Întrucât postările mele rareori apar în ziua pentru care sunt scrise, aici încerc să ţin evidenţa restanţelor de pe la concerte sau din călătorii. Tot aici apar referinţele către rarele aberaţii literare proaspăt incubate.
Staţi pe recepţie.
Noutăţi din Axa timpului
Moonspell, Rotting Christ (Quantic, Bucureşti)
Munţi în vremea toamnelor târzii
Noutăţi din Aberaţii literare
Loneliness
La faţa locului, Qunatic-ul miezului nopţii este mai puţin agitat decât mi-ar plăcea şi, după cum bănuiam, întârzierii iniţiale i se mai adaugă un ceas şi abia atunci Rotting Crist urcă pe scenă. Mă uit în jurul meu şi, în sfârşit, respir uşurată: concertul nu va fi un fiasco, artiştii au chef de muzică, iar publicul tot mai numeros se încălzeşte instant. În ceea ce mă priveşte, grecii nu-mi mai spun demult nimic – e doar o altă trupă de black metal melodios care după o vreme cade în monotonie, iar The Heretics m-a lăsat din start rece drept album slab cum rar am mai ascultat; aşa că după trei piese mă retrag în bar şi aştept la o şuetă urcarea pe scenă a capului de afiş.
Ştiu deja că, faţă de show-ul de la Posada, Moonspell nu are cum să vină cu prea multe schimbări întrucât e vorba de acelaşi turneu de promovare a albumului 1755. Un felinar în mâna lui Ribeiro ce anunţă calamitatea cutremurului, un setlist asemănător şi aceeaşi energie a gothic metal-ului portughez declanşată într-un spaţiu mai intim. Em Nome do Medo, 1755 şi In Tremor Dei dau startul unei seri care a şi uitat toate probleme de organizare – sunt numai Moonspell, publicul şi o atmosferă superbă în clubul bucureştean. Moştenirea mai dură sau mai melodioasă se reflectă pe rând în Opium, Awake, Night Eternal, Breathe (Until We Are No More), Everythig Invaded şi Mephisto, iar de pe recentul disc revin Evento şi Todos Os Santos – cu tot cu recuzita teatrală şi jocul de scenă ce însoţesc rememorarea marelui cutremur. Vampiria şi Alma Mater nu puteau să lipsească, cu tot cu coarne şi mantii de catifea, însă ceea ce mă bucură nespus este prezenţa unei piese pe care n-am mai auzit-o demult, preluată din folclor şi transformată într-un prin primele „hit-uri” ale portughezilor: Ataegina. Spre final de concert, se simte oboseala artiştilor care peste nu multe ore vor lua-o de la capăt, însă Ribeiro, Pereira, Paixão, Amorim şi Gaspar dezlănţuie o ultimă desfăşurare de forţe dedicată „vârcolacilor şi vrăjitoarelor” care i-au susţinut indiferent de oră – Full Moon Madness. Când portugezii pun punct, nu apare niciun semn de mirare pentru faptul că toate biletele s-au vândut la scurt timp după anunţarea concertului.
Aruncând încă un ochi pe setlist, constat că acesta a fost împărţit aproape egal între ultimul album şi două discuri definitorii pentru evoluţia Moonspell, Irreligious şi Wolfheart, pierdute parcă în negura vremurilor. Trupa va scoate la anul album nou, a cărui direcţie e un secret bine păstrat – să fie cele de mai sus un indiciu?
Acum îi urc firele ascunse de frunze printr-un anotimp amorf, cu aerul în agonie şi pământul amorţit în aşteptare. Jos, negura îmbracă pădurea; nu-s chiar ceţuri, dar aburul se insinuează şi ascunde cerul mai sus de arbori. Nici măcar speranţa nu s-ar ghici zărită pe după trunchiurile taciturne. Mai sus de codru, cromatica se schimba şi îşi caută sclipirea în pâlcurile de brazi; fagii şi-au pierdut demult coroana şi vegetează în comă violetă, zadele au faţă palidă de mort, iar ciulinii se veştejesc într-un bej impersonal. Norii coboară dinspre înălţimi şi se unesc cu cei ce urca pe văi, aşa încât să încadreze tabloul sfârşitului perfect: natura moare sub păcatul omului, iar renaşterea ei din zicerile bătrânilor nu-i decât alt ciclu din spirala pierzaniei.
Cărarea se înalţă dintre stane şi obârşii de izvor, căutând crestele. Aici haina sumbra a toamnei târzii lasă petice de nădejde prin care se strecoară stânci poleite de soare şi frânturi de albastru. Depărtările se deschid şi privirea caută infinitul izbăvitor, dar chiar de l-ar vedea nici n-ar şti să şi-l apropie. Clipele de limpezime sunt scurte, rare şi dispar ca şi cum n-ar exista aceste fragile pulsaţii ale vieţii încăpăţânate sub mantia adormirii. Aşa efemere, vai, cât sunt de frumoase şi câtă speranţă pot sădi în sufletul abrutizat…
Lumina începe să pălească în prologul amurgului, negurile dau buluc, albastrul se diluează în straturi lăptoase, puţinele pasteluri rămase se contopesc în monocrom. Potecile şerpuiesc la vale, pe sub raze filtrate oblic de norii tot mai joşi, care apasă cu greutatea lor lumea, lumina, aerul. Rămân în spate amintirile fragmentelor de stâncă profilata pe cer; iată în faţă perdeaua dezgolita a pădurii, unde ramurile se înălţă noduroase spre boltă ca nişte braţe strâmbe. Cărarea se pierde din nou în cimitirul frunzelor pe jumătate uscate, dar linia ei nu poate avea decât o singură direcţie. Ajunsă sub creste, mai priveşte o dată în faţă înserarea devenita dintr-o dată senină, ca şi cum dincolo de ea s-ar afla promisiunea unui răspuns. Însă e numai o iluzie, risipită în noaptea ce cade.
Toamna în ultimele sale zile zugrăveşte munţii cum niciun alt pictor n-ar putea. Acum se zăreşte cel mai bine moartea, aproape palpabil – ai zice că trebuie doar să întinzi mâna pentru a-i ostoi fruntea rece, de ceară. Umbletul pe poteci se aseamănă unui periplu prin gradina morţii şi la fiecare pas un pic din ea se prinde de propria-m piele. Seninul, înălţimile, albastrul bolţii şi mirajul depărtărilor nu fac decât să-mi înşele simţurile şi să nu văd decât tardiv peticele sfârşitului atârnate de mine. Aşa se petrec mereu toamnele târzii, agonii ale existenţei.
Pentru sâmbătă ne propunem două trasee pe care Claudiu deja le-a mai parcurs acum un an, nu cele mai grele, dar nici dintre cele mai uşoare. Suntem cam obosiţi după o noapte scurtă şi un drum lung prin ceaţă, aşa că vrem să terminăm pe lumină, chiar dacă suntem gata echipaţi abia în jurul prânzului. Soarele străluceşte şi se anunţă o ultimă zi la ora de vară cu adevărat călduroasă. Pornim în amonte printre pereţii de calcar ai Cheilor Galbenului, lăsăm maşina în parcarea de la Vila Nico şi urcăm spre intrarea de la Peştera Muierilor (700 m). Cărarea continuă spre stânga, pe la baza pereţilor, ducând la nenumăratele trasee de căţărat din zonă. Noi însă ne oprim repede, căci vedem intrarea în trei rute de via ferrata: Creasta Peşterii, Marea Crăpătură, Spirala Muierilor sau Spirala Mare (cotaţie D); cea din urmă este opţiunea noastră şi ne desprindem pe ea prima la stânga.
Deşi Claudiu m-a avertizat, sunt imediat frapată de genul de amenajare aleasă de cei din asociaţia „White Wolf”: cablu subţire (şi cel de aici este de fapt un pic mai gros ca restul), asigurări rare şi, cel mai rău, cablul este extrem de lax. Multă lume ar fi de acord că ferratele italieneşti pot fi luate drept etalon, iar cele de aici sunt… exact cum n-ar trebui. Din fericire, Spirala Mare nu are mulţi paşi dificili: începe cu un traverseu uşor datorită multitudinii de prize, apoi urcarea într-un prim horn este verticală, dar are şi ea multe prize în calcarul sănătos şi aderent; aici este şi ieşirea din Traseul Băieţilor, destinat căţărării. Hornul în sine nu pune probleme, iar la capăt dăm de un bun post de observaţie asupra cheilor. Urmează un pasaj relativ expus pe faţa muntelui, fără dificultăţi notabile, încă un horn şi încă o platformă de belvedere, marcată printr-o „poliţă” de stâncă deasupra hăului. În strunga descrisă de colţul bont şi perete, apare din direcţia opusă Spirala Medie, ce are partea finală comună cu traseul nostru. De pe respectiva poliţă continuă urcarea printr-un pas mare peste strungă, pas ce te depune direct pe peretele vertical de sub Creasta Sfinxului. Urmează cel mai solicitant pasaj al traseului din cauza expunerii totale, paşilor întinşi şi lipsa prizelor. Picioarele urcă preponderent pe scoabe, iar mâinile sunt aproape permanent pe cablul lălâu, inelele de prindere a scoabelor şi câteva mânere metalice. Heirupul este însă scurt şi la final te poţi relaxa pe o platformă însorită.
De acum greul s-a terminat, căci din câteva mişcări ascendente dăm roată ţancului şi ieşim pe vârful său numit Sfinxul (800 m) după aproximativ 400 de metri de cablu şi un ceas de tras de el. Aici ne întâmpină un grup numeros, venit pentru o experienţă aparte: după ascensiunea pe o ferrata ceva mai uşoară, aici e aşteptat de hamacele albastre întinse deasupra hăului, între doi colţi de stâncă. După ce fotografiem împrejurimile atât de pitoreşti în straie de toamnă, trecem şi noi pe Puntea Indiană: cablurile de acces spre hamace, suspendare în trei sârme pe care n-aş ţine s-o repet; apoi alegem să coborâm pe varianta rapidă de retragere: Marea Crăpătură (via ferrata cotată B). Cei care doresc un traseu turistic, există şi această opţiune – finalul unei lungi poteci marcate cu triunghi albastru şi vine de la Rânca. Imediat sub Sfinx dăm de un buştean transversal care barează trecerea pe sub hamace şi marchează ieşirea din altă ferrata, Săritoarea Ursului. Coborârea noastră e abruptă şi o facem repede cu ajutorul cablului, iar în jumătate de oră suntem la maşină, unde luăm pauza de prânz.
După ce mâncăm, trecem râul şi ne căutăm de lucru printre Peretele Radului şi Peretele Cornăţele (600 m). Aici o cruce albastră şi un punct albastru apar ca trasee turistice „sportive”, care probabil duc în poteca de „creastă” a cheilor, sub Vârful Santinela. Noi le însoţim vrând-nevrând, căci pe aceeaşi linie merge şi cablul pentru cele două via ferrata din zonă: Lorelei şi Pantera Roz (cotaţie C). Urcăm abrupt pe vâlcelul dintre cei doi pereţi, apoi urmăm prima deviaţie la stânga, adică Pantera. După câteva brâne uşoare şi pitoreşti, ajungem la o succesiune de trei grote pe care le trecem făcându-ne tot mai mici: pe prima aplecaţi, pe a doua în patru labe, pe a treia târâş de-a dreptul. Nimic dificil aici, doar un pic „umilitor”; în plus, dacă n-ai vânătăi în genunchi la final de zi înseamnă că n-ai fost la stâncă. Ceva mai sus de la ieşirea din ultima grotă apare singurul pasaj dificil al traseului, o căţărare verticală unde picioarele merg la aderenţă; nu-s decât două segmente de cablu, însă trag cu toată puterea de ele în timp ce simt cum burta acestuia mă aruncă în afară. Blestem încă o dată cablul lax, mai ales că tot într-o astfel de burtă mi se agaţă lonjele din kit, dar ajung în partea superioară. De aici avem un traverseu spre dreapta care, deşi expus, este mult mai uşor decât la prima vedere, după care ultimii paşi ne duc la finalul traseului, pe un ţanc (950 m) în plin soare. Am avut de parcurs cu totul 500 de metri de cablu, ceea ce ne-a luat un ceas. Observ că „topul” este marcat la toate aceste via ferrata cu două puncte „gemene”, roşu şi albastru, ca şi săgeţile care ne direcţionează spre retrageri.
După această a două experienţă a zilei constat încă o dată cât de prost este cablul: subţire, rar asigurat şi – în primul rând – atât de lax încât chiar te poate pune în pericol, fie prin scoaterea din traseu când te ţii de el, fie prin ceva şi mai banal cum e agăţarea lonjelor în „burtă” sau influenţarea partenerului aflat pe cu totul alt segment. Mă uit la Claudiu şi, cu mirare în voce, îl întreb: tu de ce ai fost de acord să revii, ştiind toate acestea?
Ne odihnim puţin în timp ce sorbim din ochi peisajul: sub noi, Râul Galben ne duce privirea în amonte spre Parâng, cu Vârful Păpuşa clar conturat pe cerul senin; dedesubt, se întind plaiuri şi păduri de foioase care încă păstrează o frunză atât de frumos colorată. Urmând crestuliţa, dăm în curând de punctul roşu ce marchează poteca numită „Belvedere” pe Plaiul Sohodol, cel care separă Cheile Galbenului de Cheile Olteţului. De acum urcăm pe deasupra Peretelui Mieruşa, adeseori printr-un crâng des, unde boscheţii încâlciţi sunt gazde numai bune pentru cârdurile de mistreţi. Ajungem într-o şa largă în Plaiul Băii, undeva sub Vârful Piscul Lupului, de unde o coborâre abruptă spre stânga, transformată apoi în drum forestier, ne aduce înapoi jos, în apropierea cheilor. Mai avem de mers o vreme pe sub pereţi şi pe lângă o veche carieră de calcar, pentru ca apoi să traversăm râul şi să punem punct. Interesant la Pantera Roz este că retragerea durează mai mult decât ferrata, căci am avut nevoie de un ceas şi jumătate pentru a reveni; e drept, cu multe pauze de fotografii. Încheiem ziua în soarele blând al apusului, pe mica terasă a pensiunii. La noapte vom dormi mai mult, căci se trece la ora de iarnă, dar trebuie să ţinem cont de asta când planificăm timpul traseelor de mâine.
Traseul nostru continuă câteva segmente pe creastă, ne regrupăm lângă primul copăcel de unde Claudiu pleacă însoţit de o semicoardă pe ham (pentru mine), câteva bucle echipate cu care să păstreze direcţia semicorzii şi un nod prusik înfăşurat pe cablu (pentru el). Porneşte prinzând prusikul pe cablul căruia oricum nu-i dă drumul pentru căţărare „pură”, dar care-l scoate din traseul în mare stil. Numai el ştie cum trage de cablu şi împinge în picioare, pentru ca la primul piton să se agaţe într-un anou să-şi tragă suflul. De la următorul segment lucrurile merg ceva mai uşor, cel puţin aşa mi se strigă de după colţ. Aştept apoi semnalul că a terminat porţiunea grea, că a pus filajul şi e gata să mă ia; mi-ar plăcea să avem staţii, căci greu ne auzim cu zgomotul continuu al maşinilor. Fiind acum legată în coardă, am libertatea să nu folosesc cablul şi să caut prizele, ceea ce face ca urcuşul să se lege frumos; îmi dau seama însă cum ar fi doar cu kit-ul pe cablu şi nu-i o imagine plăcută. După ce înconjor stânca din faţa mea, mai am de urcat câteva segmente verticale până unde mă filează Claudiu – de fapt finalul traseului (850 m). Am parcurs cu totul 250 metri de ferrata în aproape doua ore; clar, azi mergem în alt registru faţă de ieri. Săgeţile ne indică poteca de retragere, momentan ascendentă printr-un pâlc de pini. În scurt timp dăm de triunghiul albastru despre care spuneam ieri că vine de la Rânca şi începem coborârea rapidă pe el până la intrarea în peşteră şi, mai jos, la maşină. Nu cred că ne ia mai mult de un sfert de oră până la pauza de prânz.
După ce mâncăm ceva, pornim pe aceeaşi potecă de dimineaţă şi ne oprim la scurt timp după intrarea în pădure (620 m), lângă Laura (cotaţie E) – cel mai greu traseu al zonei, despre care am găsit extrem de puţine informaţii şi pe care am vrea amândoi să-l parcurgem, dar avem ceva îndoieli că suntem în stare. Un singur fragment de pe GeoCaching ne foloseşte cu adevărat: sfatul de a lua papucii de căţărat; asta pe lângă coarda clasică, anouri şi bucle. Laura, straşnică muiere, te ia tare de la început: intrarea în traseu se face printr-un traverseu ascendent spre dreapta unde, aţi ghicit, cablul larg te scoate mult în afară. Deşi dificilă, nu aceasta este cea mai grea porţiune a traseului, aşa că aş dori s-o fac eu. Urc cu coarda după mine, reuşesc să trec primul segment şi să asigur, însă la pornirea spre următorul piton îmi dă cu virgulă, mai ales că la picioare prind o stâncă prăfoasă. Mă chinui, mă agit, mă forţez, mă lupt cu cablul dar nici nu-mi vine să-i dau drumul; până la urmă, îl rog pe Claudiu să mă coboare şi să treacă el. Revin cu picioarele pe pământ la propriu şi la figurat, îl pun în filaj şi-l văd cum dispare după colţ, într-un efort susţinut şi continuu, plus ceva bombăneli la adresa cablului. Ajuns într-un loc sigur, mă filează şi plec şi eu; îmi dau seama că a fost bună ideea de a-l lăsa pe el, pentru că pasajul unde m-am oprit îl trec cu greu chiar şi acum, iar cheia pe care-o fac între braţul stâng şi cablu îmi lasă nişte vânătăi sinistre. După zona de căţărare, urmează un tăpşan înierbat la capătul căruia câţiva pomişori marchează începerea zonei cu adevărat dificile – verticală, uşor oblică spre dreapta şi fără posibilităţi de odihnă. Aici s-ar afla şi o variantă de retragere spre Amfiteatrul Zmeilor, probabil sub grota de jos, dar eu nu o văd.
Ne odihnim puţin la copaci, apoi Claudiu porneşte în filaj, cu mai multe bucle echipate; urcă lent, căci efortul cere odihnă la fiecare piton unde pune vreo buclă sau măcar se agaţă cu anoul. Totuşi, constată bucuros că-i o ferrata mai „cinstită” decât Amfiteatrul şi n-are nevoie de prusik. Cu chiu cu vai, termină pasajele verticale şi găseşte un loc de unde să mă fileze. Încep şi eu şi-mi dau seama în curând cât de dificil îmi este cu toate că sunt în manşă. Orientarea peretelui şi penuria de prize mă fac adesea să mă trag „ca animalul” de cablu, fără nicio fineţe; în jos nici nu mă uit, nu-i constructiv. Două sunt zonele care mi se par cele mai grele: intrarea în micul horn de pe parcurs şi încă un segment un pic deasupra lui. În horn efectiv lucrurile stau mai bine, căci intru cu totul şi pot da drumul la cablu pentru a căuta prize. După a doua zonă ţeapănă mă opresc lângă un copac apărut parcă de nicăieri şi-mi trag sufletul; în buturuga aflată un pic mai sus găsesc şi cutiuţa celor de la GeoCaching. Deja Claudiu mă scoate din filaj pentru a putea pleca mai sus, iar eu consider că pe ultima parte pot urca neasigurată. În mod clar, deşi este tot expusă, panta a mai scăzut, iar prizele se găsesc din belşug, aşa că pot urca până la bolovanul ce indică finalul traseului (770 m). Ne-a luat o oră şi jumătate să parcurgem cei 180 de metri de via ferrata (sau via alpinism?), fără tentativa mea eşuată de la început. Pauza este scurtă, căci ne apropiem de finalul zilei, aşa că ne orientăm pe poteca ce o ia la vale; ne dăm seama repede că este aceeaşi care vine din Grota Corbului, observată ieri, şi o urmăm cum coboară repede spre baza traseelor de căţărat. Trece pe lângă toate sectoarele din zonă, vedem şi intrările în traseele de via ferrata Săritoarea Ursului, Spirala Medie şi Spirala Mică, pentru ca apoi să ajungă la cel cu care am început ieri şi Peştera Muierii. Deci, dacă cineva vrea doar să ajungă la peştera din Amfiteatrul Zmeilor, este suficient să urmeze această cărare. Pe noi ne scoate la maşină după jumătate de ceas în care am inspectat şi falezele de cocoţ, apoi ne retragem obosiţi la pensiune.
Acum o concluzie după cele patru trasee de via ferrata, unde am ajuns să folosim nişte chestii pe care nu m-aş fi gândit niciodată să le aduc pentru aşa ceva: coardă, bucle echipate, papuci de escaladă, nod prusik, anouri şi scăriţă. Eu înţeleg că amenajatorii au dorit să păstreze un caracter, cum zic ei, de căţărare şi sunt de acord cu limitarea prizelor artificiale – scoabe, mânere, etc.; despre „natural” însă nu poate fi vorba atâta timp cât pui cablu, aşa că să nu ne ascundem în spatele acestui termen. Dar orice studiere a ferratelor clasice italieneşti arată trei lucruri de bază: cablul este gros (între 12 şi 16 mm, nicidecum 8-10 mm), asigurat des în zonele foarte expuse (uneori la fiecare metru) şi, cel mai importat, perfect fix, bine strâns în menghina piroanelor. Astfel ai astfel o prindere mult mai bună în palme, în caz de cădere chiar să te opreşti în timp util, iar atunci când tragi de el rămâi pe linia traseului. Mai mult, lonjele nu ţi se agaţă de buclele formate de un cablu larg; există chiar nişte „ciuperci” din cauciuc puse peste piroanele traseelor mai noi pentru a evita agăţarea carabinierelor în şuruburi. Şi, alt aspect, cablul fiind fix, când cineva trage de un segment nu-i influenţează cu nimic pe cei de pe alte segmente. Ca exemplu, Club Schi 18 este una dintre cele mai dificile ferrate din Dolomiţi: expus, vertical, uneori surplombat; la mine a implicat cu trei ore de tracţiuni, momente de „Doamne, să nu mă lase braţele” şi febră musculară după o săptămână de ferrata. Cu toate astea, niciun moment nu m-am simţit în nesiguranţă.
Cred că cei de la „White Wolf” au încurcat aici publicul ţintă. Traseele de via ferrata nu li se adresează căţărătorilor experimentaţi; aceştia au alte plăceri, se caţără pe altceva şi nu-i interesează cablurile. Un alpinist care se caţără cap pe un traseu de tipul Laura este un om capabil care nu va veni să facă via ferrata Laura. Publicul pentru via ferrata este turistul fără teamă de înălţime şi cu o condiţie fizică de la medie la bună, care a mai ajuns pe creste stâncoase şi doreşte ceva mai mult decât poteca marcată şi bine bătută, fără a se pune vreun moment în pericol. Întâmplător, Claudiu se caţără decent şi, de bine de rău, am mai dat şi eu pe la escaladă, dar acestea n-ar trebui să intre obligatoriu în fişa postului unui aspirant la via ferrata, fie ea şi dificilă. Ţinând cont de ce am folosit pentru Amfiteatru şi Laura, ce-i aici cred că se descrie mai bine prin termenul de „via alpinism”. Şi nici nu-s sigură că acest termen există… Păcat, căci conceperea traseelor este excelentă, linia lor fiind extrem de frumoasă şi diversă – pasaje verticale, traversee, parcurgeri de grote, mici creste; ca să nu mai vorbesc de peisaj. Însă realizarea tehnică m-a convins că nu vreau să revin în Cheile Galbenului decât pentru cocoţ.
Peisajul, în ciuda câmpului vizual îngust, este deosebit: apa cu tentă albastră, roca albă, lumina aurie reflectată de frunzele dinapoia noastră, muşchiul verde. Nu o dată am impresia că sunt în interiorul unui enorm schelet. Şi continuăm să înaintăm, să vedem ce e şi după următorul colţ, şi după următoarea curbă. Iată cum luăm la pas cheile pe fir abia dându-ne seama de asta şi constatăm că ne încântă această „premieră”, chiar dacă apa devine mai adâncă, iar eu simt că-i mai singur să scot pantalonii. Depăşim mici bazine, urcăm bolovani ajutători, ne căţărăm cu multă grijă pe malul stâncos pentru a depăşi un bazin adânc şi luăm la verificat buşteni instabili înşiraţi pe albie. După un astfel de arbore doborât, observăm cum apa vine cu furie din peretele din dreapta noastră, dar în faţă – pe chei – nici strop nu mai este. Totul e sec de acum înainte. Ne putem încălţa şi încălzi picioarele!
Continuăm un urcuş lejer prin peisajul de natură abandonată, unde calcarul luceşte de albeaţă, cu margini netezite de viiturile primăverilor şi ogaşe bine adâncite în osatura albiei. Trecem prin portalul format de un enorm bloc de piatră prăbuşit şi vedem în faţa noastră adevăratul obstacol de până aici: o ditamai săritoarea pe care ne dăm seamă că nu suntem în stare s-o urcăm. Nu există pitoane, noi nu avem mobile, iar pereţii sunt netezi şi neprimitori. E clar, trebuie să ne întoarcem. Totuşi, zic să arunc o privire mai de-aproape, poate există vreo variantă pe sub bolovanii ce formează săritoarea. Observ în dreapta cum se adânceşte o surplombă şi când mă uit mai bine văd o geană de lumină mult deasupra. Cercetez spaţiul şi sunt deja convinsă că cel puţin o persoană mică poate trece, fără rucsac; singura problemă ar fi stabilitatea bolovanilor, căci niciunul din noi nu-i sigur că întreaga şandrama va sta pe ţeapănă pe loc şi n-ar lua-o la vale. Îmi fac curaj, las rucsacul şi mă bag printre stânci, pe principiul că eu sunt aia mai mică şi mai uşoară, aşa că pot cerceta mai bine bolovanii. La o primă vedere par de încredere, bine înţepeniţi în săritoare, aşa că încep să urc. Pe primul prag mai zdravăn mă opresc să preiau, cu ajutorul unui anou, cei doi rucsaci, apoi îi dau în sus către următorul ca astfel să-i fac loc lui Claudiu să urce şi el. Nu-i loc de doi aici. Trag rucsacii pe al doilea prag, unde ies printr-o gaură foarte strâmtă, apoi îl aştept pe Claudiu în caz că nu pot urca ultimul pasaj, acum deja mai sus de jumătatea săritorii şi din nou afară. Totuşi, într-un simulacru de ramonaj, reuşesc să sui bolovanul rămas, iar ultimul prag este de fapt capătul de sus al săritorii. Claudiu urcă şi el şi constată că acesta este locul unde, din stânga, vine poteca pe care am fi ocolit toată această zonă. Zău că-mi pare bine că n-am făcut-o!
De acum valea se lărgeşte, dar devine tot mai des presărată cu blocuri gigant de calcar ce s-au prăvălit în albie. Pe cele mai multe le ocolim sau trecem pe sub streşinile formate, rareori avem de urcat câte unul şi o facem cu uşurinţă datorită prizelor bune şi a rocii extrem de aderente. Avem în faţă permanent peretele abrupt al Clăii Strâmbe, pe sub care se strecoară Brâna Caprelor – traseul marcat pe care dorim să ne întoarcem. După ce lăsăm în urmă un grohotiş însemnat, constatăm că escaladarea blocurilor de piatră devine tot mai solicitantă şi, cu ceva dubii iniţiale, Claudiu îşi dă seama că aici este locul de părăsire a cheilor în partea lor finală, mai ales că putem vedea marcajul la o aruncătură de băţ. Eu insist însă pentru menţinerea firului cât om mai putea, mai ales că avem această ieşire „pe cauţiune” oricând la îndemână. Continuăm deci să urcăm pe, printre şi pe sub stânci, alegem variante (uneori diferite) şi suntem încântaţi de ceea ce ne oferă stânca. De multe ori pare că ni se înfundă doar pentru a descoperi treceri nebănuite. La un moment dat în dreapta apare o mare arcadă, enormii bolovani urcă spre ea şi, aflându-ne la bază, suntem convinşi că nu vom putea trece; pe măsură ce urcăm ne dăm seama că avem de-a face cu un nou portal şi, pentru a ajunge la el, nu avem de căţărat nicio săritoare.
Încep să se ivească mici căuşe cu apă, se aude şi un susur, aşa că anticipăm reîntâlnirea cu Cheia. În scurt timp dăm de prima cascadă, a cărei apă dispare sub pământ pentru a reapărea, hăt, jos, departe; facem câţiva paşi şi iat-o şi pe a doua, mult mai înaltă, încât o putem studia pe dedesubt. Ţinând cont de urmele de pe nisip, coboară mulţi de pe potecă să o admire pe aceasta. Cu o căţărare neinspirată pe deasupra cascadei (în loc să alegem ocolirea din stânga), continuăm pe fir, unde mai dăm de câteva căderi de apă. Un singur moment mi se pare mai dificil: când firul este din nou blocat de bolovani uriaşi, găsim ca loc de trecere treptele de pe faţa din dreapta; căţărarea e un pic expusă, iar prizele nu-s toate clare din cauza muşchilor crescuţi, mai ales când linia traversează spre stânga. Dar depăşim fără mari probleme pasajul şi, în curând, doi arbori doborâţi aproape paralel peste apă ne semnalează ieşirea din cheile acestea spectaculoase. La final de chei, părerea mea este că ele sunt mult mai grele în partea inferioară – apa şi săritoarea care, dacă am fi găsit-o colmatată, n-am fi putut-o escalada; mai degrabă acea porţiune ar putea da gradul 2A decât partea superioară, unde problemele ar apărea doar în cazul în care n-ar fi valea secata – dar atunci nu ştiu daca s-ar mai parcurge altfel decât de sus în jos, în stil canyoning. Ne-am putea opri aici şi începe drumul de întoarcere, dar hotărâm să bem berea cărată în desagă într-un loc mai comod. Continuăm astfel pe sub Culmea Strogşoarelor până la Cabana Cheia (910 m), unde ajungem la ora 16.
Pauza cu Vârful Strogşoare (1270 m) în faţă, încă luminat de soare, este scurtă – de-o bere poştită în doi şi ceva de ronţăit. Apoi ne strângem în grabă bagajele, conştienţi de ziua scurtată, şi pornim pe traseul marcat cu triunghi albastru. Acesta ne duce pe sub peretele Călii Strâmbe cât să vedem de sus locul prin care am ieşit din chei, face câteva curbe prin pădurea presărată cu lapiezuri din calcar, apoi se transformă în aşa numita Brâna Caprelor. Iese dintre copaci, traversează câteva zone cu grohotiş mare şi începe să urce susţinut pe un grohotiş mărunt şi solicitant, pentru a se sui printr-un viraj la stânga undeva deasupra Turnului din Chei. În tot acest timp, dacă privim în jos, putem observa firul pe care am urcat mai devreme şi amalgamul de bolovani lăsat în urmă. În punctul unde se opreşte urcuşul, o mică platformă oferă perspectivă asupra stâncăriilor din jur; de aici, poteca chiar capătă aspect de brână îngustă ce urmează foarte expus curba de nivel (1100 m). Cărarea se strecoară pe deasupra hăului cheilor şi nu o dată simţi nevoia să pipăi arborii pentru un pic de echilibru, în timp ce privirile admiră depărtările unde se conturează Narăţul şi Cozia. De altfel, în vreo doi copaci găsim pitoane pentru amenajarea de balustrade; în fine, înţelegi repede de ce este un traseu închis iarna. Ceva mai departe, poteca trece pe sub Peretele Pintenilor, apoi intră în Pădurea Valea Cheii (arie protejată) şi începe să coboare tot mai accentuat până ajungem într-un vechi drum forestier. Urmându-l spre dreapta dăm de Cantonul Silvic Codric (690 m), apoi de drumul principal. Câţiva paşi în amonte şi suntem în sfârşit la maşină, la ora 17:30, odată cu ultimele gene de lumină; chiar suntem surprinşi că nu apucăm să scoatem frontalele.
Presupun că nu-s singurul om care află cum e să ţii morţiş să mergi la un maraton montan anume doar pentru că ţi-e tare drag locul, deşi nu te-ai antrenat tot anul nici cât să acumulezi dublul distanţei. Şi nici primul care-şi dă seama la prima coborâre ţeapănă că încălţările din dotare au rămas cam mici – deh, o dată cu bătrâneţea se lasă ligamentele, labele „cresc” şi runnerii strâng de simţi că pică unghiile. Eu am reuşit să le combin la Hercules, dar tot ador cursa aceea. Consecinţa e că promit solemn ca la iarnă să reiau antrenamentele sistematice.
Cât despre papuci (La Sportiva Helios, prima generaţie, luaţi cu două’jde de euro acum mulţi ani de pe net) – i-am spălat, parfumat şi degradat la biciclit, condus şi plimbat; dar dacă mai prind unii la fel, cu juma’ de număr mai mari şi chilipir asemănător, ai mei sunt. Zău că mi-au plăcut maxim botoşii ăştia coloraţi ca de un artist oligofren, uşori şi aderenţi, cu care m-am simţit în siguranţă pe orice tip de teren, în ciuda aspectului copilăresc. Chiar am auzit un dialog între două gagici, când una i-a arătat celeilalte că avem acelaşi model; şi a adăugat: am văzut că unii îi folosesc chiar la alergare… Habar n-are ea câte sute de kilometri au adunat coloraţii ăştia de jucărie. În fine, urma oricum să fie ultima lor cursă, căci le-am distrus talpa, iar „crampoanele” au devenit dinte-gaură-lipsă-pauză. Însă nu mă aşteptam să-şi ia tributul în unghii şi sudălmi, adunate între Şaua Ciumerna şi Bogâltin.
Bun, deci iată-mă trăgând de mine la ultimul punct de revitalizare şi control – bisericuţa de la Dobraia; cred că aici e toată şmecheria, biserica ceea îmi aduce mai aproape vorbele Domnului care-mi atrag atenţia că tare toantă trebuie să fiu de n-am scos până acum branţurile. Inginer în timpul liber. Fac deci loc în papuci măcar pentru coborârea finală, prezint numărul la control şi încep să-i dau la vale – hmmm, parcă e altă viaţă. Şi, cum bobinez eu în jos, ajung în spatele a doi bărbaţi, tovarăşi de drum, care analizează situaţia pe baza tabelului de la punctul de control.
– Eram la numărul o sută unu pe listă, zice primul. Cândva, înainte de accidentare, terminam în primii zece. Dar dacă reuşesc totuşi să-l mai depăşesc pe unul, ajung şi eu în primii o sută.
Eu mă simt bine fără branţuri, îmi amintesc ce faină e coborârea spre Dumbrava şi ce înseamnă să alergi de-a binelea la vale, fără frână şi lăsând gravitaţia să-şi facă treaba – adică să suplinească lipsa de antrenament. Nu chiar rachetă, dar dau drumul la craci şi trec repejor, pe tăcute, pe lângă cei doi. Al doilea constată sec către primul:
– O sută doi.
Trecem în urcare de Adăpătoarea Caprelor spre Refugiul Speranţelor, dar nu ajungem la structura metalică atunci când facem dreapta pentru a da în Brâul de Mijloc. Acesta urcă uşor până în Şaua Scării de Fier, acolo unde ajungem în jurul orelor 11:30 şi facem o scurtă pauză, în timp ce privirea noastră îmbracă silueta tăiată în stâncă a Padinii lui Călineţ. De aici brâul nu are de ales şi trebuie să coboare în albia padinii, lucru pe care-l face cu ajutorul Scării de Fier (1650 m) – succesiune de scoabe metalice şi un lanţ de care te ajuţi pentru a ateriza pe un prag pământos. Încă nu suntem în talvegul de care ne mai desparte o coborâre destul de abruptă printr-un horn problematic. Claudiu pune coarda pentru siguranţă, dar în timp ce efectuăm aceste proceduri un grup ce vine din sensul opus al brâului ne informează că există şi varianta unei poteci, prin dreapta, ce se lasă în vale prin iarbă şi jnepeni. Prea târziu, dar voi reţine asta pentru viitor. Odată ajunşi pe firul Padinii lui Călineţ, părăsim poteca Brâului de Mijloc ce continuă spre dreapta, împreună cu partea inferioară a Vâlcelului Caprelor, considerat cel mai uşor traseu de abrupt din zona Călineţului.
Începem să înaintăm pe fir, lăsând pe stânga un canion impunător, cale de acces în trasee mult mai grele – Hornul Adânc; ce mi se pare interesant e că de deasupra pereţilor săi se aude un zumzăit puternic şi continuu, de muşte sau albine, de parcă ne-am afla sub multe fire de înaltă tensiune. Mă întreb dacă e vreo manifestare a micilor vietăţi înainte de iernat. De aici şi până sus, vom vedea permanent pe dreapta tot felul de brâne, brâniţe, hornuri şi fisuri ce fac trecerea – nu mereu accesibilă – în Valea Podurilor, peste impunătoarea Muchie dintre Ţimbale; acestea sunt mai vizibile decât suratele lor din stânga, cele care merg mult mai abrupt spre Muchia Ţimbalului Mare.
Trecem de câteva săritori mici şi, la prima mai însemnată, cu nişte bolovani înghesuiţi în buză, urmăm poteca spre dreapta şi o ocolim printre jnepeni; de altfel, majoritatea locurilor dificile din vale se evită pe versantul său stâng, deci dreapta cum urcăm. Mai sus de locul de revenire în vad, valea ia aspectul unui horn tivit cu jnepeni în partea superioară, zonă numită Muchia Arinului. Dincolo de acest punct, padina alternează zone mai largi, cu grohotiş şi petice de iarbă, cu zone înguste pe care scurgerile de apă au format jgheaburi şi dungi colorate. Într-un astfel de pasaj larg şi pietros se desface spre stânga Vâlcelul Secundar al Călineţului.
Succesiunea de săritori ne ţine în priză, chiar dacă le urcăm pe toate la liber până dincolo de desprinderea în stânga a Vâlcelului Piticului. Cel mai mare obstacol îl întâlnim undeva la jumătatea văii, acolo unde poteca o ia clar spre dreapta pentru a ocoli ditamai săritoarea cu mai mulţi bolovani în „suspensie”. Hotărâm să încercăm totuşi o variantă mai directă decât poteca, adică faţa din dreapta unde s-ar desluşi o linie de căţărare. Mă simt vitează şi plec prima, cu coarda în spate şi fără nimic altceva la îndemână, în ideea de a mă opri tocmai sus. Pe măsură ce urc, paşii îmi sunt în continuare clari, dar înălţimea lăsată în spate devine incomodă. Când am o scurtă dilemă dacă să continui în stânga pe faţă sau în dreapta pe un horn înclinat, hopa! Văd în stânga-sus un piton bine înfipt. Reuşesc să mă asigur cu un anou de el, însă stau într-o poziţie foarte proastă pentru a căuta în rucsac improvizări de asigurări intermediare – căci bucle echipate n-a luat nimeni, nu era nimic de genul ăsta în plan. Îl întreb pe Claudiu dacă are cum trece peste mine pentru a finaliza el căţărarea; zice că da, mă depăşeşte şi ia coarda, iar mai sus dă de un al doilea piton (a cărui stare n-am verificat-o) – măi să fie… E de înţeles însă, întrucât la pasul următor stă ceva să găsească nişte prize decente înainte să iasă pe platforma de sus. Acolo însă nu mai găseşte niciun piton, lucru ciudat ţinând cont de existenţa celorlalte; poate o fi picat. Asigură de un colţ de piatră proeminent, eu mă leg de la jumătatea corzii şi urc repede distanţa dintre pitoane, pasaj relativ lejer. Apoi însă mă bucur că l-am chemat pe Claudiu, căci dincolo de al doilea piton trebuie sa stai bine pe picioare, în timp ce prizele sunt între mititele şi la aderenţă, iar cele pentru mâine proaste sau instabile. În fine, coarda face minuni la psihic şi ajung înapoi în firul padinii, într-un loc excelent pentru fotografii. Mă ocup de această mică plăcere cât timp se încordează şi Claudia pe peretele săritorii.
Mai sus de acest punct, lucrurile redevin uşoare pe valea îngustă din care se bifurcă, tot pe stânga, Călineţul Mic, a cărui finalitate se află în creastă; nu toate săritorile sunt mici, dar prizele oferă o căţărare frumoasă. Dăm totuşi de un punct de bifurcaţie, acolo unde poteca face din nou dreapta pentru a ocoli un horn; ca reper, tot pe dreapta apare o formaţiune de stâncă cu „coloane” oblice, asemănătoare Marii Orgi, însă în miniatură. Eu şi Claudiu ne băgăm prin hornul a cărui urcare ni se pare facilă în ciuda peticelor de muşchi din partea de jos, iar Claudia o ia pe potecă; aceasta înaintează uşor până când trebuie să revină spre noi, ceea ce se întâmplă pe alt horn, mai larg dar şi mai friabil. Până la urmă se rezolvă şi continuăm prin valea care începe să se lărgească şi iată că apare perpendicular pe firul său o potecă firavă: Brâul de Sus. Ni se confirmă descoperirea odată cu placa ce aminteşte de Mihai Rafiroiu, prinsă într-o lespede şi decorată cu o floare de colţ metalică. Tot aici, spre stânga noastră vedem un bârlog conturat în stâncă, iar spre dreapta porneşte Hornul lui Nicu (sau Hornul N). Paralel cu aceasta, dar ceva mai sus, va apărea şi Hornul Cetăţii Sfărâmate.
Continuăm pe firul principal devenit tot mai larg, ca o pâlnie, şi mai lejer în ceea ce priveşte căţărarea. Pentru a compensa, panta ierboasă se înclină şi necesită efortul muşchilor pentru a menţine un urcuş constant. O altă desprindere se conturează în dreapta: Hornul Brâniţei. Ajunşi în zona superioară a pajiştii, dincolo de un dinte de piatră tronează chiar în mijlocul văii, întrevedem trei variante de continuare – mult în stânga (dar nu suntem chiar siguri că nu dăm în vreun perete), în stânga pe trepte de iarbă, respectiv în dreapta pe grohotiş, acolo unde deja vedem oameni parcurgând creasta. Alegem varianta de mijloc şi iată cum soarele ceasurilor 15:30 ne învăluie blând când ieşim în Creasta Nordică a Pietrei Craiului – în Şaua Călineţului (2090 m) şi dincolo de Vârful dintre Ţimbale (2170 m).
Aici facem pauza de masă târzie, pe care o lungim cu picioare descălţate şi shot-uri de vişinată. Ne punem apoi alene în mişcare, ocolim pe la bază Vârful Ţimbalul Mare (2177 m) şi terminăm scurta bucată de creastă la Vârful Ascuţit (2150 m). Urmează un sector de coborâre pe care-l fac a treia tură consecutiv şi, deşi Brâul Ciorânga Mare are o frumuseţe aparte, o vreme n-aş vrea să mai aud de el. Ţinem triunghiul roşu, avem grijă pe unde păşim şi întindem pasul, căci prea multe ore de lumină nu mai avem. Ne strecurăm pe sub coloşii de piatră ce străjuiesc întregul bazin al Padinii lui Râie şi facem o singură pauză scurtă în vadul strivitor al Canionului Ciorânga Mare. Coborâm cu atenţie hornul friabil, prevăzut cu lanţ, ce dă în traversarea Vâlcelului cu Smirdar, depăşim Vâlcelul cu Fereastră şi prindem ultimele raze de soare la ora 18:30 pe Muchia Răchitei, lângă Refugiul Speranţelor (1685 m). Aici ne mai îngăduim câteva clipe de respiro, căci imaginea apusului peste Iezer-Păpuşa este hipnotizantă. În curând vom aprinde frontalele în timp ce urmăm întocmai marcajul până la maşină, acolo unde ieşim pe sub cerul cu o puzderie de stele la ceasurile 20:30. Ne-a luat ceva această tură de la mijlocul toamnei, însă a meritat fiecare clipă petrecută în măruntaiele stâncilor Craiului.
Acolo unde, puţin mai jos de Izvorul Căpitanului Orlovski, poteca marcată face stânga, noi continuăm drept în faţă spre Malul Galben, depăşim zona neplăcută cu grohotiş şi urcăm cele două săritori din care una prevăzută cu lanţ. De acum pot lăsa grijile de-o parte, căci dulăul rămâne la baza peretelui; îi dă târcoale, încearcă nişte abordări, latră a neputinţă, dar renunţă şi ştiu că nu va avea nicio problemă în a se întoarce acasă. Pentru noi, poteca e bine conturată mai departe şi ne readuce în marcajul turistic după această scurtătură însemnată.
Îi dăm repejor în sus pe lângă Adăpătoarea Caprelor până la Refugiul Speranţelor (1685 m), coborâm un pic pe Brâul Ciorânga Mare şi, odată ce trecem de Muchia Răchitei, dăm în bazinul larg al Padinii lui Râie. După numai câteva minute, apare prima văioagă ce întretaie brâul, bine „punctată” de un pilon ţuguiat de stâncă – iată destinaţia noastră: Vâlcelul cu Fereastră, cotat 1B. Este ora 10 când facem o scurtă pauză în albia lui, cât să ronţăim ceva, să ne punem căştile şi să mai citim o dată descrierea, întrucât niciuna dintre noi n-a mai fost pe aici.
Vâlcelul debutează cu o primă săritoare vizibilă chiar din poteca marcată; relativ înaltă, e însă uşor abordabilă prin dreapta, acolo unde prizele sunt dese şi solide, iar traversarea spre centru e înlesnită de rădăcinile jnepenilor de sus. Dincolo de ea, vâlcelul se conturează ca un scoc bolovănos, uneori îngust, alteori larg – locuri în care noi ţinem permanent firele din stânga. Ajungem astfel la a doua săritoare notabilă, din punctul meu cea mai dificilă a zilei, mai ales că degetele îngheaţă pe piatră; iniţial mi se pare că abordarea mea, prin dreapta, nu e cea mai fericită din cauza prizelor nu prea bune şi cam întinse, dar după ce ajung sus îmi dau seama că alternativa din stânga se termină într-un grohotiş foarte nasol. Ştefania, mai scundă decât mine, are aceleaşi probleme de prize prea depărtate, dar reuşeşte şi ea să treacă în siguranţă. De acum alternăm porţiunile înierbate cu cele cu grohotiş, uneori instabil, şi ajungem la a treia săritoare: cu horn în care te-ai putea înţepeni dacă duci rucscac prea mare, dar altfel uşor de căţărat datorită prizelor excelente din jgheab.
Urmează două săritori înlănţuite, orientate spre stânga, pentru ca la capătul lor, în spatele unui copăcel bine înfipt, să apară elementul calcaros care dă numele vâlcelului: „fereastra” – arcada curbată pe care o face coama desprinsă din Muchia Ţimbalului Mare. Aici este practic obârşia Vâlcelului cu Fereastră, întrucât cu greu ai putea să identifici vreo prelungire a sa mai sus. Fereastra (aproximativ 1800 m) reprezintă trecerea în Vâlcelul cu Smirdar, adică modul în care continuă traseul. Acesta apare din stânga ferestrei şi, teoretic, ai putea urca pe el din Brâul Ciorânga Mare (a doua desprindere), însă limba abruptă de grohotiş pe care o văd în jos nu mă inspiră deloc – nu fără zăpadă, oricum. De acum peisajul se schimbă considerabil, căci pereţii apropiaţi de calcar lasă loc unui spaţiu mult mai larg, împărţit între jnepeni şi grohotiş; partea „tehnică” de căţărare a luat sfârşit. De altfel, zonele următoare se pot parcurge şi la vale fără probleme atâta timp cât eşti atent, pe când descăţărările de mai jos de noi necesită asigurarea în pitoanele de deasupra săritorilor.
Începem să urcăm cu spor şi ajungem în singurul loc dubios în ceea ce priveşte orientarea, căci la un moment dat poteca se desparte în două: drept în sus merge către un pâlc mare de jnepeni, în stânga ia cu asalt o limbă lungă de grohotiş. Nu ştim exact cum e mai bine, aşa că o aleg pe prima şi chiar înainte de jepi dau de o momâie care mi-ar confirma că pe acolo e bine; nu-mi prea place terenul, pentru că iarba e plină de brumă îngheţată care alunecă, însă poteca pare a fi conturată… până când nu mai e. O rog pe Ştefania să aştepte cât înot eu prin jnepeni pentru a ajunge pe o platformă cu un pic de perspectivă, iar incursiunea are efectul dorit: când scot capul văd întreaga zonă numită La Amvon, cu tot cu acul de piatră emblematic. Observ deasupra următorului pâlc de arbuşti linia Brâului de Sus, precum şi mai multe potecuţe ce coboară din el; intru într-o astfel de potecă, îi indic Ştefaniei pe unde să taie jnepenii în lateral şi dăm până la urmă într-o cărare ceva mai lată care ne scoate în Portiţa Acului de la Amvon. În timp ce mergem spre mica şa observăm poteca lată care urcă din grohotişul evitat mai devreme, asta care reper pentru viitor.
Facem o pauză mai lungă în Portiţă, să mâncăm şi să ne încălzim puţin picioarele, căci ne-au cam îngheţat degetele cât am bălăurit prin jnepeni şi acea iarbă umedă, plină de pojghiţe de gheaţă. Avem sub noi imaginea frumoasă a văilor şi dealurilor înveşmântate în toamnă, iar dincolo de ele culmile Iezerului şi Făgăraşului se conturează pitoresc. În jurul nostru domneşte stânca fascinantă prin formele luate, precum „acul” de lângă noi. Încercăm să urmărim cu privirea Brâul de Sus, cingătoare a Craiului mult mai fragmentată decât Brâul de Mijloc; aici pare evident în ambele direcţii, aşa cum străbate pâlcurile de jnepeni şi micile pajişti alpine, dar cât de uşor îl poţi pierde acolo unde apare stânca…
Pornim din nou la drum cu o coborâre abruptă şi scurtă, prin brâu, apoi îl părăsim spre dreapta pentru a intra în zona de obârşie a Canionului Ciorânga Mare; deşi acesta în sine este o rută alpină dificilă, cotată 3A, partea sa superioară nu pune nicio problemă. Cu excepţia grohotişului din primele minute, avem de-a face cu un traseu ce se urcă uşor, cu căţărare elementară pe hăţaşe şi stânci care nici nu se pot numi săritori. Poteca e bine conturată şi punctată prin momâi, păstrând permanent direcţia stânga, astfel că la un moment dat părăsim Ciorânga; conform descrierilor s-ar ieşi din abrupt direct în sus, ocazie cu care am mai avea parte de o fereastră pe sub Ţimbalul Mare, dar recunosc că uit acest aspect şi mă las furată de cărarea atât de clară. La ora 13 ieşim în Creasta Nordică a Pietrei Craiului, foarte aproape de Refugiul Vârful Ascuţit (2130 m).
Facem pauza de prânz pe Vârful Ascuţit (2150 m), acolo unde s-a strâns deja multă lume ce bântuie Craiul în aşa o zi frumoasă. În total contrast cu ceaţa de care am avut parte cu două săptămâni în urmă, acum soarele ne încălzeşte blând, vântul nici nu adie, astfel că ce poate fi mai frumos decât să scrutezi depărtările între Ciucaş, Postăvaru, Bucegi şi Leaota? Ne relaxăm o vreme în lumina plăcută şi abia gândul că ne-ar putea lua somnul ne pune din nou în mişcare. „Retragerea” o facem pe un traseu considerat clasic pentru aşa ceva, adică Brâul Ciorânga Mare marcat cu triunghi roşu – la fel ca la precedenta incursiune în creasta Craiului.
Coborâm porţiunea abruptă cu mare grijă căci şi aici apare gheaţa amestecată cu pământul negru şi pietrele desprinse, apoi urmăm în viteză panta domolită pe sub pereţii înalţi. Îmi amintesc de această dată să caut din ochi intrarea în ramura inferioară a brâului, despre care mi-a vorbit Cosmina, şi reuşesc în sfârşit să identific desprinderea bolovănoasa pe dreapta; se ghiceşte acolo o potecuţă, iar momâia aflată la ceva distanţă îmi confirmă că aceea e ramificaţia către Padina Popii, însă la cum arată – sălbatică, neumblată, încâlcită în boscheţi – nu mă tentează deloc. Îi dăm în continuare la vale, ajungem la locul de unde am intrat de dimineaţă pe vâlcel, trecem de refugiu şi hotărâm ca de data aceasta să ţinem permanent marcajul, fără scurtătura din Malul Galben. Nu de alta, dar niciuna dintre noi n-a parcurs bucata care ocoleşte zonele cele mai abrupte, nefiind totuşi nici ea lipsită de pasaje prevăzute cu lanţ. Revenim în Padina lui Călineţ mai jos de Izvorul Căpitanului, iar un ultim sprint ne duce la maşină la ora 17. N-am mai terminat demult atât de devreme o drumeţie, aşa că admirăm în voie culorile etalate de Piatra Craiului pe vreme de toamnă, sub lumina acestor ceasuri. Imaginile pe care le lăsăm în urmă – cer albastru, stâncă semeaţă şi golaşă, pâlcuri verzi de brazi, foioase multicolore – sunt într-adevăr superbe.
În jur de ora 11:30 ajungem la Marele Grohotiş, pe vremuri numit şi Horjul Mare – acea enormă limbă lată, mereu schimbătoare, de amestec al nisipului, pietricelelor, bolovanilor şi stâncilor care se erodează permanent din munte. Aici întâlnim un panou turistic, pe care demult nu se mai înţelege scrisul, şi decidem să părăsim în sus marcajul din acest punct; în mod normal, ar trebui să mergem până în centrul Marelui Grohotiş şi de acolo să facem acelaşi lucru, doar că pe o potecă mai evidentă. Urcăm susţinut treptele firave de iarbă, depăşim câteva limbi de grohotiş şi trecem prin sau peste pâlcuri de jnepeni, şi prin orientarea permanentă spre dreapta întâlnim în sfârşit poteca de care vorbeam mai devreme. În caz că mai trebuie să adaug, din aici încolo ne situăm în zona alpină, nemarcată, a Craiului şi vom rămâne aşa pentru ceva timp.
Prima parte a urcării, destul de obositoare din cauza pantei şi a solului mişcător, se sfârşeşte la baza Peretelui Central – Peretele Marelui Grohotiş; se văd clar cele două ramificaţii ale potecii care încing în partea mediană Craiul de Sud: Brâul de Mijloc în stânga şi Brâul Roşu în dreapta, prin hornul cărămiziu care-i justifică denumirea; de altfel, deşi poartă alt nume, el poate fi considerat acea componentă a Brâului de Mijloc care ajunge în Valea Urzicii. Astăzi, scopul nostru este prima ramură, cotată 1A, în timp ce pe a doua o trecem în lista de făcut pe viitor. De altfel, şi acum avem parte tot de noutăţi, întrucât niciuna dintre noi n-a mai parcurs integral acest segment al brâului. Cristina a mers pe o bucată, iar Geo va repeta până la finalul zilei că „pare cunoscut”, însă nu se elucidează misterul. De mine şi de Cosmina ştiu sigur, aşa că o putem considera o „premieră” personală, ale cărei detalii nu le-am aflat decât din descrieri şi niscaiva fotografii. Trăiască Emilian Cristea şi unii internauţi generoşi.
Următorul punct de maxim interes al zilei este Poiana Închisă (2000 m), acea grădină izolată între pereţi şi ţancuri unde puţină lume ajunge; nu-i prima dată când păşesc în ea, dar mă învăluie din nou cu a sa frumuseţe sălbatică. În dreapta se conturează pe abrupţii pereţi sudici Ieşirea de la Ora Două, iar undeva în stânga Ieşirea de la Ora Zece. Între cele două, observăm cele câteva posibile locuri de cort, izvorul captat (dar secat acum) şi ciopoarele de capre negre, nu chiar sprintene din cauza grăsimii acumulate pentru iernat. La ceasurile 13:30 traversăm poiana şi coborâm în principalul fir al Padinii Lăncii în – foarte probabil – cel mai dificil pas al zilei. Albia este oricum abruptă şi friabilă, însă ne chinuim ceva să ajungem în avalul săritorii cu cablu. Cu această ocazie observăm că traseul de azi s-ar putea scurta simţitor prin urcarea direct din Padina Lăncii – adică fără Marele Grohotiş şi Poiana Închisă; nu cred însă că merită aşa o şuntare.
Spre deosebire de jumătate nordică a brâului, unde se păstrează în mare nivelul, aici cu greu ai putea asemui cărarea unei cingători, căci se află într-o permanentă coborâre şi urcare, iar diferenţele de nivel acumulate se simt din plin. De acum vom merge pe sub Coama Lungă şi Colţii Grindului, iar după ce depăşim şi al doilea fir al Padinii Lăncii avem de-a face cu un urcuş istovitor pe un horn lung, abrupt şi friabil. De altfel, iată o a doua mare diferenţă faţă de zona parcursă pe la Anghelide: aici totul – potecă, versantul de lângă noi, vâlcele, pereţi – este mult mai fragmentat, mai friabil, mai instabil. Nu ai stânci monolitice, ci imagini asemănătoare unor cărămizi din calcar; nu ai prize pe care să pui mână şi piciorul cu încredere, ci posibile capcane gata să se desprindă. Într-adevăr, peisajul este mult mai sălbatic. Dar în zona Angelide mie mi-a plăcut mai mult datorită spaţiului descris prin amfiteatre de piatră şi coloşi impenetrabili.
Traversăm pe rând numeroasele fire ale Văii Tămăşelului, iar la ora 15 facem o pauză mai lungă odată ajunse deasupra Umărului de Jos (1920 m), acolo unde se iveşte de jos Traseul Dunăreanu. Deasupra noastră se profilează Umărul de Mijloc, cu un aspect la fel de fragmentat ca întregul peisaj din jur. De aici încolo poteca are porţiuni unde se îneacă în jnepeni, iar în alte pasaje momâile definesc două poteci; ne ajutăm de GPS, însă înaintăm mai greu din cauza orientării peste vâlcelele de obârşie ale Văii Bârsa Tămaşului. Avem de urcat o nouă porţiune lunguţă, la capătul căreia hornul stă acoperit ca de o prispă de colibă. Ceva mai încolo poteca traversează un vâlcel împodobit de un inel de piatră, ca un mic portal. Urmează o coborâre abruptă, accidentată şi cam neplăcută, traversăm valea largă ce se scurge din creastă, iar la ora 17 ajungem în Drumul lui Deubel – traseul marcat cu bandă roşie La Lanţuri. Ieşirea din brâu are loc lângă poiana largă cu stâlp de marcaj unde traseul turistic a părăsit deja talvegul spre dreapta; iar continuarea Brâului de Mijloc spre La Ulcior se face de undeva mai sus.
De aici înainte avem de coborât Lanţurile, cu pasaje ceva mai unde şi mai incomode decât în tura de acum două săptămâni. Ajungem La Zăplaz (1640 m), apoi la Refugiul Şpirlea de unde, după o scurtă pauză, îi dăm înapoi la Plaiul Foii pe aceeaşi rută folosită de dimineaţă. Ajungem la cazare la ora 20 şi ne simţim destul de obosite. Ne schimbăm totuşi în haine mai comode şi încheiem seara cu o cină în Zărneşti, apoi punem la cale detaliile pentru mâine.
Urcuşul continuă, parcă o idee mai blând, iar la ora 11 ne oprim în Brâul de Mijloc, acolo unde se conturează marginile stâncoase ale Trecătorii Termopile (1700 m). Am vrea să facem o pauză mai lungă aici, mai ales că avem spre stânga o imagine impresionantă a Văii Podurilor, însă temperatura considerabil mai scăzută faţă de ieri ne pune pe fugă. Aici reiterăm şi cele două variante de intrat pe vale. Prima, descrisă în amănunt de Emilian Cristea şi abordată de Geo şi Cosmina acum ceva ani, spune că de la Termopile se coboară în talvegul văii, acolo unde apar două săritori de netrecut direct – Săritoarea în Spirală (înaltă de douăzeci de metri, care probabil se poate căţăra la espadrile, dar în mod normal se ocoleşte prin boscheţii din stânga), apoi o săritoare ca un zid de patruzeci de metri care s-ar depăşi printr-o succesiune de brâne expuse, tot pe versantul stâng (în sensul urcării). A doua variantă, probabil încă necunoscută în vremea monografiei lui Cristea (că altfel nu mi-o explic pe prima) dar vehiculată mai recent, pe care de altfel Cristina a mai mers, presupune o abordare dinspre Amfiteatrul Colţilor Gemeni care te scoate deasupra celor două săritori.
Evident, alegem al doilea traseu şi pornim în dreapta pe brâul pe care-l părăsim nu după mult timp, când imaginea ni se umple cu Amfiteatrul Colţilor Gemeni. Acest loc este, cu adevărat, impunător datorită coloşilor din calcar compact ce închid toate unghiurile. Avem două treceri spre stânga, aşa cum arată şi potecuţele, iar noi alegem pe prima care pare ceva mai uşoară. Aceasta ne scoate pe o platformă înierbată de pe care trebuie să coborâm puţin, apoi urcăm şi o vreme vom merge pe sub Muchia Colţilor Gemeni într-o succesiune de pasaje scurte şi uşoare de căţărare. În toată această vreme avem valea în stânga noastră şi ne tot întrebăm oare cum va fi revenirea în vadul ei. La scurt timp după Hornul Speranţei, cale de acces în traseele de căţărat din Amfiteatru, primim şi răspunsul căci poteca se bifurcă. Ramura care ne interesează pe noi o ia în jos printr-un vâlcel care, cu atenţie, se coboară destul de uşor; de pe platforma lui superioară putem vedea şi varianta de ocolire pe brâne a săritorii celei mari şi, sinceră să fiu, nu mi-ar surâde deloc o astfel de abordare aeriană pe pământ şi iarbă. Locul unde „aterizăm”, la ora 12:30, este chiar deasupra acestei săritori şi o privire în jos arată şi de ce nu se poate căţăra direct – este un veritabil perete uşor căzut, fără prea multe prize sau locuri plate.
De acum rămânem pe vale şi în scurt timp ajungem la aşa-numita Săritoare cu Alveole; poziţionată în dreapta talvegului şi înaltă de aproximativ opt metri, te invită la căţărat, dar parcă ai vrea totuşi şi o coardă de sus. Cristina îşi asumă rolul de cap de coardă şi asigură în pitonul cu inel aflat chiar la ieşire. Odată pusă în manşa, îmi dau seama ce prize bune are săritoarea şi cât de uşor se urcă atunci când ai confortul psihologic al corzii. Data viitoare clar o încerc, uitându-i convenabil înălţimea. De menţionat că există şi o varianta de urcare prin stângă ce ar putea tenta datorită prizelor mai bune şi mai evidente de la început; de sus însă se observă cât de dubioasă este continuarea, căci stânca se termină şi lasă loc maldărelor de iarbă şi pământului înşelător; ce-i drept, cam la jumătatea distanţei există un piton, aşa că cel care decide să urca cap are o asigurare intermediară în timp ce face un traverseu expus.
Mai sus de noi se vede acum Turnul Ascuţit – coloană de piatră aflată la confluenţa cu Vâlcelul Secundar al Văii Podurilor; cei care doresc să facă trecerea spre Padina lui Călineţ o pot face aici, părăsind spre stânga firul principal. Noi rămânem pe el şi continuăm cu câteva săritori mici ce se depăşesc în căţărare frumoasă pentru a lăsa în urmă Colţii Gemeni cu a lor alură extrem de impunătoare. În timp ce urcăm mai sus de Şaua Colţilor Gemeni, valea începe să se lărgească, iar săritorile sunt înlocuite de limbi tot mai late de grohotiş. Din urmă începe să ne ajungă ceaţa, dar tot apucăm să vedem linia zimţată a Muchiei Ţimbalului Mic aflată pe dreapta noastră, din care vin spre noi ţancuri sălbatice şi crestuliţe secundare cu iz inaccesibil. Nu se poate spune că avem potecă, aşa că încercăm să răscolim cât mai puţin grohotişul; ne retragem spre stânga, acolo unde apar pante înierbate şi tufe de jnepeni, aşa că urcuşul capătă spor către pereţii ce sprijină creasta principală a Craiului.
Undeva după Brâul de Sus, pe care am vaga impresie că-l văd conturat prin jepi, dăm de o mică strungă cu o privelişte extrem de frumoasă; conform unei schiţe, hornul abrupt ce ajunge în aceeaşi strungă ar fi o variantă a respectivului brâu. Ceaţa s-a mai ridicat, aşa că pentru o vreme admirăm în voie Muchia dintre Ţimbale şi Padina lui Călineţ cu nenumăratele vâlcele, pereţi şi brâne, Vârful Ţimbalul Mic (2231 m), Vârful dintre Ţimbale (2170 m), Vârful Ţimbalul Mare (2177 m) şi tot ce se desfăşoară între ele pe şi pe sub creastă. După ce părăsim strunga, nu mai avem mare lucru de urcat şi la ora 15 ieşim în creasta Pietrei Craiului, de unde ne orientăm către nord (stânga) pe traseul marcat prin punct roşu.
Trecem de Şaua Călineţului (2090 m) cu hăul său ameţitor şi de Ţimbalul Mare aproape complet acoperit de ceaţă, în timp ce priveliştea ni se deschide cât de cât: Piatra Mică şi Prăpăstiile Zărneştilor scot capul de sub norii negrii şi joşi. Mai facem un popas sub Vârful Ascuţit (2150 m), chiar lângă refugiu, apoi pornim la vale Brâul Ciorânga Mare şi al său triunghi roşu. Coborâm abrupt până la intersecţia cu Brâul de Sus, apoi mai domolim goana pe sub pereţii impozanţi din stânga noastră, adevărate ziduri de calcar. Lăsăm pe rând în urmă despicăturile verticale în aceste metereze: Hornul Închis, Vâlcelul Spălat, Canionul Ciorânga, Vâlcelul cu Smirdar, Vâlcelul cu Fereastră, pentru ca la ora 17 să vedem în sfârşit soarele de lângă Refugiul Speranţelor (1685 m).
Continuăm de acum prin pădure şi părăsim pentru scurt timp marcajul spre stânga; coborâm cu ajutorul unui lanţ una din pantele friabile ale Malului Galben pentru a descăţăra săritoarea ce ne scoate în vadul inferior al Padinii lui Călineţ. De aici coborâm prin alunecare pe grohotişul prăfos, iar cu puţin înainte de a intra din nou în pădure, acolo unde valea se lărgeşte, apucăm să privim în urmă. Aici avem cea mai frumoasă şi mai completă imagine a toamnei din aceste două zile, căci cerul albastru şi stânca alb-gri-gălbuie primesc culori de la verdele coniferelor la paleta bogată a foioaselor poleite cu aur şi cupru. Ceva mai jos dăm de Izvorul Căpitanului Orlovski şi iată-ne din nou pe marcajul care ne scoate la ora 19 la şosea, nu înainte de a ne picura cărarea cu brânduşe de toamnă şi de a ne arăta o ultimă imagine a Craiului îmbrăcat în straiele amurgului. Ultimele raze fac abruptul să ardă, iar noi punem punct unei superbe ture prin cotloanele mai puţin umblate ale acestui munte magic.
Sâmbătă mă trezesc destul de devreme într-un aer încă zgribulit, căci trebuie să-l culeg pe Pancu de la drumul dintre Târgu Jiu şi Baia de Aramă, acolo unde microbuzul ar trebui să-l lase în Valea Neagră. Cum nu am semnal la telefon decât foarte aproape de locul întâlnirii, primesc abia acolo mesajul de la el: de fapt, cursa este până în Cloşani şi nu Baia de Aramă, aşa că în mod normal ar fi trebuit să-l preiau de mult mai aproape. Eh, în fine, asta e – eu mă bucur că echipa s-a întregit.
Revin la corturi şi mă alătur celorlalţi în pregătirile de drum prin Rezervaţia Ştiinţifică Piatra Cloşanilor. Ca o paranteză, traseele din aceste două zile vor fi o premieră pentru toată lumea, deci niciunul din noi nu ştie la ce să se aştepte altfel decât din descrieri. Soarele a invadat între timp tabăra şi cu greu ne dăm duşi, mai ales când Cristina scoate din traistă un tort tiramisu, iar Pancu adaugă trei lumânări în care să suflu. Abia pe la ora 12 reuşim să ne urnim din loc, după ce strângem calabalâcul, dar ne aşteptăm la un traseu de numai cinci-şase ceasuri. Înainte de asta, merg cu Gabi în Cloşani unde îmi las maşina şi ne întoarcem cu a lui, pentru a avea cu ce reveni la coborâre.
Pornim deci de lângă Lacul Valea Mare (500 m), pe punctul roşu trasat acum câţiva ani pe coasta de sub Poienile de Sus; de altfel, primul stâlp de marcaj se află la câteva zeci de metri de locul unde am dormit. Poteca se conturează clar prin pădure şi alternează urcuşurile susţinute cu cele mai blânde; avem un scurt moment de căutare a marcajului în prima poiană pe care o întâlnim, acolo unde se află şi un adăpost din lemn lăsat în paragină, dar în mare semnele se succed des şi vizibil. Încă din capătul superior al aceleiaşi poieni ne dăm seama cam care va fi perspectiva odată ajunşi mai sus, iar când ieşim efectiv din pădure vedem cum zările devin tot mai largi.
După o pauză de masă undeva în coasta dealului (când mai să ne dea gata vişinata produsă de Claudiu), ajungem într-un punct în care traseul are două variante – una mai uşoară (presupunem că pe o curbă de nivel urmată de urcuş în trepte), respectiv una de dificultate medie, adică o căţărare abruptă pe stânci şi zone cu iarbă, totul prevăzut cu lanţuri. Nu-i greu la deal, mai ales cu respectiva căblăraie, însă coborârea pe acolo n-aş recomanda-o nimănui. Unim cel două „fire” la ora 16 pe Vârful Colţu Pietrii (1380 m), deasupra pereţilor abrupţi ce se cască spre nord-vest, adevărate metereze din piatră pe care nu le-ai bănui cât te afli pe plaiurile cuminţi, acoperite de fâneţe, de pe celălalt versant. Însă ceea ce te acaparează cu totul este priveliştea desfăşurată în toate direcţiile. Dacă jumătate de orizont se pierde în câmpia Olteniei unde afumă termocentrala de la Rovinari, cealaltă jumătate etalează o frumoasă diversitate. Dealuri împădurite ne despart de Valea Cernei, acolo unde falia se rupe şi, dincolo de ea, se ridică Munţii Cernei a căror culme se vede începând chiar cu Arjana şi Zascolul alăturat şi se impune prin Vlaşcu Mare. Lanţul continuă în Godeanu ce taie zarea cu vârful omonim, Piatra Iorgovanului cea calcaroasă, Retezatul încununat de Peleaga, Păpuşa şi Vârful Custurii. Ceva mai aproape, vedem cum Vâlcanul spune prezent prin Oslea, dar ne e greu să identificăm „lipitura” cu Mehedinţii. În plan îndepărtat Parângul se conturează clar şi înseninat, iar dincolo de el Căpăţânii cu o evidentă Buila-Vânturariţa. Acum îmi este clar: creasta Pietrei Cloşanilor, prin poziţionarea sa geografică, merită atinsă măcar pentru această panoramă, dacă nu pentru traseul în sine; dar ar fi o nedreptate să îi desconsider cărările, după cum vom afla mai târziu.
Poteca marcată coboară de pe Vârful Colţu Pietrii în şaua formată cu Vârful Piatra Mare a Cloşanilor (1420 m), iar noi hotărâm să continuăm pe creastă spre acesta, mai ales că observăm cum cărarea e bine bătută şi chiar ne întrebăm de ce nu s-o fi configurat aşa traseul turistic. După o succesiune de scurte urcuşuri şi coborâşuri, ne oprim la ora 17 pe principalul vârf al Pietrei Cloşanilor şi iată-ne privind de pe a doua înălţime a Mehedinţilor către cea dintâi: Vârful lui Stan (1466 m), aflat parcă la o aruncătură de băţ. Aici nu zăbovim mult şi căutăm din ochi continuarea potecii spre Vârful Piatra Mică a Cloşanilor (1163 m), aflat dincolo de o înşiruire de vârfuri ondulate sub care se cască hăul.
Pornim la vale şi în scurt timp înţelegem de ce, totuşi, traseul oficial virează aşa cum o face. Terenul devine dintr-odată extrem de accidentat acolo unde nu se împotmoleşte în boscheţi, iar poteca… mai degrabă ia-o de unde nu-i. Mai apare pe ici pe colo, dar în cele mai multe pasaje trebuie să improvizăm. Ne dăm seama că cel mai bine ţinem linia crestei, însă nu este tot timpul uşor, mai ales când dăm de o descăţărare cel puţin delicată. Trecem cu bine şi sperăm să nu ne blocăm mai jos. Cu chiu cu vai, cu GPS şi intuiţie, ajungem la ora 19 în apropierea şeii dintre vârfuri, loc în care o vale domoală promite să ne scoată la liman. Tragem nădejde ca de aici lucrurile să fie mai clare, căci începe să se însereze, iar oboseala ne ajunge din urmă. Ca şi cum n-ar fi suficient, între timp îmi dau seama de enormitatea unei gafe pe care am comis-o la plecare: eu am dus maşina în Cloşani, dar cheia… a rămas împreună cu restul lucrurilor în portbagajul lui Gabi. În siguranţă! Nu-s „decât” 8 kilometri între capetele traseului şi derulez în cap posibile soluţii.
Ce-i drept, poteca pe vale este clară şi domoală, chiar dacă plină de vreascuri şi doborâturi; în mod cert, e des frecventată, întrucât vedem şi vreo două indicatoare din lemn folosite de localnici. Valea se încheie într-una mai mare, acolo unde regăsim marcajul punct roşu ce coboară de pe Colţu Pietrii; în curând ajungem La Izvoare, unde firele de apă sunt captate într-o mică amenajare. Deja trebuie să aprindem frontalele şi de acum continuăm pe întuneric, adesea însoţiţi de lilieci cu zbor rapid. Pentru o bună bucată, poteca se transformă în drum forestier larg, până când întâlnim o nouă ramificaţie – deşi ambele variante păstrează punctul roşu, unul rămâne pe drum şi face dreapta spre Motru Sec, iar pe celălalt îl urmăm noi în stânga. Poteca devine iar îngustă, ba chiar traversează o zonă interesantă, plină de stânci, asemănătoare unor chei prin pădure. Mai jos, copacii se răresc şi lasă loc plaiurilor încununate de o troiţă. Aici e cât pe ce să ratăm traseul şi să ne înecăm ca ţiganul la mal, căci o nouă bifurcaţie o ia pe sub troiţă şi ar coborî tot în Motru Sec. Poteca marcată urcă însă puţin, la cruce, pentru ca abia apoi să coboare definitiv printre primele case din Cloşani (434 m). La ora 21, după nouă ceasuri de drum, suntem în sfârşit lângă podul peste Râul Motru.
Eu sunt în continuare preocupată de gândul revenirii în tabără. Intru în magazinul din centrul satului şi îl întreb pe un bărbat tânăr dacă ştie la cine am putea apela pentru a-l duce pe Gabi la baraj. Omul mai întâi e reticent, dar după ce află că am parcurs o bucată din creasta Cloşanilor se oferă să facă el acest lucru. Intrăm puţin în vorbă şi ne spune că e salvamontist în zonă, fapt care explică dorinţa de a ne ajuta, mai ales că la final nu vrea să ne ia vreun ban. Cu puţin noroc ne întoarcem cu toţii la pâlcul de pini din apropierea lacului şi montăm la loc corturile. Punem masa şi desfacem vreo două sticle de vin, însă din nou apar cei trei factori – oboseala, frigul şi perspectiva unei alte treziri matinale. Stăm la taclale până pe la miezul nopţii, apoi ne refugiem în căldura sacilor de dormit pentru un somn profund.
Este aproximativ ora 11 când traversăm Râul Cerna şi observăm că în stânga lui se află un izvor captat. Noi pornim însă spre dreapta, pe poteca suspendată deasupra Cernei, însoţită de bandă galbenă şi, o vreme, punct galben. Lăsăm în urmă câteva construcţii ce par abandonate, apoi mergem permanent prin pădure într-o foarte lină urcare. Depăşim albia secată a unui izvor precum şi Cheile Drăstănicului, de asemenea seci. M-am întrebat nu o dată dacă se pot escalada, chiar dacă nu apare niciun fel de potecă pe hartă, iar acum primesc răspunsul de la Mădălina: sunt practicabile numai în stil canyoning, de sus în jos pe corzi lungi, după cum le-a făcut şi ea în două ocazii – o dată cu apă, o dată fără; din păcate însă nu-şi aminteşte pe unde a urcat, doar că tot de aici pe unul din versanţi. Imediat după Drăstănic suim brusc vreo două serpentine, apoi poteca îşi reia forma de curbă de nivel. În cinci minute, în jurul orei 11:30 , suntem în vadul Cheilor Prisăcinei (aproximativ 350 m), acolo unde apa formează un ochi larg; descrierile spun că în aval s-ar afla o moară, dar o privire superficială n-o identifică.
Banda galbenă se lasă clar în stânga; o urmăm şi în scurt timp ne vom da seama că, spre deosebire de Drăstănic, Prisăcina chiar are debit, ceea ce mă îngrijorează puţin. Poteca urcă uşurel, pe albia încă largă şi prin tuneluri de vegetaţie care doar ne umbresc, fără a ne da de furcă. Traversăm de câteva ori apa pe pietre, apoi observăm cum marcajul se încadrează pe versantul din stânga noastră pentru a o lua pe deasupra cheilor. Aici îl părăsim, căci vrem să le parcurgem în porţiunea lor sălbatică, despre care n-am găsit decât o descriere a lui Mititeanu ce vorbeşte de săritori, cascade, arbori înţepeniţi şi apă până la brâu. O luăm deci în sus şi, spre surprinderea mea, mai vedem nişte foarte vechi marcaje.
Valea începe să se îngusteze şi în faţa noastră apar relicvele unui traseu „arhaic”: o scară de lemn putrezită, un burlan prăbuşit şi nişte rămăşiţe de cabluri; dacă utilitatea scării o putem ghici, ea sprijinindu-se de un perete altfel inaccesibil, partea cu burlanul ne scapă – greu ţi-ai putea închipui o captare de apă în aceste locuri. În acelaşi punct dăm şi de primul obstacol, un ochi de apă pe care l-am putea trece direct, cei mai mulţi din noi având sandale, dar decidem să-l ocolim pe versantul din dreapta. Claudiu urcă primul şi pune semicoarda din dotare drept balustradă, ceea ce ajută în bucăţile unde prizele sunt prea sus şi boscheţii prea firavi. Continuăm prin chei şi ajungem repede la următorul „ambuteiaj”: o cascadă, nu prea înaltă sau puternică, dar care ocupă singura săritoare pe care ai putea-o escalada, făcând-o udă şi alunecoasă. Pancu urcă ţinându-se de prizele de mână din dreapta, Claudiu îi aruncă semicoarda apoi suie şi el pentru a o prinde de copaci. Cu excepţia Cristinei care trece tot la liber, restul improvizăm hamuri din anouri şi urcăm în filaj. Într-adevăr, prizele de mână sunt excelente, însă problema apare la picioare – trepte ar fi berechet, dar apa şi vegetaţia le-au făcut tare alunecoase pe cele mai multe; pe altele nu, dar nici nu ştii exact pe care să te bazezi.
Mai facem câţiva paşi, mai suim nişte dâmburi cu vegetaţie deasă şi agăţătoare şi iată-ne în faţa unui nou ochi de apă. Suntem într-un punct unde, surprinzător, soarele pătrunde prin coroanele copacilor şi luminează luciul râului; are dreptate Claudiu, locul e genial pentru scăldat. Dreptate are şi în alt sens – dacă vrei să-l depăşeşti prin apă, te vei „scălda” cu totul, căci fundul nu i se ghiceşte; noi bănuim că ar fi până la piept, dacă nu cumva şi mai adânc. Pancu se aburcă pe versantul din stânga, acolo unde apar nişte prize, iar rădăcinile ieşite ale unui copac dau o fragilă siguranţă. Dincolo de arbore însă panta devine o faţă de pământ fărâmicios şi alunecos, cu tot cu vegetaţia putredă. Urcă şi Claudiu şi, cumva, trece de zona cea mai nasoală până la alt copac unde ar putea pune de filaj. Totuşi, merge un pic mai departe, pe curbă de nivel, pentru a vedea dacă avem cum coborî înapoi în vale. Cât face el asta, eu mă uit la ceas: e deja ora 13, ne mişcăm foarte greu cu atâtea obstacole, deci e cazul să renunţăm. Harta şi GPS-ul îmi spun că poteca marcată ar trebui să fie doar puţin deasupra noastră, fără a ne despărţi vreun perete de stâncă. Printr-o privire atentă, Cristina îmi confirmă: vede marcajul undeva sus, pe o lespede, iar până acolo am putea ajunge uşor odată ce urcăm obstacolul de jos.
Claudiu revine la semicoardă şi începem să ne căţărăm, ori filaţi, ori trăgând pompiereşte de funie. După primul arbore, cel cu rădăcina la vedere, fiecare improvizează pe pasajul delicat; cei mai mulţi încearcă să-şi facă trepte în pământul din stânga, eu găsesc câteva prize pe ciotul stâncos din dreapta pe care, datorită asigurării, am curaj să mă bazez. Ne ia un ceas şi jumătate să fim cu toţii în poteca semnalizată de marcaj, aşa că zic că-i bună decizia de a ne întoarce acum.
Vom urma deci din nou banda galbenă, de data aceasta în coborâre, pe brâna de deasupra cheilor. Dacă, pe măsură ce urcam, mai aveam din când în când perspectiva pereţilor înalţi şi abrupţi „ca în Cheile Bicazului”, vedem în curând că nu erau decât nişte vagi rezumate. De aici, de pe brână, ne dăm seama de măreţia şi sălbăticia acestor versanţi şi cât greşeam când puneam Cheile Prisăcinei la capitolul „şi altele” din Munţii Cernei. Chiar ne mirăm, şi eu şi Claudiu, de ce în atâtea preumblări în zonă n-am ajuns şi aici – la traseul marcat mă refer. Ce-i drept, eu am avut o tentativă de a-l coborî, într-o excursie de acum mulţi ani, când veneam dinspre Arjana. Problema atunci a fost că efectiv nu am găsit intrarea de sub satul Prisăcina, oricât am căutat-o pe lângă moara dărăpănată de acolo. Între timp, e clar că marcajul a fost refăcut. Cobor cu imaginea maiestuoasă a zidurilor stâncoase permanent în stânga mea şi cu promisiunea că voi reveni – devreme, în echipă mică, cu „banane” impermeabile pe post de rucsaci.
Ajungem repede înapoi în albie, ocazie cu care îmi dau seama ce puţin am străbătut din porţiunea nemarcată. Continuăm rapid coborârea până la finalul cheilor, acolo unde reîntâlnim punctul galben. Facem o scurtă pauză, de-o gustare şi de-o baie, după ideea lui Claudiu de a ne răcori în apa rece ca gheaţa a Prisăcinei. Apoi ne reluăm drumul uşor descendent pe poteca îngustă spre Podul Ţăsnei. Ajungem acolo la ora 16; reorganizăm bagajele în maşini şi îl lăsăm pe Pancu la Motel Dumbrava, întrucât el rămâne în zonă pentru o acţiune de remarcare.
Noi, restul, plecăm spre Bucureşti; avem ceva de condus, iar masa la Carul din Stele de la Beharca, deşi foarte bună, ne „costă” destul de mult timp. Undeva după miezul nopţii intrăm şi în capitală, iar când ne despărţim avem cu toţii acelaşi gând: am parcurs nişte trasee inedite, nebănuit de frumoase, asezonate cu de toate: peisaje largi în cele patru zări, stânci cu cabluri, parfum de iarbă cu flori şi călugăriţe, chei răcoroase, prăpăstii sălbatice. În mod cert, mai vrem. Iar în ceea ce mă priveşte cred este tura cea mai frumoasă de care am avut parte de ziua mea. Asta chiar dacă mă întorc cu opt sticle de vin nedesfăcute…
Începem ziua pe drumul forestier ce părăseşte Plaiul Foii (849 m) pe bandă roşie, de-a lungul Pârâului Bârsa Tămaşului; mergem cam un kilometru, iar la ruinele unui fost canton (sau tabără de copii) traversăm apa spre stânga. Aici se varsă Valea Vlăduşca – a doua confluenţă cu Bârsa Tămaşului după o văioagă mult mai mică, aflată la distanţă de câteva zeci de metri; pe această vale acum se conturează un drum forestier lat, iar la intrare, pe un bolovan, vedem o mare săgeată trasată cu spray cărămiziu. De altfel, de acum încolo vom întâlni adesea această culoare, ce ia forma săgeţilor sau a chenarului unui triunghi. Urmăm valea într-un urcuş lejer şi trebuie să avem grijă să ne ţinem permanent pe dreapta şi să nu ne fure diverse poteci formate în timpul exploatării forestiere. Trecem de un foişor de vânătoare al cărui acoperiş s-a surpat şi, în jurul orelor 11:30 apar pereţii calcaroşi ai marii cetăţi a Craiului. Aici valea se lărgeşte şi se bifurcă, întrucât în dreapta se desprinde poteca de acces la Refugiul Castelul Crăiţei (1615 m); în centrul bifurcaţiei, deasupra pâlcului de arbori, avem ca reper stânca cu dungi galbene numită şi Păianjenul Negru. Abia aici facem stânga, cum spune o nouă săgeată pe un bolovan, şi începem urcuşul cu adevărat solicitant din cauza pantei şi a pământului fărâmicios.
Poteca şerpuită se ajută de momâi şi marcaje neoficiale până sub pereţii abruptului vestic, unde intensitatea scade considerabil. Un prim horn, al cărui sol degradat cere toată atenţia, ne scoate în frumoasa strungă numită Poarta lui Anghelide sau Poarta Mare, dincolo de câteva plăci care par a se desprinde din trupul muntelui. Ne aflăm în Brâul de Jos, chiar sub peretele galben luat mai devreme ca reper şi se poate spune spune că am început oficial traseul lui Anghelide care, pe vremuri, purta ca însemn neoficial o cruce roşie simplă, pe alocuri încă vizibilă. Din strungă coborâm abrupt doar pentru a urca din nou, la fel de opintit, în Poarta Mică – loc îngust, străjuit de impunătoarea coloană ce poartă diverse nume: Degetul lui Anghelide, Degetul Şpirlei, Turnul de la Poartă sau Santinela; există şi nişte referinţe falice, dar nu le menţionez aici.
Este ora 13 şi în faţa noastră apare prima bijuterie a zilei: Canionul Anghelide sau Canionul Negru. Nu este lung, dar se impune prin pantă, înălţime şi aspect inaccesibil atunci când îl vezi de la distanţă. Odată însă ce începi să-l sui, îţi dai seama cât de uşor găseşti prize, iar poteca devine o căţărare uşoară, un pic susţinută şi teribil de frumoasă. Nu ştiu cât este cotat canionul, însă nu depăşeşte 1B; aş zice 1A, dar mi-e să nu induc pe careva în eroare. Ieşirea are loc într-o zonă plină de grohotiş, pe care din fericire o depăşim repede, şi iată-ne la locul numit pe bună dreptate Cuibul Vulturilor datorită aspectului de platformă aninată în mijlocul meterezelor de calcar, cu o largă perspectivă. Tot aici iese şi traseul dinspre Crăiţa, traseu parcurs de un grup de oameni cu însoţitor canin, cu care ne întâlnim în acest punct de belvedere.
Nu stăm prea mult la popas, aşa că la ora 13:30 pornim din nou la drum, de data aceasta într-un urcuş susţinut şi anevoios din cauza grohotişului spre cea mai lungă cingătoare a abruptului apusean, Brâul de Mijloc – traseu de asemenea nemarcat şi cotat 1B. Planul nostru e să-l parcurgem până La Lanţuri, însă pentru moment ne abatem puţin în direcţia opusă, spre stânga – respectiv spre Padina lui Călineţ. Pe această porțiune apare ca marcaj neoficial o cruce verde, mică şi simplă, însă ea va dispărea pe drumul nostru. Motivul abaterii este panorama nordică şi un scurt popas la Grota La Ulcior (1850 m), acolo unde prelingerile picăturilor de apă sunt captate în recipiente întru ajutorul celor ajunşi în zonă fără alte rezerve.
Revenim la punctul unde am dat în brâu şi purcedem în explorarea măruntaielor de piatră ale Craiului, căci se spune despre această porțiune că ar fi cea mai spectaculoasă. Iată, deci, a doua bijuterie a zilei. Lăsăm în urmă locul de cort de sub Scocul Bun şi urmăm poteca momentan molcomă şi înierbată până când observăm că aceasta se sfârşeşte brusc, pe o prispă deasupra hăului. Suntem de fapt în cea mai dificilă porţiune a brâului, nu atât tehnic, cât în ceea ce priveşte orientarea; de altfel, zona a dat mari bătăţi de cap înaintaşilor care erau siguri că brâul se continuă, însă nu găseau pe unde. Dinu Mititeanu este cel care a descoperit legătură – Trecerea Mult Dorită (2000 m), acea discontinuitate care urcă brusc poteca de sub Turnurile Șpirlei până deasupra lor. Odată ajunşi şi noi sus, observăm din nou cum cărarea clară din Vâlcelul Căldării Ocolite, dar îngustă şi tot mai accidentată, traversează Valea Şpirlea într-un regal al stâncii.
Ştiam ce munte frumos e Piatra Craiului şi nu degeaba el a fost prima dragoste pe vremurile când ai mei mă purtau de la Plaiul Foii în sus. Însă desfăşurarea de forţe de acum este de-a dreptul splendidă, una dintre cele mai fascinante cu care mi-a fost dat să mă întâlnesc. Crenelurile alternează cu plăcile, perdelele cu vâlcelele, găvanele cu ţancurile ascuţite, florile multicolore cu pete de tăpşane încă verzi, peste toate fiind stăpâni corbii şi caprele negre cu rol de santinelă. Poteca se menţine în jurul altitudinii de două mii de metri, dar urcă şi coboară prin împărăţia stâncii. Trecem astfel de Colţii Răi şi ne oprim puţin într-un vâlcel care, cel mai probabil, urcă direct în Vârful La Om (2238 m); aici se deschide un superb amfiteatru deasupra noastră, iar sub noi straturile de rocă se curbează ca o cortină surplombată. Cred că această imagine deosebită este emblematică pentru porţiunea din brâu urmată azi.
În scurt timp intrăm în Drumul lui Deubel – La Lanţuri, traseu marcat cu bandă roşie. Este ora 15:30 când începem să-l coborâm, cu grijă mare din cauza terenului accidentat. Atentă fiind la traversee, praguri şi săritori, uit să caut continuarea Brâului de Mijloc în direcţia Padina Lăncii; şi aici brâul are o discontinuitate, căci firul său merge mai departe undeva mai jos, cam la şaizeci de metri diferenţă de nivel conform hăţii. Asta e, nu apuc s-o văd – temă pentru data viitoare. Ajungem în locul emblematic numit La Zăplaz (1640 m), acolo unde găvanele penetrează complet calcarul şi se suprapun, apoi dăm în poteca ce vine dinspre Umerii Pietrei Craiului şi Marele Grohotiş. Facem pauză de masă la Refugiul Şpirlea (1440 m), ceasurile fiind trecute de 17, după care ne continuăm coborârea pe lângă Şipotul Şpirlea. Valea Şpirlea Tămaşului se desfăşoară abruptă între Muchia Vlăduşca şi Muchia Şpirlea, pentru ca la final să se domolească în Valea Bârsa Tămaşului pe care am pornit de dimineaţă. Nu mai avem de făcut decât să-i urmăm firul interminabil şi să ajungem în sfârşit în Plaiul Foii, la ora 19.
A durat nouă ceasuri să parcurgem acest minunat traseu, timp în care n-am făcut niciun rabat la fotografii. Am avut atâtea de admirat şi nu ne-am grăbit în detrimentul imaginilor superbe ce ne-au însoţit, făcând mici ocoluri acolo unde am considerat că merită o privire în plus. Dar, când a fost de mers am mers, ne-am deplasat uşor în zonele accidentate şi n-am avut nevoie de asigurări. Singurul element din echipamentul tehnic avut la noi a fost casca. Constat însă că, pe cât de uşor este acest itinerar dintre cele alpine şi nemarcate, pe atât de spectaculos se desfăşoară sub ochii celor ce caută să-l descopere.
 |
 |
|
