NOTA BENE

Întrucât postările mele rareori apar în ziua pentru care sunt scrise, aici încerc să ţin evidenţa restanţelor de pe la concerte sau din călătorii. Tot aici apar referinţele către rarele aberaţii literare proaspăt incubate.

Staţi pe recepţie.

Noutăţi din Axa timpului
Munţii Narăţului

Noutăţi din Scrisori / Dialoguri
Mann sieht sich zweimal im Leben
The “3S” of Self Abuse

Advertisements
Posted in Uncategorized | 8 Comments

If (Pink Floyd)

Există pe lumea aceasta modernă perioade muzicale, trupe şi piese despre care nu putem spune că nu mai sunt „la modă”. Cumva, ele transcend trecerea decadelor şi rămân actuale nu doar pentru nostalgici. Anii ’70 cu boemia hippie, Pink Floyd şi multe dintre creaţiile englezilor se pliază perfect pe descrierea mea, iar întâmplarea face ca în ultimele zile să le trec în revistă discografia. Dacă mulţi iubitori ai muzicii bune din ziua de azi apreciază mai degrabă perioada progressive a trupei, unde emoţia se regăseşte într-un demers elaborat şi complex, eu tocmai mi-am dat seama că rezonez excelent cu albumele mai de la începuturi. Este vorba de nişte ani când eu nici nu existam, dar cumva acordarea chitarei de atunci, modul de a folosi clapele şi sample-urile, dar mai ales alegerile din linia vocală ajung la mine într-un mod greu de descris – profund, mişcător, hipnotic. Astfel că nu mă mai miră când spun că una dintre piesele mele preferate din întreaga activitate Pink Floyd este If. Poate datorită muzicii extrem de melodioase şi într-o anume măsură difuză, poate datorită vocii lui Waters, poate datorită versurilor atât de apropiate de structura mea psihologică ancorată în eternul „dacă”. Cert e că If nu îmbătrâneşte niciodată pentru mine, pendulând între Pink Floyd şi Rudyard Kipling. Ce simplă este trecerea de la „If you can meet with Triumph and Disaster, / And treat those two impostors just the same;” la „If I go insane / Please don’t put your wires in my brain.” – nu-i aşa?

Posted in Colţul cu muzică | Tagged , | Leave a comment

Munţii Narăţului

Puţină lume, chiar şi în comunitatea montană, a auzit de Narăţu. Nu-i de mirare, căci acest mic masiv ce face parte din Munţii Căpăţânii este expresia sălbăticiei, hăţişurilor şi ruperilor de pantă – totul la altitudini medii spre mici. Ştiam de ceva timp că vreau să ajung pe potecile sale, însă abia tura lui Victor îmi dă în sfârşit această ocazie, după ani de căutări. Iată deci cum sâmbătă dimineaţă îmi fac somnul de frumuseţe pe bancheta din spate, în drum spre Valea Oltului, pentru ca la Brezoi (400 m) să-mi pun rucsacul în cârcă pentru două zile de umblat prin pustietăţi unde nici localnicii nu prea ajung.

La ora 8:30 grupul nostru porneşte de lângă Monumentul Eroilor, în sus pe străzile micului oraş vâlcean, iar după Liceul Tehnologic prindem una din puţinele dovezi ale punctului roşu ce ne va însoţi astăzi. La început, pentru scurt timp, poteca se profilează destul de clar prin livezile oamenilor, dar dispare aproape complet odată ce ne încadrăm pe Muchia Vulturesei. Urcuşul alternează pantele cu nişte curbe de nivel fărâmicioase, apoi se transformă repede într-o ascensiune abruptă şi sălbatică, prin vegetaţia deasă, mai verde sau mai uscată, asezonată cu muşchi, licheni şi ciuperci. Târâş-grăpiş ajungem efectiv pe muchie şi nu trece mult până ce suntem răsplătiţi cu primele panorame ale zonei: Valea Oltului deja îmbrăcată de tomnă multicoloră, Munţii Cozia un pic pierduţi în neguri, Munţii Făgăraş bine pudraţi cu zăpada zilelor reci nu demult trecute.

De acum vom alterna fără oprire urcările abia ghicite prin codrul des, pantele rupte fără niciun dumnezeu, platformele de belvedere precum cea pe care luăm masa de prânz, colţii de stâncă ieşiţi de te miri unde. Înaintăm greu, cu toate că nu câştigăm cine ştie ce altitudine, iar distanţa acoperită nu e nici ea lungă, dar reuşim să lăsăm în urmă Vârful Vâltureasa (1449 m) şi Vârful Cârligele Olăneştilor (1221 m). În jur de ora 15:30 suntem lângă Vârful Verdeş (1450 m); spun „lângă” şi nu „pe”, întrucât după a doua încercare ratată de a-l nimeri şi după alte două vârfuri vecine urcate aproape degeaba, renunţăm la „cucerirea” lui şi preferăm să-l admirăm de la distanţa altor metereze stâncoase.

Coborâm şi ne reluăm drumul pe lângă ceea ce ar fi Izvorul Ferigilor, acolo unde numai crucea din lemn punctează locul, căci cursul de apă este complet secat. Mai avem un singur mare obiectiv pe ziua de astăzi şi trebuie să facem totul pentru a nu-l rata. La scurt timp după izvor, acolo unde în dreapta noastră s-ar ghici o şa la înălţime, lăsăm bagajele şi-i dăm cu avânt în sus. Ajunşi în înşeuare, găsim potecuţa firavă ce duce şi mai la dreapta spre strunga stâncoasă în care ar urca o bandă roşie arhaică – vechi drum pierdut în uitare. Aici, în strungă, pe stânga se află un horn uşor de suit pe treptele din iarbă şi pământ, iar la capătul său, dincolo de tridentul unui mesteacăn, se află altitudinea maximă a masivului: Vârful Narăţu (1509 m). Aici, peisajul care ne-a însoţit întreaga zi ori de ce ori ieşeam la lumină, se completează cu sora mai mare a Narăţului, tot din Căpăţânii, dar mult mai stâncoasă: Buila-Vânturariţa. Este ceasul 17 când facem fotografia de grup şi încercăm să ne întipărim pe retină frumuseţea acestor locuri, iar ploaia care deja udă bine una dintre văi ne îndeamnă să ne grăbim la vale. Coborâm pe altă potecă, nu tot pe horn, şi revenim mai întâi în cărăruia abia iţită de mai devreme, apoi jos la rucsaci.

Îi aruncăm în spinare şi ne vedem de drum, de acum într-o continuă coborâre. Aceasta se încheie la ora 18 în Şaua Târsa (1280 m), unde punem corturile nu în poiană aşa cum aveam în plan, ci în pădurea ce ne mai apără o vreme de ploaia care ne-a prins din urmă şi care e clar că nu glumeşte cu intenţiile sale. Şi plouă, şi plouă, şi plouă, astfel că cei mai mulţi dintre noi uităm şi de cină, şi de orice altceva în favoarea somnului într-un sac cât de cât cald. Eu, de exemplu, reuşesc să dorm aproape paisprezece ore, mai ales că ne e clar tuturor că azi ne-am îndeplinit „sarcinile de lucru”, dar mâine ne va fi imposibil.

Duminică, mi-ar plăcea să spun dimineaţă dar aş minţi, hotărâm să stăm până suntem siguri că nu mai plouă, să punem de un mic foc pentru a ne mai încălzi, iar apoi să ne pregătim de retur pe cel mai scurt drum. Luăm deci micul dejun, strângem corturile departe de a fi uscate, îndesăm rucsacii, iar pe la 12:30 o luăm din loc prin ceaţa densă din Şaua Târsa. Traseul de minimă rezistenţă, deşi nu chiar lejer, este crucea albastră de pe Valea Satului. Denumirea vorbeşte numai despre punctul terminus al acestui marcaj, altfel ecourile calde şi familiale sunt complet înşelătoare. Poteca este la fel de sălbatică şi de abruptă ca cea de ieri, se pierde adesea în prima parte şi, până după la confluenţa cu Valea Ferigilor, se ţine pe malul drept al văii, mult deasupra albiei. Motivul îl reprezintă tot felul de obstacole greu de trecut, mai ales în coborâre, de pe cursul apei, precum o săritoare înaltă pe care o vedem perfect, mai ales că imediat după ea începem şi noi să coborâm în talveg.

De acum rămânem mai mult sau mai puţin în albie, trecem peste, pe sub sau de-a dreptul prin doborâturi, ne zgâriem în rugi sau crengi uscate, ne urzicăm, ne prindem picioarele între bolovani instabili şi aşa mai departe, ca să nu mai spun că traversăm pârâul de nici nu mai ştiu câte ori. Din fericire, apa este mică şi nu ne pune probleme decât la descăţărarea în traverseu a unei stânci, fix deasupra copăii pline cu apă create în vad. Dar avem ochi şi suflet să observăm şi frumuseţile acestei sălbăticii: murele coapte, salamandrele şi puii lor, broaştele ascunse pe jumătate sub frunze, spectacolul apei printre stânci. După ore de coborâre parcă interminabilă şi destul de solicitantă nu atât fizic, cât psihic prin atenţia pe care trebuie s-o acordăm fiecărei porţiuni, dăm mai întâi în rămăşiţele unui drum forestier, apoi de primele clădiri ale Brezoiului. Drumul nostru se uneşte cu punctul roşu pe care am pornit ieri şi se încheie în parcarea din centru.

Nu mai avem decât să trecem în haine curate şi să ne oprim la o masă bogată pe Valea Oltului, înainte de drumul spre casă. A fost deci Narăţu, de plăcut mi-a plăcut; dar pe traseele de ieri şi azi mi-e greu să cred că voi reveni. Sunt însă alte cotloane – şi nu puţine – încă nedescoperite, aşa că cine ştie când ne vom întâlni din nou.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , | 1 Comment

Ten Thousand Ways to Die (Obituary)

Este drept că de multe ori ceea ce mă prinde la o piesă e linia melodică a vocii, iar versurile reprezintă un aspect care mă poate influenţa masiv. Obituary e însă un caz special – vocea lui John Tardy este, într-adevăr, specială şi inconfundabilă, dar linia numai „melodică” nu e (în sensul de melodioasă, evident), iar versurile de multe ori pot fi catalogate cu dragoste înţelegătoare drept cretine (atunci când chiar au vreun sens). Totuşi, Obi este Obi şi una dintre puţinele trupe de death metal brutal care-mi place necondiţionat, iar pe scenă aş revedea-o oricând. Să-i dăm însă cezarului ce-i al cezarului, căci în spatele versurilor tâmpiţele emise de glasul cavernelor partea instrumentală este excelentă, uneori genială. Albumul lansat anul trecut, Obituary, are doza lui de agresivitate în tempou mediu transpusă pe riff-urile demenţiale ale lui Kenny Andrews, iar adepţii metal-ului extrem au de unde alege – Brave, A Lesson in Vengeance, Kneel before Me sau Straight to Hell ar trebui să fie pe gustul amatorilor de brutalitate. Eu însă am rămas „tablou” când am ascultat Ten Thousand Ways to Die; am lăsat să mai treacă o piesă şi am revenit – acelaşi efect. Obi, eşti demenţială! Nici nu-mi amintesc când mi-a plăcut ultima dată atât de tare o expunere death metal! Am dovada că versurile pot fi şi inteligente (aceeaşi strofă de trei ori, dar mai bine aşa), iar partea de chitară din spate este ge-ni-a-lă. Impresionant cum după riff-urile oricum superbe ce compun tema principală, suprapuse pe ritmul impus de baterie, vine acel solo dinspre sfârşit care o dă în progressive. Scoate vocea şi faci din Ten Thousand Ways to Die coloană sonoră de film SF.

Lay down a peaceful vision
Lay out your prayer for peace
Lay down a peaceful vision
I’ll lay out ten thousand ways to die

Posted in Colţul cu muzică | Tagged , | Leave a comment

You Oughta Know (Alanis Morissette)

N-am idee de ce uneori mă cufund într-un trecut cel puţin îndoielnic în ceea ce priveşte preferinţele mele muzicale, adică scena mainstream a anilor ’90, însă ironia face ca unele dintre lucruri ascultate pe atunci acum nu doar că nu le resping, dar le parcurg – sper eu – cu alt nivel de înţelegere. Nu doar că vocabularul meu în engleză a crescut (inclusiv pe partea de jargon) şi că urechile mele aud altfel muzica, dar cumva şi experienţa de viaţă îşi face simţită prezenţa. Ok, poate că încep să disec prea mult nişte lucruri – cântece – care ar trebui simţite la primul instinct, dar cumva chiar percep cu totul şi cu totul altfel un album pop-rock ce mi-a plăcut, într-adevăr, la momentul respectiv, dar acum mi se pare senzaţional. Este vorba despre Jaggedd Little Pill şi, mai ales prin prisma textelor, îmi dau seama că în 1995 Alanis Morissette chiar a venit cu ceva revoluţionar în zona – aşa cum am mai zis – mainstream, radio-friendly şi difuzabil la MTV (cu cenzura de rigoare, evident). Pe atunci mi se părea doar o rebeliune seducătoare – gen gagica în pantaloni mulaţi de piele, cu părul până la brâu şi care n-are reţineri când îi vine să spună „fuck”; probabil că adolescenta în devenire  din mine de asta a şi rezonat cu piesele ei. Acum văd altceva în spatele atitudinii ostentative – muzica foarte mişto şi nişte versuri extrem de mature (exemplu, în Hand in My Pocket: „I’m broke but I’m happy / I’m poor but I’m kind / I’m short but I’m healthy, yeah / I’m high but I’m grounded / I’m sane but I’m overwhelmed / I’m lost but I’m hopeful, baby”). Fără dicuţie, unul din puţinele albume non-metal pe care le-aş cumpăra şi astăzi, eventual cu varianta sa acustică lansată la aniversarea unui deceniu. Dar pentru că totuşi inima mea bate a „metal”, zău dacă aş putea alege altă piesă decât cea mai agresivă şi mai revoltătoare ca mesaj – You Oughta Know, un preambul prin „Are you thinking of me when you fuck her” şi „And every time I scratch my nails / Down someone else’s back I hope you feel it” pentru ceea ce vine mai târziu: „You took me out to wine, dine, 69 me / But didn’t hear a damn word I said” (Right Through You) şi „So forgive me love / If I cry in your shower / So forgive me love / For the salt in your bed” (Your House).

Posted in Colţul cu muzică | Tagged , | Leave a comment

Iceberg Dances (Sepultura)

Vă dau cuvântul meu că nu mă aşteptam să pun pe blog vreo piesă Sepultura din ultimii ani. Asta pentru că, din perioada post-Max, singurul aspect al brazilienilor care mi-a spus ceva au fost concertele – cu adevărat zid. În rest, prea puţin pentru a-i mai băga în seamă. Totuşi, într-un efort de voinţă, am ascultat abia acum ultimul lor album, apărut de ceva timp, şi trebuie să recunosc faptul că Machine Messiah nu sună rău deloc. De fapt, jumătate este foarte bun, iar jumătate este foarte Slayer, aşa că nu ştiu exact cum să mă pronunţ. Totuşi, există o piesă care m-a surprins cu adevărat şi pe care acum o ador – complet atipică pentru Sepultura, dar deloc în asentimentul trupei, ce demonstrează că Andreas Kisser poate fi genial când vrea. Si dacă de ceva ani am fost convinsă că nu voi mai apuca să spun „oau” la o piesă Sepultura, ei bine… Oau! Iceberg Dances, incredibil moment instrumental!

Posted in Colţul cu muzică | Tagged , | 1 Comment

Weak (Skunk Anansie)

Într-adevăr, este un pic atipic pentru mine să vin cu o propunere  muzicală din aria alternative rock / indie / britrock, însă de câteva zile tot am în cap acordurile de la Weak şi, cumva, mi-am amintit de una din puţinele trupe de gen pe care le-am ascultat demult, la începuturile adolescenţei mele. Chiar dacă la respectivul moment mă descurcam şi eu cu puţinele lucruri cât de cât atractive de la MTV, acum parcă văd în altă notă activitatea muzicală a celor de la Skunk Anansie din urmă cu mai bine de două decenii, le înţeleg mai bine melanjul de rock, pop şi rap, ca să nu mai spun că apreciez cu totul altfel vocea lui Skin.

Posted in Colţul cu muzică | Tagged , | 1 Comment

Paint It Black (Ramin Djawadi, preluare The Rolling Stones)

Din punctul meu de vedere, este neadecvat să spui despre un cover că e mai bun decât originalul; nu are cum, prin simplul fapt că ideea, şi germenii, şi baza acordurilor stau în prima variantă. Cu toate acestea, nu de puţine ori s-a întâmplat să găsesc preluări care mie, personal, să-mi placă mai mult decât piesa iniţială – iar asta ţine de gusturi, nu de judecăţi de valoare. Întâmplător, nu-i prima dată când o preluare după Paint It Black îmi gâdilă mai plăcut urechile decât o face The Rolling Stones, însă de data aceasta am găsit în viziunea lui Ramin Djawadi o audiţie răvăşitoare – un loc unde muzica clasică şi rock-ul se întrepătrund magistral, având ca efect pura mea uimire. Rareori mi-a fost dat să ascult un cover care se îndepărtează atât de mult de original, respectându-i totodată linia; un cover care să te facă să te întrebi pasaje bune dacă este chiar piesa la care te-ai gândit, apoi să te răzgândeşti şi să-ţi spui că n-are cum să fie, iar după o vreme să strigi – hei, chiar este Paint It Black! Asta am păţit eu, şi din comentariile de la clip îmi dau seama că n-am fost singura, în timp ce am auzit acordurile ca parte a coloanei sonore pentru „Westworld”. Ce-i drept, la aşa serial, aşa soundtrack – nu credeam că poate fi obţinută artă cinematografică într-un serial HBO, dar iată că m-am înşelat; iar un fragment ce compune această artă este muzica lui Ramin Djawadi – preluări sau compoziţii proprii. Nu-i de mirare deci că Paint It Black sună cu totul şi cu totul altfel decât te-ai aştepta de la un cover; în cel mai bun sens.

Posted in Colţul cu muzică | Tagged , , | 3 Comments

Coştila în două părţi: Creasta Coştila-Gălbinele, Hornul Coamei (Munţii Bucegi)

Dacă vara asta i-a tot dat cu ploi, mai ales la munte, iată că finalul său – o toamnă „indiană” – se prezintă mult mai prietenos şi invită la dor de ducă. Încă din timpul săptămânii m-a întrebat Andrei dacă mă tentează o tură de abrupt pentru sâmbătă, şi încă una duminică, atunci când ni s-ar adăuga Claudiu şi Cosmina. Fac deci planul pentru două zile între stâncile Bucegilor şi iată-ne în zori parcaţi lângă Căminul Alpin (925 m) din Buşteni. La ceasurile 08:30 îi dăm în sus spre Refugiul Coştila (1690 m) de unde, după un minim de odihnă în care ne echipăm de „scandal”, continuăm drumul un pic pe Valea Coştilei, apoi pe lângă Ţancul Ascuţit spre Valea Gălbinele. Nu ajungem însă la ea, pentru că acolo unde poteca ar coborî în dreapta noi ţinem tot înainte pe o cărăruie mult mai firavă decât cea care ne-a însoţit până acum. Este ora 10 când începem efectiv Creasta Coştila-Gălbinele, cotată 3A, cu prima lungime de coardă din cele treisprezece conform schiţei topografice aduse de Andrei în dublu exemplar. Decidem să mergem cap-schimbat, urmând ca Andrei – care a mai făcut acest traseu – se caţere pe lungimile mai dificile.

Pornesc eu prima pe faţa căzută, dar bine „echipată” cu prize alveolare şi bucăţi de conglomerat destul de stabil; ce nu prea găsesc sunt asigurările intermediare, poate şi pentru că le caut mai mult în dreapta decât acolo unde sunt ele, în stânga. Totuşi, căţărarea este plăcută şi sigură, iar finalul îl reprezintă regruparea de sub Pintenul Coştilei. A doua lungime, parcursă de Andrei, are o superbă traversare în stânga, expusă şi prevăzută la sfârşit cu o rampă descendentă numai bună de „lansare” în gol; odată trecuţi de ea, regrupăm într-un bolovan solid, strângem coarda şi ne băgăm în a treia lungime care este de fapt o boschetăreală prin jepii care ţin să ne agaţe fiecare bucată de echipament. A patra lungime începe la baza unui grohotiş nu prea plăcut la călcătură, mai ales că nu găsim punctul de asigurare, iar Andrei se leagă de jnepeni. Pornesc pe două feţe căzută succesive pe care găsesc mai multe pitoane decât mă aşteptam din descriere, pun şi un anou de tulpina aparent solidă a unui copăcel şi, chiar când Andrei mă avertizează că se cam termină coarda, ajung la regruparea zdravănă şi comodă datorită platformei, de la baza traseului „Domn’ Profesor”. În timp ce amenajez regruparea, îmi dau seama cât de mult îmi lipseşte antrenamentul acestei acţiuni, întrucât mă mocăi exagerat de mult; e drept, timpul trece nu numai pentru că verific de două-trei ori fiecare carabinieră şi anou, dar de jur-împrejur peisajul este senzaţional şi nu ştiu ce să admir mai întâi – abruptul ameţitor de sub mine, creasta profilată tot mai impunător deasupra mea sau panorama deschisă dintr-o parte în alta.

Lungimea a cincea începe cu un superb traverseu la stânga, unde stânca aderentă este străjuită de surplombă, apoi continuă în sus, uşor expus şi destul de lung, până la regrupare de la „proverbiala” ancoră cu clapetă; sinceră să fiu, am auzit de ea, dar e prima dată când văd aşa o arătare. Urmează o nouă bucată de mers fără asigurări, cu coarda atârnată peste faţa stâncoasă sau cărată în spate, prin jnepeni şi grohotiş, iar ieşirea din ea se face pe o platformă însorită, oarecum la baza traseului „Fisura în Y”. Acesta este locul în care creasta se semeţeşte cel mai abitir şi urmează pasajele cele mai „tari”, aşa că luăm o binevenită pauză de masă la ora 13:30. Lungimea a şaptea este a doua ca dificultate (5+) şi decidem s-o dau eu, echipată cu espadrilele de căţărat; trec de primul diedru, uşor de urcat, apoi câţiva paşi la dreapta mă bagă în al doilea diedru continuat cu o fisură. Am, într-adevăr, puţin de tras aici – încordez braţele, înfig bine picioarele în fiecare „muscă” de conglomerat şi evit să mă uit în jos; n-am a comenta, asigurări sunt suficiente. Îmi trag sufletul în regrupare şi-l filez pe Andrei, care pleacă imediat în a opta lungime – cea mai grea a crestei (6+); aceasta urmează fisura din dreapta, bine pitonată, dar şi foarte expusă prin „bombeul” de deasupra regrupării, imediat ce iese din hornul scurt de pornire. Andrei îşi termină treaba repede şi la final se minunează: atât a fost? Eu, ca secund, nu pot să nu mă întreb dacă aş putea să fac şi eu lungimea în acest moment sau mai am de muncit pentru cap. După acestea, ne debarasăm de espadrile, iar impresia mea este că, deşi e mai uşor cu ele, cele două pasaje pot fi căţărate cu ghete de secund.

A noua lungime este lunguţă, variată şi frumoasă datorită celor trei schimbări de direcţie ce impun folosirea buclelor echipate lungi (aspect de care eu uit); acestea descriu o succesiune faină: fisură verticală, brână de stâncă în traverseu, coastă cu prize terminată într-o faţă înierbată. Următoarea lungime este căţărare uşoară, neasigurată, cu atenţie în special din cauza grohotişului ce înconjoară pâlcurile de jnepeni şi faţa căzută deasupra căreia regrupăm. Lungimea a unsprezecea este un horn un pic susţinut, frumos şi antrenant, pentru ca apoi să mai urmeze un pasaj la liber, pe grohotiş şi stânci. În acest punct se deschide extrem de frumos zona Gălbinelelor, cu pereţi, creste, fisuri şi panorame. Ultima lungime, a treisprezecea, e din nou interesantă graţie zigzagului pe care-l face: horn cu aspect de rampă, apoi traverseu sexi la stânga, pentru ca cea din urmă bucată să n-o ia direct în sus cum ar părea la prima vedere, ci prin ocol pe creasta află şi mai la stânga, acolo unde treptele şi asigurările se succed. Iată-ne finalizând creasta la ora 17:30, moment când ne trecem numele în caietul nou din caseta „cuceritorilor”.

Planul de retragere iniţial era să-i dăm în sus până în Brâna Mare a Coştilei, să o urmăm până în Valea Albă şi să coborâm pe acolo. Însă chiar când ne îndreptăm spre brâu, ne întâlnim cu o echipă de căţărătorii care tocmai ce-au terminat unul din traseele din pereţii Coştilei. Îi întrebăm pe unde intenţionează să se retragă, ne spun că în rapel peste Poseidon, ne sfătuim puţin şi luăm decizia să facem acest lucru împreună – rapeluri duble ca lungime, poate ceva timp scurtat acolo, pentru ca apoi să luăm la picior şi alte rapeluri Valea Coştilei. Iată-ne deci amenajând punctul de pornire al primului rapel de 65 de metri, nici nu vreau să calculez de câte ori mai mare decât cel mai lung rapel dat de mine vreodată. Regula de bază: mă concentrez pe alunecare (oricum, foarte greoaie la început), nu dau şocuri nu privesc în jos, chiar dacă ştiu că n-am urmă de vertij. Toate ca toate, dar senzaţia pe care o am sub o surplombă înaltă, când ajung să pierd complet contactul dintre picioare şi stâncă, este dubioasă şi neîntâlnită de mine până acum. Nu-i panică, întrucât ştiu că sunt în siguranţă atât datorită corzii, cât şi nodului auto-blocant de pe ea, dar lipsa totală de control atunci când din alunecare mă întorc cu spatele la stâncă şi nu mai pot reveni mă debusolează şi mă precipitează. Fac cerculeţe în aer cu un picior doar-doar m-oi întoarce cu faţa, iar după ce mă apropii din nou de stâncă nu-i mai dau drumul. Al doilea rapel, la fel de lung, pune mai puţine probleme, spre deosebire de finalizarea lui unde, întrucât corzile n-au ajuns până pe platforma sigură de jos, mai am de trecut o brână friabilă, pe care alpinistu-lu-peşte nu se simte deloc confortabil.

Din acest loc începe Brâul Poseidon, modalitate expusă şi friabilă de a ajunge în punctul superior al Vâlcelului de sub Perete. Dezlegăm corzile, echipa de căţărători porneşte spre Refugiul Coştila în pasul alert facilitat de cunoaşterea fiecărei potecuţe şi pietricele din această retragere, iar noi începem o coborâre mult mai lentă la lumina frontalei, căutând varianta cea mai bună de a ţine firul vâlcelului sau de a merge pe versant. După rapelul dintr-un piton un pic cam flexibil pentru gustul nostru, la ora 21 ne dăm seama că am ajuns la confluenţa cu Valea Coştilei, însă ne este imposibil să găsim, cum ne aflăm noi pe malul drept, calea de coborâre prin întuneric. Cum lucrurile nu arată prea bine, iar solul friabil nu permite multe, decidem să rămânem peste noapte aici – bivuac într-un talveg cât de cât protejat de vânt şi căderi de pietre.

În zece ani de mers pe munte, pe asta n-am făcut-o, iar Andrei admite aceeaşi premieră; plâng după pufoaica lăsată acasă şi după folia de supravieţuire care a dispărut (nefolosită) în aceeaşi gaură neagră existentă în orice casă, dar măcar îi mulţumesc lui Dumnezeu că vremea e prielnică, nu se anunţă ploi, iar apă şi mâncare mai avem. Aranjăm deci coarda drept pat, tragem toate ţoalele pe noi, lăsăm căştile pe cap, ne băgăm picioarele încălţate în rucsaci, tragem o folie de supravieţuire peste amândoi şi încercăm să dormim cât de cât până la prima geană de lumină. Trebuie să recunosc faptul că, exceptând bivuacul forţat, noaptea e superbă – cer înstelat, lună ce-şi râde de frontale, peisaj feeric. Băgăm totuşi somn, zgribuliţi sub folie, cu vise dubioase şi o trezire înfrigurată bine pe la 5 dimineaţa. Atunci, chiar înainte de a ieşi soarele, este cel mai frig – ora critică.

Lumina anunţă discul roşu înălţat de dinapoia Baiului şi, pe măsură ce razele sale răscolesc negurile matinale, aerul începe să se încălzească, anunţând o zi la fel de frumoasă ca cea trecută. Începem să strângem şi să ne pregătim de coborâre, nu înainte de a mai rezolva ceva. Planul iniţial zicea că azi ni se adaugă Claudiu şi Cosmina pentru Creasta Picăturii. Aseară am dat de ştire ce trăznaie am făcut, dar cum cei doi au cumpărat bilete de tren decid să vină totuşi azi şi să facă alt traseu. Acum ni-l şi comunică, Hornul Coamei, moment în care, cu toată oboseala, ni se aprind ochii, mai ales că urcarea este de la acelaşi Refugiu Coştila unde trebuie să coborâm. Mergem şi noi? Mergem! Îi rugăm deci să ne ia ceva de mâncare şi apă, urmând să ne întâlnim din direcţii diferite.

Acum, la 7:30 când plecăm, drumul ni se pare evident, iar valea – deşi de abrupt alpin – nu mai pare deloc aşa neagră. Vedem pe unde coborâm şi în ce ne băgăm, aşa că ne recăpătăm încrederea în paşi. Nu mai zic că, pe măsură ce ne punem în mişcare, frigul dispare din oase. O luăm deci hotărâţi în jos şi răsuflăm uşuraţi când ajungem în zona hornurilor – acolo unde avem de dat rapeluri succesive cu stâncile din apropierea refugiului undeva nu foarte departe. Toate acestea durează însă şi abia pe la ora 10 suntem lângă Crucea lui Nicolae Maxim, loc în care ne întâlnim cu Cosmina şi Claudiu. Doar ca să nu existe dubii despre părerea noastră, fix cu asta îi întâmpin: „suntem doi imbecili siniştri”. Luăm apa şi merindele, dar Andrei are un moment de cumpănă şi se răzgândeşte – parcă un somn la Căminul Alpin şi o bere rece sună mai bine decât încă un traseu în zona Coştila, mai ales că, spre deosebire de mine, el l-a mai parcurs. Eu rămân pe poziţii şi sper numai să nu încetinesc echipa sau să nu adorm atârnată-n coardă. Mă „dopez” cu jeleuri cu cofeină şi-i dau după ei spre Valea Gălbinele.

Iată-mă deci a doua duminică la rând pe aceeaşi vale, de data aceasta chiar sperând să-mi depăşesc „condiţia”. La ora 13 suntem deasupra ultimei săritori dinainte de Hotel Gălbinele, însă nu ne mai abatem pe la acesta, ci facem pauza undeva în stânga, chiar la intrarea pe Hornul Coamei. Cotaţia acestuia este, ca şi valea, 1B, însă dacă-l vezi de la „hotel” sau din Strunga Colţilor ţi se pare ceva imposibil – o crestătură înfricoşătoare, aproape verticală şi cu siguranţă inabordabilă. Claudiu nu-i primul care să-mi fi spus până acum că nu-i deloc aşa şi, nu că nu i-aş crede pe toţi susţinătorii acestei păreri, dar ochii şi mintea îmi intră în contradicţie. Dar acum sunt la baza lui, n-am cale de întoarcere, doar o coardă la nevoie. Bine măcar că n-a mai plouat şi hornul se vede acum până sus, fără rotocoale de ceaţă.

Şi haidem, deci, în sus. Săritoare după săritoare, ramonaj şi şpraiţ în pereţii înguşti, un pic de împotmolire cu tot cu rucsac şi… unde ar trebui să fie pasajele alea grele? E drept, sunt câteva porţiuni umede unde bocancul şi psihicul nu-s tocmai ferme, dar protecţia stâncilor laterale este  de bază; n-am un moment în care să mă simt expusă sau în pericol, aşa că am de lucru doar cu efortul căţărării în sine. A, şi cu fotografiile, pentru că peisajul e fantastic, mai ales Colţul Gălbinele profilat în permanenţă în spatele nostru. În două ceasuri terminăm cu Hornul Coamei, timp foarte bun din spusele lui Claudiu. Sincer, abia acum le dau dreptate celor care mi-au vorbit despre acest cotlon al Bucegilor: pe vreme bună, cu stânca uscată, este de-a dreptul uşor; poate un pic solicitant pe primele două treimi. În ceea ce mă priveşte, cea mai grea săritoare de pe Gălbinele este mai dificilă decât orice de pe horn. Asta însă nu-i ştirbeşte din frumuseţe, din contră – cred că-i unul dintre cele mai frumoase trasee pe care le-am parcurs în abrupt.

La ora 15 tocmai ce ieşim în Brâna Mare a Coştilei (2380 m) şi decidem să nu-l canonim prea mult pe Andrei la maşină, deci alegem cea mai rapidă variantă de coborâre. Traversăm întregul cerc descris de obârşia Văii Coştilei şi, sub Hornul lui Gelepeanu, prindem linia Crestei Văii Albe pe care începem să-i dăm în jos. Cu această ocazie, le arăt însoţitorilor mei pe unde am rapelat aseară. Reacţia e unanimă şi elocventă: o mare cruce, plus Doamne fereşte, nu sunteţi zdraveni. Continuăm cu atenţie pe poteca cu grohotiş de pe creasta, „rulmenţi” cum le zice Claudiu, până la intrarea spre dreapta pe Brâna Aeriană. Pe vremea când în sfârşit ajungeam pe acest traseu uşor, dar foarte expus, nu mă gândeam că-l voi folosi vreodată în coborâre, ca retragere din ceva considerabil mai greu. Între timp, poteca de pe brână s-a mai degradat niţel, aşa că pe un pasaj cablul tras este mai mult decât util.

Pe măsură ce lăsăm Aeriana în urmă şi parcurgem cărarea de pe Vâlcelul Policandrului, de asemenea prevăzut pe alocuri cu cablu, constatăm că şi pe aici au avut loc alunecări de teren şi accesul se face tot mai greu, în special la vale. O brâniţă ne desparte de Vâlcelul Stâncos, unde ne ţinem de ditamai lanţul în timp ce încercăm să ne poziţionăm paşii pe trepte firave din pământ, pentru ca la final să ne reculegem puţin lângă pâlcul de zade ce marchează intrarea în acest traseu. Este ora 17:30 şi nu stăm prea mult, ci îi dăm în continuare în jos, tot mai abrupt, pe partea cea mai solicitantă pentru genunchi a zilei. Poteca se termină în apropierea Refugiului Coştila, chiar înainte de traversarea văii, loc în care noi facem dreapta şi continuăm drumul spre Căminul Alpin, în sens invers faţă de ieri dimineaţă. În parcare, la ceasurile 19:30, Andrei ne prezintă colecţia de sticle goale, toate de bere fără alcool. Să-i dea Dumnezeu sănătate, nu doar că ne-a aşteptat, dar şi că nu trebuie să conduc eu la ce pilot automat mi-a preluat mişcările încă de pe Vâlcelul Stâncos.

Ce să mai zic la final? Creasta Coştila-Gălbinele – făcut. Hornul Coame – cu perseverenţă, făcut. Bivuac sub marii pereţi ai Coştilei – vrut-nevrut, forţat, dar făcut, plus o lecţie învăţată. Creasta Picăturii – viitoare restanţă.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment

Abrupt de „avarie”: Valea Seacă dintre Clăi, Valea Gălbinele (Munţii Bucegi)

Pe scurt, datele problemei: eu, Claudiu, weekend liber cu vreme mai mult decât decentă, dor aprins de stâncă, JolieFille cu alternatorul proaspăt decedat, zero bilete de tren spre Braşov, amestec de frustrare şi speranţă, maşină de ocazie cu plecare târzie, o oră jumate între Breaza şi Comarnic, cazare cu zilele încurcate. Iată cum sâmbătă, în loc de Brâul Portiţei pe care Claudiu mi l-a descris ca extrem de frumos, ajungem să luăm o altfel de decizie – ceva muuult mai scurt, căci abia la ora 13:30 putem părăsi asfaltul din Buşteni (850 m). Nu-s foarte multe variante, dar dintre trei „Comori” alegem Seaca dintre Clăi – un 1B cu avantajul altitudinii maxime reduse şi finalizării în siguranţă la frontală. Am mai parcurs-o, dar udă şi un pic la mixt, în grup mare de învăţăcei, aşa că totuşi voi avea parte de ceva diferit.

O luăm deci grăbiţi pe Jepii Mari şi, cam după jumătate de oră, prima vale pe dreapta a noastră este; eu aş rata-o cu brio, dar măcar acum observ marcajul pătrat de parc de pe trunchiul unui arbore. E drept, la o privire mai atentă potecuţa este clară şi ne duce paşii în sus cu o prefăcută grijă, pentru că în scurt timp zona se transformă într-un hăţiş de ierburi între care urzicile sunt puse pe treabă. Din fericire, această abundenţă vegetală nu durează mult şi lasă loc stâncii. Şi aceasta ne va însoţi în următoarele patru ceasuri, cât ne ia să ajungem în Şaua dintre Clăi (1825 m). Foarte multe nu am de spus; Seaca dintre Clăi este una dintre cele mai uşoare văi clasificate 1B, cu săritori abordabile mai ales de când unii au considerat necesar să înfigă „vreascuri” pe post de scări. Pitoanele de rapel sunt scoase în evidenţă prin vopsea roşie, iar în câteva locuri mai apare vreo săgeată rătăcită. Ar mai fi de menţionat capra neagră căreia i se rupe de noi, săritoarea cu fereastră (şi ce ditamai cadrul la ea!) şi, la modul general, căţărarea plăcută şi lejeră pe această vale. Da, e o vale faină şi numai bună să duci pe ea pe cineva aflat la început de drum într-ale abruptului, mai ales când este aşa uscată ca acum.

În şa luăm decizia – neinspirată, de altfel – să mai profităm puţin de vremea bună cu o incursiune pe Clăiţa. Sau să fie de fapt Claia Mare? Nici nu mai ştiu, toponimele şi hărţile mentale se pierd repede într-un jnepeniş descurajant, care, odată ajunşi într-un punct mai înalt cu puţină vizibilitate, ne face să ne întoarcem cam după două treimi de traseu. Ne simţim un pic luaţi de fraieri, dar nu avem timp să reflectăm asupra frustrărilor şi îi dăm pe Brâul lui Răducu (sau Brâul Mare al Jepilor), pe sub Creasta cu Zâmbri. Prima idee ar fi să coborâm pe Comorile Clăii, asumându-ne rapelurile de mai jos, dar până acolo trebuie să trecem peste un grohotiş instabil, abrupt şi înşelător de mai că nu-ţi vine să-l iei sub bocanc. De fapt, chiar nu ne vine şi continuăm pe brâu până în traseul marcat al Jepilor Mari, astfel că a cărat degeaba Claudiu coarda toată ziua. De acum, tot ce mai avem este să-i dăm fără oprire la vale, că mult mai e până în Buşteni. Ieşim la liman pe la ora 20:45, ca un făcut împreună cu luna de un portocaliu strălucitor ce încheie ziua.

Nici duminică nu plecăm prea devreme în traseu, de data aceasta din cauza noastră, aşa că planul iniţial de Hornul Coamei stă deja sub semnul întrebării când, la ora 9, îi dăm în sus pe Plaiul Munticelul. Nu ne abatem şi nu ne oprim până nu traversăm Valea Coştilei, după care ne permitem un moment de pauză la Refugiul Coştila (1690 m). Ceasurile tocmai ce se fac 11 când pornim pe Coştila spre Crucea lui Nicolae Maxim, pentru ca repede s-o luăm în dreapta, acolo unde Ţancul Ascuţit delimitează văile. Cotim stânga pe sub el, apoi tot înainte până când poteca se bifurcă; continuarea tot în faţă duce pe frumoasa Creastă Coştila-Gălbinele, în timp ce desprinderea la dreapta, mult mai bătută, trece pe deasupra unui arbore ce a rupt malul, coboară pe câteva trepte scobite în stâncă şi prevăzute cu lanţ, apoi lasă în urmă Crucea lui Ion Barbu chiar în locul unde pătrunde în firul principal al Văii Gălbinele.

Indiferent că facem sau nu Hornul Coamei, Gălbinele tot trebuie urcată, aşa că-i dăm cu sârg în sus. Nici pe aici nu am ajuns pe vreme uscată, complet lipsită de zăpadă, aşa că mă bucur de „premieră”. Deşi considerabil mai scurtă decât cea de ieri, valea de astăzi este sensibil mai dificilă, chiar dacă păstrează aceeaşi cotaţie. Conglomeratul este mai friabil, panta parcă uşor mai susţinută, iar săritorile mai solicitante – în special ultima unde îmi adun tot curajul s-o urc totuşi la liber. De la ea până la grota numită cu afecţiune Hotel Gălbinele nu mai avem mult, iar la ora 13:15 facem pauză în buza lui. Admirăm impunătorul Perete al Gălbinelelor cu fisura omonimă, dar mai ales Hornul Coamei, înălţat mândru în faţa noastră şi pierdut undeva sus, în ceaţă. Vorba lui Claudiu, starea de spirit nu-i chiar cea prielnică pentru horn, s-a făcut şi târziu, aşa că abandonăm „proiectul” zilei.

Facem dreapta spre Strunga Colţilor (2090 m), loc de sub care pornim în jos pe firul secundar al Gălbinelelor; pe acesta l-am mai coborât vara şi ştiu deja cât de neplăcut e în partea superioară unde simţi că fiecare petec de pământ fuge de sub sau cu tine. Sporim atenţia şi ne îndreptăm spre primul punct de rapel; această săritoare merge coborâtă şi fără siguranţă corzii, dar dacă tot o avem şi mai jos chiar va trebui folosită îi facem inaugurarea pentru a nu mai pierde timpul. Urmează alte două săritori coborâte în rapel, a doua fiind cea „mare”, cu bolovan încastrat în culoarul îngustat de pereţi, sub care s-ar afla o asigurare intermediară; nu avem nevoie de ea şi-i dăm până pe pragul de la final. Ultimul punct de rapel îl ignorăm, căci săritoarea se coboară relativ uşor prin stânga, plus o traversare în dreapta. De acum putem strânge coarda, căci poteca ce vine din Hornul dintre Fire ne spune că am încheiat alunecările pe sfoară.

Continuarea până înapoi în firul principal se face într-o succesiune de jnepeni, stâncă şi grohotiş prăfos, aşa că abia aştept să mă revăd în vadul plin de bolovani mari, stabili şi de încredere. De aici reluăm drumul parcurs în prima parte a zilei, care ne scoate înapoi la Refugiul Coştila în jur de ora 17:30. Între timp Claudiu a rezolvat cu transportul de întoarcere, însă cei care ne iau – Mihaela şi Cosmin – sunt atârnaţi pe undeva pe vreun perete din zonă. Între a-i aştepta jos în Buşteni şi a mai rămâne o vreme la refugiu, alegem a doua variantă mai ales că acum locul este pustiu. Ne întindem pe unul din priciuri, mai stăm puţin de vorbă şi… adormim lemn până apar primii căţărători întorşi din trasee. Se întorc şi cei doi pe care-i aşteptăm, dar cunoscând situaţia traficului din Valea Prahovei n-are sens să ne grăbim la vale. Astfel se face că ajungem la maşină în lumina frontalelor, iar pe drum adormim pe rând… sper eu că mai puţin Cosmin.

N-a fost ceea ce doream şi ni s-a confirmat că socoteala de-acasă nu se potriveşte mereu cu cea din târg, chiar şi când vremea este frumoasă la munte; sau că dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să zâmbească spune-i planurile tale. Dar măcar de ceva-ceva abrupt tot am avut parte.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 Comments