NOTA BENE

Acest blog se construieste, incet-incet. Cele mai noi insemnari sunt afisate direct. Cele mai vechi, se migreaza de fostul blog, mad.ablog.ro, cu viteza melcului. Din pacate, fara (toate) comentariile care le-au imbogatit candva. Stati pe receptie!

Noutati:
Amon Amarth (Arenele Romane, Bucureşti)

Posted in Uncategorized | 8 Comments

Barbarians (Prayers for the Blessed) (Sixx:A.M.)

Vorbeam ieri despre Sixx:A.M., uimirea şi admiraţia pe care mi le-au stârnit acest grup şi faptul că anul în curs a lansat două albume – mişcare inteligentă ale unor oameni rodaţi prin marketing-ul muzical american, care spune că un disc dublu atrage mai puţini bani şi o mai mică atenţie decât două discuri apărute la relativ scurt timp unul de altul. În plus, dacă le numeşti în „oglindă” (Prayers for the Blessed, Vol. 2), opui un gargui unui înger şi le integrezi în acelaşi concept frământat, revoltat şi întunecos, este greu să dai greş. (Ca paranteză, conceptul – nume, coperte, atmosferă – îmi aminteşte de „Alpha Noir / Omega White” al celor de la Moonspell, chiar dacă muzical vorbind distanţa e mare.) Poate pentru că primul album m-a impresionat teribil şi a stabilit o ştachetă greu de atins, recunosc faptul că al doilea m-a dezamăgit puţin; fără să dea impresia de reciclare sau că ar conţine „rebuturile” celui dintâi, Vol. 2 nu este animat permanent de aceeaşi forţă, intensitate şi inspiraţie. E drept, mi-a livrat una dintre cele mai bune preluări ascultate vreodată – Without You (Badfinger, dar mult mai cunoscut în varianta Mariah Carey), cu un aranjament remarcabil al percuţiei. De data aceasta, n-am avut nicio dificultate să-mi aleg piesa preferată; deşi nu-i singura foarte bună, Barbarians începe albumul ca un taifun şi te aruncă în gol, fără plasă de siguranţă.

Posted in Colţul cu muzică | Tagged , | Leave a comment

Better Man (Sixx:A.M.)

Cine-ar fi crezut că principalul compozitor al unui grup de o calitate cel puţin îndoielnică poate veni cu un proiect individual excelent. În ordinea celor menţionate, este vorba despre Nikki Sixx, Mötley Crüe şi relativ noul Sixx:A.M. Ce-i drept, formaţia înfiinţată acum nouă ani şi cinci albume este completată de meseriaşul DJ Ashba şi de un cvasi-anonim cu auz absolut (deh, producător de studio) James Michael. Mi-a luat ceva să-i acord puţină atenţie, însă în 2016 este greu să treci cu vederea o trupă ce lansează două materiale discografice dintr-un foc. Astăzi ascult din nou Prayers for the Damned, Vol. 1 şi îmi reamintesc faptul că întreaga vară mi-a fost extrem de greu să desemnez piesa preferată din colecţia de bijuterii rock/metal, cu refrene agăţătoare, riff-uri nebune şi atmosferă întunecată în ciuda ritmului mai degrabă săltăreţ. Aproape imposibil, însă am reuşit să mă opresc asupra a ceea ce cred eu că e cel mai optimist cântec – Better Man. Ziceţi voi dacă basistul ăsta nu s-a irosit atâţia ani…

…I fly on crippled wings but I would take your bitterness away…

Posted in Colţul cu muzică | Tagged , | Leave a comment

Amon Amarth (Arenele Romane, Bucureşti)

În mod normal, titlul ar include şi numele trupei de deschidere, Grand Magus, numai că nişte probleme tehnice cărora li se adaugă traficul infernal din capitală în decembrie mă fac să ajung la Arenele Romane cu mult după începerea prestaţiei heavy metaliştilor suedezi. Cât apuc din actul introductiv nu mă face să regret prea mult întârzierea, aşa că petrec restul timpului căutând cunoscuţi prin cortul plin ochi sau cercetând cu interes ceea ce se găseşte la standul cu merch.

Cu album nou lansat anul acesta, Jomsviking, nu este de mirare că Amon Amarth a inclus România în turneul de promovare – nu numai că aici are mulţi fani, de fiecare dată trupa a fost întâmpinată cu un entuziasm extrem, venit nu numai din partea celor care le poartă tricourile sau le ştiu toate versurile. Adepţii unui death metal melodios, cu riff-uri memorabile şi refrene agăţătoare, cu texte care se înţeleg dincolo de growl-ul omniprezent, suedezii fac deliciul multor ascultători de metale mai dure sau mai puţin dure. Se explică deci cortul devenit neîncăpător în momentul în care Amon Amarth intră pe scenă.

The Pursuit of Vikings dă tonul unui concert alert, dinamic şi plin de voie bună, în care publicul şi artiştii mai că nu ciocnesc la propriu halbele de bere. Sufletul „petrecerii” este, ca de obicei, solistul Johan Hegg, parcă ceva mai slab decât data trecută, dar însoţit de acelaşi corn încrustat şi de răsunătoarea sa voce aflată în super-formă. Carismatic şi volubil, simpaticul uriaş bărbos ne conduce printr-un playlist suficient de divers, însă axat – deloc surprinzător – pe ultimul disc: First Kill, The Way of Vikings, At Dawn’s First Light, On a Sea of Blood, One Thousand Burning Arrows şi imnul bahic Raise Your Horns încearcă să contureze viziunea muzicală recentă a celor de la Amon Amarth.

Alături de Hegg, se desfăşoară restul de forţe vikinge, întrucât Olavi Mikkonen, Johan Söderberg şi Ted Lundström numai statici nu sunt în timp ce mânuiesc chitarele, respectiv basul, şi electrizează întreaga incintă; lor li se adaugă Jocke Wallgren abia zărit în spatele tobelor, dar care ţine neobosit ritmul unui headbanging permanent. Cu un decor pe măsură şi figuranţi care mânuiesc arme străvechi, spectacolul e complet. Iar spectatorii se înscriu în aceeaşi dinamică trepidantă ca şi trupa, mai ales când îşi fac loc piese vechi şi cunoscute – As Loke Falls, Cry of the Black Birds, Deceiver of the Gods, On a Sea of Blood, Death in Fire, Father of the Wolf, Runes to My Memory sau War of the Gods. Iar finalul, un clasic Amon Amarth format din Guardians of Asgaard şi Twilight of the Thunder God, dinamitează efectiv cortul.

Şi iată cum mai trec la activ un show excelent al suedezilor, în ciuda faptului că recentul album nu m-a făcut să-l ascult mai mult de două ori. E drept, cu greu îmi vine-a cred că voi întâlni concertul care să-l egaleze pe cel văzut la Hellfest acum mulţi ani, în miez de zi pe scenă secundară, când stâlpii de susţinere erau plini de nebuni care dădeau din cap. Cam acesta este gradul de entuziasm al fanilor Amon Amarth.

Fotografii

Posted in Concerte | Tagged , | 1 Comment

Aniversare UT în Munţii Grohotiş

Pare de necrezut că Ursul Trubadur s-a înfiinţat acum cincisprezece ani, însă timpul trece mai repede decât ţi-ai dori după o anumită vârstă. Ca de obicei, pregătirile se fac de pe la începutul toamnei, mai ales că acum nu mai merge orice cabană suficient de mare cât să încapă un grup numeros. După intense căutări şi dezbateri, s-a ales pensiunea Iordache (aproximativ 1000 m) de pe Valea Doftanei, la poalele Munţilor Grohotişului. Casa e încăpătoare, amplasată în liniştea pădurii, iar gazda bucuroasă de oaspeţi, aşa că începem să venim rând pe rând, unii de vineri seara, alţii sâmbătă dimineaţă. Până la urmă, grupul complet de adulţi ar fi cam aşa: Iulian, Vali, Diana, Anda, Babau, Rodica, Cristi, Mirela, Alex, Costina, Monica, Hana, Cristina, Hike, Parazitu, Livia, Vlăduţ, Magda, Andrej, Grasu, Dorin, Nicoleta, Mateo, Alinuţa, Ozi, Vladimir, Ancuţa, Ada, Osmoza, Sebe, Monica, George, Claudia, Octav, Mădălina, Marean, Frisky, Wizard, Geanina, Oana, Kilo şi eu. O adunătură pestriţă, veselă şi parţial rară la vedere, completată de o liotă de copii al cărei şir l-am pierdut.

Cei care ajungem vineri seara ne bucurăm de o cină proaspăt luată de pe foc, de un pahar de vorbă şi de camerele curate şi călduroase. Sâmbătă ne reunim cu marea parte a celorlalţi, iar cei cu dor de ducă ne echipăm pentru un traseu care să ne amintească, măcar pentru câteva ore, că suntem un grup cu „profil” montan. Plecăm deci la drum în jur de ora 10:30, în jos pe Valea Muşiţei. De fapt, cunoscuta Vale a Doftanei se formează aici din doi afluenţi: Pârâul Muşiţa (unde se află pensiunea) şi Valea Neagră. Aceasta din urmă e însoţită un forestier destul de bun, precum şi de marcajul cruce roşie care ne poartă spre fosta Cabana Ciungi. Abia de acolo începe urcuşul în sine, pe coasta Muntelui Şetul, unde poteca şerpuieşte printr-o pădure plină de dărâmături şi ciuperci bine ascunse.

După vreo două ceasuri şi ceva, arborii lasă loc golului alpin şi alor sale stâne din Plaiul Şetul. Cum norii alternează cu momentele luminoase, privirea ne este ademenită de pâlcurile viu colorate ale pădurilor de foioase, pentru ca dincolo de ele să se agaţe brusc de priveliştea clară şi colţoasă Bucegilor, cu Coştila proiectată pe orizont. După un mic popas cu ciocolată belgiană la adăpostul celei mai mari dintre stâne, continuăm urcuşul domol pe pajiştea măturată de vânt până când, la baza unui grup solitar de stânci, intersectăm banda albastră ce urmăreşte creasta principală a Munţilor Grohotiş. De acolo urmează un heirup ceva mai intens, dar de scurtă durată, până pe Vârful Grohotişul (1768 m), unde ne întâmpină nişte rafale furioase de vânt, tăioase de reci ce sunt.

Este ora 14 şi căutăm un loc cât mai adăpostit de unde să admirăm panorama spre Valea Teleajenului cu Lacul Maneciu înconjurat de întinderi tot mai văduvite de frunziş. Din cauza urgiei vântului care devine tot mai puternic, odată strânşi cu toţii facem câteva fotografii de grup şi o luăm din loc, prin ceaţa densă care ne-a înconjurat pe neaşteptate. Coborâm lin spre nord şi intrăm în banda albastră, ce lasă în urmă un mic lac colmatat şi Vârful Bobul Mare (1732 m), lăsat undeva în dreapta.

În şaua de dinainte de Vârful Bobul Mic (1752 m – a se observa contradicţia dintre denumirile şi înălţimile celor doi „Bobi”), cotim stânga pe banda roşie care pierde altitudine până în Pasul Predeluş (1298 m) şi face astfel trecerea spre Munţii Neamţului, urmând Meridionalii din extremitatea lor estică. Acum avem de-a face cu un drum clar de creastă pe Muntele Văii Negre, ce ne poartă într-o coborâre când domoală, când abruptă până într-o şa largă, deasupra unei stâne impresionante ca dimensiuni. Aici, pe Muntele Zănoaga Moritului, deja s-a potolit vântul, atmosfera s-a mai încălzit, iar ceaţa a fost lăsată undeva în urmă, aşa că ne permitem un prânz frugal.

Ne continuăm apoi coborârea pe drumul de acces la stână, drum conturat pe cumpăna apelor Pârâului Secuianca şi Pârâului Neagra, ce se unesc mai jos şi formează Valea Neagră. Pe versantul malului stâng coroanele colorate ale arborilor încep să prindă aurul unui soare târziu, care abia acum alege să ni se înfăţişeze cu adevărat. Când ajungem în acel punct, deja am revenit pe crucea roşie urmată de dimineaţă, pentru ca la pensiune să ne întoarcem în jur de orele 18:00.

Aşa cum ne şi aşteptam, o găsim animată la maxim de forfota celor rămaşi la lene sau joacă. Unii s-au apucat de Dixit, alţii încep să ia decizii în privinţa grătarului de mai târziu, alţii se dau în leagăne alături de copii – cert e că nimeni nu-şi găseşte locul în pregătirea serii „festive”. Mâncăm cina pregătită de gazdă, apoi lucrurile se îndreaptă tot mai vertiginos către friptane, discuţii animate, tort aniversar, chitară şi o noapte lungă. Nu ştiu de ce, dar nu mă simt foarte în formă sau dispoziţie de ore matinale, aşa că trag obloanele destul de devreme, bucurându-mă în acelaşi timp de ora suplimentară de somn primită în ultimul weekend din octombrie. Gata, de mâine începe oficial scurgerea timpului de iarnă.

Duminica înseamnă o lene lungă, cu draperia trasă şi reprize de aţipeală. Aproape nimeni nu se grăbeşte să plece, nici măcar care se trezesc de dimineaţă, ca să nu mai vorbesc de petrecăreţii târzii. Savurez ceva între mic dejun şi prânz, apoi îmi propun să profit de aerul curat şi drumul forestier destul de bun ce trece prin faţa pensiunii pentru a ieşi cu Hike la un ceas şi ceva de alergat, taman bine pentru a prinde atât nişte raze promiţătoare de soare, cât şi un roi hotărât de fulgi mici şi înţepători. Ce ziceam mai devreme de iarnă? Încet, dar sigur, ne va umple cu vifor munţii, pădurile, oraşele şi sufletele – acelea în care vor veni nebuni să facă schi.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

De ziua mea în Prejba (Munţii Lotrului)

Dacă anii trecuţi mi-am stors mintea să găsesc o cabană unde să-mi serbez ziua şi, de câteva ori, am renunţat din lipsă de idei sau opţiuni, anul acesta m-a lovit: da’ de ce cabană?! Cortul ce are? La final de septembrie, ar trebui să fie încă o cazare viabilă. Şi aşa mi-am amintit eu că anul trecut aş fi vrut să merg la Prejba, dar salvamontiştii din Sibiu mi-au confirmat pe atunci bănuielile: cabana era dezafectată şi degradată. Cum deja mă hotărâsem pentru cort, am decis: Prejba să fie, cu sau fără cabană. Am căutat variante de transport şi, în funcţie de ele, traseele abordabile, apoi am dat sfoară-n ţară că am nevoie de ajutor la căratul sticlelor de vin până în coama secundară a Munţilor Lotrului.

Urma să plecăm cu două maşini din Bucureşti sâmbătă în zori, însă cum socoteala de-acasă nu se potriveşte mereu cu cea din târg mă trezesc că trebuie cumva să încăpem şase oameni într-un singur autoturism, iar pentru varianta trenului este deja mult prea târziu. Nu am decât două soluţii: anulez tura şi le încurc programul celor câţiva prieteni care vor să bea alături de mine sau îi cer soacră-mii maşina. Deşi mi-a zis cu mai multe ocazii cum că ar fi cazul s-o iau, îmi vine greu să mă încumet la drum aşa lung singurul şofer din maşină, plus că pentru asta trebuie să ascult o întreagă morală. Cu aspectul din urmă mă descurc eu până la urmă (tac şi-nghit de dragul turei), cât despre drum îmi spun că trebuie să fiu relaxată şi dacă ies din Bucureşti începe partea frumoasă şi relaxantă a condusului.

Iată deci că sâmbătă pornim la drum – eu la volan cu Paul şi Cos alături de mine, în celălalt autoturism se află Bogdan, Cristina V şi Cristina B, iar din Cluj urmează să ni se alăture Pancu. Cum s-ar zice, nu am de ales şi „rup pisica”, adică o ţin lungă de la Bucureşti pe autostradă, apoi Dealu Negru, Valea Oltului şi la final stânga prin Tălmaciu. Lucrurile nu se dovedesc chiar atât de grele, pasagerii încep să se relaxeze, iar Bogdan are grijă să-mi stea în faţă, să-mi impună un ritm şi să dea cu semnalul preventiv. Urmează drumul pitoresc de pe Valea Sadului, pe străduţele din Sadu atât de înguste încât ai impresia că intri la oameni în casă, pentru ca la Masa Verde (546 m) să improvizăm o parcare pe malul Râului Sadu, vizavi de versantul numit Faţa Râului.

Ne pregătim de drum, repartizăm băutura în rucsaci şi pe la 11:30 pornim în sus pe triunghi albastru printre Gruiul Lazului şi Dealul Babeşului. De fapt, urmăm marcajul şi nu prea, întrucât suntem furaţi de drumul cândva forestier, acum tasat şi bine întreţinut, ce intersectează meandrele Pârâului Juvărţ împreună cu o serie de borne kilometrice, rigole şi însemne rutiere; se spune că urmează a se construi o pârtie de schi, iar noua cale de acces va duce până sub Vârful Prejba.

După un ceas, dăm de confluenţa cu Pârâul Juverţelul în Poiana Prânzului, loc în care poteca părăseşte definitiv drumul sătesc şi întră în pădurea deasă ce se întinde între Valea Plaiului şi Muntele Muma. În prima parte, panta este abruptă, după cum o impun şleaurile adânci lăsate de TAF-uri, ca nişte răni încă supurânde în trupul muntelui. Înclinaţia, noroiul şi amestecul de lespezi tăiate cu frunzele toamnei fac înaintarea greoaie şi nu prea plăcută. Lucrurile se schimbă când forestierele se îngustează şi devin cărări, mai molcome în şerpuirea lor spre poienile de sus de tot.

La acestea ajungem prima dată la ora 15, când codrul se desface în pajişti alpine, iar cărarea urmează curba de nivel ce începe din coasta Vârfului Muma (1620 m) şi continuă pe sub Vârful Greşilor (1576 m). Nu petrecem prea mult timp aici, însă apucăm să observăm atmosfera înnorată şi plumburie, precum şi puzderia de omizi negre-portocalii, enorme şi păroase; mă gândesc că aşa cum noi nu vom vedea apusul sau răsăritul superbe cu care poate fi binecuvântat drumeţul aflat pe Vârful Prejba, nici ele nu vor mai apuca să-şi desfacă efemerele aripi de fluture.

Reintrăm în pădure pe un fost drum forestier, cu aspect mult mai prietenos decât cele pornite din Poiana Prânzului. Acesta urcă uşor pe unul dintre versanţii Gruiului Greşilor, pentru ca la capătul lui să se afle ultima ieşire în golul alpin – unirea cu banda albastră ce parcurge în întregime Culmea Prejbei, picior secundar al Munţilor Lotrului. Este ora 16 şi de acum panta se domoleşte şi mai mult, în timp ce lasă în urmă punctul numit La Cruce (1695 m) – locul uneia dintre cele mai mari catastrofe aviatice din România, prăbuşirea avionului cu patruzeci şi doi de pasageri de la finele lui 1974. Constat cu uimire faptul că enorma cruce pe care o ştiam, vizibilă de hăt departe, a fost înlocuită de una mult mai mică, lipită de o băncuţă şi o masă.

De aici nu mai avem mult, aşa că cei care nu suntem obosiţi facem un scurt detur până pe Vârful Prejba (1745 m), aflat în afara traseului efectiv. Presimţirile îmi sunt confirmate: din cauza norilor joşi, nu se vede mai nimic din panorama deosebită care se desfăşoară de obicei aici, iar falnicul Făgăraş parcă nici n-ar exista. Ne consolăm însă cu tufele dese prin care mai găsim afine mari şi necongelate, iar merişoarele sunt numai bune – multe şi dulci-acrişoare. Ceasurile tocmai se fac 16:30 când coborâm la Cabana Prejba (1630 m), sau mai bine zis la construcţia ruinată a fostului adăpost montan din coasta Culmii Vaca. Nu pot să nu deplâng starea în care a ajuns această construcţie atât de frumoasă şi ridicată în aşa colţ de rai.

Căutăm primprejur loc de cort, pentru că în apropierea zidurilor nu e nici încântător, nici sigur şi găsim până la urmă un prag înierbat şi încăpător chiar lângă Izvorul Vacii. Ideal spaţiu pentru cele patru corturi care se înalţă rapid, nu de alta dar avem lucruri mai importante de făcut: o cină de preferat caldă, urmată de vin, fursecuri şi un cer senin cu o puzderie de stele. Nu-i de mirare că, odată cu seara, se lasă şi frigul cu repeziciune, fapt care mă determină să mă refugiez în căldura sacului de dormit. De-a lungul nopţii însă, în special datorită lui Paul care umple aproape tot spaţiul din cort, aerul se încălzeşte şi încep să ies din sac. Abia dimineaţa îmi dau seama că prognoza meteo, care a anunţat temperaturi negative peste noapte, a avut dreptate: apa lăsată în ibric de cu seară a făcut o pojghiţă serioasă de gheaţă la suprafaţă, sub forma unui disc gros şi solid – compact disc, nu alta.

Trezirea este anevoioasă, mai ales pentru cei care au lungit-o aseară. Totuşi, învioraţi de rarele raze de soare ce apucă să străpungă plafonul de nori, reuşim să fim gata de drum în jur de ceasurile 11. Azi vom urma un singur marcaj, ce pare a fi la fel de bine refăcut ca şi cele de ieri – crucea roşie care urcă scurt, înapoi în culmea Muntelui Prejba, pentru ca apoi să-i dea cu avânt la vale. Din golul alpin intră pentru scurt timp în pădure, unde panta se scurge abrupt până într-o nebănuită curbă de nivel. Aceasta ne poartă uşurel afară din codru, în Poiana Prislop, unde marcajul coteşte brusc la stânga şi îşi reia panta înclinată spre următoarea lizieră. Reintrăm deci în pădure pe lângă construcţia unei stâne, după care trebuie să fim atenţi la virajul făcut de potecă, din nou la stânga. De acum lucrurile sunt clare, în timp ce traseul urmează de fapt drumurile forestiere ce-i dau în jos pe Plaiul Văreţelor şi Plaiul Lacului.

Deja avem impresia că nu am urcat ieri atât cât coborâm azi, ceea ce-i evident o iluzie, însă asta ne dă o idee despre efortul pe care l-am fi făcut dacă abordam invers tura. Ieşim scurt într-un luminiş unde observăm capcana pentru mistreţ şi adăpostul de pândar aferent, apoi continuăm prin pădurea deasă ce acoperă cumpănă între Pârâul Lacul şi Pârâul Obreşti. Din când în când, arborii se desfac şi lasă vederii pitoreasca Vale a Sadului, sinuoasă printre dealurile încă verzi şi pierdută apoi în podişul ce înconjoară Sibiul. Serpentinele din continuarea potecii reprezintă în mod clar cea mai abruptă porţiune a traseului, care din fericire nu mai durează mult; de dincolo de un ultim fost forestier, transformat acum într-un şanţ enorm, se aud lătrături furioase şi iată-ne la capătul potecii, acolo unde aceasta porneşte din şoseaua de pe Valea Sadului (570 m), la confluenţa cu Valea Luntrei.

Este ora 13:30 şi mai avem de mers jumătate de ceas, cât timp străbatem cei trei kilometri de asfalt rămaşi. Ne răcorim la izvorul aflat lângă intrarea în traseu, apoi o luăm la pas pe lângă rugi de mure, păstrăvării şi oameni ieşiţi la iarbă verde, într-un soare care n-a vrut mai deloc să ne încânte pe înălţimi. Ajunşi la maşini, ne despărţim de Pancu şi începem lungul drum spre Bucureşti, extrem de aglomerat în această duminică după-amiază. Propun să facem deja tradiţionala oprire pentru masă la D’Amici, pe centura Râmnicului Vâlcea, apoi continuăm spre casă, prin îmbulzeala rutieră şi o ploaie tot mai deasă, ocazie cu care-mi amintesc că luneta are ştergătorul rupt. Inevitabil, ne prinde şi noaptea, însă constat încă o dată că îmi place mai mult să conduc pe întuneric, mai ales cât sunt pe autostradă. În capitală, cum era de aşteptat, mare haos, însă reuşesc să-l livrez pe Cos în Colentina, iar apoi să nimeresc singurul loc de parcare din faţa blocului meu.

Ce să zic de final? Am reuşit încă o dată să încropesc de-o mică petrecere pe munte de ziua mea. Chiar dacă vremea nu s-a ridicat la potenţialul panoramic al Prejbei, trebuie să recunosc faptul că am avut totuşi noroc de timp prielnic. Cel mai important însă m-am bucurat de prezenţa celor care şi-au dorit să petreacă acest sfârşit de săptămână alături de mine – le mulţumesc pentru asta şi pentru cadourile pe care mi le-au oferit. Le mulţumesc şi celor de care ştiu că le-ar fi plăcut să vină, dar, dintr-un motiv sau altul, n-au avut cum şi aş vrea să le pot promite că vor avea această ocazie la anul. Cine ştie, om trăi şi-o vedea…

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Despre oameni şi maratoane

Pe 9 octombrie va avea loc cel mai important concurs de alergare al capitalei – Maratonul Internaţional Bucureşti, însoţit de logistică, bucurii şi neplăceri. Încă o dată, amatorii vor trece prin acelaşi start şi finiş ca şi elitele, spectatorii vor admira naturaleţea atleţilor africani, iar Piaţa Constituţiei va fi animată de o mare vânzoleală. Şi încă o dată, o bucată a centrului bucureştean va fi blocată traficului (auto şi, parţial, pietonal), motiv de comentarii şi nemulţumiri; aşa îmi spun amintirile curselor din trecut, dar cât mi-aş dori să fie altfel…

Mă gândesc cam din primăvară să scriu despre cele ce urmează, însă ediţia a 9-a a Maratonului Internaţional Bucureşti (BIM 2016) care bate la uşa îmi dă cea mai bună ocazie. Nu-s o împătimită a alergatului pe asfalt, însă am reuşit până acum să particip la trei „episoade” ale organizatorilor din Bucureşti şi la două maratoane din restul Europei. Este vorba despre cele din Hamburg (HASPA 2015 – a 30-a ediţie) şi Viena (VCM 2016 – a 33-a ediţie); asemeni fratelui mai mic bucureştean, ambele se adresează elitelor ce strâng barem olimpic, dar şi alergătorilor amatori prin probe de maraton, semimaraton, ştafetă şi curse populare sau ale copiilor. Ţinând cont de istoria îndelungată a celor două, nu voi încerca să fac o comparaţie cu BIM-ul din punctul de vedere al organizării. Însă, pentru că şi „ăsta micu’ al nostru” creşte, începe să capete tradiţie şi să strângă oameni din tot mai multe colţuri ale lumii, vreau să vorbesc despre diferenţele în modul în care locuitorii neparticipanţi privesc evenimentul din oraşul lor.

Voi începe cu Hamburg, unde – în ciuda ploii sâcâitoare, vântului şi frigului – întregul traseu a fost înţesat de spectatori, inclusiv în zonele îndepărtate bine de centru. Cu umbrele, copii, pancarte, căţel şi purcel, hamburghezii au acoperit cursa cu uralele lor entuziaste, cu încurajări simpatice prin felul în care se chinuiau să-ţi pronunţe numele, cu sandviciuri şi sucuri oferite unor necunoscuţi. Cei care, aşa ca mine, au alergat doar pentru ruperea propriilor bariere s-au simţit cu adevărat bineveniţi. Nu-i însă de mirare dacă pui la socoteală că în parcurile din Hamburg aleargă zilnic cinci mii de oameni.

Scenariul s-a repetat la Viena, numai că aici am câteva detalii în plus. Primul – declaraţiile. Întâmplător, am intrat în vorbă cu un român mutat în Austria (mi-am dat seama de naţie după „burlanul” cu EcoMarathon) şi mi-a confirmat cât de bucuroşi şi mândrii sunt vienezii că găzduiesc un maraton cu aşa istorie îndelungată. Al doilea – cifrele. Trei zile de week-end prelungit au strâns 42,000 de participanţi (cu susţinătorii aferenţi) din 130 de ţări şi au făcut ca în economia oraşului să intre 50 de milioane de euro doar din turism – cazare, hrană, muzee, cumpărături, transport în comun şi altele asemenea; aici nu sunt incluse taxele plătite de organizatori autorităţilor. În tot acest timp, zona din jurul primăriei a fost restricţionată traficului auto, iar restul de artere au fost închise între anumite ore sâmbătă (când au avut loc cursele populare şi a copiilor) şi duminică (maratonul în sine); anumite linii de autobuz au fost deviate, iar metroul a circulat la capacitate maximă. Al treilea – constatările la faţa locului. Toate restricţiile şi modificările au fost comunicate locuitorilor prin înştiinţări în staţiile de transport, afişe, ziare distribuite gratuit, radio; în plus, tot în staţiile de autobuz au fost montate difuzoare în care s-au tot derulat anunţurile legate de devieri, reveniri şi variante. Iar când spun că au fost comunicate, nu mă refer la ceva vag; nu, pachet complet: care artere, între ce ore, care linii de autobuz, ce opţiuni de înlocuire prin metrou – tot ce era necesar pentru un deranj cât mai mic în tabieturile vienezilor. Nu cred că are sens să menţionez că cheltuielile au fost suportate, în mod firesc, de organizatori; nu le plâng de milă, taxa de înscriere nu-i deloc mică, doar vreau să subliniez că altfel evenimentul în sine n-ar fi posibil.

Şi acum, Bucureşti. N-am a mă plânge, „nebuni frumoşi” care să te încurajeze, să te aclame şi să-ţi fluture mesaje nostime („dacă ar fi uşor, am alerga şi noi” / „durerea trece, medalia rămâne”) au fost de fiecare dată. Dar tot de fiecare dată am auzit nenumărate cârcoteli, de la simple nemulţumiri şi până la o vehemenţă plină de venin, legate de cât de tare se dă peste cap capitala când e organizat maratonul. Şi vorbim totuşi de prima parte a unei zile de duminică, precum şi de un traseu ce blochează relativ puţine străzi. Că s-a schimbat traseul autobuzului X. Că a trebuit să ocolesc nu ştiu cât ca să ajung din Crângaşi la Dristor. Că n-am putut parca în zona Y. Că organizatorii sunt nişte inconştienţi, să-i pună să alerge pe trotuar. Şi aşa mai departe. Iar dacă aveţi impresia că pe astea le-am auzit (doar) de la „babalâci”, greşiţi amarnic. Iar tipul cu care am intrat în vorbă în Viena, clujean de fel, mi-a confirmat că şi prin oraşele din vestul ţării tot cam aşa era situaţia înainte să emigreze el.

Ironic mi se pare că nimeni nu e revoltat de faptul că marea parte a maratonului se desfăşoară prin cea mai urâtă zonă a centrului bucureştean – hidoasă, de-a dreptul. Asta când ar putea fi mult mai interesant dacă s-ar integra alte artere, eventual bucăţi de parc; să nu uităm că majoritatea participanţilor nu sunt din partea locului şi le-ar plăcea să vadă altceva decât marile realizări ale socialismului. Dacă am alergat cu plăcere pe lângă Elba sau prin verdeaţa abundentă din Prater, de ce n-aş da o tură în jurul Arcului de Triumf pentru a intra în Herăstrău? De asemenea, nimeni nu e indignat de aspectul corporatist al competiţiei destinate amatorilor; ce mod mai simplu să speli creiere decât să le oferi oamenilor tot felul de activităţi mainstream şi autosuficiente, care să nu le mai lase timp să-şi folosească gândirea critică? Nu, toţi sunt furioşi pe inconvenientul închiderii unor străzi, al traseelor de autobuz modificate şi, în general, al schimbării rutinei vieţii lor pentru câteva ore.

E drept, nu vor intra prea curând în economia Bucureştilor sumele vehiculate în Viena; dar Viena şi-a construit încet-încet, an de an, tradiţia VCM-ului. BIM-ul are şi el nevoie de timp să crească, şi chiar o face. Tot drept este că Hamburg şi Viena sunt aşi în ceea ce priveşte metroul; dar cursele organizate acolo ori acoperă o zonă mult mai mare (inclusiv întregul centru turistic, care la noi abia e atins), ori o păstrează închisă mai mult timp. Mai este drept că, cel puţin la Viena, informarea locuitorilor a fost ireproşabilă; cred că singurul lucru absent au fost fluturaşi în cutia poştală (şi nu-s sigură că n-au existat). Dar şi conştientizarea lor în ceea ce priveşte beneficiile evenimentului internaţional. Când ştii cum înfloreşte economia metropolei în câteva zile, parcă nu-ţi prea pasă că trebuie să iei metroul, că faci un ocol de un sfert de ceas sau că ai de căutat altă parcare, nu? Aici s-ar putea lucra intens în Bucureşti. Clar, cine n-are urechi să audă va continua să bodogăne, să acuze şi să blesteme. Dar cred că numărul acestora s-ar diminua; şi poate că unii care acum se răstesc indignaţi că au de aşteptat la o trecere de pietoni până găsesc un culoar liber printre alergători data viitoare se vor opri de bună voie să-i încurajeze, să-i aplaude sau să facă alături de ei câţiva paşi.

Există speranţă, ştiu că bucureştenii nu sunt nişte neanderthalieni. Am observat o importantă schimbare în atitudinea şoferilor faţă de biciclişti în ultimii cinci ani. Am deci încredere că va exista o schimbare şi în atitudinea bucureştenilor faţă de un eveniment care poate promova imaginea oraşului şi – pragmatic vorbind – poate contribui la bunăstarea sa.

Ce-i drept e drept, marea mea afecţiune merge către alergările montane. Şi mă bucur că locuitorii din satele şi oraşele de munte sunt încântaţi de un weekend plin cu turişti şi nu comentează negativ aproape nimeni – de exemplu pentru un trafic blocat în Cheia, sâmbătă dimineaţa. Poate doar şoferii de tir să scape nişte înjurături cât alergătorii traversează DN1A şi se pierd în pădure…

Posted in General | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

Magia magazinelor de muzică

De fiecare dată când ajung prin vreun mare oraş vest-european, sunt câteva locuri care mă fascinează, atât prin pata de culoare pe care o oferă locului, cât şi prin lucrurile în sine pe care le găsesc înăuntru – lucruri cu care nu sunt obişnuită în metropola-capitală a României. Dacă anticariate cu volume de excepţie se mai găsesc, de bine de rău, şi pe la noi, iar rafturile cu benzi desenate (noi şi scumpe sau second-hand şi relativ ieftine) nu fac subiectul discuţiei, mă voi îndrepta repede către fermecătoarele magazine cu muzică. Şi nu mă refer acum la marile lanţuri multi-media, precum FNAC, Saturn sau Media Markt – deşi nici acestea nu scapă căutătorilor de rarităţi, au o ofertă nebănuit de variată într-ale sunetelor alese şi din când în când prinzi albume la reduceri considerabile.

Nu, ceea găsesc cu adevărat interesant sunt micile spaţii pline până la refuz şi aflate la graniţa între magazin şi consignaţie. Se găsesc la tot pasul pe unele străduţe centrale şi întortocheate din Paris, Barcelona, Madrid, Bruxelles, Viena, München sau Berlin şi tot ce îţi cer sunt câteva ore din viaţa ta. E drept, cu greu vei mai putea vizita ceva în ziua respectivă, într-atât de ameţit vei ieşi din ele. Întâmplător sau nu, zona predilectă este mereu una universitară.

Pe primul loc sunt, evident, CD-urile cu absolut orice – albume mainstream, demo-uri obscure, EP-uri rare, bootleg-uri devenite cult; numeşte ceva şi-l vei găsi acolo, cel mai recent Enslaved între vreo înregistrare în serie limitată cu Duke Ellington şi integrala Nick Drake. Urmează preţioasele viniluri, adresate cunoscătorilor şi iubitorilor de sunet analog; spun „urmează” la modul general, pentru că unele dintre aceste magazinaşe sunt dedicate exclusiv vinilurilor. Un pic surprinzător, prezenţa casetelor nu este de neglijat, iar uneori îţi mai pică ochii pe câte o bandă de magnetofon. Colecţia este completată uneori de tricouri, patch-uri şi accesorii demne de un rocker, însă trebuie să spun că acestea trec în plan secundar – cine să mai aibă timp de ele, când numai discurile te ameţesc şi te suprasaturează? Preţurile sunt la fel de diverse ca şi marfa – de la doi-trei euro, trecând prin marea majoritate cuprinsă între cinci şi douăzeci de euro, până la sute pentru chestiile rare sau – mai bine! – purtând autograful artistului; în această ultimă categorie se încadrează mai ales vinilurile.

De fiecare dată ies căpiată dintr-un astfel de superb butic, de fiecare dată îmi promit că este pentru ultima oară şi – aţi ghicit – de fiecare dată revin. Iar şi iar. În timp ce îmi pun întrebările: Cum de rezistă pe piaţă astfel de minuni? Cum de nu există aşa ceva şi la noi? Poate nu la nivelul occidentalului, dar românul cumpără muzică; de multe ori calea este descărcat / ascultat pe youtube – plăcut – cumpărat. Poate că vesticii nu descarcă ilegal muzică, însă cei mai mulţi s-au reorientat către formatul digital plătit, ca şi în cazul cărţilor. Şi totuşi, acele cotloane pline de sunet pulsează şi înfloresc în underground-ul oraşelor europene, un underground cât se poate de central. Cum oare? Ce le ţine în viaţă în afară de pasiunea proprietarilor poate excentrici? Mi-ar plăcea să cred că există şi clienţi pe măsură de excentrici, care trec pragul, scotocesc cu orele şi pleacă încărcaţi cu artă.

Şi revin – ar putea exista aşa ceva şi în Bucureşti? Din experienţa standurilor de la concerte, abonărilor pe e-mail şi discuţiilor cu deţinătorii unor afaceri asemănătoare desfăşurate online, rockerii români cumpără muzică dacă preţul este decent. S-ar putea deci susţine un mic butic cu rock/metal/jazz/blues/folk/fusion, să zicem pe Academiei, Mendeleev sau Schitu Măgureanu, între campusuri, teatre, parcuri şi colegii naţionale? Ar rezista? Ar şti să aducă atât marfă „vandabilă” cât şi chestii la care s-ar gândi poate zece oameni în tot oraşul? Ar putea deveni şi un loc de rămas bun pentru discurile la mâna a doua pe care „expertul” de la tejghea să le verifice şi să le repună în circuit? Şi mai important: s-ar transforma într-un loc magic al cărui prag să fie trecut de melomani de toate vârstele, iar şi iar, pentru a cădea cu bună ştiinţă în extazul luării de decizii?

Posted in Culturale | Tagged , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Valea Coştilei – Brâna Mare a Coştilei – Valea Albă (Munţii Bucegi)

După o săptămână în care am stat cu ochii pe trei site-uri meteo mai ceva ca pe butelie, prognoza apocaliptică afişată iniţial tinde să se îmblânzească; totuşi, hotărârea finală de a pleca în tură o luăm sâmbătă seara, când şansele de ploaie devin tot mai reduse pentru Coştila. Mai verific o dată aceleaşi site-uri cu noaptea-n cap duminică, zâmbesc optimist şi mă îmbarc în maşina lui Hike pentru un drum nesperat de liber până în Buşteni. Parcăm la Căminul Alpin (925 m), iar la 9:30 suntem echipaţi de drum; încep să cred că aceasta este ora standard de pornit pe triunghiul roşu al Plaiului Munticelului, spre La Troiţă… Printr-un aer saturat de umiditate, dar cu soarele încă deasupra codrului, urcăm familiara potecă ce ne poartă pe lângă Adăpătoarea Urşilor spre Refugiul Coştila (1690 m).

Este deja ceasul 11 şi nu mai oprim la refugiu, ci luăm în piept Valea Coştilei; deşi vremea e îmbunătăţită faţă de zilele trecute, avem în minte posibila ploaie de după-amiază, iar acest lucru ne presează puţin, mai ales că înălţimile sunt bine ascunse în nori. De exemplu, constat după ce urcăm primii bolovani mai serioşi spre Crucea lui Nicolae Maxim că am uitat să ne punem căştile… Îmi dau seama de la cei dintâi paşi căţăraţi că-mi va plăcea la nebunie această vale; lungă, abruptă, susţinută în efortul depus pentru a depăşi frecventele săritori înalte, dar prietenoasă în ceea ce priveşte prizele şi modurile de rezolvare a pasajelor solicitante sau expuse. Ca o comparaţie, are un nivel mediu mai greu decât Valea Colţilor (încadrată tot 1B), însă punctul său de maximă dificultate este mai abordabil. Din partea inferioară, îngustă şi sinuoasă, reţin în special o săritoare ce ar putea fi depăşită prin dreapta, însă varianta din stânga pare mai sigură – un şanţ îngust, că horn nu-i pot spune, prin care teoretic eu aş încăpea; ei bine, înaintez eu cât pot, apoi rămân prinsă ca un gândac cu trup prea mare şi picioare prea scurte. Abia după ce-i pasez rucsacul lui Hike (care mă depăşeşte pe deasupra) reuşesc să mă extrag, mai mult împingându-mă în braţe şi amintindu-mi că e cazul să reiau seriile de flotări. Alt pasaj simpatic se desfăşoară ceva mai sus, loc reperabil datorită unei grote pe stânga, după o căţărare frumoasă pe un horn pe jumătate spălat, pe jumătate plin de prize; traseul o ia pe treptele de iarbă de sub grotă, se strecoară pe o faţă stâncoasă şi ar trebui să se lase înapoi în firul văii pe un cablu… desprins în partea de jos. Nu-mi surâde deloc o astfel de coborâre, însă alternativa, deşi traversează un bolovan cam spălat, apare naturală şi cu mult mai puţine emoţii.

Însă între cele două puncte descrise mai sus se află locul care mi-a plăcut cel mai mult din întreaga vale, o săritoare cu fereastră. Înaltă şi surplombată, primul indiciu pe care ţi-l dă în depăşirea ei este nu fanta îngustă din interior, ci unghiul făcut cu peretele stâng, căţărabil în şpraiţ, dar cu ceva efort chiar şi pentru un om înalt; ca dovadă, Hike preferă să urce fără rucsac, iar eu îmi pun câteva întrebări în timp ce-l văd crăcănat pe tot pasajul ăla. E destul de logic să te impacientezi puţin când vezi ditamai bărbatul împrăştiat între pereţi. Uneori însă, în foarte rare situaţii, pitpalacii mărunţi au câştig de cauză. Astfel că, după episodul nostim şi deloc trivial al trecerii rucsacilor prin fereastră, îi urmez şi eu prin aceeaşi gaură colţuroasă şi aparent cam mică; pe principiul nou-născuţilor, la care dacă încap umerii încape şi restul, reuşesc să mă trag, împing şi contorsionez până când ies la lumina zilei ca „Afrodita din spuma mării”, deşi, dacă mă gândesc la muchiile rigide de care mă ţin, parcă Atena din ţeasta lui Zeus e o imagine mai realistă.

După o vreme de alegeri multiple în depăşirea obstacolelor, valea se lărgeşte şi se împarte în trei fire, unul mult spre dreapta, celelalte două aproape paralele spre stânga; ulterior, aflu că cele apropiate sunt Firul Hornurilor şi Firul Lespezilor, iar cel desprins de-a binelea se numeşte Vâlcelul de Sub Pietre. Încercăm să decidem pe care să continuăm şi până la urmă ne încadrăm pe culmea delimitată de pâlnia formată în stânga. De-acum urcăm susţinut, iar lipsa opririlor pentru vreo săritoare se resimte în efort. Începe să se întrevadă buza platoului, iar norii se sparg adesea, lăsând loc razelor călduţe. Deşi nu mai urcă nimeni în urma noastră, nu suntem singuri pe vale, întrucât câţiva corbi dau cercuri pe deasupra, iar ecoul le transformă zborul negru într-o ciudăţenie acustică. Un vum-vum-vum puternic însoţeşte fiecare fâlfâire de aripi, pentru ca plutirea să se transforme în vuuuuuum lung şi sonor, precum motorul unui planor.

Paşii ne readuc în umbra firului din mijloc, iar o săritoare surplombată ce pare simplă de la distanţă este de fapt ultimul pas dificil al văii. Ce-i drept, am fi putut-o ocoli prin dreapta dacă ne-am fi încadrat mai jos pe versantul înierbat, dar odată ajunşi în gura ei trebuie s-o luăm în stânga, unde se cască o strungă strâmtă, despre al cărei capăt nu ştiu încă nimic. Hike preferă să se folosească de pereţii acesteia pentru a trece deasupra săritorii; mie nu mi-e tocmai la îndemână ce face el (sau, mai bine zis, n-am încrederea necesară), aşa că parcurg culoarul strungii şi constat că la finalul ei se reia poteca pe versantul dintre fire. Continui cu uşurinţă pe el, în timp ce Hike rămâne pe vale şi trebuie să mai treacă de un ditamai bolovanul înainte de a ieşi la liman. Din acest moment, mai urcăm câteva praguri de iarbă şi o momâie ne semnalează că am ajuns în Brâna Mare a Coştilei (în jur de 2300 m), lângă intersecţia cu Creasta Văii Albe. Este ora 15:45 şi constatăm că vremea nu numai că ne-a iertat, ci chiar ne-a ţinut într-o temperatură ideală, dezmorţită din când în când de soare.

Avem cam două opţiuni acum, dacă vrem să ne încadrăm într-un timp decent: să ieşim pe unul dintre hornuri în Platoul Bucegilor pe lângă Vârful Coştila (2490 m) şi să coborâm pe Jepii Mici, respectiv să ţinem brâna până în Valea Albă, cea mai scurtă legătură cu Căminul Alpin. La insistenţele mele, alegem a doua variantă, deşi niciunul dintre noi nu cunoaşte cum se face conexiunea cu Alba. Pornim deci pe Brâna Mare a Coştilei, bine conturată în acest loc, iar eu mă simt ca un copil într-un magazin de dulciuri datorită peisajelor care mi se vor desfăşura în faţa ochilor în următoarea oră, cât timp parcurgem Peretele Văii Albe. Brâna în sine nu prezintă dificultăţi – nici tehnice, nici de orientare, aşa că te poţi bucura de o adevărată desfăşurare de forţe a abruptului aproape vertical care susţine platoul, între Coştila şi Caraimanul cu a sa cruce agăţată de nori. Conglomeratele Bucegilor se transformă în turnuri, colţi, ciuperci şi circuri, al căror ritm e rupt de fâşii înguste de iarbă, brâuri abia ghicite, fire de vale şi muchii care te invită să afli ce ascund ele vederii. Superb traseu, dominat de Pintenul Văii Albe sclipind în soare.

Rămânem însă cu dilema: unde se termină? Când ajungem în sfârşit într-o vale largă, poteca pare să se încheie; e drept, mai continuă puţin, dar doar cât să prezinte încă o belvedere. Deci trebuie că suntem în Valea Albă, deşi nu recunoaştem exact locul. Începem să coborâm pe grohotişul instabil şi-l aud la un moment dat pe Hike comentând cum că pare cam greu şi nu-şi aminteşte de nimic din ceea ce vede. Las orgoliul la o parte, pun mâna pe telefon şi-l sun pe Cos; ştiu că a tot bătut Bucegii în ultima vreme şi că-i pasionat de nume şi locuri. Am noroc să-l prind acasă şi-l întreb cum arată ieşirea brânei în Albă. Păi cum să arate, se termină brusc. Încep să-i descriu ce şi cum, la care el: aaaa, pai voi sunteţi ca nişte floricele pe Blidul Uriaşilor. Poftim?! Nici nu vreau să mă gândesc peste ce am putea da mai jos! Ascult restul de indicaţii, îi mulţumesc frumos şi-i comunic lui Hike: întoarcerea, mai avem de mers pe brână. Care brână evident că nu s-a terminat, ci mai continuă o bucată de vreme. Chiar înainte de adevărata Vale Albă, poteca trece pe sub o interesantă arcadă de piatră, lungă ca un tunel şi suspendată deasupra noastră. Apoi, cărarea chiar se sfârşeşte brusc, atât de brusc încât nici nu ajunge în firul văii, ci trebuie să ne scurgem puţin pe fund de pe ultima stâncă. Ceasul este 17 când intrăm efectiv pe Valea Albă şi începem să ne îndoim că vom ajunge pe lumină în Buşteni.

Ne-am grăbi pe coborâre, de fapt Hike chiar prinde ceva viteză, dar eu nu mă simt prea sigură cu grohotişul care o tot ia la vale şi oboseala acumulată ce pune la încercare concentrarea. Totuşi, înaintăm relativ uşor, cu grijă la pietrele instabile. După o săritoare unde abordarea corectă este indicată de nişte săgeţi roşii, ar trebui să dăm de Săritoarea Cârnului, punct emblematic al văii, dar când ajungem cam prin zonă observăm că poteca urmează un vâlcel pe stânga, prevăzut cu mulţi metri pitonaţi de cablu. Ne miră această prezenţă şi nu ne amintim de ea, dar ne gândim că în anii numeroşi ce s-au scurs de când oricare din noi a mai fost pe aici s-a mai schimbat peisajul, poate că nişte stânci s-au desprins şi traseul a trebuit adaptat. Ne dă ceva de furcă descăţărarea prin vâlcel, cu cablu cu tot, mai ales că pitonul cel mai de jos, smuls din stâncă, nu-i deloc motiv de bucurie. Mai coborâm două săritori nu chiar comode, ceea ce ne face să exclamăm: băi, Valea Albă trebuia să fie uşoară! E a doua oară când propun o coborâre aiurea, poate că ar trebui să mă abţin de acum înainte. O potecă evidentă spre dreapta ne readuce în firul principal şi, când privim în sus, vedem Cârnul în toată splendoarea sa surplombată, precum şi clasica potecă ce-l urcă sau coboară fără mari probleme. Noi cum de am ratat-o? Nici măcar nu-mi dau seama unde am luat-o aiurea, dar îmi e clar că prezenţa cablului aceluia ne-a făcut să persistăm în greşeală.

Deja se vede, undeva jos de tot, locul numit La Verdeaţă, zis şi capătul oficial al văii. Deşi perspectiva e clară şi coborârea devine mult mai lejeră, abia acum intrăm în jumătatea inferioară şi mai avem mult de pistonat până acolo. Constat că din peretele stâng s-au rupt blocuri mari de stâncă şi s-au prăbuşit pe fir, iar culoarea gălbuie a tonelor de piatră indică o activitate recentă; îmi aduc aminte că parcă am citit despre incident, precum şi faptul că acesta nu a modificat gradul de dificultate din cunoscutul 1A. O privire mai atentă constată că n-a picat tot ce era de picat, aşa că nu mă simt prea confortabil până nu trecem de zona cu instabilităţi „teritoriale”. Ca un făcut, chiar acum la spartul târgului începe să plouă, mai întâi câţiva picuri, apoi tot mai tare. Nu mai e timp de căscat ochii şi de căutat poteca optimă, îi dăm „pe direct” în jos, ceea ce mă face să mă scurg puţin cam prea în forţă pe una dintre săritori. Apoi, la protecţia surplombei sale, scoatem gecile din rucsac; numai bine, cât ne moşmondim noi, ploaia se opreşte – cu totul, cred ca a durat maxim zece minute. Bodogănesc şi zic mersi simultan în sinea mea, apoi continui coborârea cu mai multă atenţie până La Verdeaţă (1508 m), unde ajungem la ora 19:15. Înserarea umple deja cu un indigo dens Albişoarele de sub cruce, iar noi ne pregătim frontalele, conştienţi că mai avem ceva de mers.

Intrăm în pădure şi luăm viteză pe poteca ce urmează buza văii; cu toate că se lasă întunericul, constat că şi aici, ca şi pe traseul de acces la Refugiul Coştila, cineva a trasat pe copaci benzi galbene orizontale. Ne întâlnim cu drumul ce coboară de la refugiu, apoi cu triunghiul roşu din Plaiul Munticelului şi, cu toată bunăvoinţa de a mări pasul, mai devreme de ora 20:30 nu ajungem la maşină. Ne surprinde faptul că nu suntem singurele frontale care ies din pădure, iar în parcarea Căminului Alpin vedem şi cum arată întârziaţii; mai degrabă auzim, pentru că cei doi zornăie mai ceva ca nişte şerpi cu clopoţei. Nu-i de mirare, oamenii au plecat să facă Fisura Albastră, însă ne dezvăluie că n-au nimerit intrarea şi s-au trezit pe alt traseu unde le-au cam tremurat buclele şi anourile.

Trecem la încălţări mai comode – eu, cel puţin, simt că mi se sfărâmă tălpile – şi pornim spre Bucureşti, bucuroşi că odată ajunşi la drumul naţional din Buşteni traficul pare lejer. Doar pare, pentru că între Sinaia şi Comarnic lucrurile se schimbă drastic şi nu cred că exagerez când spun că urmează un ceas de mers cu viteza melcului fumat, de porniri din rampă şi record de frâne pe minut. Stresant să fii la volan într-un astfel de context. A, cum? N-am apucat să zic? M-am prins de asta pentru că eu am fost la volan! După Comarnic, ne punem cu adevărat în mişcare, iar pe autostrada de la Ploieşti mă bucur că Hike adoarme şi nu-mi vede rânjetul tâmp întipărit pe faţă. Datorat nu atât faptului că azi a cărat coarda degeaba (iar eu, hamul), cât celui că depun în siguranţă ocupanţii maşinii în Bucureşti, iar autoturismul se mai poate folosi.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Warrel Dane, Dreamrites (Hard Rock Cafe, Bucureşti)

Indiferent de modul în care am luat contactul cu Warrel Dane – Sanctuary, Nevermore sau proiectul său solo – am fost de fiecare dată uimită de forţa expresivă a vocii lui, suprapusă peste creaţii muzicale remarcabile. Şi cum Nevermore a devenit, după spusele artistului, „cea mai bună trupă pe care a ucis-o vreodată alcoolul”, iar Sanctuary are de lucru în studio, faptul că Dane şi trupa sa omonimă concertează în Europa m-a surprins şi m-a bucurat. Nu pot rata întâlnirea cu unul dintre soliştii mei preferaţi, cu atât mai mult cu cât văd că acest lucru încă e posibil, deşi trupa prin care l-am cunoscut este, în cel mai bun caz, „în pauză”; în plus, mă bucur că la faţa locului găsesc un stand de merchandise bine aprovizionat cu tricouri de mai multe forme şi mărimi.

Nu mă miră faptul că Hard Rock Cafe este aproape gol într-o seară târzie de marţi, mai ales că este vorba despre un artist deseori trecut cu vederea (pe nedrept, din punctul meu de vedere), care nu concertează cu trupa sa de bază. Totuşi, sper ca măcar fanii die-hard să-şi facă apariţia, iar acest lucru începe să se întâmple în timp ce atmosfera clubului este umplută de anii 1980 aduşi în prezent de Dreamrites. Tânăra trupă din Grecia îl însoţeşte pe Warrel Dane în mini-turneul european şi, ca detaliu amuzant, acesta pare să fie primul ei concert în străinătate. N-ai spune, pentru că cei cinci muzicieni desprinşi parcă din alte vremuri îşi cuceresc repede audienţa prin dăruire, dezinvoltură scenică şi omogenitate. Publicul apreciază din plin heavy metal-ul old school cântat cu aplomb şi sinceritate, iar aplauzele se înteţesc atunci când recunoaşte preluarea după Powerslave – deloc prima opţiune când o trupă decide să cânte un cover Iron Maiden. O prezenţă plăcută şi reconfortantă, Dreamrites este o alegere inspirată în deschiderea serii.

Pauza este scurtă şi pe scenă intră coechipierii-instrumentişti strânşi de curând, odată cu începerea turneului aniversar pentru Dead Heart in a Dead World, de la înregistrarea căruia au trecut cincisprezece ani. Dintre aceştia, ţâşneşte violent ca şi piesa de deschidere, Narcosynthesis, liderul proiectului Warrel Dane şi una dintre cele mai interesante apariţii din universul metal. Recunosc, în momentul când îl văd pe Dane primul lucru ce-mi sare în ochi este figura extrem de slabă, care păstrează semnele diabetului şi anilor de dependenţă în spatele tricului cu Darth Vader metalist; mă întreb dacă şi cum va putea susţine întregul concert, îmi reduc aşteptările şi mă pregătesc de eşec. Şi cât de tare mă înşeală aparenţele! Nu durează mai mult de două piese ca vocea să se încălzească şi să mă fascineze, în plină forţă, iar odată cu Evolution 169 începe şi dialogul cu publicul, căruia americanul îi confirmă că nu vrea să-i dezvăluie semnificaţia titlului. Discul ce face subiectul turneului nu este chiar preferatul meu dintre produsele Nevermore, însă îmi dau seama repede că în concert lucrurile sunt extrem de schimbate – totul este mult mai direct, mult mai agresiv, mult mai intens, chiar dacă spectatorii sunt puţini, iar sunetul nu tocmai clar.

Dincolo de piesele în sine, dintre care The Heart Collector, Insignificant şi Believe in Nothing sunt cu adevărat remarcabile, ceea ce mă fascinează este însuşi Dane – un personaj în cel mai pur sens al cuvântului. Expresiv până la ostentaţie, temperamental şi controversat, pune adesea în umbră instrumentele (de altfel la înălţime) şi transformă seara într-un one-man show. Spectatorii sunt electrizaţi şi aproape nimeni nu mai stă jos într-un club ce pune la dispoziţie mese şi scaune chiar în faţa scenei; la naiba cu ele, cine poate rămâne aşezat când aerul vibrează de sunetele unui progressive metal acordat în „game” extreme? Poate că vocea lui Dane nu mai duce ca în tinereţe şi poate că fineţurile adăugate în studio nu se regăsesc în întregime live, dar calităţile vocale ale solistului sunt în continuare acolo, alături de abilitatea de a face trecerile între cântat melodios, recitat aspru şi gâjâit agresiv; şi peste acestea, trebuie să repet, se suprapune o atitudine lipsită de compromis, aproape hipnotizantă.

Rememorarea albumului este urmată de o pauză, după care artiştii revin pe scenă pentru un pic de diversitate – un clasic (Enemies of Reality), ceva nou (As Fast As the Others) şi două creaţii Warrel Dane de pe fenomenalul disc scos sub această titulatură (Brother, When We Pray). Finalul creionează ceea ce mulţi, inclusiv eu, consideră cel mai bun album Nevermore şi o genială bijuterie progresivă – Born reuşeşte să mă încânte şi să mă deprime în acelaşi timp, întrucât îmi dau seama cât îmi lipseşte această trupă. Cam aceasta este povestea. Mi-ar fi plăcut să cuprindă mai multe piese din ultimii ani Nevermore şi din proiectul solo al lui Dane, aşa cum mi-ar fi plăcut să aud măcar un Sanctuary recent. Şi totuşi, la final de concert, simt că n-a lipsit nimic dintr-un concert cu adevărat de suflet, în care chiar am avut senzaţia că totul mi se adresează mie, personal. În mod clar, ar fi meritat mai multă reclamă şi mai multă atenţie.

Fotografii

Posted in Concerte | Tagged , , | Leave a comment