NOTA BENE

Întrucât postările mele rareori apar în ziua pentru care sunt scrise, aici încerc să ţin evidenţa restanţelor de pe la concerte sau din călătorii. Tot aici apar referinţele către rarele aberaţii literare proaspăt incubate.

Staţi pe recepţie.

Noutăţi din Scrisori / Dialoguri
Amintire cu tristeţi
Just for a Moment
Where It Ends

Noutăţi din Axa timpului
Munţii Bistriţei-Stânişoarei

Advertisements
Posted in Uncategorized | 8 Comments

Munţii Bistriţei-Stânişoarei

După câteva idei pentru tura de 1 mai, am pornit de la Apuseni şi am ajuns la Bistriţei-Stânişoarei – „tot p-acolo”; evident, cu eternul amendament legat de condiţiile meteo. E drept, n-ar trebui să mă mai iau de cei care au început să facă nazuri la cărat cort şi mers toată ziua; am dezvoltat şi eu mofturi legate de vreme, cu concluzia că nu, muntele nu e frumos oricând şi că m-am săturat să mă murez ca o gogonea sau să merg ca măgaru-n ceaţă. Zeii muncitoreşti ţin însă cu noi de data aceasta şi iată-ne pregătiţi de incursiuni în Moldova profundă: eu, Livia, Vlăduţ, Ioana, Parazit, Andrej, Claudia, Octav, Sânziana şi Tibi.

Sunt singura care pleacă din Bucureşti de vineri seara, după serviciu. O iau vitejeşte pe „superbul” DN2, reduc pauzele la minim, răcnesc odată cu muzica, iar la unş’pe noaptea opresc în parcarea Mănăstirii Văratec. Aş mai avea vreo două ore de mers până la destinaţie, ceea ce nu-i aşa mult, dar mă simt mult mai în siguranţă să dorm aici, femeie singură fiind. Acopăr geamurile, mă bag în sac pe bancheta din spate şi adorm instant.

Sâmbătă dimineaţă n-am nicio grabă, oricum doar eu am planificat traseu pentru azi, urmând să mă regrupez cu restul lumii diseară. Aşa că atunci când fac ochi odată cu găinile, primul gând este „exclus!”, dar zău dacă mai pot să dorm. Îmi întind oasele, fac toaletarea matinală şi vizitez puţin frumoasa mănăstire acaparată din plin de primăvara multicolor înflorită. La final dau o tură şi pe la brutăria aşezământului pentru un mic-dejun frugal, dar iată că măicuţele îmi dejugă planul cu cozonac cu nucă şi pască proaspătă, abia ieşită din cuptor. Umplu deci portbagajul cu bunătăţi, iau apă rece de la izvorul din apropiere şi mă pregătesc de drum.

Acesta urmează Valea Bistriţei, dincolo de Broşteni şi Crucea, până între Chiril şi Sunători. Deja intru în judeţul Suceava, fapt în cinstea căruia dau la maxim Bucovina în difuzoare – „Cântă cucul” şi „Bucovina, inima mea”, perfect! În jurul prânzului opresc lângă Cabana Zugreni (736 m), aici aflându-se locul numit Vadu Bistriţei. Parchez lângă un popas cu băncuţă acoperită şi mă pregătesc de drum. Încă de pe acum îmi dau seama că e extrem de cald, cu multă zăpuşeală în aer, aşa că voi avea de tras.

Pornesc în tură la ceasurile 12:30, trec podul peste Râul Bistriţa şi mă învârt o vreme pe lângă complexul turistic acum gol în încercarea de a găsi traseul. Într-o buclă pe cel mai apropiat dâmb, străbătut de o potecă destul de clară, ajung la concluzia că-s pe o cale complet greşită, dar măcar dau peste o vulpe la fel de aeriană ca şi mine, care mă vede în ultimul moment. Revin la pod, văd în sfârşit banda roşie imediat la dreapta după trecerea acestuia, iar de la ora 13:30 urmez marcajul bun în curbă de nivel pe sub pereţii de stâncă ai Cheilor Zugrenilor. Zona relativ plată se termină brusc la stăvilarul peste un braţ al Bistriţei „mirific” încadrat de gunoaie, îl traversez luând între picioare cei doi stâlpi de susţinere şi îmi fac curaj pentru ceea ce urmează.

Şi mă refer la urcuşul extrem de pronunţat ce urmăreşte culmea abruptă, asezonat cu ceva doborâturi; abia după vreun ceas panta mai scade, dar continuă să se menţină susţinută până iese în golul alpin. Observ că s-a făcut 15:30 când peisajul se deschide pentru prima dată, iar peste încă jumătate de oră îmi permit un scurt popas lângă crucea de pe Vârful Bogolin (1748 m). Alte trei sferturi de ceas se scurg până ajung la înălţimea maximă a turei – Vârful Pietrosul Bistriţei (1791 m). Cum este deja 16:30, îmi îngădui pauza de masă târzie, într-un vânt binefăcător şi înconjurată de o panoramă largă, uşor pâcloasă. Se disting câteva terase stâncoase din Ceahlău, pantele line şi prelungi ale Stânişoarei, Giumalău cu un strop de zăpadă spre crucea din vârf, Rarău cu Pietrele Doamnei, Suhard cu ceva mai mult omăt, Rodnei în negură albă, Călimani înzăpeziţi bine. Superb punct de observaţie.

Mai departe, decid în primă fază să cobor pe continuarea traseului de creastă principală spre Păltiniş, pentru ca mai jos să părăsesc marcajul ce face dreapta; eu ţin înainte pe piciorul care formează cumpăna de ape între Izvorul Rău şi Valea Lutului. Dar în Poiana Ciungilor constat că, deşi poteca este bine bătută, va fi foarte târziu când voi da într-un lung drum forestier din albia Izvorului Rău (teoretic marcat cu triunghi roşu) şi nu ştiu dacă mai găsesc ocazie înapoi spre maşina lăsată la Zugreni. Iată deci că urc înapoi şi fac cale-ntoarsă pe unde am venit, doar că acum coborârea mi se pare şi mai abruptă, şi mai solicitantă. La ora 20 mă opresc la maşina care, din fericire, n-a ademenit urşi sau alte lighioane cu două picioare, schimb ţoalele încă duble în greutate din cauza apei ce nu s-a evaporat şi o iau din loc la vale pe lângă Bistriţa.

La Borca fac dreapta pe un pod şi, la indicaţiile lui Vlăduţ, intru pe forestierul de pe Valea Borcăi, iar după o vreme dau de tabăra de bază. Iniţial mă gândeam să dorm tot în maşină pe bancheta din spate, dar până la urmă fac o combinaţie cu Ioana care mă primeşte în cortul deja instalat. Apoi constat că amicii mei au harta României în alcool – palincă de la Satu Mare, vin de la Popeşti-Argeş, ţuică de la Vălenii de Munte, ţuică de la Reghin, tescovină de la Polovragi, ţuică de la Valea Iaşului. Nu ştiu cum se face, dar, deşi cina lor abia s-a încheiat, lângă toate acestea pasca este mai mult decât binevenită.

Duminică avem cu toţii traseu comun. După ce strângem tabăra, o luăm motorizat pe forestierul bun din Cheile Borcăi (cândva marcate cu bandă albastră), până un alt drum de exploatare se ramifică spre dreapta. Aici parcăm, iar la ora 10:30 începem urcarea nemarcată pe Culmea Teleşanu, alternând pantele înierbate cu urmele de roţi. Încercăm să ţinem limita pădurii pentru un pic de umbră într-o căldură jilavă pe care o resimţim infernal, apoi intrăm de-a binelea în codru şi ne orientăm după hartă, GPS şi drumuri forestiere mai mult sau mai puţin folosite. Avem de urcat uneori susţinut (dar nu ca traseul meu de ieri), alteori blând, până în golul alpin al Muntelui Slopătu unde ajungem la două ceasuri de la plecare.

Nu ne oprim însă decât pentru scurte pauze, întrucât obiectivul nostru este încă departe, doar că de acum ne aţinem pe o creastă secundară. Se face ora 15:30 când în sfârşit poposim pe Vârful Budacu (1859 m), ieşit în evidenţă printr-o cruce albă, dar şi prin nişte ţevi dărâmate al căror scop îl ratăm. Ce-i al Munţilor Bistriţei, al lor este: la panorama de ieri se adaugă creasta principală reliefată prin Pietrosul Bistriţei şi marea cetate monolitică a Ceahlăului. Teoretic pe aici ar trece marcajul cruce roşie din aşa numitul Drumul Ieşenilor, dar nici urmă de vopsea.

Odihna la soare este îndelungată, mai ales că acum mâncăm pe săturate, apoi o luăm din loc la vale. Coborâm spre nord-est în direcţia Vârfului Cerbului (1403 m) până într-o şa unde părăsim culmea şi îi dăm direct în jos, spre dreapta, pe un fost drum forestier transformat de la un punct încolo în albie de torent. Nu avem de ales şi urmăm apa, pentru că de aici poteca ar urca din nou spre culme. După o coborâre mai prin apă, mai pe maluri, ieşim chiar la maşini la ora 18:30; conducem înapoi spre locul de campare de ieri şi reinstalăm tabăra. Seara se încheie în note de foc incandescent, ţigări şi absint de optzeci de grade.

Luni lăsăm definitiv în urmă poiana unde am dormit două nopţi, iar Sânziana şi Tibi pleacă deja spre casă. Restul ne întoarcem cu maşinile în Borca, apoi de la Sabaşa începem periplul spre inima Munţilor Stânişoarei pe Drumul Talienilor sau Drumul Baltagului. Deşi extrem de pitoresc în ceea ce priveşte peisajele, terenul se prezintă destul de prost până în Pasul Stânişoara (1235 m), mai ales în zonele cu noroi; nu am probleme foarte mari cu maşina mea joasă, dar conduc un pic îngrijorată şi am impresia că, din anul 1902 când a fost tăiat prin munţi de constructori italieni, drumului nu i s-au mai adus îmbunătăţiri. Parcăm chiar în trecătoare, lângă Crucea Talienilor, acolo unde se află acum un popas turistic şi câteva panouri informative.

Ne echipăm de un traseu relativ scurt şi pornim pe bandă roşie la ora 13. Ne oprim însă mai repede decât ne-am fi aşteptat, întrucât trebuie să treacă o cireadă de vaci şi o turmă de capre. Apoi putem să urmăm culmea principală în direcţia sud (spre Pasul Petru Vodă), timp în care urcăm şi coborâm domol printre numeroase stâne din fericire încă nepopulate – abia de mâine urcă majoritatea ciobanilor. Undeva după probabil singurele stânci din aceşti munţi, dăm de o viperă speriată care nu ştie cum să se refugieze mai repede între crengile unui molid; timid animal cu atâţia fotografi…

Luăm prânzul la umbră, având în faţă o panoramă largă asupra Munţilor Bistriţei, dar şi Ceahlăul văzut din cu totul alt unghi, în care e aproape de nerecunoscut. Apoi ne reluăm urcarea apoteotică prin hăţiş până pe Vârful Bivolul (1530 m), obiectiv final pe care-l atingem la ora 16. Coborâm pe aproximativ acelaşi traseu, cu mici variante precum versantul opus al vârfului sau urmarea drumului de căruţă pe curba de nivel. Lucrurile se desfăşoară rapid, astfel că la ceasurile 17 suntem înapoi la maşini, demarăm şi parcurgem a doua jumătate a Drumului Talienilor. Spre recunoştinţa noastră, deşi tot neasfaltată aceasta este mult mai bună decât prima, iar pe ea întâlnim trasee cicloturistice marcate şi case cochete. Toate aceste se întâmplă până în Văleni-Stâişoara şi, mai departe, Cornu Luncii, acolo unde dăm în Valea Moldovei ce traversează Gura Humorului.

La Frasin facem stânga înapoi prin munţi, întrucât trebuie să revenim în Valea Bistriţei. Drumul este la fel de pitoresc şi aici, prin Doroteia sau Ostra, casele se înşiră pe văi largi, iar berzele clocesc de zor în cuiburi. După ce lăsăm în urmă ruinele fostei colonii miniere de la Tarniţa, coborârea în Holda dă asfaltul bun de până acum pe ceva desprins din bombardamente. Măcar de am întâlni ceva poieni pentru campare, dar singura de care dăm e plină cu gunoaie, aşa că ne lăsăm păgubaşi. Reveniţi în locuri mai cunoscute, ne continuăm căutarea în sus pe Valea Bistriţei, iar norocul ne surâde în Crucea, acolo unde la stânga se desprinde Valea Bârnărelului. La ceas de seară, oprim într-o poiană frumoasă cu loc de popas, ridicăm corturile şi mâncăm – ca oamenii – la măsuţe.

Marţi este ultima zi liberă, în mod tradiţional dedicată drumului de întoarcere. Dar suntem câţiva care am mai avea ceva planuri, dacă tot suntem în zonă: eu, Ioana, Claudia şi Andrej suntem puşi pe rafting. Să ne înţelegem, rafting de începători, la care vârsta minimă e de patru ani; eu mă întreb dacă nu-i cumva şi vreo vârstă maximă pe care o depăşim deja. Ne prezentăm deci la terenul de fotbal din Satu Mare, unde ne întâlnim cu cei de la Salvamont Vatra Dornei cu care Andrej a stabilit detaliile.

Ne echipăm în neopren, ni se face instructajul şi suim într-o barcă mare împreună cu un grup de liceeni din zonă. Urmează mai bine de un ceas de coborât pe Bistriţa, cu opriri şi bălăceli între Satu Mare şi podul cel mai din amonte din Broşteni, câteva întoarceri mai cu emoţii şi vreo doi bolovani abia evitaţi. Altfel, sincer, eu mă aşteptam la ceva mai sălbatic şi mai zdruncinat, dar faptul că râul scade câte zece centimetri pe zi din cauza căldurii nu ajută deloc. După încercările de vara trecută, cred totuşi că prefer caiacul unde am mult mai mult control de una singură.

Regruparea o facem în Broşteni, iar restul lumii o ia prin secuime pentru o schimbare de peisaj şi prânz copios la nu ştiu ce crâşmă cu gulaş şi ciolane. Întrucât sunt singură, prefer să urmez drumul cel mai direct şi mai scurt spre casă, unde ajung pe lumină. N-am ce zice, frumoasă zonă a ţării descriu Munţii Bistriţei şi Munţii Stânişoarei, mai ales pe aşa o vreme superbă, dar distanţa până acolo îi trece tot la categoria „o dată-n viaţă”.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

De Paşte în Munţii Codru-Moma

O experienţă mai exotică pe timp de primăvară în Carpaţii româneşti cu greu ai putea găsi decât Codru-Moma. Bine, bine, ar fi prima idee avută de Bacea, creasta Munţilor Zarandului, la care a renunţat după sfaturile celor de la Salvamont Arad. Motivul? O mare furtună de anul trecut care a doborât versanţi întregi, iar ei n-au apucat să degajeze traseele. Ce nu ne-a dat nouă prin cap decât foarte târziu după ce am organizat tura este că distanţa dintre cele două masive nu-i cine ştie ce, deci situaţia ar putea fi aceeaşi. Iată-ne deci strânşi opt oameni pentru această incursiune mai puţin obişnuită, grupaţi în maşina mea şi a Bacei. În afară de şoferiţe, au mai spus prezent Hanna, Vali, Iza, Suru, Adi şi Robert. Conform planului iniţial, plecăm de joi după-amiaza dintr-un Bucureşti cu toate căile de ieşire blocate şi conducem întins până lângă Sibiu, unde avem cazare la Şelimbăr. Ne odihnim destul de bine, căci vineri mai avem ceva de condus.

După cafea şi cumpărături, dimineaţă pornim cam fără chef pe o vreme dezamăgitor de mohorâtă, ce reuşeşte să taie cu ploaia sa din frumuseţea celui mai bun tronson pentru vitezomani, autostrada Sibiu – Deva. Ieşim spre Beiuş, unde mâncăm la o crâşmă neaşteptat de bună – River Side, apoi plecăm cam fără chef pe o ploaie insistentă. Ajunşi între Borz şi Urviş, adică de unde ar începe traseul conform planului de traversare între Dumbrăviţa de Codru şi Moneasa, ţinem sfat şi decidem: asta nu-i vreme de bătut coclaurii prin hăţişuri şi boscheţi, cu cort şi rucsaci relativ grei. Reconfigurarea traseului sugerează că cea mai bună idee, după refuzul meu categoric de a merge în vizite culturale prin Timişoara şi Szeged, ar fi să stăm două nopţi în Moneasa – azi să ne relaxăm, iar mâine să încercăm ceva circuit.

Zis şi făcut, numai că pe măsură ce conducem spre staţiunea arădeană, de altfel un drum extrem de pitoresc indiferent dacă-l parcurgi în maşină, pe motor sau pedalând, ne dăm seama de adevăratele proporţii ale furtunii de anul trecut: feţe de munte complet puse la pământ, arbori falnici rupţi ca scobitorile, rădăcini întoarse în aer; asta, în timp ce versanţii apăraţi de câte-o vale sunt mai degrabă intacţi. Of, om vedea ce găsim noi în Moneasa…

Acolo primul lucru pe care trebuie să-l facem este să căutăm cazare, varianta cortului în ploaie nefiind una îmbietoare, iar campingurile cu căsuţe nu s-au deschis încă. Alegem până la urmă o variantă decentă la Hotel Moneasa, două stele, cu serviciile de altfel foarte în regulă subvenţionate de Casa Naţională de Pensii. Aceasta avem s-o aflăm ulterior şi glumesc cu Bacea că, dacă noi oricum n-o să prindem pensia, măcar acum să profităm de sumele deloc de neglijat cu care cotizăm lunar. Pe moment însă observăm un singur lucru: deşi toţi, cu excepţia lui Adi, nu mai suntem chiar tineri, în momentul în care intrăm pe uşa hotelului scade brusc media de vârstă. Râdem-glumim, dar asta vine şi cu două inconveniente: seara trebuie să ţinem nivelul fonic scăzut, motiv din care bem şi glumim lângă recepţie, iar dimineaţa foarte devreme încep să stea la taclale seniorii. În combinaţie cu pereţii subţiri, un astfel de tratament matinal nu-i poate pica bine decât Bacei şi celor cu somnul greu.

După incursiunea prin staţiune din urmă cu o zi, când am observat că majoritatea traseelor apar ca „temporar închise” (şi, evident, nu din motive de avalanşă), sâmbătă hotărâm să-l abordăm pe singurul care nu are această etichetă: circuitul propus de punctul galben, pentru ca mai sus să hotărâm dacă şi cât ne abatem. Pornim deci la ora 9:30 de lângă lacul format de Pârâul Moneasa (280 m) şi o luăm pe afluentul său, Valea Megheşului, lăsând în urmă Megheşul Sec; când dăm de confluenţa cu Valea Viezuroi, părăsim drumul forestier către la stânga, ocazie cu care panta se înăspreşte. Deşi nu avem în jur mult doritele flori şi frunze care să împodobească arborii, ne e clar că primăvara începe să-şi intre în drepturi: în mijlocul potecii abia îşi târăşte burta enormă o salamandră de foc, dând semne că ar fi gestantă. Apropo, ştiaţi că salamandrele îşi nasc puii direct în apă şi nu depun ouă?

Urcăm mai moale sau mai intens, pentru ca după un ceas de la plecare să ajungem în Platoul Tinoasa, o enormitate carstică abia înverzită şi desfăşurată ca o copaie între Dealul Mare (stânga) şi Dealul Tinoasa (dreapta). Poposim puţin lângă stâlpul indicator, apoi decidem să abandonăm momentan circuitul şi s-o luăm pe crucea galbenă care traversează poiana, pe o potecă plină de pietricele violete. Trebuie să menţionez că cei care s-au ocupat de marcajele în Codru-Moma, acţiune relativ recentă, au făcut o treabă foarte bună. Coborâm deci pantele dolinelor spre stâna abandonată din mijloc, în timp ce admirăm pâlcurile de ghiocei şi măseaua-ciutei, dar şi cursul de apă şerpuit ce formează mici bălţi în care se „coc” mormolocii în ciorchini imenşi. Poiana Tinoasa este extrem de frumoasă şi pitorească, probabil că am fi şi mai încântaţi de n-ar fi venit frigul întârziat şi toate cele ar fi pline de culoare. Dar chiar şi aşa, nu ne pare rău că am ajuns aici – posibil o singură dată în viaţă. Ajunşi pe fundul dolinei, începem să urcăm accentuat spre creasta principală a acestor munţi scunzi, moment în care stârnim două căprioare sprintene de picior.

Este deja amiază când intrăm pe banda roşie ce face legătura între Dumbrăviţa de Codru, Moneasa şi, mai departe, vârfurile sudice Momiţa-Moma. Facem stânga şi urcuşul nostru se domoleşte, în timp ce străbatem păduri de foioase care abia încep să se trezească la viaţă. Cu tot cu o pauză de masă, ne ia cam trei sferturi de oră să parcurgem segmentul de creasta ce vine dinspre est şi să ne încadrăm pe cel orientat nordic, acolo unde se face joncţiunea cu banda albastră. Primim deja primele mostre din doborâturile pădurii, dar lucrurile sunt încă lejere întrucât cele mai multe trunchiuri se pot ocoli prin stânga, pe un versant aproape neatins, fără să ne îndepărtăm însă de marcajul ce ţine linia crestei. De remarcat în această zonă mormanele de gresii cuarţitice, cu feţele aproape netede şi muchii tăiate în unghi drept.

Nu-i de mirare că înaintarea noastră îşi pierde din elan, astfel că abia la ora 14 poposim pe Vârful Izoiu (1098 m), de unde perspectiva atât de lăudată în scrierile mai vechi este complet absentă; între timp, pădurea a crescut falnică şi nu mai ai cum admira Poiana Brătcoaia sau vârfurile mai înalte ale crestei, iar despre culmile altor munţi învecinaţi nici nu poate fi vorba. În mod normal, am fi mers mai departe, însă decidem că în condiţiile date din teren ar fi mai bine să ne retragem. Renunţăm deci la Vârful Pleşu (1112 m), cel mai înalt din masiv, oarecum consolaţi că oricum priveliştea n-are cum să se schimbe. Facem o fotografie de grup lângă borna ce-l marchează pe Izoiu – zis şi „vârful Izei”, că tot o avem cu noi, apoi facem cale întoarsă spre banda albastră.

Mai ţinem un sfat şi decidem că lucrurile nu pot fi atât de grave pe acest traseu „închis” şi că ar fi mai interesant decât s-o luăm fix pe unde am venit. Zis şi făcut, îi dăm în jos şi nu trece mult timp până ne dăm seama că ne-am înşelat: lucrurile nu-s grave, ci teribil de grave. Suru e inginer silvic şi fotografiază fascinat ceva ce n-a văzut niciodată într-o pădure. Închipuiţi-vă un mare front de război unde armatele au fost cândva formate din arbori. Aproape totul e la pământ, rădăcinile sunt smulse cu tot cu sol, trunchiurile despicate stau periculos în tensiune, iar crengile doborâte formează un hăţiş aspru. Iar marcajul… ei bine, marcajul o ia fix prin mijlocul acestei urgii forestiere. Acum înţelegem că închis chiar înseamnă închis. Nu avem de ales decât să escaladăm cu atenţie şi abnegaţie cele mai groase trunchiuri, căci prin rămuriş e aproape imposibil. Din vreasc în vreasc şi din bârnă-n bârnă, reuşim să coborâm într-o şa puţin mai degajată, loc din care se poate vedea dezastrul în toate direcţiile. De aici, reuşim cumva să ne aţinem uşor stânga şi până la urmă coborâm într-un drum însoţit de aceeaşi bandă albastră. Gata, de-acum am scăpat, dar n-a fost uşor.

Pe drum, mai ales că e la vale, prindem parcă aripi după aşa o cursă cu obstacole şi ne mai oprim doar pentru o gustare de ora 16:30, pe buştenii numai buni de popas de dinainte de Cabana Gaudeamus (fosta Cabană Izoiu, 703 m), unde contemplăm activitatea unui muşuroi de furnici. Regăsim în curând punctul galben şi îl urmăm pe acesta, pentru a încheia circuitul printr-o coborâre destul de abruptă pe cumpănă apelor, între Valea Băilor şi Pârâul Pinilor. Când panta mai scade, dăm de corcoduşi înfloriţi şi de urmele unui concurs – de alergare sau bicicletă. Întâlnim în curând primele case, anunţate prin mirosul de porcărie de pe albia Pârâului Pietros, apoi intrăm pe uliţa din Moneasa ce ne scoate la şoseaua principală. De aici nu mai avem mult până la hotel, pe la ceasurile 18 reuşind să ne adunăm cu toţii, însoţiţi de bere şi d-ale gurii de la magazinul din centru.

O parte din noi vrem să mergem la Înviere, aşa că ne axăm pe relaxare. De exemplu, eu pic lată în patul „pensiei”. Spre miezul nopţii, ne adunăm şi pornim la Schitul Moneasa, aşezământ monahal recent, dar foarte pitoresc în peisaj datorită bisericuţei din lemn. Luăm Lumină, stăm o vreme la slujbă, apoi ne îndreptăm spre hotel unde abia aşteptăm să ne îndopăm cu ouă, cozonac, pască şi vin, astfel că ne retragem complet destul de târziu, când picăm ca muştele.

Duminică ne mutăm cuibul, iar planul adaptat spune că trebuie să conducem până la Vaşcău. Când să ies din parcarea hotelului, dau să potrivesc oglinda retrovizoare şi… rămân cu ea în mână. E clar, până la primul loc unde găsesc ceva de lipit trebuie să-mi închipuiesc că-s la volanul unei dube. Şi nu oricum, ci o dubă cu tracţiune integrală, că altfel nu-mi explic de ce o iau după GPS pe drumul – e drept, scurt – ce leagă direct Moneasa de Vaşcău. GPS-ul nu-i chiar tâmpit, este vorba totuşi de un drum judeţean, dar zău că am văzut forestiere într-o stare mai bună. Noroaiele ca noroaiele, dar când acestea lasă loc bolovanilor îmi dau seama că poate Bacea cu a sa Zura ar fi trecut, dar JolieFille cu garda joasă n-are nicio şansă. Facem prin urmare cale întoarsă şi alegem varianta lungă, ocolitoare, ce dă şi peste câteva benzinării de unde cumpărăm cele necesare improvizării unei lipituri la oglindă. Lăsăm însă atelierul auto pe seară, momentan grija noastră e să o luăm pe Valea Boiului şi să ne regrupăm cu ceilalţi în Câmp-Moţi şi să vedem cum explorăm Platoul Vaşcău.

La ora 12 plecăm efectiv în traseu, adică urmăm drumul de căruţă ce se desprinde în Câmp-Moţi de cel de maşină. Avem şi aici marcaj nou, cruce albastră prin Dosul Poienii, care face legătura peste platou cu Moneasa, pe Valea Lungă. Deşi acesta era planul iniţial, acum nu mai are sens să-l abordăm, ci ne propunem să mergem până la o anumită oră şi apoi să ne întoarcem. Trecem iniţial printr-un pâlc de copaci ce umbresc mormanele de gunoaie rurale de pe Valea Ponorului, apoi priveliştea se deschide, lăsând să se vadă pe dreapta Vârful Feţii şi Tăul Ponorului, în ale cărui ape se oglindeşte un soare puternic. Platoul Vaşcău este o vastă colecţie de doline şi uvale, acum înverzite, dar ascunzând în măruntaie un pat calcaros. Drumul nostru, ce trece prin Şaua Poieni (760 m) adâncită între Vârful Bănişoara (886 m) şi Dealul Ronţarului (918 m), înşiră o bună parte dintre adânciturile carstice, cele mai importante fiind Dolina Boitoş pe dreapta noastră, respectiv Dolina Arînda pe stânga. Aici ajungem cam la două ceasuri şi jumătate de la plecare, după o serie de urcuşuri şi coborâşuri domoale prin depresiunea largă. Este timpul pentru o pauză prelungă, ca şopârlele dezmorţite la soare.

Câţiva dintre noi decidem să mai continuăm o vreme drumul, pe lângă „lanurile” de leurdă de la Noroişte (680 m), însă odată ajunşi în locul numit La Grajduri constatăm că intrăm în pădure şi nu mai vedem mare lucru. Facem deci cale-ntoarsă, pe exact acelaşi traseu, asezonat acum cu căţărări prin copaci uşor nesiguri şi cules de „usturoi sălbatic”. Să fie cam orele 17 când revenim cu toţii la maşini şi luăm în discuţie cum încheiem seara.

Primul şi cel mai important aspect este oglinda mea retrovizoare, nu de alta dar mâine e ceva de condus şi nu mă încântă experienţa dubei pe autostradă. Aşa că Robert, băiat de comitet, se pune pe treabă: amestecă maclavaisul de Poxipol, potriveşte baza oglinzi şi apoi stă. Şi stă, şi stă… vreo zece minute, cu mâna stângă proptită în tavan. Dar să nu credeţi că noi, restul, nu întreprindem nimic constructiv. Eu şi Bacea tragem o ceartă pe tema a ceea ce avem de făcut. Bine, Bacea ar zice ca n-a fost ceartă, ci cel mult o divergenţă de opinii, dar ea n-a învăţat în atâţia ani că eu când mă cert nu urlu şi nu zbier, ci tac şi nu mai comunic. Ideea e că iniţial voiam să campăm chiar aici, pe o terasa înierbată; dar cum ne-am întors devreme, Bacea propune să punem corturile undeva mai încolo, pe drumul de întoarcere, pentru a scăpa de zonele în lucru şi a mai scurta ce avem de mers mâine. Cu asta aş fi de acord, numai că la mine vine „versiunea beta” a ideii, cea în care o dăm lungă până acasă. Şi toţi, în afară de mine şi de Hanna, ar prefera aşa, în timp ce noi două nu vedem sensul de a ne întoarce într-un Bucureşti îmbâcsit şi fără aer când mai avem o zi liberă. Iar argumentul traficului aglomerat când se întoarce toată lumea nu ne convinge. Până la urmă, în timp ce eu aranjez deja rucsacul pentru întors acasă, Bacea încearcă să mă îmbuneze – pare că nu-i place când intru în acea stare când nu-mi mai pasă.

Aşa se face că hotărârea finală e să conducem până în Vaţa de Sus, iar acolo să căutăm loc de dormit prin lunca Pârâului Vaţa. Când începe să amurgească, dăm şi peste un astfel de loc ideal şi începem să ridicăm tabăra. Nu mai avem niciun chef de foc, însă ne strângem în jurul primusurilor, slanei, leurdei şi alcoolului rămas în dotare, pentru o ultimă seară în natură. Peste noapte, e cam rece în corturile amplasate în curentul apei, dar ceea ce ne deranjează cel mai tare sunt dobitocii locali care ne-au descoperit şi trec cu maşinile în viteză, claxonând şi strigând. Tare bine se aplică vorba aia: de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.

Luni, în drumul spre Bucureşti, decidem să ne şi cultivăm puţin înainte de masa de prânz, şi anume să vizităm Cetatea Devei. Construită pe temeliile unei vechi fortificaţii romane pe Dealul Cetăţii (371 m), Castrum Deve, fortăreaţa ce încă se mai înalţă astăzi datează cel mai probabil de la jumătatea secolului al XIII-lea. Rolul său de avanpost împotriva invaziilor tătare se datoreşte poziţiei strategice pe stâncile andezice, acolo unde Mureşul îşi începe defileul prin Apuseni şi Poiana Ruscă. La momentul respectiv, Deva a fost una dintre cele însemnate cetăţi transilvănene, lucru de care-ţi poţi da seama şi astăzi când îi vezi de departe silueta semeaţă. Din păcate însă, asta e tot ce-a mai rămas din ea, căci vizitarea efectivă este dezamăgitoare; mai degrabă te încântă panorama ce se deschide larg de sus decât zidurile aflate într-o nemeritată stare de abandon sau drapelul ce flutură jerpelit.

Tot ce putem spera este ca prânzul să nu ne lase un gust la fel de amar şi iată că avem noroc cu Pizzeria de la Casa, în centrul vechi şi pietonal al Devei. Mâncarea este chiar bună, astfel că alimentăm cu carbohidraţi şi cofeină pentru sutele de kilometri spre casă. Restul drumului se desfăşoară fără evenimente notabile, doar că de la Sibiu eu iau spre Zărneşti, pentru o mică afacere. Altfel, toate bune, chiar dacă am parcurs prea puţin din Codru-Moma, acel masiv renumit pentru iele, strigoi şi vârcolaci. Nu ne-am întâlnit cu acestea, poate şi datorită nopţii sfinte de Înviere, dar de urmele urgiilor naturale cu siguranţă am dat.

Fotografii

Posted in Culturale, Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment

Dirty Shirt & Ansamblul Transilvania, E-an-na, An Theos, Corbu (Quantic, Bucureşti)

Sub numele sugestiv de FolkCore Reloaded, însoţit de un afiş şi mai sugestiv în care costumul popular se asortează cu ţintele şi tatuajele, patru trupe şi multe viori se întrunesc sâmbătă seara în Quantic, club devenit recent printre preferatele concertelor nu foarte mari. E simplu sa înţelegi de ce: sonorizare bună, spaţiu larg propice manifestărilor „metaliste”, mâncare bună.

Descris drept „disco easy hardcore folclorizat”, proiectul muzical pe nume Corbu este într-adevăr o pată de culoare, un cvartet interesant bazat pe clape, bas şi tobe, unde rolul chitarei este preluat de vioară. Din păcate, artiştii au mare ghinion şi tocmai aceasta refuză să coopereze, aşa că totul pare compromis – închipuiţi-vă concertul unei trupe rock în care pică… chitara. Cum însă toate trupele din seara aceasta au măcar o vioară în arsenal, dintr-o dată apar trei pe scenă, împrumutate de colegii mai „mari”. Nu-i ideal, dar măcar cântarea poate începe, mai ales că e destul de scurtă. Suficientă totuşi pentru o mostră simpatică de folclor transpus în haine contemporane, electrice, a căror linie clasică rămâne în flaut, versuri şi… chimir. Pe pagina Corbu-lui scrie că se mişcă disco, gândeşte hardcore şi are rădăcini în folclor. Nimic mai adevărat.

Cu An Theos nu este prima dată când mă întâlnesc şi acum îi pot observa evoluţia, întărită de lansarea între timp a albumului de debut – Chemarea străbunilor. Îmbinarea dintre metal-ul greu, compus din accente death, duel de voci şi refrene melodioase, cu temele folclorice nu este deloc ceva nou, nici măcar în spaţiul românesc cu ale sale teme etno specifice. Însă An Theos reuşeşte să dea o notă autentică acestui folk-metal, extrem de plăcută şi antrenantă. Iar efectul – ditamai horele în public – este cea mai bună reclamă pentru show-ul bucureştenilor. Păstrat pe final, hit-ul Noaptea Sânzienelor descrie extrem de bine întregul concert, ca muzică şi atmosferă.

De E-an-na am auzit cu ocazia premiului la Wacken Metal Battle, dar nu până astăzi n-am ascultat tânăra trupă sibiană. Rămânem în peisajul folk-metal, cu partea sa electrică şi ritmul impulsiv, dar şi cu dulceaţa viorii şi a celor trei tipuri de instrumente de suflat. Pe mine personal mă prinde mai puţin muzica E-an-na, însă cei din jurul meu sunt absorbiţi complet, iar prestaţia este la mare înălţime. Nu degeaba se insistă pentru bis la final. Şi ca o notă amuzantă, oiţa de pe clapă este de mare angajament.

Dacă e să numeşti trupe româneşti cu adevărat originale, Dirty Shirt se află undeva sus pe listă, iar când restrângi căutarea la formaţiile relativ tinere (dacă mai poţi spune asta la două decenii de la înfiinţare) maramureşenii sunt printre fruntaşi. Unici în stilul lor, artiştii din Seini au surprins de-a lungul anilor prin modul în care ştiu să integreze în baza hardcore/industrial o serie de elemente din genuri muzicale atât de diverse – funk, jazz, etno, electro şi clasic. Nu o dată folclorul sau cântecele de pahar au servit drept inspiraţie pentru Dirty Shirt, aşa că nu miră pe nimeni când, alături de rockeri, apar pe o scenă membrii Ansamblului Transilvania pentru un acompaniament şi melanj de excepţie. În aceeaşi notă, compoziţiile metal sunt precedate sau legate prin fragmente „clasice” – Rapsodia română înainte de Ciocârlia, Bun îi vinul ghiughiuliu drept preludiu pentru Dulce-i vinul, Dans ungar ca punte între Dirtylicious şi Mental Csardas, Ciuleandra numai bună pentru Hoţii sau Bărbătească de Maramureş în introducere la Maramu. Toate acestea fac parte dintr-un show extrem de dinamic, de o energie contagioasă şi profesionalism desăvârşit. Se poate să-ţi placă sau să nu-ţi placă Dirty Shirt, dar în ceea ce priveşte prestaţia live chiar nu ai ce reproşa. Concertul este întregit de piese bine cunoscute de public – Moneyocracy, Cobzar, Freak Show, Săracă inima me şi Bad Apples, dar bis-ul propune trei compoziţii noi, despre care ni se spune că până şi titlurile le au provizorii: Harakiri, Paraskiva şi Taraf, o avanpremieră numai bună pentru viitor.

Fotografii

Posted in Concerte | Tagged , , , , , | 1 Comment

Cargo, Revolver (Sala Palatului, Bucureşti)

Trebuie să recunosc că au trecut foarte mulţi ani, cel puţin o decadă, de când am văzut ultima dată Cargo într-un concert. Lipsă de oportunitate dublată de lipsă de interes, nu ştiu exact, cert e că am lăsat deoparte una dintre trupele româneşti cu care am rezonat cel mai bine în adolescenţă, datorită tuşelor sale ceva mai „rele” faţă de formaţiile rock de la momentul respectiv. Iată-mă deci la Sala Palatului cu ocazia aniversării a 33 de ani de existenţă Cargo, timp în care puţine lucruri s-au schimbat – aşa cum voi afla un pic mai târziu.

Până una-alta, am de-a face cu o prezenţă mai puţin obişnuită în deschidere: Revolver. Ceea ce scoate în evidenţă de la început grupul sibian este vârsta membrilor săi, toţi între doisprezece şi cincisprezece ani; iar asta nu-i tot, întrucât ei cântă rock, împreună sau separat, de ceva timp. Deşi la început ridic puţin din sprâncene, trebuie să recunosc repede că puştii sunt demenţiali. Nu muzica în sine mă dă pe spate, deşi să ai deja piese proprii care chiar sună bine nu-i de ici de colo, cât atitudinea pe scenă ca suport al calităţilor instrumental-vocale excelente. Iar aici nu cred că este atât de importantă educaţia muzicală, chiar dacă ajută faptul că tinerii rockeri au studii de chitară sau pian, cât pasiunea pentru ceea ce fac. Excelent preambul, Revolver, la mai multe!

Tocmai din motivele descrise la început, am ceva emoţii la reîntâlnirea cu Cargo. Dacă nu mai sunt eu pe aceeaşi lungime de undă cu trupa ale cărei două-trei albume s-au imprimat adânc în memoria mea? Dacă timişorenii nu mai sunt pe gustul meu sau mai rău? Dacă, dacă… Din fericire, vorba unui tenismen, nu există „dacă” în viaţă şi în curând orice temere este dizolvată: Ziua vrăjitoarelor, Nu pot trăi fără tine şi Anarhia lovesc din plin, cu energia şi plăcerea rock-ului pe care le-am descoperit acum vreo două decenii şi jumătate. Şi da, schimbări au avut loc de-a lungul vremii, unele considerate capitale, iar timpul şi-a lăsat şi el amprenta asupra artiştilor, însă trupa are acelaşi respect pentru muzica sa şi pentru public, acelaşi aplomb, aceeaşi dorinţă de a cânta live. Precum şi capacitatea de a surprinde, căci astfel trebuie să încadrez 1989, piesă pe cât de plină de emoţie şi amintiri dureroase, pe atât de rar cântată live. Iar tot la categoria surprize pun şi noua piesă Cargo, disponibilă pe vinil în format mic, Române, te strig!, semn că timişorenii nu au pus inspiraţia în cui. Aici am un mic amendament: a trecut ceva de la ultima lansare discografică şi cu o piesă nu se face primăvară, deci pe când ceva mai consistent?

Revenim în trecutul din care-i greu să alegi piese cât să nu depăşeşti timpul unui concert, aşa că cele mai sigure sunt hit-urile mai vechi sau mai recente ce ridică din scaune spectatorii: Batacanda, Frunză verde, Ana, Clasa muncitoare, Nu mă lăsa să-mi fie dor, Călare pe motoare sau Bagă-ţi minţile-n cap. Încă o dată îmi exprim nemulţumirea vizavi de Sala Palatului; într-adevăr, e poziţionată excelent, iar acustica este dintre cele mai bune, însă cum să te manifestezi la un concert rock de pe scaun, fără să deranjezi în jurul tău? Mai ales că nu-i uşor să stai cuminte când Adrian „Baciu” Igrișan (voce, chitară), Adrian Bărar (chitară), Alin Achim (bas), Octavian Pilan (tobe) şi Ionuţ Cârjă (clape) desfăşoară mai bine de treizeci de ani de muzică nu tocmai din cea mai liniştită. Lor li se adaugă, pentru un plus de savoare, invitaţii speciali Cristi Rațiu „Acidutzu” (percuţie) şi Ramon Radosav (vioară, acordeon). Iar dacă Aproape de voi sau Ploaia nu fac decât ca lanternele telefoanelor să se leagăne în aer, altfel stă treaba când ai vrea să ţii tempoul cu trupa pe Doi paşi, Spune-mi de ce şi Nu mai am ţigări, mai ales că sunetul este ireproşabil, iar energia muzicienilor contagioasă.

Revendicându-mă oarecum din „garda veche”, pentru mine cele mai faine momente sunt reprezentate de Ielele (la care sincer nu mă aşteptam), emblematica Destin şi, fermecătoare prin simplitatea sa, Erată la bis. De lipsit, lipsesc multe din punctul meu de vedere – Ţepeş, Astăzi şi mâine sau Povestiri din gară, de exemplu. Însă nu le poţi avea pe toate, iar în seara aceasta Cargo a livrat cu mult peste aşteptările mele. Jos pălăria, n-aş fi putut cere mai mult ca prestaţie şi prezentare.

Fotografii

Posted in Concerte | Tagged , , | 1 Comment

Ploaie în luna lui Marte (Nicu Alifantis)

Oarecum de sezon, pe final de infern, când nu mai există aripi, cer sau mansarde… Tânguirea unui flaut şi superba lume poetică a lui Nichita Stănescu, mai frumoasă şi decât oamenii, şi decât ploaia. Reascultând această frântură a folk-ului românesc pe un potop cu adevărat infernal, nu mi-am putut opri gândurile de la altă incursiune în literatura interbelică – „Lorelei” a lui Ionel Teodeoreanu, o poveste de dragoste autentică în tragedia sa. Cred că a fost singura carte care m-a făcut s-o simt visceral, să o simt fizic în timp ce-o citeam şi să mă arunce într-o inexplicabilă tristeţe fără margini pentru multe săptămâni după ce am întors ultima pagină. Cumva, regăsesc faţeta luminoasă a aceleiaşi tristeţi în piesa lui Nicu Alifantis, atât de cunoscută şi totuşi parcă niciodată învechită – Ploaie în luna lui Marte, revenită iar şi iar, precum primăvara, norii, iubirea şi zborul.

Posted in Colţul cu muzică | Tagged , | Leave a comment

To Mega Therion (Therion)

Mare dreptate avea un prieten după concertul de aseară: a scos Christofer Johnsson cu al său Therion de-a lungul anilor şi chestii superbe, şi mult balast. Dar o piesă rămâne acolo, pe locul ei foarte clar stabilit. Şi dacă ar exista un dicţionar video-ilustrat al metal-ului, la capitolul „symphonic” nu cred că s-ar potrivi mai bine altceva decât To Mega Therion. Iar pe scenă este o mostră a idealei îmbinări între profesionalism, pasiune şi dăruire.

Posted in Colţul cu muzică | Tagged | Leave a comment

Therion, Imperial Age, Null Positiv, The Devil (Quantic, Bucureşti)

A trecut ceva vreme de la ultimul concert la care am fost, astfel încât am impresia că în seara aceasta iau o supradoză – nu mai puţin de patru trupe, desfăşurate pe scena destul de generoasă din Quantic. Cu fiecare ocazie în care ajung în clubul acesta îmi dau seama că-mi place tot mai mult – sala de concerte în sine cu o sonorizare mai mult decât decentă, barul-restaurant, terasa, parcarea.

Din Marea Britanie vine o trupă care se doreşte originală prin stil, înfăţişare şi descriere. Numai că degeaba îţi spui „cea mai grea şi mai controversată trupă de heavy metal a tuturor timpurilor”, porţi măşti veneţiene, te păstrezi cât mai anonim şi numeşti ceea ce cânţi „cinematic metal” dacă nu vii şi cu ceva cu adevărat original. Iar The Devil nu o face. Adepţii unui gothic metal atmosferic, în care vocea este înlocuită de fragmente din discursuri politice sau conversaţii conspiraţionale în ton cu proiecţiile de pe fundal, britanicii nu vin cu nimic nou sau memorabil prin compoziţiile lor. Ce-i drept, creează o ambianţă întunecată, difuză şi misterioasă, plăcută auzului, însă aici se opreşte entuziasmul meu, mai ales că după câteva piese redundanţa se face simţită din plin.

Null Positiv schimbă complet registrul, printr-o explozie de energie, sunete şi growl. Iar în mijlocul acestui iureş se remarcă solista Elli Berlin – un munte de femeie cu plămâni de fier şi corzi vocale versatile. Nu pot spune că mă impresionează copiile Arch Enemy, mai ales că dincolo de forţă şi aplomb vocea nemţoaicei nu are cine ştie ce veleităţi artistice în variantă clean; corectă, dar atât. Iar restul, coloana sonoră desfăşurată de trupă, se întinde atât de banal între nu metal şi alternative încât plictiseala ar interveni rapid dacă n-ar fi atmosfera dinamică, aproape brutală, cu care acaparează publicul. Un lucru trebuie să apreciez însă la trupa germană: sinceritatea, modul deschis şi onest cu care interacţionează cu publicul.

Deja am impresia că mă plimb prin întreaga Eurasie când pe scenă apare – bombastic şi un pic teatral datorită ţinutelor – Imperial Age. Nu numai schimbarea de registru este evidentă, ci şi profesionalismul artiştilor. Fără a fi nici ei vreun geniu al originalităţii, ruşii propun un symphonic metal oarecum apropiat de capul de afiş, solid construit, omogen şi foarte plăcut de ascultat. Un mare merit în această direcţie îl are şeful trupei, Alexandr „Aor” Ospiov, tenor cu un timbru remarcabil. Oamenii ştiu să se promoveze, dovada fiind informaţiile detaliate aflate pe pagina lor, să se impună pe scenă şi să comunice cu publicul într-o engleză neaşteptat de bună. Jos pălăria pentru prezentare, în timp ce muzica, departe de a-mi rămâne lipită de creier, este cea mai bună idee ca preambul pentru ceea ce urmează.

Therion a fost şi va rămâne un fenomen, trupă gata să se reinventeze iar şi iar sub bagheta lui Christofer Johnsson în decursul celor trei decenii de existenţă. Exemplul cel mai recent este opera rock numită Beloved Antichrist, album amplu, complex şi deloc uşor de digerat. Ce-i drept, odată transpuse pe scenă şi suprapuse peste jocul „actorilor”, cele cinci compoziţii prezente în seara aceasta prind o altă viaţă, mult mai metal – Theme of the Antichrist, Night Reborn, Temple of New Jerusalem şi My Voyage Carries On sună cu totul altfel, iar Bring Her Home este de departe cea mai reuşită noutate. Symphinic metal ca la carte, predat de unul din iniţiatorii acestui subgen.

Totuşi, e clar că deşi ultimul disc este centrul turneului, publicul aşteaptă în special compoziţiile mai vechi cu care este familiarizat, iar suedezii nu dezamăgesc niciun moment. The Blood of Kingu, Din (cu colaborarea lui Ellie Berlin), Nifelheim, Ginnungagap, Typhon, Cults of the Shadow, Wine of Aluqah, Son of the Staves of Time sau The Invincible demonstrează că Therion a trecut cu brio testul timpului, iar rezultatul este o trupă omogenă, cu sunet zid şi o prezenţă scenică remarcabilă. În ceea ce mă priveşte, prefer momentul melodios descris de Lemuria, în care cele trei voci – Thomas Vikström, rebela sa fiică Linnéa Vikström şi Chiara Malvestiti – se întrepătrund într-un vaiet sensibil şi pătrunzător. Lăsate pentru final, The Rise of Sodom and Gomorrah şi To Mega Therion, reprezintă adevărate imnuri suficiente pentru a demonstra de ce acest concert dintr-un turneu îndelungat este primul cu casa închisă. Nu-i un secret că publicul român îi adoră pe cei de la Therion, iar trupa este recunoscătoare pentru asta nu doar prin revenirile frecvente, ci şi prin atitudinea extrem de caldă. Este totuşi o surpriză să-l vezi pe Johnsson, un personaj de altfel distant şi uşor condescendent, vorbind şi implicându-se atât de tare în comunicarea cu audienţa. Dacă aş avea o pălărie ca a lui, cu siguranţă mi-aş scote-o în faţa lui Therion.

Fotografii

Posted in Concerte | Tagged , , , , | 1 Comment

„Ce mult te-am iubit”

Nu, nu este o declaraţie de dragoste care să-mi aparţină, ci rememorarea unui titlu şi, mai ales, a încărcăturii sale. Acum ceva ani îl descopeream pe Zaharia Stancu, mai întâi prin nuvele, apoi prin acest roman alcătuit asemeni unei poezii în proză. Nu ştiu de ce mă gândesc de o vreme la el şi-mi revine în minte acel pasaj în care Tudor îşi plânge soţia moartă cu vorbele şi gesturile de iubire pe care nu i le-a împărtăşit niciodată în timpul vieţii. Oricât aş recit pasajul de mai jos, nu-mi pot da seama ce e mai sfâşietor pentru bătrân – pierderea celei ce i-a fost alături la bine şi la greu sau pornirea atât de tardivă de a-i vorbi cu dragoste şi de a-i săruta mâinile.

Cât mama a fost vie, niciodată nu l-am auzit pe tata spunându-i cuvinte de dragoste şi niciodată nu l-am văzut mângâind-o. Acum îl aud şoptind:

– Mărio, Mărio, ce mult te-am iubit eu pe tine Mărio! Şi-l văd că-i mângâie obrazul, bărbia, fruntea care înainte era plină de încreţituri şi care acum e netedă ca o frunte de fată mare.

– Dacă ai iubit-o atât de mult pe mama, pentru ce nu i-ai spus-o niciodată? Tata tresaltă. Pare mirat de întrebarea mea…

– Cum era să-i spun şi de ce era să-i spun? Maică-ta ştia c-o iubesc. Şi de vreme ce ştia, de ce era nevoie să i-o mai spun? De altfel nici ea cât a trăit, nu mi-a spus vreun cuvânt de dragoste. Dar după ce rosteşte pentru a nu ştiu câta oară cuvintele acestea, tata se întoarce spre mine.

– Da, tu ai dreptate. Cuvintele acestea ar fi trebuit să i le spun maică-tii pe când trăia. Ar fi făcut-o fericită. Ar fi bucurat-o.

Tata îi mai sărută o dată buzele reci şi vinete, care acum au început a se înnegri, şi-i mai sărută mamei, pentru întâia oară de când o cunoaşte mâinile reci şi vinete. Dar mâinile mamei nu simt că tata le-a sărutat. Au rămas mai departe reci şi nemişcate, îngheţate, moarte. Sărutarea a venit prea târziu… Prea târziu!

Când totul pare de la sine înţeles, mai este loc de afecţiune? Când tragem linie şi ne îngăduim analiza rece a regretelor, sunt mai puternice cele pentru ce am zis şi am făcut sau pentru ce nu am zis şi nu am făcut? Există un Tudor şi-o Mărie în fiecare din noi; măcar de i-am percepe din timp şi ne-am întreba cât să închidem în noi şi cât să lăsăm la iveală.

Uneori este suficient atât de puţin, un strop ce concentrează întreaga natură simţirii noastre. Până nu e prea târziu… prea târziu…

Posted in Culturale | Tagged , | 1 Comment

Decembre (Nicu Alifantis)

Din dragoste în ură şi-napoi, din adolescenţă în bătrâneţe, din suflet chinuit spre suflet chinuit – vai, cât l-am îndrăgit pe Bacovia din prima clipă. Cu simbolismul său atât de muzical, versurile vizuale şi atmosfera înnegurată, era greu să nu-şi regăsească vibraţiile în sufletul meu de când i-am citit primele rânduri. Între timp, cu folk de sezon, „ningă… zăpada ne-ngroape” spune Nicu Alifantis pentru un etern Decembre al angoaselor, depresiei şi disperării albe. Al meu… cumva al tuturor…

Posted in Colţul cu muzică | Tagged , | Leave a comment