme de alegeri multiple în depăşirea obstacolelor, valea se lărgeşte şi se împarte în trei fire, unul mult spre dreapta, celelalte două aproape paralele spre stânga; ulterior, aflu că cele apropiate sunt Firul Hornurilor şi Firul Lespezilor, iar cel desprins de-a binelea se numeşte Vâlcelul de Sub Pietre. Încercăm să decidem pe care să continuăm şi până la urmă ne încadrăm pe culmea delimitată de pâlnia formată în stânga. De-acum urcăm susţinut, iar lipsa opririlor pentru vreo săritoare se resimte în efort. Începe să se întrevadă buza platoului, iar norii se sparg adesea, lăsând loc razelor călduţe. Deşi nu mai urcă nimeni în urma noastră, nu suntem singuri pe vale, întrucât câţiva corbi dau cercuri pe deasupra, iar ecoul le transformă zborul negru într-o ciudăţenie acustică. Un vum-vum-vum puternic însoţeşte fiecare fâlfâire de aripi, pentru ca plutirea să se transforme în vuuuuuum lung şi sonor, precum motorul unui planor.

Paşii ne readuc în umbra firului din mijloc, iar o săritoare surplombată ce pare simplă de la distanţă este de fapt ultimul pas dificil al văii. Ce-i drept, am fi putut-o ocoli prin dreapta dacă ne-am fi încadrat mai jos pe versantul înierbat, dar odată ajunşi în gura ei trebuie s-o luăm în stânga, unde se cască o strungă strâmtă, despre al cărei capăt nu ştiu încă nimic. Hike preferă să se folosească de pereţii acesteia pentru a trece deasupra săritorii; mie nu mi-e tocmai la îndemână ce face el (sau, mai bine zis, n-am încrederea necesară), aşa că parcurg culoarul strungii şi constat că la finalul ei se reia poteca pe versantul dintre fire. Continui cu uşurinţă pe el, în timp ce Hike rămâne pe vale şi trebuie să mai treacă de un ditamai bolovanul înainte de a ieşi la liman. Din acest moment, mai urcăm câteva praguri de iarbă şi o momâie ne semnalează că am ajuns în Brâna Mare a Coştilei (în jur de 2300 m), lângă intersecţia cu Creasta Văii Albe. Este ora 15:45 şi constatăm că vremea nu numai că ne-a iertat, ci chiar ne-a ţinut într-o temperatură ideală, dezmorţită din când în când de soare.

Avem cam două opţiuni acum, dacă vrem să ne încadrăm într-un timp decent: să ieşim pe unul dintre hornuri în Platoul Bucegilor pe lângă Vârful Coştila (2490 m) şi să coborâm pe Jepii Mici, respectiv să ţinem brâna până în Valea Albă, cea mai scurtă legătură cu Căminul Alpin. La insistenţele mele, alegem a doua variantă, deşi niciunul dintre noi nu cunoaşte cum se face conexiunea cu Alba. Pornim deci pe Brâna Mare a Coştilei, bine conturată în acest loc, iar eu mă simt ca un copil într-un magazin de dulciuri datorită peisajelor care mi se vor desfăşura în faţa ochilor în următoarea oră, cât timp parcurgem Peretele Văii Albe. Brâna în sine nu prezintă dificultăţi – nici tehnice, nici de orientare, aşa că te poţi bucura de o adevărată desfăşurare de forţe a abruptului aproape vertical care susţine platoul, între Coştila şi Caraimanul cu a sa cruce agăţată de nori. Conglomeratele Bucegilor se transformă în turnuri, colţi, ciuperci şi circuri, al căror ritm e rupt de fâşii înguste de iarbă, brâuri abia ghicite, fire de vale şi muchii care te invită să afli ce ascund ele vederii. Superb traseu, dominat de Pintenul Văii Albe sclipind în soare.

Rămânem însă cu dilema: unde se termină? Când ajungem în sfârşit într-o vale largă, poteca pare să se încheie; e drept, mai continuă puţin, dar doar cât să prezinte încă o belvedere. Deci trebuie că suntem în Valea Albă, deşi nu recunoaştem exact locul. Începem să coborâm pe grohotişul instabil şi-l aud la un moment dat pe Hike comentând cum că pare cam greu şi nu-şi aminteşte de nimic din ceea ce vede. Las orgoliul la o parte, pun mâna pe telefon şi-l sun pe Cos; ştiu că a tot bătut Bucegii în ultima vreme şi că-i pasionat de nume şi locuri. Am noroc să-l prind acasă şi-l întreb cum arată ieşirea brânei în Albă. Păi cum să arate, se termină brusc. Încep să-i descriu ce şi cum, la care el: aaaa, pai voi sunteţi ca nişte floricele pe Blidul Uriaşilor. Poftim?! Nici nu vreau să mă gândesc peste ce am putea da mai jos! Ascult restul de indicaţii, îi mulţumesc frumos şi-i comunic lui Hike: întoarcerea, mai avem de mers pe brână. Care brână evident că nu s-a terminat, ci mai continuă o bucată de vreme. Chiar înainte de adevărata Vale Albă, poteca trece pe sub o interesantă arcadă de piatră, lungă ca un tunel şi suspendată deasupra noastră. Apoi, cărarea chiar se sfârşeşte brusc, atât de brusc încât nici nu ajunge în firul văii, ci trebuie să ne scurgem puţin pe fund de pe ultima stâncă. Ceasul este 17 când intrăm efectiv pe Valea Albă şi începem să ne îndoim că vom ajunge pe lumină în Buşteni.

Ne-am grăbi pe coborâre, de fapt Hike chiar prinde ceva viteză, dar eu nu mă simt prea sigură cu grohotişul care o tot ia la vale şi oboseala acumulată ce pune la încercare concentrarea. Totuşi, înaintăm relativ uşor, cu grijă la pietrele instabile. După o săritoare unde abordarea corectă este indicată de nişte săgeţi roşii, ar trebui să dăm de Săritoarea Cârnului, punct emblematic al văii, dar când ajungem cam prin zonă observăm că poteca urmează un vâlcel pe stânga, prevăzut cu mulţi metri pitonaţi de cablu. Ne miră această prezenţă şi nu ne amintim de ea, dar ne gândim că în anii numeroşi ce s-au scurs de când oricare din noi a mai fost pe aici s-a mai schimbat peisajul, poate că nişte stânci s-au desprins şi traseul a trebuit adaptat. Ne dă ceva de furcă descăţărarea prin vâlcel, cu cablu cu tot, mai ales că pitonul cel mai de jos, smuls din stâncă, nu-i deloc motiv de bucurie. Mai coborâm două săritori nu chiar comode, ceea ce ne face să exclamăm: băi, Valea Albă trebuia să fie uşoară! E a doua oară când propun o coborâre aiurea, poate că ar trebui să mă abţin de acum înainte. O potecă evidentă spre dreapta ne readuce în firul principal şi, când privim în sus, vedem Cârnul în toată splendoarea sa surplombată, precum şi clasica potecă ce-l urcă sau coboară fără mari probleme. Noi cum de am ratat-o? Nici măcar nu-mi dau seama unde am luat-o aiurea, dar îmi e clar că prezenţa cablului aceluia ne-a făcut să persistăm în greşeală.

Deja se vede, undeva jos de tot, locul numit La Verdeaţă, zis şi capătul oficial al văii. Deşi perspectiva e clară şi coborârea devine mult mai lejeră, abia acum intrăm în jumătatea inferioară şi mai avem mult de pistonat până acolo. Constat că din peretele stâng s-au rupt blocuri mari de stâncă şi s-au prăbuşit pe fir, iar culoarea gălbuie a tonelor de piatră indică o activitate recentă; îmi aduc aminte că parcă am citit despre incident, precum şi faptul că acesta nu a modificat gradul de dificultate din cunoscutul 1A. O privire mai atentă constată că n-a picat tot ce era de picat, aşa că nu mă simt prea confortabil până nu trecem de zona cu instabilităţi „teritoriale”. Ca un făcut, chiar acum la spartul târgului începe să plouă, mai întâi câţiva picuri, apoi tot mai tare. Nu mai e timp de căscat ochii şi de căutat poteca optimă, îi dăm „pe direct” în jos, ceea ce mă face să mă scurg puţin cam prea în forţă pe una dintre săritori. Apoi, la protecţia surplombei sale, scoatem gecile din rucsac; numai bine, cât ne moşmondim noi, ploaia se opreşte – cu totul, cred ca a durat maxim zece minute. Bodogănesc şi zic mersi simultan în sinea mea, apoi continui coborârea cu mai multă atenţie până La Verdeaţă (1508 m), unde ajungem la ora 19:15. Înserarea umple deja cu un indigo dens Albişoarele de sub cruce, iar noi ne pregătim frontalele, conştienţi că mai avem ceva de mers.

Intrăm în pădure şi luăm viteză pe poteca ce urmează buza văii; cu toate că se lasă întunericul, constat că şi aici, ca şi pe traseul de acces la Refugiul Coştila, cineva a trasat pe copaci benzi galbene orizontale. Ne întâlnim cu drumul ce coboară de la refugiu, apoi cu triunghiul roşu din Plaiul Munticelului şi, cu toată bunăvoinţa de a mări pasul, mai devreme de ora 20:30 nu ajungem la maşină. Ne surprinde faptul că nu suntem singurele frontale care ies din pădure, iar în parcarea Căminului Alpin vedem şi cum arată întârziaţii; mai degrabă auzim, pentru că cei doi zornăie mai ceva ca nişte şerpi cu clopoţei. Nu-i de mirare, oamenii au plecat să facă Fisura Albastră, însă ne dezvăluie că n-au nimerit intrarea şi s-au trezit pe alt traseu unde le-au cam tremurat buclele şi anourile.

Trecem la încălţări mai comode – eu, cel puţin, simt că mi se sfărâmă tălpile – şi pornim spre Bucureşti, bucuroşi că odată ajunşi la drumul naţional din Buşteni traficul pare lejer. Doar pare, pentru că între Sinaia şi Comarnic lucrurile se schimbă drastic şi nu cred că exagerez când spun că urmează un ceas de mers cu viteza melcului fumat, de porniri din rampă şi record de frâne pe minut. Stresant să fii la volan într-un astfel de context. A, cum? N-am apucat să zic? M-am prins de asta pentru că eu am fost la volan! După Comarnic, ne punem cu adevărat în mişcare, iar pe autostrada de la Ploieşti mă bucur că Hike adoarme şi nu-mi vede rânjetul tâmp întipărit pe faţă. Datorat nu atât faptului că azi a cărat coarda degeaba (iar eu, hamul), cât celui că depun în siguranţă ocupanţii maşinii în Bucureşti, iar autoturismul se mai poate folosi.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 Comments

Warrel Dane, Dreamrites (Hard Rock Cafe, Bucureşti)

Indiferent de modul în care am luat contactul cu Warrel Dane – Sanctuary, Nevermore sau proiectul său solo – am fost de fiecare dată uimită de forţa expresivă a vocii lui, suprapusă peste creaţii muzicale remarcabile. Şi cum Nevermore a devenit, după spusele artistului, „cea mai bună trupă pe care a ucis-o vreodată alcoolul”, iar Sanctuary are de lucru în studio, faptul că Dane şi trupa sa omonimă concertează în Europa m-a surprins şi m-a bucurat. Nu pot rata întâlnirea cu unul dintre soliştii mei preferaţi, cu atât mai mult cu cât văd că acest lucru încă e posibil, deşi trupa prin care l-am cunoscut este, în cel mai bun caz, „în pauză”; în plus, mă bucur că la faţa locului găsesc un stand de merchandise bine aprovizionat cu tricouri de mai multe forme şi mărimi.

Nu mă miră faptul că Hard Rock Cafe este aproape gol într-o seară târzie de marţi, mai ales că este vorba despre un artist deseori trecut cu vederea (pe nedrept, din punctul meu de vedere), care nu concertează cu trupa sa de bază. Totuşi, sper ca măcar fanii die-hard să-şi facă apariţia, iar acest lucru începe să se întâmple în timp ce atmosfera clubului este umplută de anii 1980 aduşi în prezent de Dreamrites. Tânăra trupă din Grecia îl însoţeşte pe Warrel Dane în mini-turneul european şi, ca detaliu amuzant, acesta pare să fie primul ei concert în străinătate. N-ai spune, pentru că cei cinci muzicieni desprinşi parcă din alte vremuri îşi cuceresc repede audienţa prin dăruire, dezinvoltură scenică şi omogenitate. Publicul apreciază din plin heavy metal-ul old school cântat cu aplomb şi sinceritate, iar aplauzele se înteţesc atunci când recunoaşte preluarea după Powerslave – deloc prima opţiune când o trupă decide să cânte un cover Iron Maiden. O prezenţă plăcută şi reconfortantă, Dreamrites este o alegere inspirată în deschiderea serii.

Pauza este scurtă şi pe scenă intră coechipierii-instrumentişti strânşi de curând, odată cu începerea turneului aniversar pentru Dead Heart in a Dead World, de la înregistrarea căruia au trecut cincisprezece ani. Dintre aceştia, ţâşneşte violent ca şi piesa de deschidere, Narcosynthesis, liderul proiectului Warrel Dane şi una dintre cele mai interesante apariţii din universul metal. Recunosc, în momentul când îl văd pe Dane primul lucru ce-mi sare în ochi este figura extrem de slabă, care păstrează semnele diabetului şi anilor de dependenţă în spatele tricului cu Darth Vader metalist; mă întreb dacă şi cum va putea susţine întregul concert, îmi reduc aşteptările şi mă pregătesc de eşec. Şi cât de tare mă înşeală aparenţele! Nu durează mai mult de două piese ca vocea să se încălzească şi să mă fascineze, în plină forţă, iar odată cu Evolution 169 începe şi dialogul cu publicul, căruia americanul îi confirmă că nu vrea să-i dezvăluie semnificaţia titlului. Discul ce face subiectul turneului nu este chiar preferatul meu dintre produsele Nevermore, însă îmi dau seama repede că în concert lucrurile sunt extrem de schimbate – totul este mult mai direct, mult mai agresiv, mult mai intens, chiar dacă spectatorii sunt puţini, iar sunetul nu tocmai clar.

Dincolo de piesele în sine, dintre care The Heart Collector, Insignificant şi Believe in Nothing sunt cu adevărat remarcabile, ceea ce mă fascinează este însuşi Dane – un personaj în cel mai pur sens al cuvântului. Expresiv până la ostentaţie, temperamental şi controversat, pune adesea în umbră instrumentele (de altfel la înălţime) şi transformă seara într-un one-man show. Spectatorii sunt electrizaţi şi aproape nimeni nu mai stă jos într-un club ce pune la dispoziţie mese şi scaune chiar în faţa scenei; la naiba cu ele, cine poate rămâne aşezat când aerul vibrează de sunetele unui progressive metal acordat în „game” extreme? Poate că vocea lui Dane nu mai duce ca în tinereţe şi poate că fineţurile adăugate în studio nu se regăsesc în întregime live, dar calităţile vocale ale solistului sunt în continuare acolo, alături de abilitatea de a face trecerile între cântat melodios, recitat aspru şi gâjâit agresiv; şi peste acestea, trebuie să repet, se suprapune o atitudine lipsită de compromis, aproape hipnotizantă.

Rememorarea albumului este urmată de o pauză, după care artiştii revin pe scenă pentru un pic de diversitate – un clasic (Enemies of Reality), ceva nou (As Fast As the Others) şi două creaţii Warrel Dane de pe fenomenalul disc scos sub această titulatură (Brother, When We Pray). Finalul creionează ceea ce mulţi, inclusiv eu, consideră cel mai bun album Nevermore şi o genială bijuterie progresivă – Born reuşeşte să mă încânte şi să mă deprime în acelaşi timp, întrucât îmi dau seama cât îmi lipseşte această trupă. Cam aceasta este povestea. Mi-ar fi plăcut să cuprindă mai multe piese din ultimii ani Nevermore şi din proiectul solo al lui Dane, aşa cum mi-ar fi plăcut să aud măcar un Sanctuary recent. Şi totuşi, la final de concert, simt că n-a lipsit nimic dintr-un concert cu adevărat de suflet, în care chiar am avut senzaţia că totul mi se adresează mie, personal. În mod clar, ar fi meritat mai multă reclamă şi mai multă atenţie.

Fotografii

Posted in Concerte | Tagged , , | 2 Comments

Within Temptation, Agent Fresco, Mutiny on the Bounty, Sinoptik (Arenele Romane, Bucureşti)

Nu este chiar decizia mea de a ajunge sâmbătă seara la Arene, însă dacă tot trebuie să fiu acolo îmi propun să mă aleg cu ce-i mai bun din colecţia de trupe ce urmează să-şi exprime identitatea. – trei grupuri complet noi pentru mine în deschiderea celui de-al patrulea, cândva o mare slăbiciune transformată aproape în indiferenţă. Mda, cu ceva-ceva aş putea lucra aici…

Sinoptik este surpriza plăcută a serii, întrucât cei trei ucrainieni propun un amestec de rock modern şi muzica psihedelică ce ar fi făcut pe vremuri furori între hipioţi. Nu sună deloc rău băieţii, cu distorsul şi ritmul diluate de efectele introduse de sintetizator, greu de descris în cuvinte.

Odată cu Mutiny on the Bounty intrăm în altă mâncare de peşte, numită math-rock; pe scurt, rock alternativ – pur instrumental în cazul luxemburghezilor – înţesat de o înşiruire de ruperi de ritm. Încerc să înţeleg ceva din întregul concert, dar nu reuşesc să obţin altceva decât o difuză stare de nervozitate.

Aceasta continuă şi se acutizează la Agent Fresco, unde mai intră în scenă şi vocea, de parcă senzaţia „mult zgomot pentru nimic”, deja instalată, n-ar fi de ajuns. Văd că lumea din jurul meu apreciază prestaţia islandezilor, iar la partea de dinamism n-aş avea nici eu ce le reproşa, însă îmi este clar că n-am cum să-i plac – nici pe ei ca muzicieni, nici aşa-numitul math-rock. Rămân la părerea că Meshuggah e unul şi orice altceva devine irelevant în domeniul acesta ciudat al matematicii.

În ceea ce priveşte Within Temptation, cândva îmi plăcea destul de mult şi încă mă simt legată de primele două-trei albume; ulterior, m-am înstrăinat de muzica olandezilor şi am pierdut legătura cu trupa. Cum însă am văzut deja câteva concerte reuşite, tot ce pot să fac este să şed cuminte în tribună şi să mă bucur de spectacol, mai ales când din el fac parte frumoasa voce a lui Sharon del Adel, o scenografie gothic-dark reuşită, Our Solemn Hour, Stand My Ground şi What Have You Done şi Ice Queen.

Fotografii

Posted in Concerte | Tagged , , , , | Leave a comment

Valea Colţilor – Gălbinele Secundar (Munţii Bucegi)

Un sfârşit de săptămână cu vreme frumoasă, fără strop de ploaie, este cam singurul pansament pentru două variante ratate de concediu prin munţi din afara ţării. Detaliile nu mai contează, doar îmi spun că-i musai să-mi încerc undeva noile semi-ghete cu talpă aproape rigidă, iar Bucegii sau Piatra Craiului par atât de la îndemână… Rămâne până la urmă prima variantă, după ce Hike îmi expune planul unei ture cu „pathoşii” lui. Totuşi, din motive care nu fac obiectul acestei descrieri, singurii participanţi vom fi eu şi el, iar intenţia este să profităm de ambele zile însorite. Aşa că plecăm sâmbătă dimineaţa cu destinaţia un foarte aglomerat Buşteni, unde am avut noroc să fi rezervat deja cazare.

Parcăm la Căminul Alpin (925 m), ne echipăm, încărcăm rucsacii cu fierătanii şi la 9:30 o luăm din loc pe triunghiul roşu ce traversează în urcare Plaiul Munticelului şi Plaiul Coştilei. După un ceas şi ceva ajungem în Poiana Coştilei (1310 m), ne îndreptăm către colţul său nord-vestic şi, cum-necum, dibuim poteca nemarcată care-i dă în sus pe partea inferioară a Vâlcelului Poieniţei, printre stâncile ascunse în pădure. Urcuşul pe scoc este pieptiş, în adâncul codrului – lipsit deci de varietatea unui peisaj, însă din fericire durează mai puţin de jumătate de oră şi ne aflăm în mica înşeuare descrisă de Hornul Pământos. De fapt, aşa cum am constatat şi astă primăvară, sunt două la număr hornurile care permit accesul în Valea Mălinului – unul mare, unul mic. Pe cel mare (numit şi Hornul Mare de la Scară) am urcat după tura istovitoare din mai şi încă am în cap amintirea sa proaspătă: numele îl descrie complet, un tobogan înclinat de pământ bine bătătorit, deloc favorabil coborârilor. Tot atunci, l-am surprins puţin cu privirea şi pe cel mic, iar aspectul lui părea şi mai neprietenos. Acum însă, că tot hotărâm să ne dăm jos prin acesta din urmă, constat că m-am înşelat şi, cu puţină atenţie, Hornul Mic de la Scară nu pune multe probleme; în plus, este scurt şi ne scoate în vale ceva mai sus decât fratele său, adică chiar în punctul în care Valea Colţilor se desprinde din Valea Mălinului.

Este ora 11:30 când pornim efectiv pe Colţilor şi suntem luaţi în primire de la început de blocurile de piatră perfect uscate, numai bune de ţopăit dintr-o parte în alta a văii. Îmi place din capul locului: strâmtă şi ascunsă de soarele puternic, se urcă relativ uşor, stânca se simte într-un fel aparte, majoritatea săritorilor se caţără cu o ofertă frumoasă de prize, iar cele care se surplombează ameninţător au de fapt rute alternative, în general pe dreapta. Sunt încântată şi de noile mele ghete a căror talpă se înfige sănătos în orice cioc lăsat în afară de pereţi. Primul loc dificil pentru mine este o trecere nu foarte înaltă, dar spălată şi fără „mânere” în buza superioară, totul dispus pe stânga în sensul de urcare; are aspectul unui şanţ care se parcurge în şpraiţ, însă când ajung în punctul unde să trec cu ambele picioare pe o latură, nu mai găsesc punct de sprijin şi Hike îmi întinde o mână.

Al doilea pasaj cu probleme e „săritoarea mare”; de pitonul aflat pe dreapta atârnă o bucată lungă de cordelină, însă nu îmi inspiră prea multă încredere, iar abordarea prin stânga nu ne încântă pe niciunul din cauza spălăturii. După o încercare nereuşită cu rucsacul, Hike îl lasă jos şi urcă mult mai uşor prin dreapta, împreună cu un cap de coardă. Odată ajuns sus, trage ambii rucsaci, apoi mă filează pe mine, care mi-am improvizat hamul dintr-o buclă a corzii. Mă opintesc, mă împing, mă trag până la urmă şi de cordelina aia atârnată şi cumva reuşesc să ajung şi eu pe pragul de sus. Din fericire, este singurul moment când trebuie să scoatem şi să strângem coarda pe Valea Colţilor, iar existenţa lui justifică faptul că valea e catalogată 1B.

Restul văii se desfăşoară fără obstacole prea mari, doar efortul urcuşului pe trepte inegale. Foarte simpatică este o săritoare cu cel puţin două abordări – Hike trece ca omul normal, pe deasupra, iar eu mă bag ca o cârtiţă prin gaura de dedesubt; ce bine că am cui să-i pasez rucsacul prin aceeaşi gaură, că altfel ar fi cam greu să mă sui în răsucire spre lumină. În partea superioară dăm de o altă săritoare înaltă, cu o gaură chiar mai mare decât anterioara, însă acolo o iau şi eu frumos pe peretele din dreapta. Mă mănâncă iniţial tălpile, însă cele două modalităţi de a ajunge sub stâncă sunt ude, friabile şi acoperite de muşchi. Ajunşi deasupra, observăm cum patru sau cinci bolovani s-au prins bine unul într-altul şi formează un podeţ arcuit, ca nişte piese de domino suspendate. Deşi n-aş vrea să le stric feng shui-ul, n-am de ales şi calc peste ei, în ultimul urcuş care ne scoate în Strunga Colţilor, care face trecerea între Valea Colţilor şi Valea Gălbinele.

Este ora 14:45 şi merităm din plin o pauză de masă şi odihnă, în timp ce ne veghează Colţul Gălbinelelor (2240 m), asemănător unui solz de balaur lăsat în urmă după ce imensa şopârlă a năpârlit. O mică plimbare în sus, pe versantul drept, ne duce către Colţul Strungii (2160 m) din care se desprinde un turn de piatră, ieşit parcă să înfrunte suliţele soarelui. De acolo admirăm într-o direcţie primele Ace din Muntele Morarului, iar în cealaltă Peretele Gălbinelelor cu Umărul Gălbinelelor şi Hornul Coamei, impresionant prin poziţia sa oblică pe o faţă aproape verticală. Din acest unghi nimic, dar nimic, nu ar sugera cotaţia extrem de mică pe care o are acest traseu alpin.

Cu forţe proaspete, la ora 15:30 coborâm prima parte a hornului care dă în Valea Gălbinele şi, nu ştiu cum, reuşesc să-l conving pe Hike să coborâm pe firul secundar al acesteia. Argumentele sunt că stăm bine cu timpul, el n-a mai fost pe acolo, iar eu cică mi-o amintesc destul de bine; dificultatea este aceeaşi ca pe firul principal, 1B. Adevărul e că abia aştept să dau rapel şi mi-e teamă că n-o să am ocazia pe firul principal (un studiu mai atent mi-ar fi arătat că se rapelează şi acolo măcar într-un loc). Începem noi să-i dăm la vale şi lucrurile nu par foarte roz, cu amestecul de pietricele şi pământ care o ia în jos pe panta abruptă. Pe unde călcăm stânca e aproape zero, noroc cu cele câteva fire de iarbă şi nişte jnepeni care mai ţin la un loc întreaga şandrama. Zău că nu-mi aminteam aşa valea; e drept că eu am prins-o cu zăpadă, dar nu multă, întrucât săritorile erau toate descoperite, iar colţarii nu i-am putut folosi. Hike bombăne pe bună dreptate în timp ce face curat în primul strat de grohotiş, eu îmi dau palme mintale odată cu menţinerea unui echilibru precar. În fine, cu chiu cu vai înaintăm până la un hornuleţ nu foarte înalt, dar al naibii de incomod. Să mă întorc cu faţa la el nicio şansă, aşa că mă crăcănez în încercarea de a coborî pe tentativele de prize. Numai că… la un moment dat nu mai e nicio tentativă, rămân blocată în braţe şi picioare şi mă bucur că măcar mă pot sprijini în rucsac, pentru că nici fundul meu lat nu mai e suficient să umple golul dintre feţele de stâncă. Între timp, Hike stă la un oarecare adăpost de proiectilele care-mi zboară din bocanci, însă îl văd cum începe să plece cu tot cu teren. Ultima soluţie este să vină şi să-mi ţină o priză „artificial-umană” pentru picior, aşa că reuşesc până la urmă să mă descaţăr şi să continui.

Mai jos, lucrurile se mai calmează şi ajungem în sfârşit la prima săritoare serioasă. Găsim pitonul în dreapta şi pare bine înfipt, punem cordelină nouă, trecem coarda şi-i dăm repede rapel – fără rucsaci, fără şocuri. Se vede deja buza următoarei săritori, aşa că târâm coarda după noi şi aflu motivul pentru care Hike s-a arătat reticent la a pune de rapeluri. Povestea implică ultima parte a Secii Caraimanului, un piton sărit intempestiv şi una bucată Creţu cules de pe jos, din fericire nevătămat. Ok, acum pricep; eu mă întreb însă dacă ar trebui să-mi fac mai mari griji din pricina pitoanelor sau a faptului că am constatat de dimineaţă că există, inexplicabil, bucăţi ude pe coarda aia…

A doua săritoare e un deliciu – o succesiune de două surplombe, plus un bolovan încastrat în pereţii inferiori. Pitonul e în stânga şi e plin de bucle din cordelină, respectiv din coardă; bucla din coardă e atât de deteriorată încât decid s-o tai şi s-o bag în traistă. Rapel până jos, că cei cincizeci de metri ai corzii permit; în caz contrar, după prima surplombă există loc de regrupare cu trei pitoane, două de asigurare şi unul cu za pentru rapel. Partea cu adevărat frumoasă este să ajungi pe bolovanul acela şmecher şi să nu te scurgi, cu tot cu coardă, prin gaura creată cu peretele văii; apoi trebuie să schimbi puţin direcţia către stânga, pentru a evita coliziunea cască-bolovan şi a nu rămâne atârnat în surplombă ca o omidă neputincioasă.

Ar mai fi o săritoare mai jos, cu piton înfipt pe stânga, însă constatăm că se coboară uşor şi la liber pe partea opusă. De acum putem strânge coarda, am terminat cu chestiile tehnice şi trebuie să ne concentrăm pe cele de orientare: ieşirea din firul secundar. Lăsăm în dreapta cărarea clară spre Hornul dintre Fire – prima cale de legătură cu firul principal în care vrem să ajungem, însă nu are sens s-o luăm acum pe acolo, întrucât am urca din nou destul de mult. Mai jos reluăm puţin faza cu pietricele instabile, însă parcă nu la fel de grav şi, la scurt timp după ce constatăm că rugina asigurărilor din traseul „Nu mă uita” (stânga, 3B) spune că lumea l-ar cam fi uitat, vedem clar principala Vale Gălbinele. Traversăm către dreapta, coborâm un povârniş scurt şi iată-ne în punctul de confluenţă, chiar în locul de acces în vale – aşa cum arată brâna de pe malul de vizavi, Crucea lui Ion Barbu (dărâmată acum) şi pasajul cu lanţ de sub stânca din pădure.

Este de fapt intrarea în Gălbinele pe care n-am nimerit în primăvară şi în continuare vom fi atenţi la varianta „oficială”. În timp ce traversăm şi firul principal, privim în jos, încercând să identificăm pe unde am intrat atunci. Nu vedem exact, dar ne minunăm de unde au apărut râpele abrupte din avalul văii. Nu le-am fi bănuit acolo, dovadă a diferenţei enorme în parcurgerea văilor vara şi iarna. Ce-i drept, dacă le-am fi văzut atunci ne-ar fi fost clar că am greşit intrarea. Acum urmăm poteca pe lângă lanţ, urcăm puţin pe malul de pământ şi în curând ni se deschide în dreapta Valea Coştilei. Coborâm către ea pe lângă Crucea lui Nicolae Maxim şi la ora 18:30 poposim lângă Refugiul Coştila (925 m). Mâncăm ceva, ne odihnim şi o luăm din nou din loc pe poteca binecunoscută, ce ţine o vreme nivelul pe sub Peretele Vulturilor, apoi coboară susţinut spre Adăpătoarea Urşilor.

Constat cu mirare că pe copaci a apărut în ultimele trei luni un soi de marcaj, o banda galbenă orizontală fără fundal, despre care este evident că vrea să ghideze paşii. Sunt surprinsă de acest fapt, o dată pentru că mulţi din comunitatea de amatori de abrupt nu-s de acord cu indicarea intrării în astfel de trasee şi o dată pentru că cei care trebuie să ajungă la refugiu cam ştiu deja cum şi n-au nevoie de marcaje. Îi dăm cu spor la vale, întâlnim buza Văii Albe, apoi marcajul triunghi roşu pe care am plecat de dimineaţă. Continuăm deci pe Plaiul Munticelului şi ne bucurăm când dăm de punctul La Troiţă, întrucât resimţim ceva oboseală. Ajungem la maşină la ora 20, schimbăm încălţările şi ne îndreptăm către Casa Frida, unde suntem cazaţi.

Duminică ar trebui să urcăm pe Creasta Balaurului, dar constat încă o dată că socoteala de acasă nu se potriveşte întotdeauna cu cea din târg, pentru că, nu ştiu din ce motiv, cina nu-mi prieşte deloc şi mă trezesc noaptea cu un rău cumplit. Dimineaţa mă prinde mai mult cârpă decât om, dar am impresia după un mic dejun uşor că îmi mai revin; totuşi, prima pantă mai avântată după ce pornim de la Gura Diham şi nenumăratele pauze în tufiş îmi spun că nu este o zi bună pentru munte, mai ales că ar urma să urcăm considerabil şi aproape numai prin soare. Cu părere de rău, îl rog pe Hike să punem capăt turei şi să ne întoarcem la Bucureşti. Nu e ca şi cum ar avea de ales din prea multe variante, aşa că iată cum dăm cu piciorul unei superbe zile în Bucegi. Asta e, Balaurul rămâne pe altă dată.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Rock the City (Piaţa Constituţiei, Bucureşti)

Anul acesta, la Rock the City, aplic vorba poetului – cu un ochi râd, cu unul plâng. N-are cum să nu mă bucure revenirea celor de la Iron Maiden în Bucureşti, chiar dacă i-am văzut în urmă cu o lună prestând aproximativ acelaşi concert; este genul de trupă la care mi-aş face abonament lunar dacă s-ar putea. Pe de altă parte, prima zi de festival nu mă încântă cu nimic; recunosc faptul că Muse este ditamai numele în scena muzicală, dar pentru mine nu este vreo mare plăcere să ascult această trupă şi nici nu-mi fac vreo iluzie despre prestaţia sa în concert. Peste toate cele, vine o caniculă din aia de n-ai vrea să ieşi din casă nici în ruptul capului.

Şi totuşi, vineri după-amiază declar zi scurtă la muncă şi mă înfiinţez în Piaţa Constituţiei, „regulamentar”, la ora stabilită în program. Nu mă mir foarte tare că porţile nu s-au deschis încă, întrucât auzeam că încă se mai făceau probe de sunet pe când veneam dinspre Unirii. Totuşi, datorită acreditării foto reuşesc să intru înaintea publicului, numai bine pentru a-mi pregăti cele necesare şi a stabili care-s cele mai bune puncte de fotografiat cât timp soarele încă bate cu putere.

Când ajung însă în sectorul „Diamond”, văd pe scenă prima trupă de deschidere, Eyedrops; dacă iniţial am impresia că încă mai verifică sunetul, îmi dau seama repede că bieţii omeni chiar şi-au început concertul. Asta în condiţiile în care accesul publicului nu este încă permis şi, până la a treia piesă când dau năvală primii spectatori, singurii care îi ascultă pe tinerii bucureşteni sunt membrii echipei tehnice şi vreo doi-trei rătăciţi ca mine. Urât, foarte urât… Dincolo de acest fapt, nu reţin mare lucru despre Eyedrops, o trupă indie ce reuşeşte performanţa de a cânta fix zero cu trei chitare. Dacă e s-o judecăm la rece, nici Maiden n-are neapărată nevoie de trei astfel de instrumente, aşa că mă întreb unde o fi muzica aia atât de complexă în cazul Eyedrops.

Un alt nume perfect necunoscut pentru mine este Birth of Joy şi îmi dau seama în curând că olandezii nu prea se încadrează în tiparul zilei şi asta mă bucură. Cei trei propun un rock psihedelic înţesat de blues, în care lipsa basului este compensată pe deplin de sunetele fluide, hipnotice, ale orgii Hammond. Chiar îmi place trioul şi, dacă n-ar fi atât de cald, m-aş bâţâi ceva mai mult pe această muzică venită de pe la finalul anilor 1960 – rock n’ roll cu mult distors, voce excelent dublată şi linii melodice fluide până la dizolvare.

Este evident de la primele acorduri de ce FiRMA este una dintre cele mai apreciate trupe româneşti de rock alternativ. Nu este un gen care să-mi placă, însă remarc uşor profesionalismul cvartetului, energia şi omogenitatea muzicii, cu mare priză la un public ce reprezintă astăzi nişa ideală. Sunt ok băieţii – îmi zic în timp ce caut un loc la umbră unde să-mi trag sufletul şi să sorb un pahar de apă. Îl savurez încet, aşa cum e cazul când costă nici mai mult nici mai puţin de opt lei jumătate de litru; asta într-o zi de caniculă – să tot faci afaceri aşa.

Începutul serii surprinde pregătirile pentru capul de afiş al zilei de vineri, Muse. Britanicii au succes major între iubitorii de rock alternativ de pretutindeni, aşa că nu este de mirare că Piaţa Constituţiei este plină, deşi biletele – pe zile sau pentru tot festivalul – n-au fost deloc ieftine, în condiţiile în care trupele mari sunt numai două. Iar publicul de astăzi, deşi cuprinde şi rockeri pe care-i văd cam la toate evenimentele muzicale, îmi este mai degrabă necunoscut şi extrem de pestriţ. Când în sfârşit Muse intră pe scenă – Matt Bellamy (voce şi chitară), Chris Wolstenholme (bas şi backing vocals), Dominic Howard (tobe) şi un mânuitor de clape/sample-uri trecut în umbră – ciulesc bine urechile, deschid larg ochii şi încerc să înţeleg de unde vine acest succes, ce are de spus trupa. Declar cu mâna pe inimă că tot încerc acest lucru vreo jumătate de concert, apoi renunţ: deşi aşteptările mele nu erau deloc înalte, Muse reuşeşte să mă plictisească teribil, parcă aş asculta aceleaşi două-trei piese iar şi iar – un amestec de rock cu câteva tuşe progresive şi multe pasaje electronice care virează până la house. Şi dacă n-aş avea nimic de reproşat abilităţilor tehnice ale artiştilor, nici nu este genul de concert care să mă dea pe spate datorită prestaţiei scenice, datorită show-ului live în sine. Mi s-a întâmplat, nu o dată, ca trupe a căror muzică nu-mi place în mod deosebit să-mi livreze spectacole memorabile (Rammstein şi Twisted Sister îmi vin repede în minte). Ei bine, Muse nu se numără între ele.

După acest – numesc eu – preambul, ziua de sâmbătă promite să-şi merite aşteptarea. Canicula este puţin îmblânzită de ora ceva mai târzie la care începe programul, iar lumina dinspre amurg conturează parcă altfel scena. Acolo unde tocmai urcă The Raven Age, trupă britanică înfiinţată de chitariştii Dan Wrigth şi George Harris – da, da, fiul lui Steve Harris. Alături de ei, solistul Michael Burrough, basistul Matt Cox şi toboşarul Jai Patel propun o muzică melodioasă şi agresivă, străbătută de mult groove – cam ceea ce se numeşte astăzi „modern metal” şi a prins atât de bine mai ales la trupele de peste ocean. Nu-i deloc rău ca tatăl chitaristului să fie şeful unei dintre cele mai mari trupe de heavy metal şi să poţi astfel porni în turneu ca opening-act; însă The Raven Age, chiar dacă nu vine cu nimic nou şi nemaiauzit, se descurcă onorabil şi reuşeşte să deschidă apetitul celor prezenţi pentru mult head banging.

Şi iată că a venit vremea pentru atracţia festivalului – în ceea ce mă priveşte pe mine şi pe probabil măcar jumătate din cei optsprezece mii de oameni, între care o mulţime de bulgari, greci, turci, sârbi şi tot felul de expaţi adunaţi la  un loc de Iron Maiden. După deja cunoscutul intro marca UFO, Doctor Doctor, fundalul scenei se umple de aburul ieşit dintr-un vas gigantic, iar prin acest abur se întrezăreşte figura lui Bruce Dickinson. Odată cu o explozie pirotehnică, apar pe rând Nicko McBrain, Steve Harris, Adrian Smith, Dave Murray şi Janick Gers, iar If Eternity Should Fail dă startul concertului. Aşa cum am mai zis, este a doua oară când văd fix acelaşi show în ultima lună şi ceva, deci ştiu că mă voi bucura din nou de calupul de piese noi ce se va desfăşura treptat – Speed of Light, Tears of a Clown, The Red and the Black, Death or Glory şi The Book of Souls, foarte bună imagine a unui album excelent, iar faptul că publicul cunoaşte deja versurile demonstrează că discul a prins de minune. De asemenea, ştiu că restul setlist-ului merge departe în trecut, pe teritoriul „oldie & goldie”, inclusiv câte ceva cu care fanii nu sunt prea obişnuiţi în concerte: Children of the Damned şi Blood Brothers; în rest, obişnuitele The Trooper, Powerslave, Hallowed Be Thy Name, Fear of the Dark, The Number of the Beast şi Wasted Years.

Oamenii sunt într-o mare vervă pe scenă, indiferent dacă schimbă rol după rol aşa cum face Dickinson, sau dacă doar îşi varsă energia asupra instrumentului; ce-i drept, pe McBrain doar îl aud, pentru că altfel e complet ascuns în spatele unui paravan enorm de tobe. Este extrem de tonic să asişti la un concert Iron Maiden tocmai datorită faptului că cele trei chitare şi basul îşi schimbă permanent locul, formează duete, triouri şi cvartete într-o continuă dinamică, în timp ce solistul vocal acoperă toate colţurile şi nivelurile scenei, schimbă recuzită şi se contopeşte cu piesele. Din păcate însă, astăzi tocmai Dickinson este dezavantajat de un sunet defectuos pe voce; întâi am impresia că nu s-a încălzit suficient, dar mai târziu îmi dau seama că undeva este o problemă tehnică – marele neajuns al serii. În rest, audienţa are parte de o interacţiune maximă cu solistul: glume legate de faptul că oamenii în vârstă ar trebui să fie numiţi „legacy” pentru a nu leza corectitudinea politică, comemorarea lui Robin Williams, constatarea că ceea ce avem pe fundal – Casa Poporului – este o clădire „fuckin’” urâtă (în sfârşit cineva care spune asta la microfon!), prezentarea civilizaţiei mayaşe ca inspiraţie a ultimului album, întrebarea cum de nu poate lumea întreagă să trăiască în pace dacă reuşeşte asta publicul atât de divers al unui concert heavy metal. Acestora li se adaugă steagul britanic, lupta cu Eddie căruia reuşeşte să-i smulgă inima, ştreangul, măştile şi maimuţa de pluş; plus o neobosită alergătură. Dacă adaug la toate acestea ceea ce a spus cândva Harris, cum că ideea unui concert Iron Maiden nu înseamnă doar ca trupa să poată cânta, ci să facă faţă întregului show, îmi dau seama cât de mult îmi vor lipsi britanicii. Şi atunci are sens să văd fiecare concert care-mi iese în cale, indiferent de timpul scurs de la ultimul.

Fotografii

Posted in Concerte | Tagged , , , , , , | Leave a comment

Megadeth, Myrath & Dirty Shirt (Arenele Romane, Bucureşti)

În miez de vară, Arenele Romane devin locul unde se desfăşoară prezentarea unui dintre cele mai bune albume ale anului, iar mostra de care am avut parte la Graspop este mai mult decât suficientă pentru a mă pune în mişcare la ceas fierbinte de seară. Spun „mostra”, pentru că poţi cataloga astfel prestaţia Megadeth în cadrul unui festival în care nu este cap de afiş. Dar astăzi vom avea parte de atenţia completă a grupului american, aşa că singura speranţă este că acesta, în frunte cu imprevizibilul său lider, va avea chef de cântat. Când ajung la Arene, observ încă o dată „găselniţa” celor de la Phoenix Entertainment cu aşa-numitele „bilete negre”: cei care au cumpărat în pre-sales primesc o bandană şi un jeton de băutură, şi, cel mai important, pot intra mai devreme pentru a prinde loc bun la gard; mi se pare o idee muuuult mai bună decât ponegritele – adesea, pe bună dreptate – zone diferenţiate prin preţ, cu atât mai mult cu cât biletele acestea nu au costat în plus, însă le-au garantat organizatorilor un minim de vânzări.

Până atunci însă avem de-a face cu trupele de deschidere, într-o binevenită selecţie variată. Dirty Shirt este demult un nume în scena rock autohtonă datorită stilului atipic, autentic pe care-l adoptă cei şapte. Melanjul între mult metal, nuanţe hardcore, alternative, funk şi numeroase motive folclorice plasează Dirty Shirt între cele mai ingenioase grupuri de la noi, iar cea mai nouă dovadă o reprezintă cronicile pozitive pentru Dirtylicious. În plus, energia debordantă pe scenă este molipsitoare, element de bază când vrei să încingi audienţa din primele clipe ale serii; Dulce-i vinu, Moneyocracy sau Săracă inima me, însoţite de un permanent dialog cu publicul, fac parte din motivele pentru care acesta e show-ul Dirty Shirt care mie mi-a plăcut de la cap la coadă. Iar hora care se încinge la final îmi spune că nu numai mie.

Nu mă aşteptam să văd Myrath la un timp atât de scurt după ce am terminat de ascultat pe îndelete cel mai recent album, Legacy. Titlul discului este chiar traducerea cuvântului arab „myrath”, iar momentul unei astfel de numiri e cât se poate de potrivit: o trupă care şi-a atins maturitatea muzicală şi îşi cunoaşte bine identitatea. Iar aici găsim elementul comun între formaţiile de deschidere: deşi în cu totul alt fel decât Dirty Shirt, Myrath găseşte una sursa dintre sursele de inspiraţie tot în folclor şi, ţinând cont de bogata moştenire culturală a spaţiului de unde provin, tunisienii nu duc lipsă de elemente pe care să le modifice şi să le integreze în baza cât se poate de rock. Ancorate atât în metal-ul power/prog, cât şi în melodia fragmentelor populare arăbeşti, piese precum Believer, Get Your Freedom Back, Nobody’s Lives sau Beyond the Stars demonstrează că nu orice conţine ritmuri orientale se pretează la dansul din buric.

Din punctul meu de vedere, Dystopia este un album senzaţional, care demonstrează că Dave Mustaine & co. mai au multe de spus în scena metal internaţională. Iar pe scena mult mai mică a Arenelor Romane, dar frenetic aclamată de publicul extrem de numeros, se dezlănţuie maşinăria care poate fi uneori Megadeth. Piesele noi constituie aproape o treime din setlist şi aş vrea să spun că alegerea lor e inspirată, numai că… orice selecţie de pe album e inspirată; The Threat Is Real, Poisonous Shadows, Post American World şi Dystopia, deşi în tempo şi cu cârlige muzicale diferite, transmit acelaşi mesajul direct al rezistenţei într-o lume aproape apocaliptică. Pe Dave Mustaine, în studio ori pe scenă, îl poţi iubi sau urî, dar în niciun caz nu-ţi rămâne indiferent prin vocea sa atipică şi atitudinea între zeflemitoare şi arogantă; într-atât este de pregnantă imaginea sa de băiat rău, încât tinzi să nu-i observi calităţile de chitarist, pe lângă cele de compozitor. Acum însă este parcă mai uşor să vezi asta, când alături, la chitară principală, se află recent cooptatul Kiko Loureiro, cunoscut pentru activitatea din Angra; dialogul muzical dintre cei doi este savuros, perfect închegat şi contribuie din plin la dinamica show-ului, iar partea de backing-vocals n-a sunat niciodată atât de bine. În mod clar, şi publicul l-a adoptat repede pe Loureiro, dovadă steagul brazilian care flutură în primele rânduri.

Restul concertului este dedicat pieselor vechi şi foarte vechi; ca idee, cel mai „proaspăt” album prezent în seara aceasta e tocmai… Cryptic Writings, deci de acum aproape două decenii. E clar că ţinta o reprezintă publicul care a făcut demult cunoştinţă cu Megadeth, în perioada sa „clasică”, însă îmi pare rău că nu aud şi creaţii mai recente, care pot deveni la fel de uşor nişte „clasice”. Altfel, n-am de ce să mă plâng – Hangar 18, Tornado of Souls, Trust, Poison Was the Cure sau Sweating Bullets sunt pe placul oricărui metalist cu acte-n regulă, mai ales când apar într-o producţie de primă mână, cu Mustaine şi David Ellefson neobosiţi. Iar hit-urile sunt, care altele?, A Tout Le Monde cu aportul extensiv al spectatorilor, Symphony of Destruction pe riff-urile căreia se aude clar din public „Mega-deth, Mega-deth”, Peace Sells unde Vic Rattlehead intră în scenă şi – după binecunoscutul rămas-bun „You’ve been great, we’ve been Megadeth” – Holy Wars… The Punishment Due, încheierea perfectă pentru un spectacol de zile mari. Totul direct, natural, fără vorbe prea multe, însă cu mesajul transmis cât se poate de clar. O doză de onestitate lipsită de artificii, dar nu şi de complexitate când vine vorba despre muzică, transpusă în actul artistic al unei trupe de referinţă, aflată în continuare pe metereze. În plus, cum sunetul este excelent, iar durata depăşeşte un ceas şi jumătate, pot spune cu mâna pe inimă că e cel mai bun concert Megadeth pe care l-am văzut până acum.

Fotografii

Posted in Concerte | Tagged , , | Leave a comment

Padina Închisă (Munţii Piatra Craiului)

Nu intenţionam să plec pe munte weekendul acesta, dar propunerea lui Adi este extrem de tentantă, aşa că iată-mă sâmbătă dimineaţa cu bagajul pregătit pentru o tură de-o zi. Nu-mi amintesc prea multe despre călătoria până dincolo de Zărneşti alături de Adi şi Alex, pentru că dorm cea mai mare partea a ei, în speranţa că astfel recuperez puţin din orele pierdute de-a lungul săptămânii. La ora 9:30 parcăm maşina în dreptul unei stâne de pe drumul spre Plaiul Foii, trecem prin apa Râului Bârsa Mare şi pornim într-o acţiune de orientare şi boschetăreală spre Şaua Chiliilor (1077 m).

Ideea preluată după o hartă este destul de simplă: urcăm prin pădure pe una din potecile păstoreşti până în şaua respectivă unde ar trebui să întâlnim marcajul bandă albastră; această abordare ar trebui sa fie mai scurtă şi mai directă decât urmărirea de la început a acestui marcaj care merge destul de mult pe curbele de nivel. Zis şi făcut, numai că poteca pe care sperăm noi s-o urmăm se pierde repede, lăsându-ne să ne descurcăm singuri cu desişul pădurii. Totuşi, nu ştiu cum se face, dar orientarea băieţilor merge mai ceas decât ar şti şi ei, astfel că, după două ceasuri de asudat prin arşiţa umedă din codru şi după ce trecem de un fel de aven „împodobit” cu o cruce, întâlnim marcajul chiar lângă intrarea în Padina Închisă. Prea multe detalii n-aş şti să dau, însă blocurile de piatră din poteca turistică sugerează că am ieşit chiar în gura padinii – mai mult noroc nici că se putea. Valea începe cu un scurt pasaj de vegetaţie şi pădurice rară ce nu te-ar face să crezi că dincolo de ele, la nici cinci minute de mers pe o potecă abia ghicită din stânga noastră, se deschide o impresionantă cetate de piatră. De altfel, cea mai mare parte a drumul nostru se va aţine de umbra versantului drept al padinii, deci cel aflat pe stânga cum urcăm.

După cum ziceam, nu avem de urcat mult până când perdeaua verde se dă la o parte şi lasă loc zidurilor alb-cenuşii de calcar, strălucitoare în bătaia soarelui, cu zeci de turnuri, suliţe şi contraforturi ce par de necucerit. Şi totuşi, există nişte fisuri în această măreţie a fortăreţei Craiului, zone vulnerabile descoperite de alpiniştii vremii prin care aceştia au cucerit înălţimile crestei prin alte locuri decât drumurile „tradiţionale”. Una dintre aceste „breşe de securitate” dorim s-o explorăm şi noi astăzi – Padina Închisă, afluent ascuns al Padinii Şindrileriei. Panta nu foarte abruptă, brăzdată de o cărăruie, ne scoate iniţial lângă spaţiul ferit ce adăposteşte atât loc de bivuac pentru cei care vin să escaladeze aici traseele din Peretele Padinii Închise, cât şi mica grotă unde apare la suprafaţă Izvorul Padinii Închise. E destul de greu să alimentezi din firava captare de apă, dar undele reci mă fac să reumplu – cu mare grijă – bidonul. Acesta este un bun loc de pauză, de pus pe noi tot harnaşamentul tehnic şi de observare a două capre negre care vor insista să ne însoţească o bună parte din traseu. Gata echipat, Alex ne face pe mine şi pe Adi să ne vedem ca pe doi copii veniţi cu găletuşa şi lopeţelele la tovarăşul inginer constructor.

Începem din nou să urcăm spre locul unde valea se îngustează şi tocmai atunci norii negri care au luat nu demult faţa soarelui strălucitor încep să toarne. Dar să toarne aşa, fără niciun preaviz. Nici nu ştiu de unde prindem atâta viteză pe grohotişul instabil, dar în doi timp şi trei mişcări ajungem la grota încăpătoare ce se cască undeva la baza Peretelui Padinii Popii. Petrecem aici mai bine de jumătate de ceas, timp în care eu am mai multe reprize de aţipit, iar băieţii se apucă de redecorat: cum se bat pitoanele, cum se folosesc nucile şi friend-ul – e o întreagă activitate de bricolaj în jurul meu. Nu suntem deloc tentaţi de combinaţia „stâncă udă”, aşa că nu continuăm decât când ploaia se opreşte complet, adică pe la ora 13:15.

Urcăm pe grohotiş şi încercăm să ţinem stânga, pe un culoar tot mai îngust unde apar primele trepte de piatră dificile – de-a dreptul mizilic pentru capra neagră care trece în fugă pe lângă noi, într-o demonstraţie de viteză şi agilitate. Suprafeţele netede, spălate de-a lungul anilor şi încă umede, strălucesc nefiresc în soarele care ne aruncă din nou săgeţi. Totuşi, există moduri încă uşoare de a le urca, deşi nu mai punem chiar complet bază în aderenţa bocancilor noştri. Obstacolul cu adevărat măreţ al acestei părţi a padinii este Săritoarea de sub Găvan, un perete aproape neted cum îl priveşti chiar din faţă. Stăm şi ne uităm puţin pe unde s-ar urca, iar Alex decide să plece cap, pe fisura zdrelită din stânga acestui perete. La o analiză mai atentă, constatăm că obstacolul s-ar depăşi mai uşor şi mai prin stânga, practic înainte de faţa aceea netedă, cu un mic ocol; pitoanele pe care le vom observa mai târziu confirmă această „teorie”, însă pentru moment Alex ţine neapărat să se folosească de asigurările mobile. Adi îl filează în timp ce urcă încordat, fixează prima nucă, mai înaintează doi paşi, o fixează ceva mai sus şi pe a doua, se prinde de buza de sus a săritorii şi… pac-pac, nucile cad una după alta şi se opresc în reverso-ul lui Adi. Eu înlemnesc cu privirea la Alex şi speranţa că a ajuns la loc sigur, Adi se uită-n sus şi-n jos pe coardă între locul unde erau nucile şi unde sunt acum, nevenindu-i parcă să creadă, iar pe Alex îl buşeşte râsul. Nasol moment, dar trecem repede peste el, pentru că trebuie să urcăm şi noi în timp ce ploaia a reînceput. Totuşi, parcă am dori abordarea „clasică” prin extrema stângă şi o luăm conştiincioşi pe acolo, fără rucsacii care sunt deja sus, la Alex. Urcă mai întâi Adi, apoi eu şi constat că pe vreme uscată n-ar fi neapărat nevoie de asigurare pe aici – prizele sunt destul de generoase, iar treptele nu atât de friabile ca în alte părţi.

Locul unde e pitonul de regrupare este destul de îngust, ploaia tot mai deasă, aşa că Alex pleacă rapid mai departe, tot pe partea stângă. Ceea ce urmează nu s-ar numi chiar săritoare, ci mai degrabă un jgheab sfărâmicios, abrupt, pe care acum apa şiroieşte într-o veselie. Bucăţele mici de calcar au reuşit să astupe pitonul de jumătatea zonei ascendente, aşa că Alex asigură ceva mai sus, acolo unde se termină urcuşul. Eu pornesc a doua şi văd respectivul piton doar pentru că mi se pare că în faţa mea a apărut un mare… limax; de fapt, e partea din inelul ruginiu care n-a fost acoperită de pietricele. Îl curăţ şi urc mai departe, dar locul unde stă Alex nu prea permite un al doilea om în poziţie comodă; din fericire, cât îmi caut un loc mai bun, zăresc mai jos spre dreapta un alt piton, aşa că mă asigur în el şi aştept să apară şi Adi. Acesta rămâne în coardă şi continuă traversarea padinii spre dreapta, pe un pasaj destul de expus şi deloc tentant când iarba e udă. La capătul său, Adi nu mai găseşte vreun piton, dar improvizează o balustradă legând coarda de un bolovan masiv. Mă „atârn” pe balustradă şi mă alătur lui, după care vine şi Alex, cu coardă cu tot. Cât strâng băieţii echipamentul, eu mai fac câţiva paşi în sus şi reuşesc să cuprind din priviri întreaga padină, atât amfiteatrul din care am urcat, cât şi continuarea spre înălţimi. În dreapta se profilează un grohotiş „încântător” prin care se face accesul spre trasul turistic Brâna Caprelor, iar în stânga apar Vâlcelul Săritori de sub Găvan, abrupt şi precedat de vegetaţie, precum şi Hornul Negru. Greu de confundat datorită culorii, acesta ne confirmă că – într-adevăr – am trecut de Săritoarea de sub Găvan; ceea ce pare puţin ciudat, pentru că diversele descrieri menţionează alte două săritori înaintea ei, iar noi identificăm, cu indulgenţă, una singură.

Continuăm urcuşul uşor dreapta pe un grohotiş sinistru în stropii unei noi reprize de ploaie, încercând să ne ţinem cât mai aproape de perete în ideea că mai punem din când încât piciorul şi pe ceva stabil şi să ne bucurăm că totuşi tunetele se aud departe. La capătul lui, vedem ramificaţia în stânga spre Vâlcelul Secundar al Padinii Închise, cel ce face legătura cu creasta în Şaua Padinii Închise şi din care se desprinde Hornul Mare. Hotărâm că îl lăsăm pe acesta pentru altă, chiar dacă e partea cu adevărat interesantă a turei, însă mult prea grea şi lungă pentru o zi cu averse, în care orele au ajuns deja la 15. Totuşi, parcă e prea devreme să ne retragem, aşa că o luăm spre stânga în ideea de a explora începutul vâlcelului. Traversăm o altă zonă de grohotiş, parcă ceva mai cuminte, apoi contemplăm de la bază silueta şerpuită a văioagei ascendente, care se strecoară între Peretele Padinii Închise şi Peretele Orga Mare. Lăsăm rucsacii la prima săritoare şi decidem să urcăm o vreme, măcar să vedem cum se prezintă şi poate identificăm şi locul de desprindere a hornului. Adi o ia din loc şi, după ce confirmă existenţa unui piton undeva deasupra, necesar rapelului ulterior, pornim şi noi la deal. Această primă săritoare (formată din două praguri succesive) se urcă uşor la liber, ceea ce nu putem spune despre cea care o urmează – o faţă spălată fără prea multe prize pentru mâini. Mie mi se pare mai abordabilă pe stânga, unde câtva trepte din piatră se amestecă între porţiuni de iarbă, însă aceasta – când e udă – este mai înşelătoare decât stânca.

După încercarea eşuată a lui Adi, urcă Alex cap, crăcănat cât e de lung şi cu piciorul stâng bine înfipt într-o muchie verticală; când ajunge sus, găseşte un piton chiar în buză, apoi mai urcă puţin şi îl caută pe al doilea, în peretele înălţat dincolo de un prag înierbat. Cum nu-l găseşte şi nu-l găseşte, bate unul nou-nouţ, de pus în ramă, şi ne filează de acolo. Ceva mai scund, Adi reuşeşte să abordeze săritoarea cam în acelaşi fel ca Alex, moment în care eu sunt convinsă că nu voi putea urca – am picioarele şi mai scurte, iar Adi abia a ajuns la muchia aia cu vârful bocancului. Când îmi vine rândul, confirm cele de mai sus: pendulez cu piciorul, dar nici pomeneală să dau în muchie; totuşi, habar n-am cum reuşesc să găsesc o mică priză şi, cu genunchiul stâng la gură, să mă împing în ea. Hopa sus, pe iarbă şi apoi la pitonul unde sunt deja băieţii; de aici, vâlcelul apare şi mai impresionant, cu săritori şi feţe complet netede. În faţa noastră se află un alt obstacol şi, dincolo de el, încercăm să ne dăm seama care ar fi intrarea în Hornul Mare, rămas în continuare invizibil pentru noi. Totuşi, nu ne mai aventurăm mai departe şi ne notăm în minte cam cum ar sta lucrurile. Ne pregătim de rapel şi îi dăm în jos, destul de repede, apoi luăm în sfârşit un prânz întârziat.

Revenim la grohotişul părăsit mai devreme şi îi urcăm ultima bucată, extrem de neplăcută, până când ieşim, la ora 18:30, în banda albastră din Brâna Caprelor. Aici facem dreapta şi începem să coborâm – mai întâi uşurel, apoi mai pronunţat – spre Refugiul Diana (1480 m). Ne mai bucurăm o vreme de spectacolul amurgului, când soarele trimite raze portocalii în Orga Mare şi pereţii padinilor ce converg până la urmă spre Vârful Turnu. Mai departe ne strecurăm pe sub pereţii nordici din care se desprinde semeţ Turnul Mic al Dianei, pentru ca apoi să intrăm în pădure şi să ajungem, în scurt timp în refugiul din Curmătura Prăpăstiilor. Este ora 19:15 şi poposim puţin pentru analiza hărţii montate lângă micul iglu roşu, apoi cotim dreapta, într-o coborâre susţinută prin desiş. Reuşim să identificăm locul unde am dibuit de dimineaţă marcajul.

Nu sunt foarte încântată de ideea reluării drumului nostru matinal, mai ales pentru că îmi cam dau de furcă rădăcinile ude, dar până la urmă mă conformez şi pornesc la vale. N-am ce descrie mare lucru aici, doar că reuşim să o ţinem cât de cât drept până prindem o muchie ajutătoare, iar mai jos ieşim într-o poiană înconjurată de aluni şi bine scurmată de porcii mistreţi. Aici întâlnim un drum de căruţă care ne scoate complet din pădure, într-un moment al serii când calcarul Craiului se colorează într-un roşu pal, seducător şi misterios. Mai avem însă destulă lumină cât să identificăm locurile prin care ne-am preumblat azi, înainte de a lua din nou contactul cu aşezările umane. Ajungem în curând la stâna unde am lăsat maşina, trecem apa de data aceasta pe un pod solid şi pornim spre casă. Este ora 21 şi avem ceva de mers, iar băieţilor le cam ghiorăie maţele, aşa că oprim pentru o cină extrem de târzie în Buşteni. Apoi reluăm şoseaua spre Bucureşti, ocazie cu care firul se taie complet la mine – îmi permit, că nu sunt copilot. Nu ştiu exact ce visez, dar trebuie să se lege cumva de traseul de azi extins cu Hornul Mare.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment