NOTA BENE

Întrucât postările mele rareori apar în ziua pentru care sunt scrise, aici încerc să ţin evidenţa restanţelor de pe la concerte sau din călătorii. Tot aici apar referinţele către rarele aberaţii literare proaspăt incubate.

Staţi pe recepţie.

Noutăţi din Axa timpului
Vâlcelul cu Fereastră (Munţii Piatra Craiului)

Noutăţi din Aberaţii literare
Loneliness

Advertisements
Posted in Uncategorized | 8 Comments

Vâlcelul cu Fereastră (Munţii Piatra Craiului)

Vremea frumoasă a acestei săptămâni îmi dă din nou ghes să plec prin abrupt, însă precipitaţiile de dinainte şi temperaturile totuşi scăzute îmi spun să rămân la altitudini nu foarte mari. Şi atunci de ce n-ar fi din nou vorba despre Crai? Ştefania se arată şi ea încântată de perspectivă, aşa că iată-ne în echipă de două, echipate şi gata de plecare, în superba dimineaţă de duminică. La ora 8 pornim de pe şoseaua ce leagă Zărneşti de Plaiul Foii (849 m) şi urmăm în primă fază triunghiul roşu de pe Padina lui Călineţ. Dacă atunci când ne-am dat jos din maşină ne-a luat în primire o mâţă tare dornică de mângâieri, iată că după câţiva paşi pe potecă ne urmează un ditamai ciobănescul carpatin şi nu reuşim nicicum să scăpăm de el; tot ce pot spera e să-şi vină în fire înainte de a fi prea târziu, adică la primul obstacol important.

Acolo unde, puţin mai jos de Izvorul Căpitanului Orlovski, poteca marcată face stânga, noi continuăm drept în faţă spre Malul Galben, depăşim zona neplăcută cu grohotiş şi urcăm cele două săritori din care una prevăzută cu lanţ. De acum pot lăsa grijile de-o parte, căci dulăul rămâne la baza peretelui; îi dă târcoale, încearcă nişte abordări, latră a neputinţă, dar renunţă şi ştiu că nu va avea nicio problemă în a se întoarce acasă. Pentru noi, poteca e bine conturată mai departe şi ne readuce în marcajul turistic după această scurtătură însemnată.

Îi dăm repejor în sus pe lângă Adăpătoarea Caprelor până la Refugiul Speranţelor (1685 m), coborâm un pic pe Brâul Ciorânga Mare şi, odată ce trecem de Muchia Răchitei, dăm în bazinul larg al Padinii lui Râie. După numai câteva minute, apare prima văioagă ce întretaie brâul, bine „punctată” de un pilon ţuguiat de stâncă – iată destinaţia noastră: Vâlcelul cu Fereastră, cotat 1B. Este ora 10 când facem o scurtă pauză în albia lui, cât să ronţăim ceva, să ne punem căştile şi să mai citim o dată descrierea, întrucât niciuna dintre noi n-a mai fost pe aici.

Vâlcelul debutează cu o primă săritoare vizibilă chiar din poteca marcată; relativ înaltă, e însă uşor abordabilă prin dreapta, acolo unde prizele sunt dese şi solide, iar traversarea spre centru e înlesnită de rădăcinile jnepenilor de sus. Dincolo de ea, vâlcelul se conturează ca un scoc bolovănos, uneori îngust, alteori larg – locuri în care noi ţinem permanent firele din stânga. Ajungem astfel la a doua săritoare notabilă, din punctul meu cea mai dificilă a zilei, mai ales că degetele îngheaţă pe piatră; iniţial mi se pare că abordarea mea, prin dreapta, nu e cea mai fericită din cauza prizelor nu prea bune şi cam întinse, dar după ce ajung sus îmi dau seama că alternativa din stânga se termină într-un grohotiş foarte nasol. Ştefania, mai scundă decât mine, are aceleaşi probleme de prize prea depărtate, dar reuşeşte şi ea să treacă în siguranţă. De acum alternăm porţiunile înierbate cu cele cu grohotiş, uneori instabil, şi ajungem la a treia săritoare: cu horn în care te-ai putea înţepeni dacă duci rucscac prea mare, dar altfel uşor de căţărat datorită prizelor excelente din jgheab.

Urmează două săritori înlănţuite, orientate spre stânga, pentru ca la capătul lor, în spatele unui copăcel bine înfipt, să apară elementul calcaros care dă numele vâlcelului: „fereastra” – arcada curbată pe care o face coama desprinsă din Muchia Ţimbalului Mare. Aici este practic obârşia Vâlcelului cu Fereastră, întrucât cu greu ai putea să identifici vreo prelungire a sa mai sus. Fereastra (aproximativ 1800 m) reprezintă trecerea în Vâlcelul cu Smirdar, adică modul în care continuă traseul. Acesta apare din stânga ferestrei şi, teoretic, ai putea urca pe el din Brâul Ciorânga Mare (a doua desprindere), însă limba abruptă de grohotiş pe care o văd în jos nu mă inspiră deloc – nu fără zăpadă, oricum. De acum peisajul se schimbă considerabil, căci pereţii apropiaţi de calcar lasă loc unui spaţiu mult mai larg, împărţit între jnepeni şi grohotiş; partea „tehnică” de  căţărare a luat sfârşit. De altfel, zonele următoare se pot parcurge şi la vale fără probleme atâta timp cât eşti atent, pe când descăţărările de mai jos de noi necesită asigurarea în pitoanele de deasupra săritorilor.

Începem să urcăm cu spor şi ajungem în singurul loc dubios în ceea ce priveşte orientarea, căci la un moment dat poteca se desparte în două: drept în sus merge către un pâlc mare de jnepeni, în stânga ia cu asalt o limbă lungă de grohotiş. Nu ştim exact cum e mai bine, aşa că o aleg pe prima şi chiar înainte de jepi dau de o momâie care mi-ar confirma că pe acolo e bine; nu-mi prea place terenul, pentru că iarba e plină de brumă îngheţată care alunecă, însă poteca pare a fi conturată… până când nu mai e. O rog pe Ştefania să aştepte cât înot eu prin jnepeni pentru a ajunge pe o platformă cu un pic de perspectivă, iar incursiunea are efectul dorit: când scot capul văd întreaga zonă numită La Amvon, cu tot cu acul de piatră emblematic. Observ deasupra următorului pâlc de arbuşti linia Brâului de Sus, precum şi mai multe potecuţe ce coboară din el; intru într-o astfel de potecă, îi indic Ştefaniei pe unde să taie jnepenii în lateral şi dăm până la urmă într-o cărare ceva mai lată care ne scoate în Portiţa Acului de la Amvon. În timp ce mergem spre mica şa observăm poteca lată care urcă din grohotişul evitat mai devreme, asta care reper pentru viitor.

Facem o pauză mai lungă în Portiţă, să mâncăm şi să ne încălzim puţin picioarele, căci ne-au cam îngheţat degetele cât am bălăurit prin jnepeni şi acea iarbă umedă, plină de pojghiţe de gheaţă. Avem sub noi imaginea frumoasă a văilor şi dealurilor înveşmântate în toamnă, iar dincolo de ele culmile Iezerului şi Făgăraşului se conturează pitoresc. În jurul nostru domneşte stânca fascinantă prin formele luate, precum „acul” de lângă noi. Încercăm să urmărim cu privirea Brâul de Sus, cingătoare a Craiului mult mai fragmentată decât Brâul de Mijloc; aici pare evident în ambele direcţii, aşa cum străbate pâlcurile de jnepeni şi micile pajişti alpine, dar cât de uşor îl poţi pierde acolo unde apare stânca…

Pornim din nou la drum cu o coborâre abruptă şi scurtă, prin brâu, apoi îl părăsim spre dreapta pentru a intra în zona de obârşie a Canionului Ciorânga Mare; deşi acesta în sine este o rută alpină dificilă, cotată 3A, partea sa superioară nu pune nicio problemă. Cu excepţia grohotişului din primele minute, avem de-a face cu un traseu ce se urcă uşor, cu căţărare elementară pe hăţaşe şi stânci care nici nu se pot numi săritori. Poteca e bine conturată şi punctată prin momâi, păstrând permanent direcţia stânga, astfel că la un moment dat părăsim Ciorânga; conform descrierilor s-ar ieşi din abrupt direct în sus, ocazie cu care am mai avea parte de o fereastră pe sub Ţimbalul Mare, dar recunosc că uit acest aspect şi mă las furată de cărarea atât de clară. La ora 13 ieşim în Creasta Nordică a Pietrei Craiului, foarte aproape de Refugiul Vârful Ascuţit (2130 m).

Facem pauza de prânz pe Vârful Ascuţit (2150 m), acolo unde s-a strâns deja multă lume ce bântuie Craiul în aşa o zi frumoasă. În total contrast cu ceaţa de care am avut parte cu două  săptămâni în urmă, acum soarele ne încălzeşte blând, vântul nici nu adie, astfel că ce poate fi mai frumos decât să scrutezi depărtările între Ciucaş, Postăvaru, Bucegi şi Leaota? Ne relaxăm o vreme în lumina plăcută şi abia gândul că ne-ar putea lua somnul ne pune din nou în mişcare. „Retragerea” o facem pe un traseu considerat clasic pentru aşa ceva, adică Brâul Ciorânga Mare marcat cu triunghi roşu – la fel ca la precedenta incursiune în creasta Craiului.

Coborâm porţiunea abruptă cu mare grijă căci şi aici apare gheaţa amestecată cu pământul negru şi pietrele desprinse, apoi urmăm în viteză panta domolită pe sub pereţii înalţi. Îmi amintesc de această dată să caut din ochi intrarea în ramura inferioară a brâului, despre care mi-a vorbit Cosmina, şi reuşesc în sfârşit să identific desprinderea bolovănoasa pe dreapta; se ghiceşte acolo o potecuţă, iar momâia aflată la ceva distanţă îmi confirmă că aceea e ramificaţia către Padina Popii, însă la cum arată – sălbatică, neumblată, încâlcită în boscheţi – nu mă tentează deloc. Îi dăm în continuare la vale, ajungem la locul de unde am intrat de dimineaţă pe vâlcel, trecem de refugiu şi hotărâm ca de data aceasta să ţinem permanent marcajul, fără scurtătura din Malul Galben. Nu de alta, dar niciuna dintre noi n-a parcurs bucata care ocoleşte zonele cele mai abrupte, nefiind totuşi nici ea lipsită de pasaje prevăzute cu lanţ. Revenim în Padina lui Călineţ mai jos de Izvorul Căpitanului, iar un ultim sprint ne duce la maşină la ora 17. N-am mai terminat demult atât de devreme o drumeţie, aşa că admirăm în voie culorile etalate de Piatra Craiului pe vreme de toamnă, sub lumina acestor ceasuri. Imaginile pe care le lăsăm în urmă – cer albastru, stâncă semeaţă şi golaşă, pâlcuri verzi de brazi, foioase multicolore – sunt într-adevăr superbe.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment

Brâul de Mijloc peste Umeri, Valea Podurilor (Munţii Piatra Craiului)

Iată că nu trece mult şi revin în Munţii Piatra Craiului, de data aceasta pentru un weekend întreg. Părăsesc capitala împreună cu Cosmina, Geo şi Cristina vineri seara după serviciu şi ne cazăm la Popasul Alpinistului, la o aruncătură de băţ de Cabana Plaiul Foii. Avem planurile şi bagajele făcute pentru ca sâmbătă să o luăm din loc devreme, astfel că la ora 8:30 plecăm din Plaiul Foii (849 m) pe banda roşie ce însoţeşte Pârâul Bârsa Tămaşului, apoi Valea Şpirlea Tămaşului printre Muchia Vlăduşca şi Muchia Şpirlea. Lăsăm în urmă Şipotul Şpirlea şi ne oprim câteva minute la Refugiul Şpirlea (1440 m). Poteca se conturează în continuare pe sub Muchia Şpirlea şi iese din pădure definitiv sub pereţii Craiului. Din Şaua Tămăşelului (1540 m) urmăm triunghiul albastru pe sub Umerii Pietrei Craiului, în timp ce imaginea se deschide larg şi, datorită vremii frumoase, putem admira depărtările dominate de Munţii Iezer-Păpuşa şi Munţii Făgăraş. Trecem peste Valea Tămăşelului, aici având un bazin larg, iar în faţa noastră se profilează impunător şi ascuţit Vârful Lancea, numit şi Colţul Carugelor. El este cel care ne vesteşte apariţia din amonte a Vâlcelului Secundar al Padinii Lăncii şi, imediat după un pâlc de copaci, Padina Lăncii – firul principal; odată cu aceste două culoare abrupte, avem primul contact cu abruptul Craiului în care avem să intrăm.

În jur de ora 11:30 ajungem la Marele Grohotiş, pe vremuri numit şi Horjul Mare – acea enormă limbă lată, mereu schimbătoare, de amestec al nisipului, pietricelelor, bolovanilor şi stâncilor care se erodează permanent din munte. Aici întâlnim un panou turistic, pe care demult nu se mai înţelege scrisul, şi decidem să părăsim în sus marcajul din acest punct; în mod normal, ar trebui să mergem până în centrul Marelui Grohotiş şi de acolo să facem acelaşi lucru, doar că pe o potecă mai evidentă. Urcăm susţinut treptele firave de iarbă, depăşim câteva limbi de grohotiş şi trecem prin sau peste pâlcuri de jnepeni, şi prin orientarea permanentă spre dreapta întâlnim în sfârşit poteca de care vorbeam mai devreme. În caz că mai trebuie să adaug, din aici încolo ne situăm în zona alpină, nemarcată, a Craiului şi vom rămâne aşa pentru ceva timp.

Prima parte a urcării, destul de obositoare din cauza pantei şi a solului mişcător, se sfârşeşte la baza Peretelui Central – Peretele Marelui Grohotiş; se văd clar cele două ramificaţii ale potecii care încing în partea mediană Craiul de Sud: Brâul de Mijloc în stânga şi Brâul Roşu în dreapta, prin hornul cărămiziu care-i justifică denumirea; de altfel, deşi poartă alt nume, el poate fi considerat acea componentă a Brâului de Mijloc care ajunge în Valea Urzicii. Astăzi, scopul nostru este prima ramură, cotată 1A, în timp ce pe a doua o trecem în lista de făcut pe viitor. De altfel, şi acum avem parte tot de noutăţi, întrucât niciuna dintre noi n-a mai parcurs integral acest segment al brâului. Cristina a mers pe o bucată, iar Geo va repeta până la finalul zilei că „pare cunoscut”, însă nu se elucidează misterul. De mine şi de Cosmina ştiu sigur, aşa că o putem considera o „premieră” personală, ale cărei detalii nu le-am aflat decât din descrieri şi niscaiva fotografii. Trăiască Emilian Cristea şi unii internauţi generoşi.

Următorul punct de maxim interes al zilei este Poiana Închisă (2000 m), acea grădină izolată între pereţi şi ţancuri unde puţină lume ajunge; nu-i prima dată când păşesc în ea, dar mă învăluie din nou cu a sa frumuseţe sălbatică. În dreapta se conturează pe abrupţii pereţi sudici Ieşirea de la Ora Două, iar undeva în stânga Ieşirea de la Ora Zece. Între cele două, observăm cele câteva posibile locuri de cort, izvorul captat (dar secat acum) şi ciopoarele de capre negre, nu chiar sprintene din cauza grăsimii acumulate pentru iernat. La ceasurile 13:30 traversăm poiana şi coborâm în principalul fir al Padinii Lăncii în – foarte probabil – cel mai dificil pas al zilei. Albia este oricum abruptă şi friabilă, însă ne chinuim ceva să ajungem în avalul săritorii cu cablu. Cu această ocazie observăm că traseul de azi s-ar putea scurta simţitor prin urcarea direct din Padina Lăncii – adică fără Marele Grohotiş şi Poiana Închisă; nu cred însă că merită aşa o şuntare.

Spre deosebire de jumătate nordică a brâului, unde se păstrează în mare nivelul, aici cu greu ai putea asemui cărarea unei cingători, căci se află într-o permanentă coborâre şi urcare, iar diferenţele de nivel acumulate se simt din plin. De acum vom merge pe sub Coama Lungă şi Colţii Grindului, iar după ce depăşim şi al doilea fir al Padinii Lăncii avem de-a face cu un urcuş istovitor pe un horn lung, abrupt şi friabil. De altfel, iată o a doua mare diferenţă faţă de zona parcursă pe la Anghelide: aici totul – potecă, versantul de lângă noi, vâlcele, pereţi – este mult mai fragmentat, mai friabil, mai instabil. Nu ai stânci monolitice, ci imagini asemănătoare unor cărămizi din calcar; nu ai prize pe care să pui mână şi piciorul cu încredere, ci posibile capcane gata să se desprindă. Într-adevăr, peisajul este mult mai sălbatic. Dar în zona Angelide mie mi-a plăcut mai mult datorită spaţiului descris prin amfiteatre de piatră şi coloşi impenetrabili.

Traversăm pe rând numeroasele fire ale Văii Tămăşelului, iar la ora 15 facem o pauză mai lungă odată ajunse deasupra Umărului de Jos (1920 m), acolo unde se iveşte de jos Traseul Dunăreanu. Deasupra noastră se profilează Umărul de Mijloc, cu un aspect la fel de fragmentat ca întregul peisaj din jur. De aici încolo poteca are porţiuni unde se îneacă în jnepeni, iar în alte pasaje momâile definesc două poteci; ne ajutăm de GPS, însă înaintăm mai greu din cauza orientării peste vâlcelele de obârşie ale Văii Bârsa Tămaşului. Avem de urcat o nouă porţiune lunguţă, la capătul căreia hornul stă acoperit ca de o prispă de colibă. Ceva mai încolo poteca traversează un vâlcel împodobit de un inel de piatră, ca un mic portal. Urmează o coborâre abruptă, accidentată şi cam neplăcută, traversăm valea largă ce se scurge din creastă, iar la ora 17 ajungem în Drumul lui Deubel – traseul marcat cu bandă roşie La Lanţuri. Ieşirea din brâu are loc lângă poiana largă cu stâlp de marcaj unde traseul turistic a părăsit deja talvegul spre dreapta; iar continuarea Brâului de Mijloc spre La Ulcior se face de undeva mai sus.

De aici înainte avem de coborât Lanţurile, cu pasaje ceva mai unde şi mai incomode decât în tura de acum două săptămâni. Ajungem La Zăplaz (1640 m), apoi la Refugiul Şpirlea de unde, după o scurtă pauză, îi dăm înapoi la Plaiul Foii pe aceeaşi rută folosită de dimineaţă. Ajungem la cazare la ora 20 şi ne simţim destul de obosite. Ne schimbăm totuşi în haine mai comode şi încheiem seara cu o cină în Zărneşti, apoi punem la cale detaliile pentru mâine.

Pentru duminică ne-am planificat ceva mai scurt, dar mai intens, care n-ar mai fi la primă vedere decât pentru mine: Valea Podurilor, cotată 1B. Nici fetele nu-şi amintesc prea bine cum au procedat în ocaziile anterioare, aşa că tot descrierile culese şi puse cap la cap rămân baza. Pornim la ora 8:30 chiar din Plaiul Foii (849 m) pe drumul forestier orientat perpendicular pe zona de corturi din dreptul cabanei; urmăm firul apei ce conturează în aval Valea Podurilor şi urcăm pe o pantă moderată printre Plaiul Podurilor şi Muchia Coţofenei. După aproximativ un ceas ajungem în Poiana Coţofenei, iar în capătul ei superior schimbăm direcţia către stânga. De acum apar momâile de-a lungul unei poteci bine bătute, lucru despre care aflu că e ceva recent, de când a început exploatarea şi în această zonă; la ultimele lor incursiuni, colegele mele au întâlnit un mare zmeuriş prin care se trecea cu greu. Ei bine, asta s-a schimbat, ceea ce mă bucură pentru că urcuşul este oricum dificil din cauza pantei tot mai abrupte. Cel puţin până la Brâul de Jos (1600 m) am impresia că urc cu genunchii la gură, aşa că punctul de belvedere aflat pe un ţanc împădurit este binevenit – ne mai tragem sufletul în timp ce admirăm o porţiune din creastă şi norişorii ce aleargă peste Iezer-Păpuşa.

Urcuşul continuă, parcă o idee mai blând, iar la ora 11 ne oprim în Brâul de Mijloc, acolo unde se conturează marginile stâncoase ale Trecătorii Termopile (1700 m). Am vrea să facem o pauză mai lungă aici, mai ales că avem spre stânga o imagine impresionantă a Văii Podurilor, însă temperatura considerabil mai scăzută faţă de ieri ne pune pe fugă. Aici reiterăm şi cele două variante de intrat pe vale. Prima, descrisă în amănunt de Emilian Cristea şi abordată de Geo şi Cosmina acum ceva ani, spune că de la Termopile se coboară în talvegul văii, acolo unde apar două săritori de netrecut direct – Săritoarea în Spirală (înaltă de douăzeci de metri, care probabil se poate căţăra la espadrile, dar în mod normal se ocoleşte prin boscheţii din stânga), apoi o săritoare ca un zid de patruzeci de metri care s-ar depăşi printr-o succesiune de brâne expuse, tot pe versantul stâng (în sensul urcării). A doua variantă, probabil încă necunoscută în vremea monografiei lui Cristea (că altfel nu mi-o explic pe prima) dar vehiculată mai recent, pe care de altfel Cristina a mai mers, presupune o abordare dinspre Amfiteatrul Colţilor Gemeni care te scoate deasupra celor două săritori.

Evident, alegem al doilea traseu şi pornim în dreapta pe brâul pe care-l părăsim nu după mult timp, când imaginea ni se umple cu Amfiteatrul Colţilor Gemeni. Acest loc este, cu adevărat, impunător datorită coloşilor din calcar compact ce închid toate unghiurile. Avem două treceri spre stânga, aşa cum arată şi potecuţele, iar noi alegem pe prima care pare ceva mai uşoară. Aceasta ne scoate pe o platformă înierbată de pe care trebuie să coborâm puţin, apoi urcăm şi o vreme vom merge pe sub Muchia Colţilor Gemeni într-o succesiune de pasaje scurte şi uşoare de căţărare. În toată această vreme avem valea în stânga noastră şi ne tot întrebăm oare cum va fi revenirea în vadul ei. La scurt timp după Hornul Speranţei, cale de acces în traseele de căţărat din Amfiteatru, primim şi răspunsul căci poteca se bifurcă. Ramura care ne interesează pe noi o ia în jos printr-un vâlcel care, cu atenţie, se coboară destul de uşor; de pe platforma lui superioară putem vedea şi varianta de ocolire pe brâne a săritorii celei mari şi, sinceră să fiu, nu mi-ar surâde deloc o astfel de abordare aeriană pe pământ şi iarbă. Locul unde „aterizăm”, la ora 12:30, este chiar deasupra acestei săritori şi o privire în jos arată şi de ce nu se poate căţăra direct – este un veritabil perete uşor căzut, fără prea multe prize sau locuri plate.

De acum rămânem pe vale şi în scurt timp ajungem la aşa-numita Săritoare cu Alveole; poziţionată în dreapta talvegului şi înaltă de aproximativ opt metri, te invită la căţărat, dar parcă ai vrea totuşi şi o coardă de sus. Cristina îşi asumă rolul de cap de coardă şi asigură în pitonul cu inel aflat chiar la ieşire. Odată pusă în manşa, îmi dau seama ce prize bune are săritoarea şi cât de uşor se urcă atunci când ai confortul psihologic al corzii. Data viitoare clar o încerc, uitându-i convenabil înălţimea. De menţionat că există şi o varianta de urcare prin stângă ce ar putea tenta datorită prizelor mai bune şi mai evidente de la început; de sus însă se observă cât de dubioasă este continuarea, căci stânca se termină şi lasă loc maldărelor de iarbă şi pământului înşelător; ce-i drept, cam la jumătatea distanţei există un piton, aşa că cel care decide să urca cap are o asigurare intermediară în timp ce face un traverseu expus.

Mai sus de noi se vede acum Turnul Ascuţit – coloană de piatră aflată la confluenţa cu Vâlcelul Secundar al Văii Podurilor; cei care doresc să facă trecerea spre Padina lui Călineţ o pot face aici, părăsind spre stânga firul principal. Noi rămânem pe el şi continuăm cu câteva săritori mici ce se depăşesc în căţărare frumoasă pentru a lăsa în urmă Colţii Gemeni cu a lor alură extrem de impunătoare. În timp ce urcăm mai sus de Şaua Colţilor Gemeni, valea începe să se lărgească, iar săritorile sunt înlocuite de limbi tot mai late de grohotiş. Din urmă începe să ne ajungă ceaţa, dar tot apucăm să vedem linia zimţată a Muchiei Ţimbalului Mic aflată pe dreapta noastră, din care vin spre noi ţancuri sălbatice şi crestuliţe secundare cu iz inaccesibil. Nu se poate spune că avem potecă, aşa că încercăm să răscolim cât mai puţin grohotişul; ne retragem spre stânga, acolo unde apar pante înierbate şi tufe de jnepeni, aşa că urcuşul capătă spor către pereţii ce sprijină creasta principală a Craiului.

Undeva după Brâul de Sus, pe care am vaga impresie că-l văd conturat prin jepi, dăm de o mică strungă cu o privelişte extrem de frumoasă; conform unei schiţe, hornul abrupt ce ajunge în aceeaşi strungă ar fi o variantă a respectivului brâu. Ceaţa s-a mai ridicat, aşa că pentru o vreme admirăm în voie Muchia dintre Ţimbale şi Padina lui Călineţ cu nenumăratele vâlcele, pereţi şi brâne, Vârful Ţimbalul Mic (2231 m), Vârful dintre Ţimbale (2170 m), Vârful Ţimbalul Mare (2177 m) şi tot ce se desfăşoară între ele pe şi pe sub creastă. După ce părăsim strunga, nu mai avem mare lucru de urcat şi la ora 15 ieşim în creasta Pietrei Craiului, de unde ne orientăm către nord (stânga) pe traseul marcat prin punct roşu.

Trecem de Şaua Călineţului (2172 m) cu hăul său ameţitor şi de Ţimbalul Mare aproape complet acoperit de ceaţă, în timp ce priveliştea ni se deschide cât de cât: Piatra Mică şi Prăpăstiile Zărneştilor scot capul de sub norii negrii şi joşi. Mai facem un popas sub Vârful Ascuţit (2150 m), chiar lângă refugiu, apoi pornim la vale Brâul Ciorânga Mare şi al său triunghi roşu. Coborâm abrupt până la intersecţia cu Brâul de Sus, apoi mai domolim goana pe sub pereţii impozanţi din stânga noastră, adevărate ziduri de calcar. Lăsăm pe rând în urmă despicăturile verticale în aceste metereze: Hornul Închis, Vâlcelul Spălat, Canionul Ciorânga, Vâlcelul cu Smirdar, Vâlcelul cu Fereastră, pentru ca la ora 17 să vedem în sfârşit soarele de lângă Refugiul Speranţelor (1685 m).

Continuăm de acum prin pădure şi părăsim pentru scurt timp marcajul spre stânga; coborâm cu ajutorul unui lanţ una din pantele friabile ale Malului Galben pentru a descăţăra săritoarea ce ne scoate în vadul inferior al Padinii lui Călineţ. De aici coborâm prin alunecare pe grohotişul prăfos, iar cu puţin înainte de a intra din nou în pădure, acolo unde valea se lărgeşte, apucăm să privim în urmă. Aici avem cea mai frumoasă şi mai completă imagine a toamnei din aceste două zile, căci cerul albastru şi stânca alb-gri-gălbuie primesc culori de la verdele coniferelor la paleta bogată a foioaselor poleite cu aur şi cupru. Ceva mai jos dăm de Izvorul Căpitanului Orlovski şi iată-ne din nou pe marcajul care ne scoate la ora 19 la şosea, nu înainte de a ne picura cărarea cu brânduşe de toamnă şi de a ne arăta o ultimă imagine a Craiului îmbrăcat în straiele amurgului. Ultimele raze fac abruptul să ardă, iar noi punem punct unei superbe ture prin cotloanele mai puţin umblate ale acestui munte magic.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment

Piatra Cloşanilor, Cheile Prisăcinei parţial (Munţii Mehedinţi-Cernei)

A trecut ceva timp de când îmi tot doresc să ajung în câteva cotloane neexplorate de-o parte şi de alta a Văii Cernei, adică în Munţii Mehedinţi şi în Munţii Cernei. Acum însă am un plan bine stabilit şi hotărăsc să fac o tură prin care să-mi serbez ziua de naşte chiar prin acele meleaguri. După o „strigare” mai largă, cei care aleg să fie alături de mine sunt Claudiu, Mădălina, Gabi, Cristina, Diana şi Pancu, cel din urmă sosit din Cluj sâmbătă dimineaţa. Noi, ceilalţi, plecăm din Bucureşti vineri după program, având ca destinaţie barajul de pe Motru de la Valea Mare, acolo unde ajungem după miezul nopţii şi găsim loc de campare într-un pâlc de pini. Nu e de mirare că, din cauza orei târzii, oboselii, frigului şi preocupărilor legate de „cazare”, nu reuşim să dăm gata decât o sticlă de vin.

Sâmbătă mă trezesc destul de devreme într-un aer încă zgribulit, căci trebuie să-l culeg pe Pancu de la drumul dintre Târgu Jiu şi Baia de Aramă, acolo unde microbuzul ar trebui să-l lase în Valea Neagră. Cum nu am semnal la telefon decât foarte aproape de locul întâlnirii, primesc abia acolo mesajul de la el: de fapt, cursa este până în Cloşani şi nu Baia de Aramă, aşa că în mod normal ar fi trebuit să-l preiau de mult mai aproape. Eh, în fine, asta e – eu mă bucur că echipa s-a întregit.

Revin la corturi şi mă alătur celorlalţi în pregătirile de drum prin Rezervaţia Ştiinţifică Piatra Cloşanilor. Ca o paranteză, traseele din aceste două zile vor fi o premieră pentru toată lumea, deci niciunul din noi nu ştie la ce să se aştepte altfel decât din descrieri. Soarele a invadat între timp tabăra şi cu greu ne dăm duşi, mai ales când Cristina scoate din traistă un tort tiramisu, iar Pancu adaugă trei lumânări în care să suflu. Abia pe la ora 12 reuşim să ne urnim din loc, după ce strângem calabalâcul, dar ne aşteptăm la un traseu de numai cinci-şase ceasuri. Înainte de asta, merg cu Gabi în Cloşani unde îmi las maşina şi ne întoarcem cu a lui, pentru a avea cu ce reveni la coborâre.

Pornim deci de lângă Lacul Valea Mare (500 m), pe punctul roşu trasat acum câţiva ani pe coasta de sub Poienile de Sus; de altfel, primul stâlp de marcaj se află la câteva zeci de metri de locul unde am dormit. Poteca se conturează clar prin pădure şi alternează urcuşurile susţinute cu cele mai blânde; avem un scurt moment de căutare a marcajului în prima poiană pe care o întâlnim, acolo unde se află şi un adăpost din lemn lăsat în paragină, dar în mare semnele se succed des şi vizibil. Încă din capătul superior al aceleiaşi poieni ne dăm seama cam care va fi perspectiva odată ajunşi mai sus, iar când ieşim efectiv din pădure vedem cum zările devin tot mai largi.

După o pauză de masă undeva în coasta dealului (când mai să ne dea gata vişinata produsă de Claudiu), ajungem într-un punct în care traseul are două variante – una mai uşoară (presupunem că pe o curbă de nivel urmată de urcuş în trepte), respectiv una de dificultate medie, adică o căţărare abruptă pe stânci şi zone cu iarbă, totul prevăzut cu lanţuri. Nu-i greu la deal, mai ales cu respectiva căblăraie, însă coborârea pe acolo n-aş recomanda-o nimănui. Unim cel două „fire” la ora 16 pe Vârful Colţu Pietrii (1380 m), deasupra pereţilor abrupţi ce se cască spre nord-vest, adevărate metereze din piatră pe care nu le-ai bănui cât te afli pe plaiurile cuminţi, acoperite de fâneţe, de pe celălalt versant. Însă ceea ce te acaparează cu totul este priveliştea desfăşurată în toate direcţiile. Dacă jumătate de orizont se pierde în câmpia Olteniei unde afumă termocentrala de la Rovinari, cealaltă jumătate etalează o frumoasă diversitate. Dealuri împădurite ne despart de Valea Cernei, acolo unde falia se rupe şi, dincolo de ea, se ridică Munţii Cernei a căror culme se vede începând chiar cu Arjana şi Zascolul alăturat şi se impune prin Vlaşcu Mare. Lanţul continuă în Godeanu ce taie zarea cu vârful omonim, Piatra Iorgovanului cea calcaroasă, Retezatul încununat de Peleaga, Păpuşa şi Vârful Custurii. Ceva mai aproape, vedem cum Vâlcanul spune prezent prin Oslea, dar ne e greu să identificăm „lipitura” cu Mehedinţii. În plan îndepărtat Parângul se conturează clar şi înseninat, iar dincolo de el Căpăţânii cu o evidentă Buila-Vânturariţa. Acum îmi este clar: creasta Pietrei Cloşanilor, prin poziţionarea sa geografică, merită atinsă măcar pentru această panoramă, dacă nu pentru traseul în sine; dar ar fi o nedreptate să îi desconsider cărările, după cum vom afla mai târziu.

Poteca marcată coboară de pe Vârful Colţu Pietrii în şaua formată cu Vârful Piatra Mare a Cloşanilor (1420 m), iar noi hotărâm să continuăm pe creastă spre acesta, mai ales că observăm cum cărarea e bine bătută şi chiar ne întrebăm de ce nu s-o fi configurat aşa traseul turistic. După o succesiune de scurte urcuşuri şi coborâşuri, ne oprim la ora 17 pe principalul vârf al Pietrei Cloşanilor şi iată-ne privind de pe a doua înălţime a Mehedinţilor către cea dintâi: Vârful lui Stan (1466 m), aflat parcă la o aruncătură de băţ. Aici nu zăbovim mult şi căutăm din ochi continuarea potecii spre Vârful Piatra Mică a Cloşanilor (1163 m), aflat dincolo de o înşiruire de vârfuri ondulate sub care se cască hăul.

Pornim la vale şi în scurt timp înţelegem de ce, totuşi, traseul oficial virează aşa cum o face. Terenul devine dintr-odată extrem de accidentat acolo unde nu se împotmoleşte în boscheţi, iar poteca… mai degrabă ia-o de unde nu-i. Mai apare pe ici pe colo, dar în cele mai multe pasaje trebuie să improvizăm. Ne dăm seama că cel mai bine ţinem linia crestei, însă nu este tot timpul uşor, mai ales când dăm de o descăţărare cel puţin delicată. Trecem cu bine şi sperăm să nu ne blocăm mai jos. Cu chiu cu vai, cu GPS şi intuiţie, ajungem la ora 19 în apropierea şeii dintre vârfuri, loc în care o vale domoală promite să ne scoată la liman. Tragem nădejde ca de aici lucrurile să fie mai clare, căci începe să se însereze, iar oboseala ne ajunge din urmă. Ca şi cum n-ar fi suficient, între timp îmi dau seama de enormitatea unei gafe pe care am comis-o la plecare: eu am dus maşina în Cloşani, dar cheia… a rămas împreună cu restul lucrurilor în portbagajul lui Gabi. În siguranţă! Nu-s „decât” 8 kilometri între capetele traseului şi derulez în cap posibile soluţii.

Ce-i drept, poteca pe vale este clară şi domoală, chiar dacă plină de vreascuri şi doborâturi; în mod cert, e des frecventată, întrucât vedem şi vreo două indicatoare din lemn folosite de localnici. Valea se încheie într-una mai mare, acolo unde regăsim marcajul punct roşu ce coboară de pe Colţu Pietrii; în curând ajungem La Izvoare, unde firele de apă sunt captate într-o mică amenajare. Deja trebuie să aprindem frontalele şi de acum continuăm pe întuneric, adesea însoţiţi de lilieci cu zbor rapid. Pentru o bună bucată, poteca se transformă în drum forestier larg, până când întâlnim o nouă ramificaţie – deşi ambele variante păstrează punctul roşu, unul rămâne pe drum şi face dreapta spre Motru Sec, iar pe celălalt îl urmăm noi în stânga. Poteca devine iar îngustă, ba chiar traversează o zonă interesantă, plină de stânci, asemănătoare unor chei prin pădure. Mai jos, copacii se răresc şi lasă loc plaiurilor încununate de o troiţă. Aici e cât pe ce să ratăm traseul şi să ne înecăm ca ţiganul la mal, căci o nouă bifurcaţie o ia pe sub troiţă şi ar coborî tot în Motru Sec. Poteca marcată urcă însă puţin, la cruce, pentru ca abia apoi să coboare definitiv printre primele case din Cloşani (434 m). La ora 21, după nouă ceasuri de drum, suntem în sfârşit lângă podul peste Râul Motru.

Eu sunt în continuare preocupată de gândul revenirii în tabără. Intru în magazinul din centrul satului şi îl întreb pe un bărbat tânăr dacă ştie la cine am putea apela pentru a-l duce pe Gabi la baraj. Omul mai întâi e reticent, dar după ce află că am parcurs o bucată din creasta Cloşanilor se oferă să facă el acest lucru. Intrăm puţin în vorbă şi ne spune că e salvamontist în zonă, fapt care explică dorinţa de a ne ajuta, mai ales că la final nu vrea să ne ia vreun ban. Cu puţin noroc ne întoarcem cu toţii la pâlcul de pini din apropierea lacului şi montăm la loc corturile. Punem masa şi desfacem vreo două sticle de vin, însă din nou apar cei trei factori – oboseala, frigul şi perspectiva unei alte treziri matinale. Stăm la taclale până pe la miezul nopţii, apoi ne refugiem în căldura sacilor de dormit pentru un somn profund.

Duminică ne mutăm în Valea Cernei, motiv din care ar trebui să ne trezim şi să plecăm devreme. N-ar fi aşa mult de condus, dar după Baia de Aramă drumul care urcă în Pasul Mehedinţi este plin de serpentine şi se parcurge încet. Din pas, unde Vârful lui Stan ni se înfăţişează cu latura sa stâncoasă ca o cetate izolată, coborâm pe o şosea tot mai peticită până la Motel Dumbrava (265 m). Lăsăm maşinile în apropierea Podului Ţăsnei aflat la aproximativ un kilometru în amonte faţă de motel şi ne echipăm de drum.

Este aproximativ ora 11 când traversăm Râul Cerna şi observăm că în stânga lui se află un izvor captat. Noi pornim însă spre dreapta, pe poteca suspendată deasupra Cernei, însoţită de bandă galbenă şi, o vreme, punct galben. Lăsăm în urmă câteva construcţii ce par abandonate, apoi mergem permanent prin pădure într-o foarte lină urcare. Depăşim albia secată a unui izvor precum şi Cheile Drăstănicului, de asemenea seci. M-am întrebat nu o dată dacă se pot escalada, chiar dacă nu apare niciun fel de potecă pe hartă, iar acum primesc răspunsul de la Mădălina: sunt practicabile numai în stil canyoning, de sus în jos pe corzi lungi, după cum le-a făcut şi ea în două ocazii – o dată cu apă, o dată fără; din păcate însă nu-şi aminteşte pe unde a urcat, doar că tot de aici pe unul din versanţi. Imediat după Drăstănic suim brusc vreo două serpentine, apoi poteca îşi reia forma de curbă de nivel. În cinci minute, în jurul orei 11:30 , suntem în vadul Cheilor Prisăcinei (aproximativ 350 m), acolo unde apa formează un ochi larg; descrierile spun că în aval s-ar afla o moară, dar o privire superficială n-o identifică.

Banda galbenă se lasă clar în stânga; o urmăm şi în scurt timp ne vom da seama că, spre deosebire de Drăstănic, Prisăcina chiar are debit, ceea ce mă îngrijorează puţin. Poteca urcă uşurel, pe albia încă largă şi prin tuneluri de vegetaţie care doar ne umbresc, fără a ne da de furcă. Traversăm de câteva ori apa pe pietre, apoi observăm cum marcajul se încadrează pe versantul din stânga noastră pentru a o lua pe deasupra cheilor. Aici îl părăsim, căci vrem să le parcurgem în porţiunea lor sălbatică, despre care n-am găsit decât o descriere a lui Mititeanu ce vorbeşte de săritori, cascade, arbori înţepeniţi şi apă până la brâu. O luăm deci în sus şi, spre surprinderea mea, mai vedem nişte foarte vechi marcaje.

Valea începe să se îngusteze şi în faţa noastră apar relicvele unui traseu „arhaic”: o scară de lemn putrezită, un burlan prăbuşit şi nişte rămăşiţe de cabluri; dacă utilitatea scării o putem ghici, ea sprijinindu-se de un perete altfel inaccesibil, partea cu burlanul ne scapă – greu ţi-ai putea închipui o captare de apă în aceste locuri. În acelaşi punct dăm şi de primul obstacol, un ochi de apă pe care l-am putea trece direct, cei mai mulţi din noi având sandale, dar decidem să-l ocolim pe versantul din dreapta. Claudiu urcă primul şi pune semicoarda din dotare drept balustradă, ceea ce ajută în bucăţile unde prizele sunt prea sus şi boscheţii prea firavi. Continuăm prin chei şi ajungem repede la următorul „ambuteiaj”: o cascadă, nu prea înaltă sau puternică, dar care ocupă singura săritoare pe care ai putea-o escalada, făcând-o udă şi alunecoasă. Pancu urcă ţinându-se de prizele de mână din dreapta, Claudiu îi aruncă semicoarda apoi suie şi el pentru a o prinde de copaci. Cu excepţia Cristinei care trece tot la liber, restul improvizăm hamuri din anouri şi urcăm în filaj. Într-adevăr, prizele de mână sunt excelente, însă problema apare la picioare – trepte ar fi berechet, dar apa şi vegetaţia le-au făcut tare alunecoase pe cele mai multe; pe altele nu, dar nici nu ştii exact pe care să te bazezi.

Mai facem câţiva paşi, mai suim nişte dâmburi cu vegetaţie deasă şi agăţătoare şi iată-ne în faţa unui nou ochi de apă. Suntem într-un punct unde, surprinzător, soarele pătrunde prin coroanele copacilor şi luminează luciul râului; are dreptate Claudiu, locul e genial pentru scăldat. Dreptate are şi în alt sens – dacă vrei să-l depăşeşti prin apă, te vei „scălda” cu totul, căci fundul nu i se ghiceşte; noi bănuim că ar fi până la piept, dacă nu cumva şi mai adânc. Pancu se aburcă pe versantul din stânga, acolo unde apar nişte prize, iar rădăcinile ieşite ale unui copac dau o fragilă siguranţă. Dincolo de arbore însă panta devine o faţă de pământ fărâmicios şi alunecos, cu tot cu vegetaţia putredă. Urcă şi Claudiu şi, cumva, trece de zona cea mai nasoală până la alt copac unde ar putea pune de filaj. Totuşi, merge un pic mai departe, pe curbă de nivel, pentru a vedea dacă avem cum coborî înapoi în vale. Cât face el asta, eu mă uit la ceas: e deja ora 13, ne mişcăm foarte greu cu atâtea obstacole, deci e cazul să renunţăm. Harta şi GPS-ul îmi spun că poteca marcată ar trebui să fie doar puţin deasupra noastră, fără a ne despărţi vreun perete de stâncă. Printr-o privire atentă, Cristina îmi confirmă: vede marcajul undeva sus, pe o lespede, iar până acolo am putea ajunge uşor odată ce urcăm obstacolul de jos.

Claudiu revine la semicoardă şi începem să ne căţărăm, ori filaţi, ori trăgând pompiereşte de funie. După primul arbore, cel cu rădăcina la vedere, fiecare improvizează pe pasajul delicat; cei mai mulţi încearcă să-şi facă trepte în pământul din stânga, eu găsesc câteva prize pe ciotul stâncos din dreapta pe care, datorită asigurării, am curaj să mă bazez. Ne ia un ceas şi jumătate să fim cu toţii în poteca semnalizată de marcaj, aşa că zic că-i bună decizia de a ne întoarce acum.

Vom urma deci din nou banda galbenă, de data aceasta în coborâre, pe brâna de deasupra cheilor. Dacă, pe măsură ce urcam, mai aveam din când în când perspectiva pereţilor înalţi şi abrupţi „ca în Cheile Bicazului”, vedem în curând că nu erau decât nişte vagi rezumate. De aici, de pe brână, ne dăm seama de măreţia şi sălbăticia acestor versanţi şi cât greşeam când puneam Cheile Prisăcinei la capitolul „şi altele” din Munţii Cernei. Chiar ne mirăm, şi eu şi Claudiu, de ce în atâtea preumblări în zonă n-am ajuns şi aici – la traseul marcat mă refer. Ce-i drept, eu am avut o tentativă de a-l coborî, într-o excursie de acum mulţi ani, când veneam dinspre Arjana. Problema atunci a fost că efectiv nu am găsit intrarea de sub satul Prisăcina, oricât am căutat-o pe lângă moara dărăpănată de acolo. Între timp, e clar că marcajul a fost refăcut. Cobor cu imaginea maiestuoasă a zidurilor stâncoase permanent în stânga mea şi cu promisiunea că voi reveni – devreme, în echipă mică, cu „banane” impermeabile pe post de rucsaci.

Ajungem repede înapoi în albie, ocazie cu care îmi dau seama ce puţin am străbătut din porţiunea nemarcată. Continuăm rapid coborârea până la finalul cheilor, acolo unde reîntâlnim punctul galben. Facem o scurtă pauză, de-o gustare şi de-o baie, după ideea lui Claudiu de a ne răcori în apa rece ca gheaţa a Prisăcinei. Apoi ne reluăm drumul uşor descendent pe poteca îngustă spre Podul Ţăsnei. Ajungem acolo la ora 16; reorganizăm bagajele în maşini şi îl lăsăm pe Pancu la Motel Dumbrava, întrucât el rămâne în zonă pentru o acţiune de remarcare.

Noi, restul, plecăm spre Bucureşti; avem ceva de condus, iar masa la Carul din Stele de la Beharca, deşi foarte bună, ne „costă” destul de mult timp. Undeva după miezul nopţii intrăm şi în capitală, iar când ne despărţim avem cu toţii acelaşi gând: am parcurs nişte trasee inedite, nebănuit de frumoase, asezonate cu de toate: peisaje largi în cele patru zări, stânci cu cabluri, parfum de iarbă cu flori şi călugăriţe, chei răcoroase, prăpăstii sălbatice. În mod cert, mai vrem. Iar în ceea ce mă priveşte cred este tura cea mai frumoasă de care am avut parte de ziua mea. Asta chiar dacă mă întorc cu opt sticle de vin nedesfăcute…

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 Comments

Canionul Anghelide, Brâul de Mijloc, La Lanţuri (Munţii Piatra Craiului)

De ceva timp tot vreau la munte şi nu ştiu cum se face că numai la mare şi festivaluri nimeresc, chiar dacă vremea s-a stabilizat în bine la final de vară prelungă. Iată însă şi ocazia mult aşteptată, fie ea şi numai pentru o zi – o zi „nemarcată” de Piatra Craiului. Plec împreună cu Claudiu spre Plaiul Foii de sâmbătă seara, în ideea că aşa ne va fi mai uşor să să pornim dimineaţa în traseu. Numai că după vin, vişinată şi o noapte dormită în maşină, facem noi ce facem şi abia la ora 10 suntem gata de drum.

Începem ziua pe drumul forestier ce părăseşte Plaiul Foii (849 m) pe bandă roşie, de-a lungul Pârâului Bârsa Tămaşului; mergem cam un kilometru, iar la ruinele unui fost canton (sau tabără de copii) traversăm apa spre stânga. Aici se varsă Valea Vlăduşca – a doua confluenţă cu Bârsa Tămaşului după o văioagă mult mai mică, aflată la distanţă de câteva zeci de metri; pe această vale acum se conturează un drum forestier lat, iar la intrare, pe un bolovan, vedem o mare săgeată trasată cu spray cărămiziu. De altfel, de acum încolo vom întâlni adesea această culoare, ce ia forma săgeţilor sau a chenarului unui triunghi. Urmăm valea într-un urcuş lejer şi trebuie să avem grijă să ne ţinem permanent pe dreapta şi să nu ne fure diverse poteci formate în timpul exploatării forestiere. Trecem de un foişor de vânătoare al cărui acoperiş s-a surpat şi, în jurul orelor 11:30 apar pereţii calcaroşi ai marii cetăţi a Craiului. Aici valea se lărgeşte şi se bifurcă, întrucât în dreapta se desprinde poteca de acces la Refugiul Castelul Crăiţei (1615 m); în centrul bifurcaţiei, deasupra pâlcului de arbori, avem ca reper stânca cu dungi galbene numită şi Păianjenul Negru. Abia aici facem stânga, cum spune o nouă săgeată pe un bolovan, şi începem urcuşul cu adevărat solicitant din cauza pantei şi a pământului fărâmicios.

Poteca şerpuită se ajută de momâi şi marcaje neoficiale până sub pereţii abruptului vestic, unde intensitatea scade considerabil. Un prim horn, al cărui sol degradat cere toată atenţia, ne scoate în frumoasa strungă numită Poarta lui Anghelide sau Poarta Mare, dincolo de câteva plăci care par a se desprinde din trupul muntelui. Ne aflăm în Brâul de Jos, chiar sub peretele galben luat mai devreme ca reper şi se poate spune spune că am început oficial traseul lui Anghelide care, pe vremuri, purta ca însemn neoficial o cruce roşie simplă, pe alocuri încă vizibilă. Din strungă coborâm abrupt doar pentru a urca din nou, la fel de opintit, în Poarta Mică – loc îngust, străjuit de impunătoarea coloană ce poartă diverse nume: Degetul lui Anghelide, Degetul Şpirlei, Turnul de la Poartă sau Santinela; există şi nişte referinţe falice, dar nu le menţionez aici.

Este ora 13 şi în faţa noastră apare prima bijuterie a zilei: Canionul Anghelide sau Canionul Negru. Nu este lung, dar se impune prin pantă, înălţime şi aspect inaccesibil atunci când îl vezi de la distanţă. Odată însă ce începi să-l sui, îţi dai seama cât de uşor găseşti prize, iar poteca devine o căţărare uşoară, un pic susţinută şi teribil de frumoasă. Nu ştiu cât este cotat canionul, însă nu depăşeşte 1B; aş zice 1A, dar mi-e să nu induc pe careva în eroare. Ieşirea are loc într-o zonă plină de grohotiş, pe care din fericire o depăşim repede, şi iată-ne la locul numit pe bună dreptate Cuibul Vulturilor datorită aspectului de platformă aninată în mijlocul meterezelor de calcar, cu o largă perspectivă. Tot aici iese şi traseul dinspre Crăiţa, traseu parcurs de un grup de oameni cu însoţitor canin, cu care ne întâlnim în acest punct de belvedere.

Nu stăm prea mult la popas, aşa că la ora 13:30 pornim din nou la drum, de data aceasta într-un urcuş susţinut şi anevoios din cauza grohotişului spre cea mai lungă cingătoare a abruptului apusean, Brâul de Mijloc – traseu de asemenea nemarcat şi cotat 1B. Planul nostru e să-l parcurgem până La Lanţuri, însă pentru moment ne abatem puţin în direcţia opusă, spre stânga – respectiv spre Padina lui Călineţ. Pe această porțiune apare ca marcaj neoficial o cruce verde, mică şi simplă, însă ea va dispărea pe drumul nostru. Motivul abaterii este panorama nordică şi un scurt popas la Grota La Ulcior (1850 m), acolo unde prelingerile picăturilor de apă sunt captate în recipiente întru ajutorul celor ajunşi în zonă fără alte rezerve.

Revenim la punctul unde am dat în brâu şi purcedem în explorarea măruntaielor de piatră ale Craiului, căci se spune despre această porțiune că ar fi cea mai spectaculoasă. Iată, deci, a doua bijuterie a zilei. Lăsăm în urmă locul de cort de sub Scocul Bun şi urmăm poteca momentan molcomă şi înierbată până când observăm că aceasta se sfârşeşte brusc, pe o prispă deasupra hăului. Suntem de fapt în cea mai dificilă porţiune a brâului, nu atât tehnic, cât în ceea ce priveşte orientarea; de altfel, zona a dat mari bătăţi de cap înaintaşilor care erau siguri că brâul se continuă, însă nu găseau pe unde. Dinu Mititeanu este cel care a descoperit legătură – Trecerea Mult Dorită (2000 m), acea discontinuitate care urcă brusc poteca de sub Turnurile Șpirlei până deasupra lor. Odată ajunşi şi noi sus, observăm din nou cum cărarea clară din Vâlcelul Căldării Ocolite, dar îngustă şi tot mai accidentată, traversează Valea Şpirlea într-un regal al stâncii.

Ştiam ce munte frumos e Piatra Craiului şi nu degeaba el a fost prima dragoste pe vremurile când ai mei mă purtau de la Plaiul Foii în sus. Însă desfăşurarea de forţe de acum este de-a dreptul splendidă, una dintre cele mai fascinante cu care mi-a fost dat să mă întâlnesc. Crenelurile alternează cu plăcile, perdelele cu vâlcelele, găvanele cu ţancurile ascuţite, florile multicolore cu pete de tăpşane încă verzi, peste toate fiind stăpâni corbii şi caprele negre cu rol de santinelă. Poteca se menţine în jurul altitudinii de două mii de metri, dar urcă şi coboară prin împărăţia stâncii. Trecem astfel de Colţii Răi şi ne oprim puţin într-un vâlcel care, cel mai probabil, urcă direct în Vârful La Om (2238 m); aici se deschide un superb amfiteatru deasupra noastră, iar sub noi straturile de rocă se curbează ca o cortină surplombată. Cred că această imagine deosebită este emblematică pentru porţiunea din brâu urmată azi.

În scurt timp intrăm în Drumul lui Deubel – La Lanţuri, traseu marcat cu bandă roşie. Este ora 15:30 când începem să-l coborâm, cu grijă mare din cauza terenului accidentat. Atentă fiind la traversee, praguri şi săritori, uit să caut continuarea Brâului de Mijloc în direcţia Padina Lăncii; şi aici brâul are o discontinuitate, căci firul său merge mai departe undeva mai jos, cam la şaizeci de metri diferenţă de nivel conform hăţii. Asta e, nu apuc s-o văd – temă pentru data viitoare. Ajungem în locul emblematic numit La Zăplaz (1640 m), acolo unde găvanele penetrează complet calcarul şi se suprapun, apoi dăm în poteca ce vine dinspre Umerii Pietrei Craiului şi Marele Grohotiş. Facem pauză de masă la Refugiul Şpirlea (1440 m), ceasurile fiind trecute de 17, după care ne continuăm coborârea pe lângă Şipotul Şpirlea. Valea Şpirlea Tămaşului se desfăşoară abruptă între Muchia Vlăduşca şi Muchia Şpirlea, pentru ca la final să se domolească în Valea Bârsa Tămaşului pe care am pornit de dimineaţă. Nu mai avem de făcut decât să-i urmăm firul interminabil şi să ajungem în sfârşit în Plaiul Foii, la ora 19.

A durat nouă ceasuri să parcurgem acest minunat traseu, timp în care n-am făcut niciun rabat la fotografii. Am avut atâtea de admirat şi nu ne-am grăbit în detrimentul imaginilor superbe ce ne-au însoţit, făcând mici ocoluri acolo unde am considerat că merită o privire în plus. Dar, când a fost de mers am mers, ne-am deplasat uşor în zonele accidentate şi n-am avut nevoie de asigurări. Singurul element din echipamentul tehnic avut la noi a fost casca. Constat însă că, pe cât de uşor este acest itinerar dintre cele alpine şi nemarcate, pe atât de spectaculos se desfăşoară sub ochii celor ce caută să-l descopere.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment

Posada Rock (Câmpulung Muscel)

Ziua 1

Deşi Posada Rock, care a ajuns la ediţia 34, este cel mai longeviv festival rock/metal din România, eu am făcut cu adevărat cunoştinţă cu el abia anul trecut. Atunci am venit val vârtej doar să văd Royal Hunt, trupă tare dragă mie, şi am plecat la fel de rapid. Acum însă mi-am propus să stau la întregul festival, lucru decis datorită unui line-up de excepţie. Cu Soen, Entombed A.D., Tiamat, Diamond Head şi Moonspell în prima linie, nu-i de mirare că festivalul va avea un număr record de spectatori, iar numele oraşului apare deja mândru pe tricourile de turneu ale trupelor, alături de Barcelona sau Londra.

An de an, Posada Rock a avut două secţiuni – concurs şi recitaluri. Deşi văd întru totul importanţa concursului, căci nu o dată câştigătorii au confirmat mai departe, recunosc că am venit special pentru greii scenei rock/metal din fiecare seară. Totuşi, cum sunt deja aici, merită să arunc un ochi, o ureche şi spre concurs, pentru că nu se ştie niciodată ce şi de unde sare.

Din prima zi de concurs, numele care-mi rămâne în minte este Unity of Opposites; îmi place progressive metal-ul pe care-l propune şi mi se pare mult deasupra celorlalte trupe concurente – Rancorum, Underwaves, Apa Sîmbetii şi Carousel.

Recitalurile sunt deschise de Focuri, grupul din Roman care a câştigat ediţia din 2013 – modern metal, duritate şi feeling, în mare  o prezenţă interesantă. The Price este o trupă italiană formată în jurul lui Marco Barusso (nume asociat cu HIM, Lacuna Coil, etc.); mai degrabă proiectul solo al acestuia, grupul propune un hard rock melodios şi comercial despre care nu pot spune că-mi place, dar merge în anatomia festivalului ca moment de relaxare. Prin contrast total, finlandezii de la Wheel vin cu atmosfera apăsătoare a unui dark progressive cu elemente grunge; sunetele grele, uneori difuze, dar nelipsite de melodie, decorul care mai degrabă ascunde decât dezvăluie – toate dau senzaţia de soundtrack.

Eu despre Soen am auzit abia odată cu lansarea ultimului album din cele patru şi a fost vorba de dragoste la prima ascultare. Am luat la purecat  discografia şi m-am regăsit cu totul în filozofia muzicală a suedezilor. Fondat iniţial ca un super-grup de Steve DiGiorgio (Death, Sadus, Testament, plecat între timp) şi Martin Lopez (Opeth), Soen s-a îndepărtat treptat de eticheta primită atunci – urmaşul lui Tool. Deşi a căpătat o personalitate bine definită, este greu să clasifici ceea ce cântă, un progressive metal melodios şi heavy, cu extrem de multe „cârlige”. M-am bucurat enorm când am aflat că Soen apare pe afişul Posada Rock şi am aşteptat cu nerăbdare evenimentul. Sunt răsplătită din plin de la primele piese, căci Covenant, Opal şi Rival fac o introducere exemplară, în care regăsesc forţa şi lipiciul din înregistrări, potenţate însă de prestaţia live. Tabula Rasa este probabil hitul numărul unu al suedezilor şi-mi dau seama care e punctul lor forte în concert: vocea lui Joel Ekelöf sună demenţial, mai plină, cu mai mult ecou decât pe disc. Acelaşi lucru se aplică şi pentru restul trupei, acolo unde tobele lui Martin Lopez stau ca suport solid peste care basul lui Stefan Stenberg şi chitara lui Cody Ford, în timp ce Lars Åhlund pendulează între clape şi chitară – totul este extrem de bine închegat, omogen şi perfect sincronizat; clar, Soen e trupă de concert. Astfel, Lascivious îmbină perfect agresivitatea cu melodia, Jinn aminteşte de aerul primelor compoziţii, Opponent se remarcă prin claritatea mesajului versurilor, Lucidity rupe ritmul cu momente semi-acustice, Martyrs îmi pare cea mai progressive alegere a serii prin diversitate şi complexitate, iar Slithering propune parcă forţă brută. La bis, Savia vine dintr-un trecut mai criptic, Sectarian face ca fiecare spectator să cânte refrenul la unison cu trupa, iar Lotus încheie seara cu un moment de maximă sensibilitate. Mă recunosc profund impresionată, parcă nu-mi vine să cred la ce concert am asistat. Tiamat şi Moonspell sunt în preferinţele mele de foarte mulţi ani, dar tocmai au căpătat o sarcină dificilă: concertul Soen va fi foarte greu de surclasat. Într-un clasament personal, se cam bate pentru prima poziţie pentru acest an. Iar un lucru care mă bucură enorm este că aud în jurul meu oameni care abia acum au luat contactul cu trupa şi sunt încântaţi de ce au descoperit la Posada Rock; mă simt deja veteran cunoscător.

Ziua 2

A doua zi propune concurenţi din care e greu să alegi, totuşi preferinţele mele se îndreptă către Busola, trupă de stoner din Chişinău; alte două formaţii care îmi atrag atenţia sunt Kite to Knowhere şi Alister Mars, celelalte competitoare fiind Drive Your Life şi Eat Your Heart.

Recitalul începe în forţă cu Evil Invaders, artişti belgieni foarte implicaţi într-un show energic, ce prinde întreaga audienţă; este vorba de un thrash/speed metal care nu aduce nimic nou, un fel de Kreator meets Blietzkieg meeds Mötley Crüe, combinaţie care e simpatică şi amuzantă timp de un sfert de ceas. N-am fost niciodată fan Entombed A.D. (sau al precursoarei Entombed), dar motivul din care am dorit s-o văd în concert este statutul de legendă pe care-l are, precum şi influenţa avută în formarea atâtor alte trupe – de death metal şi nu numai; avem parte de un show excelent, dinamic, cu o agresivitate balansată şi controlată prin reminiscenţele bluesy – nu degeaba suedezii îşi numesc stilul death’n’roll.

Deşi este o trupă cu care am crescut şi care mi-a deschis perspectivele la acel moment dincolo de heavy metal şi hard rock, când vine vorba de Tiamat în concert am o strângere de inimă; un show reuşit, unul lamentabil de prost şi unul la care n-am fost, dar despre care numai de bine n-am citit atunci mă fac să vin fără cine ştie ce aşteptări faţă de suedezi. Uneori o astfel de strategie te fereşte de dezamăgiri, alteori te lasă cu ruşinea că te-ai îndoit de trupă. Este clar de la In a Dream, Clouds şi A Caress of StarsTiamat a venit cu temele făcute şi cu Johan Edlund în mare formă. O fi omul tot pe chestii interzise, dar prezenţa scenică este ireproşabilă atunci când devine maestru de ceremonii – figură vopsită, straie marinăreşti, baston cu care face legea, atitudine de stăpân şi pedagog faţă de fiecare coleg de trupă. Deşi concertul se axează pe moştenirea veche Tiamat, se strecoară câteva piese din perioadele de schimbare – Cold Seed care practic a marcat cu A Deeper Kind of Slumber trecerea de la  doom/death la gothic metal, Vote for Love de pe discutabilul Judas Christ şi trei compoziţii superbe de pe Prey, acolo unde Tiamat a făcut o altă mutare, cea în direcţia rock: Cain, Wings of Heaven şi Divided. Aici trebuie remarcată vocea clean excelentă a chitaristului Roger Öjersson, care ţine locul celei feminine în dueturi; alături de posesorul ei, responsabil cu riff-urile serii mai este şi Magnus Henriksson, de curând sosit în trupă. Cu veteranul baterist Lars Sköld undeva în spate, restul echipei Tiamat defineşte un sunet foarte bun, îngrijit şi emoţionant, lucru la care îşi aduc aportul muzicieni de turneu bine integraţi: Per Wiberg la clape şi Gustaf Hielm la bas (care-l înlocuieşte pe obişnuitul Anders Iwers). Poate că şi datorită aceste diversităţi, preluarea după Hoola Bandoola Band, Pyramid of Keops, are farmecul ei. În rest, avem parte doar de Clouds şi Wildhoney, ceea ce nu poate decât să-i bucure pe cei care au o veche relaţie cu trupa, mai ales că, aşa cum am zis, partea live e de mare clasă: Whatever That Hurts, The Ar, Visionaire, Smell of Incense, Sleeping Beauty şi Gaia. Sau, cel puţin, aşa suna setlist-ul lipit pe scenă, până ca fanii rămaşi la gard după ce Edlund a coborât între ei la final de concert n-ar cere insistent un bis inedit. Spre surpriza şi bucuria publicului, trupa revine pe scenă, ţine un scurt sfat şi anunţă un encore semi-acustic – Do You Dream of Me?, moment unic în turneu mai ales că, neplanificată şi nerepetată fiind, piesa are nevoie de ajutorul cuiva pe parte vocală, iar o spectatoare din primul rând „salvează” seara. Incredibil final pentru un incredibil concert. Jos pălăria, Tiamat!

Ziua 3

Toamna calendaristică începe la Câmpulung Muscel cu premierea Posada Rock, iar laurii se împart cam aşa. Un premiu special, care constă într-un loc între trupele ce vor concerta la următoarea ediţie a festivalului Metal Gates, merge la Busola. Alt premiu special – un pachet complet de promovare sub umbrela UndergroundMusic – este adjudecat de Carousel. Iar premiul „Zaharia Rădulică”, ce poartă numele unuia dintre fondatorii Posada Rock şi care se bazează pe reacţia şi receptivitatea publicului, se duce la Eat Your Heart. Ca locuri pe podium, premiul al treilea este primit de Alister Mars, premiul al doilea de Carousel şi premiul întâi de Eat Your Heart. Marele premiu, vânat de toţi concurenţii, este ajunge la Busola, iar faptul că moldovenii au fost cei mai buni nu poate fi contestat de nimeni; de altfel, în febra anticipaţiei, mulţi din jurul meu şuşoteau „hai cu Busola, hai cu Busola”. Felicitări artiştilor şi îi aşteptăm aici anul viitor, la secţiunea recitaluri. Ceremonia decernării premiilor este urmată de câte un mic concert dat de cele patru ocupante ale podiumului, demers foarte bine primit într-o zi de duminică extrem de călduroasă.

Seara continuă cu una dintre cele mai vechi trupe româneşti care mai activează şi care a câştigat premiu întâi aici, la secţiunea metal, în 1997 – GOD The Barbarian Horde face un arc peste timp şi include în concert piese din întreaga carieră; astfel că ieşenii aduc pe scenă şi acel doom/death de la începuturi, şi death metal-ul melodios înţesat cu elemente folclorice de mai târziu, totul în decorul specific cu străjeri, scuipătoare de flăcări, steaguri dacice şi costume arhaice. Deşi are mai bine de patru decenii de la înfiinţare, când s-a situat în fruntea curentului NWOBHM, cumva Diamond Head n-a ajuns deloc la mine, astfel că privesc show-ul britanicilor ca un burete gata să absoarbă; înţeleg repede de unde vine eticheta de „cult band”, întrucât melanjul de heavy metal antrenant şi dinamic cu un hard rock melodios, balansat şi catchy te prinde de la un cap la altul.

Când afişul de la Posada Rock a prins contur, Moonspell a fost numele care m-a determinat să notez festivalul în calendar. Nu doar că de câte ori i-am văzut pe portughezi am fost mai mult decât încântată, dar sunt în continuare îndrăgostită de ultimele două albume – din a căror promovare eu n-am prins niciun concert. E nevoie doar de felinarul mânuit teatral de personajul principal al serii, solistul Fernando Ribeiro, pentru a-mi da seama că n-am avut aşteptări deşarte – Em nome do medo începe seara dedicată marelui cutremur ce a distrus Lisabona, piesă care leagă moştenirea Moonspell de prezent, căci ea vine din urmă pentru a deschide discul 1755. În continuare, avem parte de gothic metal exploziv, prestat într-o atmosferă cât se poate de dramatică prin decor, costume şi prestaţie. 1755, In Tremor Dei şi Desastre abia te lasă să respiri şi simţi cum eşti deja acaparat de iureşul „cutremurător” al muzicii; reacţia publicului este pe măsură şi e uimitor cum nişte oameni care, în marea majoritate, nu ştiu o boabă de portugheză cântă la unison versurile unui album compus exclusiv în această limbă. De altfel, Ribeiro întreţine din plin conexiunea cu publicul, căruia îi mărturiseşte că, deşi poate citi un ziar în româneşte, nu e în stare să spună o frază. Într-un mic moment de respiro, clapele lui Pedro Paixão ne duc în trecut, cu apăsătoarele Opium şi Awake; Night Eternal creşte din nou tempoul, iar Breathe (Until We Are No More) loveşte cu toată agresivitatea. E drept că solistul ţine permanent prin planul şi se achită excelent atât de partitura vocală, cât şi de rolul de amfitrion, însă acest moment pune foarte bine în evidenţă calităţile de toboşar ale lui Miguel Gaspar; alături, Aires Pereira la bas şi Ricardo Amorim la chitară mă fac să înţeleg încă o dată de ce Extinct m-a fascinat atât de mult. Everything Invaded dă o falsă impresie de potolire a spiritelor, căci iată-ne înapoi la cutremur cu Evento, urmat de o serie de hituri care electrizează audienţa – Vampiria, Mephisto, şi Alma Mater. În mod normal, în pauza de dinainte de bis publicul scandează numele trupei, sau „bis, bis, bis”, sau „we want more”; ei bine, Moonspell este chemată înapoi fără cuvinte, căci toate vocile se unesc în refrenul din Alma Mater, care nu încetează decât când portughezii revin pe scenă. Todos os santos oglindeşte lipsa de speranţă în faţa catastrofelor, Ruínas te lasă prins între dărăpănaturile Lisabonei, iar Full Moon Madness – întâmpinată în urlete de vârcolaci – pune pecetea Moonspell peste un concert superb.

Nu am prea multe de adăugat la final. Soen, Tiamat şi Moonspell drept capete de afiş care au dat, fiecare în felul său, câte un show memorabil pun la loc de cinste Posada Rock în această vară, mai ales că sunetul a fost foarte bun în fiecare seară, iar tot ce a ţinut de logistică şi organizare cu greu poate fi criticat. Felicitări şi ne vedem la anul!

Fotografii

Posted in Concerte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment

Colţul Gălbinele (Munţii Bucegi)

Într-un weekend cu vreme absolut extraordinară, dar care strânge şi multă epuizare ce se simte din plin, vorbesc cu Cosmina să profităm măcar de una din cele două zile, astfel că duminică dimineaţă pornim spre Buşteni. De oboseală şi aiureală, uit aparatul foto la încărcat, aşa că fotograful lu’ peşte va trage cu telefonul. Din categoria ce câine am fost şi ce javră am ajuns…

Parcăm la Căminul Alpin (925 m) şi la ora 7 începem urcuşul pe triunghi roşu, prin pădurea de pe Plaiul Munticelului. Continuăm cu poteca largă spre Adăpătoarea Urşilor, devenită apoi abruptă pe sub Peretele Vulturilor şi Ţancul Mic, traversăm Valea Coştilei şi lăsăm în urmă Refugiul Coştila (1690 m). Facem trecerea de la Crucea lui Nicolae Maxim până în firul principal al Văii Gălbinele, acolo unde ne oprim pentru un scurt popas.

Este ora 9 când reluăm urcuşul, de data aceasta mai rapid datorită terenului cu stâncă primitoare. Depăşim obstacolele văii – săritori deja cunoscute – şi urmăm meandrele spre „Hotel Gălbinele”; cu această ocazie găsim, cu greu, săritoarea care ne-a pus probleme la coborârea din iunie, cea cu poduri de zăpadă şi rimaye, precum şi bolovanul salvator de care am rapelat şi ne dăm seama că e de fapt o săritoare banală când partea sa accesibilă nu-i îngropată în omăt. Nu oprim la grotă, deşi am fi tentate de vremea superbă ce îndeamnă la multă lene. Avem totuşi treabă, aşa că îi dăm în sus până în Strunga Colţilor (2090 m), având însă grijă să studiem mai întâi varianta alternativă de acces în traseul propus pentru astăzi.

Planul nostru se referă la Colţul Gălbinele (2244 m), rută alpină cotată 1B pe care niciuna dintre noi n-a mai ajuns până acum. Informaţiile găsite online nu-s foarte multe, aşa că le-am pus cap la cap cu ce mi-a mai arătat Claudiu pe o fotografie clară, făcută din Hornul Coamei toamna trecută. Astfel ştiu că sunt două intrări în creastă. Prima cum venim noi, mai uşoară dar lipsită de orice asigurare, porneşte la scurt timp după ce trecem de ieşirea din Gălbinele-secundar; este practic muchia din dreapta faţă de urcarea în Strunga Colţilor şi, deşi pare expusă, se vede că are suficiente prize pentru o căţărare relativ sigură. A doua, mai dificilă, abordează direct creasta din capătul său situat în strungă; aici se vede pitonul cu cordelină de sus, punct din care se dă şi rapelul când revii de pe colţ, însă până acolo ştim că ar trebui să mai existe un piton intermediar. Stăm deci în strungă şi studiem peretele, doar-doar l-om vedea. Până la urmă descoperim un piton cu inel undeva la înălţimea aşteptată, însă mult înspre dreapta faţă de pitonul de sus, lucru de mirare mai ales că ruta abordabilă pare a fi prin stânga (deci dinspre Valea Colţilor), iar sub ce am văzut noi peretele e aproape vertical. Ne uităm una la alta şi decidem că în niciun caz nu încercăm pe acolo, aşa că revenim la varianta de jos, cea considerată mai facilă.

Cât mai studiem şi aici terenul se fac ceasurile 12:30, iar din boscheţi apar Cos şi Marius, despre care avem informaţii că ar fi posibil să facă acelaşi traseu. Le explicăm dilema noastră, iar Marius insistă că nu-i niciun piton intermediar, dar că nu-i chiar aşa de grea căţărarea pe cât pare, mai ales că lăsăm rucsacii în strungă. Se oferă să urce ei primii şi să ne lase manşa, dar cumva îmi simt zgândărit orgoliul şi decid să încerc totuşi să urc cap – mai ales că un colţ de stâncă pare potrivit pentru a lăsa acolo un anou de care să asigur. Zis şi făcut – pun papucii şi-i dau în sus, într-o bucată de căţărare foarte, foarte frumoasă; atârn anoul, agăţ bucla echipată şi când încep pasul următor dau cu nasul, în fundul unui „raft” din stâncă, fix de pitonul atât de căutat iniţial şi în mod clar invizibil din strungă. Ei bine, ăsta e chiar ce trebuie, de-ar fi avut şi fundiţă roşie! Asigur şi dau mai departe, cu un pas luuung în dreapta în urma căruia ajung la pitonul de sus. Gata, partea de care mă speriasem a trecut… Regrupez, vin şi ceilalţi şi ţinem consiliu ce spanacul ursului e cu pitonul ăla cu inel de stă fix-pix în perete. Tot ce am putut presupune e ca l-a bătut careva pentru retragere în rapel pe timp de iarnă, din Strunga Colţilor spre Valea Gălbinele; altfel, chiar n-are niciun sens.

În faţa noastră se desfăşoară acum creasta Colţului Gălbinele, vestită pentru cât se îngustează şi cat de aeriană devine. E drept, nu mai pare la fel de inaccesibilă cum se vede din Hornul Coamei, prin urmare gradul alpin mic e justificat, însă asta nu-i ia cu nimic din aspectul de potecă suspendată. Din acest punct până pe vârful colţului refacem echipele de la început, doar că băieţii se duc primii. Marius, deşi cap, n-are niciun stres pe muchia tot mai strâmtă, dar pe Cosmin, cu toată experienţa lui, îl văd cum ia culmea între picioare – atitudine comună celor mai mulţi ce parcurg acest traseu. Pornesc şi eu, vitează, trec în picioare pe prima porţiune îngustă, dar la a doua nu mă mai simt sigură pe paşi; s-au dus demult vremurile când făceam exerciţii la bârnă, aşa că iată-mă şi pe mine călare. Coarda nu ajunge până la capăt, aşa că mai facem o regrupare, apoi schimbăm rolurile cu Cosmina prima, până la vârful împânzit de jnepeni. În afară de pitonul de rapel şi rădăcinile bune de ancore ale jnepenilor, cred că număr alte trei pitoane cu totul, destul de trainice – dar zău că nu le-am forţat. De altfel, sunt acolo mai mult de moral, pentru că nu-i deloc o culme abruptă, din contră; nu cere cine ştie ce abilităţi de căţărare, cât simţul echilibrului şi sânge rece când vezi hăul sub tine.

În mod normal ne-am opri aici, căci n-am găsit prea multe informaţii despre ultima bucată a vârfului. Mai exact, nu ştim în ce constă rapelul dintre cele două vârfuleţe şi căţărarea înapoi, chiar dacă am lăsa acolo coarda. Însă pentru Marius, care a mai venit până aici şi s-a întors căci era singur, chiar acesta e scopul zilei. Punem deci una din corzi într-o asigurare echilibrată în jnepeni şi dăm rapel peste aceştia, pe partea dreaptă, apoi pe lângă peretele surplombat până la o mică brână. Sincer, mie mi se pare un pic cam lung rapelul pentru confortul meu psihologic, aşa că adaug un nod autoblocant. Brâniţa ne duce pe sub perete şi printre alţi jnepeni, atât de deşi şi înalţi că abia ne mişcăm.

O scoatem până la urmă la capăt şi ne oprim pentru fotografii pe al doilea vârf, la ora 14:30. Cu această ocazie, constat că nu merită chinul până aici, priveliştea faţă de primul vârf fiind prea puţin diferită. Avem în jurul nostru o frumoasă perspectivă a Văii Gălbinele, cu Creasta Coştila-Gălbinele, Hornul Coamei, Umărul Gălbinele şi traseele de căţărat aferente – toate acestea fiind populate intens în aşa zi superbă. În partea cealaltă se deschid Valea Colţilor, Valea Mălinului cu Colţul Mălinului şi Creasta Morarului; undeva, sub noi, se află Strunga Măgarului de unde se ajunge tot aici pe un traseu rar parcurs din cauza dificultăţii şi eroziunii terenului – Creasta Estică a Colţului Gălbinele, cotată 2B, solicitantă şi friabilă. De altfel, la întoarcere văd şi ultima parte a acestui traseu, adică urcarea „clasică” pe vârful cu jnepeni de unde venim noi. Aceasta se face printr-o fisură în dreapta, care chiar artă fain de cocoţ şi văd şi primul piton, însă la final dă într-un traverseu pe faţa friabilă deloc tentantă; în partea de sus deja ştiu că dă pe stânca fără prize ţepene, mai degrabă conglomerat ce abia aşteaptă să plece, aşa că mă bucur că avem coarda lăsată acolo unde e.

Revenim deci la coarda noastră şi începem urcarea. Cosmina pleacă prima, iniţial cu uşurinţă pe prizele stâncii, apoi tot mai greu prin jnepenii într-o parte suficient de agresivi cât să încurce coarda, în cealaltă prea putrezi pentru a te trage de ei. Dar, după ce ajunge sus, când să tragem de funie, constatăm că s-a înţepenit şi nu e chip s-o desfacem – doar se alungeşte, oricât se opintesc cei doi bărbaţi vânjoşi. Legăm a doua coardă de prima, dar, pentru a nu repeta povestea, Cosmin urcă pe ea cu un nod prusik. Nu e deloc ideal, mai ales că efortul este mare şi trebuie să găsească poziţii stabile pentru a muta nodul, dar până la urmă funcţionează. Eu îl urmez manşă, acum având suficientă coardă, şi-mi dau seama repede de cât consum e nevoie pentru a trece de zona aproape verticală, plină de jepi putrezi. O scot şi eu la capăt, apoi Marius vine dintr-o bucată. În mod clar, nu merită incursiunea pe al doilea vârf!

Pentru o deplasare mai rapidă spre Strunga Colţilor, punem balustradă; Marius pleacă s-o fixeze, Cosmina şi Cos îl urmează pe rând, iar eu rămân s-o strâng la final. E mai uşoară coborârea decât mă aşteptam, tocmai pentru că muchia nu este abruptă, însă apare spre final problema greutăţii corzii. În direcţia aceasta, creasta se curbează spre stânga şi coarda, evident, nu-i urmează linia ci o taie drept, oricât încerc eu s-o dau pe partea cealaltă. Astfel că frânghia atârnă, cu burtă, şi mă trage în jos, dar Marius nu poate strânge filajul pentru că m-ar scoate de pe creastă. În fine, înaintez cu grijă, mai iau o dată muchia între craci şi ajung cu bine la punctul de rapel. Ne dăm cu toţii jos, iar la ora 16 luăm un prânz scurt şi târziu în Strunga Colţilor. De acum ne despărţim, căci băieţii coboară pe unde au urcat, într-un ritm infernal.

Noi două decidem să facem cale-ntoarsă pe firul secundar al Gălbinelelor. Este fix aşa cum mi-l aminteam – partea superioară praf şi pulbere (la propriu), cu un grohotiş instabil, apoi patru rapeluri din care al treilea cu staţie intermediară de rapel (n-o folosim, având coarda de 60 de metri), iar ultimul neobligatoriu, o coborâre atentă fiind de-ajuns. Ca fapt divers, rapelul cel mare are în a doua jumătate un bolovan bine încastrat între pereţii laterali ai văii, bolovan peste care am trecut de fiecare dată pe deasupra, luându-l între picioare; acum însă constat că s-a lărgit atât de mult gaura pe care o formează cu surplomba săritorii încât trec prin ea, pentru ca la final să am deasupra capului bolovanul şi tot molozul care cade din grota de sub pereţi. Imediat după succesiunea de rapeluri dăm de ieşirea inferioară a Hornului dintre Fire, unde poteca se lăţeşte. După încă un pasaj instabil printre marea de jnepeni şi stânca ce adăposteşte traseul „Nu mă uita”, ieşim în firul principal, apoi în poteca urcată de dimineaţă. De aici avem acelaşi traseu ca cel de acces şi reuşim să ajungem la Căminul Alpin pe lumină, adică la ora 21.

Acum pot emite certitudinea că, deşi este scurt şi până la el am avut de urcat Gălbinelele de care mi s-a cam luat, traseul Colţului Gălbinele conturează una dintre cele mai frumoase creste ale Bucegilor pe care am ajuns. Voiam demult să-l urc şi, deşi voiam să-l facem eu şi Cosmina la prima vedere, s-a nimerit să avem totuşi un „ghid” temeinic cu noi. Şi mă bucur, căci sunt convinsă că n-aş fi urcat direct din strungă în lipsa certitudinii pitonului intermediar dacă n-ar fi insistat Marius că e uşor; deşi pare interesantă şi cealaltă variantă, cumva bucata aceea scurtă mi-a plăcut enorm. Apoi, restul crestei – îngustă şi curbată ca spinarea unui balaur monolitic din care au tot muşcat şerpii – are farmecul şi adrenalina potecilor aeriene, unde ştii că n-ar fi bine să te uiţi în jos, dar măcar privirea o cedezi magnetismului abisului.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Rockstadt Extreme Fest, raport de festival (Râşnov)

Ziua 1

Dacă tot am decis pe ultima sută de metri să merg anul acesta la Rockstadt Extreme Fest (REF), apăi am zis să-l prind de la început. Astfel că joi dimineaţă pornesc din Bucureşti, îi dau blană până la Râşnov, găsesc loc de pus cortul pe o pajişte şi las maşina oarecum în siguranţă pe marginea drumului. Conducând pe şoseaua spre Poiana Braşov, observ multe autoturisme cu numere străine şi-mi place să cred că nu-i diaspora venită în concediu, ci amatori de turism metalic – semn că REF e pe lista lumii bune a festivalurilor europene. Deşi e încă devreme, întreaga zonă este deja foarte aglomerată, căci pe lângă cei sosiţi timpuriu la festival sunt şi turiştii obişnuiţi ai unei zone populare mai ales în perioada concediilor de vară. Dacă rockerii, mai mult sau mai puţin alcoolizaţi sunt relaxaţi în privinţa situaţiei, respectivii turişti nu-s deloc mulţumiţi, de unde apar şi tot felul de reclamaţii către jandarmi faţă de grupurile de pletoşi cu tricouri negre şi scris neinteligibil care beau o bere la colţul parcării.

Odată ce intru în incinta „grea”, sunt întâmpinată de cele două scene mari, dispuse astfel încât să se cânte la foc continuu. În faţa lor, se desfăşoară zonele cu mâncare delicioasă, pentru toate gusturile, băutura la preţuri foarte bune (aviz celor care cred că e normal ca o apă la jumate să coste zece lei pe vreme caniculară), barăci cu toalete extrem de curate şi curăţate permanent, loc de lost & found, tarabele cu merch fie al festivalului, fie de profil. Băuturile şi merch-ul oficial se cumpără pe baza cardului reîncărcabil, ce se returnează la final – mai simplu decât cu jetoane, mai ales că-l poţi agăţa la breloc. Cum zilele acestea au avut loc şi se aşteaptă precipitaţii serioase, peste tot pe jos este împrăştiat periodic fân; asta se întâmplă inclusiv în spaţiul dedicat fotografilor şi redactorilor, adică un colţ acoperit şi păzit lângă scenă, unde ne putem strânge pe parcursul cântărilor.

Toate acestea, împreună cu un line-up atractiv în sine şi evenimentele conexe, toate desfăşurate pe parcursul a patru zile, fac din REF un festival foarte apropiat celor de prestigiu din afară. Un singur lucru lipseşte pentru „meniul” complet: un camping adevărat, unde să se poată pune sute sau mii de corturi. Cele două existente sunt mici, iar unul este totuşi departe, chiar dacă s-a găsit soluţia shuttle-urilor pentru transport. Iar asta se reflectă în faptul că spaţiile de cazare sunt ocupate aproape complet, în ciuda preţurilor care au urcat considerabil în ultima perioadă, în timp ce pădurea din apropierea scenei e plină de corturi. Ba dispun jandarmii strângerea taberelor, ba ar putea să vină urşii obişnuiţi cu turiştii de la Poiana Braşov – oricum, lucrurile nu-s tocmai ok. Ca să nu mai zic că la marile festivaluri din Europa însuşi spaţiul de campare e parte integrantă din atmosferă.

După  acest preambul, să ajungem şi la concertele în sine; am strecurat în geanta foto şi o tabletă pe care am de gând să-mi scriu impresiile pe măsură ce actele se desfăşoară – e un experiment nou, să vedem deci ce va ieşi! Gălăgia începe cu TC3 şi Nuvijan, două trupe tinere şi entuziaste, gata să înfrunte vremea schimbătoare, între ploaie şi caniculă; un alternative rock cu elemente progressive, respectiv nu metal cu alternative deschid festivalul ce se anunţă unul „rău”. Apoi apare un nume cunoscut bine la noi, Ura de după Uşă, ca dovadă că publicul iese de pe sub copertine şi se pune în mişcare pe un crossover foarte bine transpus live; thrash metal, punk şi hardcore – arme eficiente împotriva ploii. Câştigătorii concursului de aseară, „Rockstadt Underground Artists”, sunt ieşenii de la Hiraeth, adepţii unui hardcore presărat cu elemente death metal; nu ştiu ce trupe au fost în competiţie, dar mie cea de faţă îmi spune din păcate un singur lucru: de ce nevoie de atâţia oameni pentru a nu cânta ceva atât de comun?

Momentele dure sunt urmate de un cu totul alt registru – reîntâlnirea cu o trupa ce-mi plăcea mult în trecut, dar cu care am pierdut contactul; DinUmbră a rămas însă aşa cum o ştiam, un doom/death foarte fain, plin de atmosferă, în jurul acelor mici bijuterii instrumentale ce scot trupa din anonimat. Dacă atenţia mi-a fost captată un pic mai devreme, acum sunt deja activă pentru Sur Astru, ce explorează zona black/doom/pagan cu vechi instrumente folclorice suprapuse pe sonorităţile apăsătoare, cu distors greu şi difuz, amintind de experienţa Negură Bunget; adăugăm conurile de brad prinse de stativ şi costumele arhaice pentru o atmosferă de integrare cu natura şi cu un trecut mitic.  Urmează alt grup cu ştate vechi în underground-ul autohton, Gothic, ocazie cu care îmi dau seama că trupa hunedoreană este cea care aduce cel mai mult cu capul de afiş al zilei; ascultând-o, parcă revin temele anilor ’90, îmbrăcate însă într-un sunet modern – tot doom/death, dar în tempo mult mai rapid, mai antrenant, iar publicul începe să intre în „zonă”.

Iată că trecem la trupele invitate de prin afară odată cu suedezii de la Adept; eu n-am auzit până acum de ei, ceea ce nu este o mirare pentru că rar ascult metalcore, însă văd o grămadă de spectatori care nu doar că se agită în ritm cu trupa, dar cântă vers cu vers, deci e clar că această prezenţă e foarte bine primită. Bleed from Within păstrează linia, dar construcţiile devin mai elaborate datorită elementelor heavy şi death; scoţienii încing bine atmosfera, mai ale că publicul s-a înmulţit considerabil.

Din punctul meu de vedere, deşi nu apare chiar înainte de headliner, Katatonia este a doua trupă ca importanţă a serii, mai ales că prezintă în întregime albumul Night Is the New Day, lansat acum o decadă; melanjul de progressive metal cu doom şi un foarte voalat strop de melodic death fac din concertul suedezilor un frumos episod al festivalului, ce îmbină perfect melancolia cu sonorităţile grele. Veteranii Jonas Renkse (voce, chitară) şi Anders Nyström (chitară), împreună cu Niklas Sandin (bas), Rogen Öjersson (chitară) şi Daniel Moilanen (tobe) au o prestaţie ireproşabilă – profesionişti, dar şi apropiaţi de publicul receptiv. Preluarea Night Comes Down (Judas Priest) pune punct primului mare show de la REF.

Despre Betraying the Martyrs nu am foarte multe de spus; reprezentanţi ai noii „şcoli” franceze, inspirată de Gojira sau de sound-ul american al groove metal-ului, parizienii sunt o explozie de energie, respectiv excelenţi instrumentişti. Dinamica din metalcore-ul/deathcore-ul propus este complet recepţionată de spectatori, astfel că cei din faţa scenei fac valuri-valuri spre miezul nopţii. Muzica lor nu-i chiar pe sufletul meu, însă energia degajată mă prinde cu totul.

Paradise Lost se numără între trupele vechi foarte dragi mie, sentiment care n-a fost ştirbit de albumele mai puţin populare. Totuşi, n-am fost niciodată impresionată de prestaţia live, din contră – show-urile britanicilor mi-au lăsat un gust amar, iar entuziasmul meu a fost mereu frânt de impresia că nu-i deloc o trupă de concert. Ca să pun altfel problema, fără alte capete de afiş tentante, REF nu m-ar fi convins să vin. Acum însă simt ceva schimbat la Enchantment, iar Blood and Chaos îmi confirmă: Paradise Lost sună genial în seara aceasta. Nu ştiu dacă-i faptul că Nick Holmes este în voce sau că Gregor Mackintosh are chef de rock în corzi, dar totul – vechi şi nou – sună incredibil: Hallowed Land, Isolate, An Eternity of Lies, As I Die, The Enemy, Faith Divides Us – Death Unites Us, Embers Fire, Beneath Broken Earth, No Hope in Sight, Erased, Say Just Words. Nu-i neapărat un setlist cu totul după sufletul meu, căci aş înlocui unele piese cu cele dragi mie, dar prestaţia britanicilor e ireproşabilă; în afară de cei doi „piloni” amintiţi mai sus, Aaron Aedy (chitară), Stephen Edmonson (bas) şi Waltteri Väyrynen (baterie) întregesc o echipă ce sună ceas – nicio desincronizare, nicio poticnire. Finalul este neaşteptat, pentru că n-am mai auzit demult The Last Time live şi constat din nou cât de bună e prestaţia trupei de la un capăt la altul. Când show-ul se termină şi luminile se sting, îmi dau seama că am aflat ceva nou: cu atitudinea potrivită, cu sufletul pus în instrumentul mânuit şi în comunicare cu publicul, cu sunetul cristal care să pună în valoare fiecare notă – ei bine, cu toate acestea reunite, oau! Paradise Lost este o trupă de concert.

Ziua 2

În a doua zi de festival deja lucrurile încep să se aşeze, aşa că lumea a băut cafeaua prin Râşnov, unii au şi gustat din bunătăţile locale, iar la ora de start este mai multă populaţie în faţa scenelor. Mental Disorder, tânără trupă braşoveană, deschide ostilităţile cu un thrash metal energic; nimic nou, doar o gură de aer proaspăt. Cred că la Underwaves cei mai mulţi se adună s-o vadă pe solistă, o soprană brunetă sexy cu voce capabilă, ce ţine prima pagină; recitalul stă în zona alternative/metalcore, pe tiparul atâtor trupe female-fronted şi bază gâjâită. High Status este într-adevăr o prezenţă atipică la un estival de metal, căci rar găseşti în context formaţii de trap – aş zice eu o combinaţie de hardcore cu rap şi încă ceva; deşi nu-i ceva ce aş asculta acasă, îmi place show-ul propus – extrem de energic, plin de voie bună şi angajament, iar toboşarul e chiar meseriaş. Cred că fiecare festival are nevoie de o trupă care nu se ia în serios, iar Blutrina se achită excelent de datorie; membri ce poartă scutece, corzi verde-fosforescent la bas, suluri de hârtie igienică aruncate în public, baloane şi colace gonflabile, piese cu struţi şi coioţi, pasaje din desene animate – toate pe fundalul unui hardcore cu nimic remarcabil.

Registrul, atât pe scenă cât şi în public, se schimbă odată cu Crimena, una dintre cele mai apreciate trupe relativ noi; craiovenii au priză la spectatori (se cere chiar bis), iar experienţa live îşi spune cuvântul; scena este invadată de un groove metal modern, exploziv în exprimare, iar din când în când muzica lasă loc ironiei şi sarcasmului. Altă trupa autohtonă recentă, ce a adunat multe recenzii pozitive, este Roadkillsoda şi îţi dai repede seama de ce; nu ştiu dacă mai este cineva pe la noi care să meargă atât de mult (şi reuşit) în direcţia southern rock / sludge metal; în afară de atitudinea orientată către show şi public, cu adevărat remarcabile sunt riff-urile chitarei încărcate de blues şi vocea voit răguşită, după modelul „marinăresc” al lui Hetfield. Din punctul meu de vedere, bucureştenii ar fi trebuit să cânte ceva mai târziu, căci lipiciul la public este evident, iar calitatea net superioară multor altor trupe româneşti şi străine.

Din Danemarca vine un nume necunoscut majorităţii publicului, dar Ghost Iris face impresie frumoasă pe un teren fertil, amator de metalcore; elementele preluate din progressive rock apar pe ici pe colo şi fac ca show-ul să nu intre în monotonie. O notorietate mai mare o au thrasherii britanici de la Onslaught, iar scena şi spaţiul din faţa ei se zguduie cu brutalitate; reţeta clasică a acestui subgen, transpusă live cu implicare şi pasiune, face furori – headbanging, crowd surfing, moshpit încins, toate sunt acolo. Cei cinci amintesc de Overkill şi Exdus, cu riff-uri nebune, accent puternic pus pe baterie şi bas, plus un registru vocal pe sus, fără a lăsa de-o parte pasaje guturale sau melodioase; nimic nemaivăzut, dar bine făcut. Ektomorf păstrează linia, dar duc thrash metal-ul într-o zonă şi mai dură, cumva datorită şi vocii mai sacadate, mai nemelodioase, gen Sodom; originalitatea lipseşte, dar meritul maghiarilor este că ştiu să agite publicul, ale cărui manifestări sunt tot mai în forţă pe îndemnul permanent „jump, jump, jump”. Deloc surprinzător, sonorităţile devin şi mai grele odată cu Mortem – blast-beat, clapă bombastică pe spate, screaming gutural şi iată o mostră de black metal aproape raw; cu părere de rău, cu excepţia câtorva pasaje interesante unde clapa se „duelează” cu chitara, mie abordarea nu-mi spune nimic. Știu, cult-band norvegian enumerat între pionierii genului, de curând reactivat; ştiu, legende precum Hellhammer (Mayhem, Arcturus, ex-Covenenat), Marius Vold (ex-Arcturus), Tor Stavenes (1349) şi Steinar Johnsen (Arcturus, ex-Covenant, absent astăzi). Știu. Dar mai ştiu şi că nu rezonez deloc. O scurtă plimbare prin public îmi arată însă că mulţi nu-s de acord cu mine, iar în cadrul festivalului asta e mai important decât părerea mea.

În tot acest context agitat, avem parte de o oază de „linişte”. Nu deoarece Candlemass ar fi expresia cuminţeniei, dar ritmul se schimbă brusc odată cu intrarea pe scenă a veteranilor doom din Suedia. Recunosc, pentru mine aceasta este trupa zilei, cea pe care abia am aşteptat s-o văd. Și nu sunt dezamăgită, pentru că Johan Längquist acaparează instant publicul cu o personalitate debordantă; îmi e greu să spun Candlemass fără Marcolin, dar iată că primul solist pe care l-a avut trupa la începuturi este o alegere excelentă – tehnic şi „artistic”. Alături, Lars Johnsson (chitară), Lief Edling (bas), Mats Björkman (chitară ritmică) şi Jan Lindh (tobe) completează perfect peisajul. Sunetele de bază grele, apăsătoare şi monolitice sunt întrerupte de temele melodioase ale riff-urilor şi de punctarea dinamică a tobelor, iar vocea aproape operatică semnează o muzică superbă, căreia i se adaugă experienţa live. Un ceas e prea puţin pentru piesele lungi din repertoriul Candlemass, aşa că trebuie să ne  mulţumim cu The Well of Souls, Dark Reflections, Mirror Mirror, Astrolous – The Great Octopus (numai bună de pe cel mai recent disc), Bewitched, Dark Are the Veils of Death, A Sorcerer’s Pledge şi Solitude.

Nici nu mai ştiu a câta oară văd acum Korpiklaani, dar de fiecare dată m-a impresionat buna dispoziţie pe care o inspiră trupa finlandeză. E greu să nu te apuci de dans pe ritmurile săltăreţe preluate din folclorul nordic, prelucrate în registru metalic şi potenţate de folosirea viorii şi acordeonului pe lângă instrumentele obişnuite. Acolo unde folk-ul e presărat cu mult distors, rezultatul are melodie şi duritate în acelaşi timp, iar atitudinea veselă şi comunicativă a trupei are efectul scontat – exact cum spune şi solistul Jonne Jävelae: A Man with a Plan. Publicul cântă, ţopăie, ridică paharele şi se prinde în mici hore, chiar dacă nu pricepem o iotă din versurile în finlandeză. O Vodka sau o Tequila? De ce nu!

Puteţi spune ce doriţi, dar pentru mine Six Feet Under nu este decât altă trupă americană de death metal. Îi apreciez succesul, dar nu m-a prins vreodată cu ceva. Astfel că asist la punctul culminant al serii fără alte aşteptări decât să văd o apariţie profi. Iar aici, ce-i al lor e al lor, americanii sunt beton armat, nimic de reproşat pe partea de show. Agresivitatea e la ea acasă, doar aparent necontrolată căci instrumentele se sincronizează exact şi nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Tempoul e mai degrabă mediu, rareori rapid, bazându-se pe balansul perfect ţinut de basul lui Jeff Hughell şi bateria în care loveşte Marco Pitruzzella. Riff-urile se succed furibund pe chitara lui Ray Suhy, căruia îi ţine isonul Jack Owen. Iar prim-planul este acaparat de Chris Barnes, energic şi carismatic, cu al său growl inteligibil şi succes la public. În mod clar, Six Feet Under ştie să-şi vândă marfa unui public din „adevărata realitate”, după cum ţine Barnes să evidenţieze în revolta sa împotriva pierderii oamenilor în social media. Setlist-ul cuprinde The Enemy Inside, Lycanthropy, Revenge of the Zombie, The Day the Dead Walked şi Human Target, iar după un ceas şi jumătate de headbanging fanii se pot declara mulţumiţi. Eu nu am îngroşat rândurile lor, doar am asistat la un concert foarte bine pus la punct, cu un final în forţă: Torn to the Bone, Still Alive şi Beneath a Black Sky.

Ziua 3

Sâmbăta debutează cu o ploaie cruntă şi deja încep să mă întreb cum va arăta festivalul pe aşa o vreme. Totuşi, pe la prânz lucrurile încep să se îndrepte şi, cu ajutorul multor baloţi de paie întinşi pe jos, spaţiul cu „răutăţi” capătă o faţă decentă; să le dea Dumnezeu sănătate urmaşilor celor ce au inventat cizmele de cauciuc şi pelerinele impermeabile. Într-un astfel de context urcă pe scenă copiii de la Blană Bombă, o apariţie interesantă prin prisma vârstei ce nu cred că depăşeşte treisprezece ani; nu cântă rău deloc, dar ceea ce-i foarte tare este atitudinea: super comunicativi, ia puştiul cu vocea are dreptate când îi îndeamnă pe cei ce stau la mese să se ridice şi să vină în faţă – la rock se stă în picioare!

Clujenii de la Eat Your Heart n-au acelaşi noroc, căci ploaia reîncepe zdravăn pe ritmuri de alternative şi metalcore; aproape tot publicul se evaporă, dar oamenii îi zic cu furie în faţa celor câteva pelerine care se agită la gard. Dacă vă place Ministry, cel mai probabil vă va plăcea şi Alister Mars, cu un industrial metal antrenant şi reuşit, plus o imagine de senă clasică; o singură nedumerire am, în condiţiile în care o grămadă de trupe din întreaga lume se străduiesc să spună nişte fraze în limba ţării unde cânta, oare băieţii din Moldova nu „vorbeşte” româneşte? Urmează Ktera, trupă ce îmbină interesant pasajele progressive metal cu mathcore şi avant-garde; efectul sună fain dacă stai să aprofundezi, însă e clar că nu-i vorba despre o muzică uşor de digerat, cu riff-urile sale elaborate şi ruperile de ritm agresive. Linia e păstrată de Omega Diatribe, trupă din Ungaria adeptă acelui groove metal de import american, atât de popular în ultimii ani; doar că vecinii maghiari sunt sabotaţi de ploaie cam jumătate din concert şi abia spre final publicul se agită numai bine de o fotografie de ansamblu. Durităţile continuă cu grecii de la Bio-Cancer şi al lor thrash metal à la Bay Area, peste care vocea se duce în registrul black cu un screaming continuu; nu-i o trupă care să-mi atragă atenţia, dincolo de solistul bronzat care încearcă să anime spectatorii deja muraţi de ploaie. Scenariul se repetă la Sworn Enemy, hardcore made in USA – trupă foarte dinamică, dar pe care nu o văd aducând nimic nou în peisaj.

Registrul se schimbă doar un pic atunci când Schammasch îşi începe numărul; elveţienii au rădăcini black/death peste care vin cu elemente de avant-garde ce aduc ceva nou şi interesant peste formula consacrată. Nu-i vreo revelaţie, dar îi poate face pe necunoscători să caute mai multe informaţii despre o trupă surprinzător de melodioasă. Rămânem în sfera black/death a Cantoanelor, de unde vine şi duoul chitară-tobe reunit sub numele Bölzer; o noutate pentru majoritatea spectatorilor, ca şi compatrioţii de mai devreme, elveţienii sunt adepţii metal-ului extrem – sau, cum spun ei, blackened death metal, din care nu lipsesc însă liniile melodioase. Aceste două formaţii rup forţa brută ce s-a generalizat mai devreme şi pregătesc terenul pentru ceea ce urmează.

Despre Asphyx pot spune că e una din puţinele trupe death metal cu care m-am întâlnit pentru prima dată într-un concert şi mi-a picat cu tronc. Olandezii introduc adesea pasaje doomy, astfel că rezultatul este unul agresiv fără a da impresia de „pe repede-nainte”. Ritmul alternează, iar pasajele în tempo mediu conturează o atmosferă densă, apăsătoare, dură. Răutate balansată, aşa s-ar caracteriza pe scurt concertul Asphyx, în care se remarcă Vermin, Death the Brutal Way, Asphyx (Forgotten War), Der Landser (despre Stalingrad, loc pe care solistul Martin van Drunen îl descrie drept cimitir comun pentru olandezi şi români), Forerunners of the Apocalypse şi The Last One on Earth.

Pentru mine, Bloodbath nu este decât o ocazie de a-i revedea pe Nick Holmes (voce, Paradise Lost), Martin Axenrot (baterie, Opeth), Andres Nystöm şi Jonas Renkse (chitară, respectiv bas, Katatonia). Altfel, îmi este greu să vorbesc despre o trupă care nu-mi displace, dar nici nu mă atrage în mod deosebit. Venit din lumea aglomerată a death metal-ului suedez, supergroup-ul sună într-adevăr ceas, dar nu găsesc nimic nou în formula propusă. Concertul este, ce-i drept, dur şi foarte reuşit pentru cei care agreează stilul, aşa că alţii ar fi mai în măsură decât mine să-l descrie. Nu am vreo simpatie deosebită nici pentru a doua trupă a zilei ca importanţă, Clawfinger, care întârzie programul cu jumătate de oră din cauza problemelor cu clapa. Păstrăm ţara, schimbăm tonurile în rap metal cu influenţe de industrial; spre deosebire de actul anterior, despre Clawfinger chiar pot afirma că nu-mi place şi constat că cei mai mulţi spectatori stau buluc, dar nu prea trăiesc un show de altfel cu potenţial. Ritmul propus de suedezi i-ar ţine în priză pe amatorii de astfel de muzici, doar că acum senzaţia e că au greşit festivalul. Cred că e singura alegere neinspirată a organizatorilor, iar scurtarea acestui număr vine ca o confirmare.

Îmi dau seama că pe ziua de azi tonul meu a fost mai mult unul între blazat şi negativ, iar vremea capricioasă are pre puţin de-a face cu asta. Aşa că cineva ar fi îndreptăţit să întrebe de ce-am mai venit. Păi, e simplu: Accept; şi-mi dau seama după agitaţia din public că nu-s singura, iar toată vremea urâtă e uitată pe loc atunci când intră în scenă Wolf Hoffmann, veteranul chitarist şi liderul trupei, respectiv dinamicul solist Mark Tornillo, devenit cu succes emblema grupului german. Alături, echipa este relativ nouă – Uwe Lulis (chitară, cunoscut din Grave Digger şi Rebellion), Martin Motnik (bas, trecut prin Darkseed)  şi Christopher Williams (tobe); nouă-nouă, dar cu ştate vechi prin scena metal germană şi nu numai, ceea ce se vede imediat în concert. Un show cu orchestră simfonică, aşa cum s-a petrecut prin alte părţi, depăşeşte totuşi posibilităţile REF; avem parte deci de o seară de heavy metal ca la mama lui: Die by the Sword, Restless and Wild, No Regrets, Life’s a Bitch, Pandemic, Fast as a Shark, Teutonic Terror. Am văzut până acum Accept de atâtea ori, şi cu Udo şi cu Mark, încât atunci când aud de un concert al nemţilor prima reacţie este: mdea, bine. Însă când începe show-ul şi intru în atmosfera demenţială pe care o creează Accept, îmi dau seama că aş fi făcut o mare prostie dacă nu veneam. Iată şi senzaţia de acum, pentru că este o reală bucurie să vezi cum toată lumea cântă în jurul tău Stalingrad, Shadow Soldiers, Princess of the Dawn, Midnight Mover şi, bineînţeles, cele două „imnuri” Metal Heart şi Balls to the Wall. Excelent concert de sâmbătă seara!

Ziua 4

Duminica vremea pare să se îndrepte, mai ales că n-a mai plouat aşa tare peste noapte încât să aud poveşti precum cele de ieri – despre corturi luate de apă cu tot cu locatari. Soarele joacă şah cu norii şi dă ceva speranţe de victorie. Zona festivalului arată ca un mare câmp unde paiele împrăştiate permanent de organizatori abia fac faţă noroiului, iar solul bălteşte în multe locuri, chiar dacă s-au ridicat diguri pentru a redirecţiona şuvoaiele de apă. Dar lumea se strânge încet-încet, mai pe la cortul lung cu mese, mai pe la tarabe, mai pe lângă garduri pentru a da startul ultimei zile de REF.

Zi deschisă de unt tânăr grup braşovean, Lucky Thirteen. Știţi care-i partea bună când vii la  un festival de la primele trupe? Poţi avea surprize extrem de plăcute şi iat-o şi pe cea rezervată mie, pentru că puştii ăştia care n-au voie să cumpere alcool cântă de rup şi nu chestii facile. Adepţi ai unui progressive metal cu influenţe Opeth şi Orphaned Land prin touch-ul oriental, cei cinci au o tehnică excelentă pentru vârsta lor, alternează vocile, ştiu să comunice cu publicul şi, per total, aduc un binevenit aer proaspăt prin EP-ul Standing in the Shadows; cumpăraţi-l, costă mai puţin decât un pachet de ţigări! Imediat, pe scena alăturată registrul se schimbă brusc cu Evergreed, unde melodic death metal-ul cu influenţe At the Gates dă drumul efectiv la ostilităţi. Unul dintre nume cele mai vechi din doom/death-ul românesc îşi adjudecă locul în anatomia festivalului: Abigail propune piese lungi, lente, depresive şi sumbre sub un cer plumburiu, cel  mai bun decor pentru muzica veteranilor bucureşteni. Dacă până acum am rezonat în bună măsură cu ce s-a perindat pe scene, zău dacă reuşesc să pricep ceva din The Arson Project; cred oricum că trebuie să ai un stomac anume pentru a procesa orice fel de grindcore, aşa că tot ce zic după prestaţia suedezilor este: câtă energie demnă de o cauză mai bună…

La show-ul braşovenilor din Hteththemeth asist cu interes din două motive: mi-au fost recomandaţi cu căldură de cunoscători şi am auzit destule în ultimii ani pentru a dori să mă conving la prima mână; este vorba de un progressive metal melodios, cu multe elemente avant-garde şi pasaje mai agresive care dau contur de musical unor compoziţii originale. Şi, dincolo de muzică, concertul are forma unei piese de teatru sau operă, asemenea albumului conceput în acte: violoncel, costumaţie, decor, actori-dansatori, jonglerii cu torţe – probabil cea mai bună prestaţie românească de la REF.

E greu ca după un astfel de spectacol să digeri ceea ce propune Hexis, trupă daneză de hardcore/grindcore cu ceva influenţe black metal pe voce şi tobe; aleg deci să mă retrag din faţa unei brutalităţi care nu reuşeşte să-mi transmită nimic. Am trecut oficial la trupele străine amatoare de cea mai extremă latură a metal-ului, seria fiind continuată de spaniolii reuniţi sub numele de Brothers till We Die – amestec de hardcore şi metalcore; spectatorii amatori de aşa ceva sunt încântaţi la maxim, mai ales că solistul face crowd surfing şi – lucru complet neobişnuit – aruncă în public în loc de pene… o chitară electrică adevărată! Ei bine, nu îmi voi aminti de iberici pentru muzică, dar pentru show da. Nici Walking Dead on Broadway nu-i ceva memorabil, dar este de apreciat că nemţii au venit să cânte deşi toboşarul a trebuit să se opereze, iar solistul încearcă să rupă nişte fraze în română; în locul tobarului e pusă o albină de pluş cu fotografia acestuia, imagine numai bună pentru un deathcore prestat cu răutate şi implicare.

Seria „true cult” este deschisă de 1349, cu black metal ca la mama lui, adică Norvegia. Este prima dată când văd trupa denumită cu anul marii ciume ce a măturat Europa şi sunt plăcut impresionată de prestaţie (muzică şi show pirotehnic), cu atât mai mult cu cât nu-s mare consumatoare de astfel de sonorităţi. Cu răpăiala stârnită care face parte exact din filmul nordic, oamenii dau un concert pe cinste, în care brutalitatea blastbeat-ului şi a riff-urilor nebune are momente când lasă loc unei melodicităţi subtile; nu voi cumpăra de mâine viniluri cu 1349, dar spun sincer că-mi place ce văd. Un capitol asemănător e cel prezentat de altă legendă black metal, Mgła; polonezii se duc şi mai la extrem cu imaginea, căci, în numele unui stil deja impus, îşi ascund complet feţele sub cagule negre. Decorul s-a schimbat, a ieşit luna şi norii amurgului plutesc pe deasupra Cetăţii Râşnov, un cadru perfect pentru o mostră de black metal greu, monolitic, sufocant; dar, cumva, şi aici se strecoară un pic de melodie, probabil de aceea e un show care-mi place, deşi nu-i pe felia mea. În mod clar, Mgła ştie să facă atmosferă.

Soilwork poate fi caracterizată printr-un singur cuvânt: metronom. Este principalul motiv din care metalcore-ul cu mult groove, conform tiparului american de modern metal, prinde atât de bine live. I-am mai văzut pe suedezi şi am avut aceeaşi impresie: sincronizare perfectă. Din păcate, mai mult nu pot comenta întrucât nu-i o trupă pe gustul meu. În afară de startul dat prin Arrival şi de celebra Stabbing the Drama, nu-i altceva care să-mi capteze atenţia. Însă show-ul în sine este foarte bun, cu multă implicare de ambele părţi ale baricadei.

Nu-s multe trupe de death metal care să-mi placă aşa cum îmi place Hypocrisy, dar preferinţa mea pentru linii muzicale mai cuminţi – dacă le putem numi aşa – s-a regăsit perfect în ceea ce fac Peter Tägtgren şi compania. Melodic death metal-ul şi calităţile tehnice dublate de sunetul clar, specific muzicii extreme suedeze, sunt principalele trăsături ale compoziţiilor, iar exprimarea live are forţa scontată. Chiar dacă timpul e limitat, Hypocrisy reuşeşte să treacă în revistă o bună parte din albume, iar piese precum Fractured Millenium, End of Disclosure, Eraser, Warpath, The Final Chapter şi Roswell 47 justifică întru totul densitatea publicului ce a crescut brusc în dreptul scenei secundare. Show-ul greu, cu riff-uri incisive şi ritm percutant, ajunge direct la ţintă, iar carisma liderului cu vocea şi chitara nu face decât să potenţeze efectul. Alături, Mikael Hedlund (bas), Horgh (baterie, aici şi în Immortal) şi Tomas Elofsson (chitară în reprezentaţiile live) fac să duduie scena şi pământul. Valley of the Damned, Adjusting the Sun, Fire in the Sky, The Fourth Dimension şi un medley Pleasure of Molestation / Osculum Obscenum / Penetrallia completează un concert aşteptat şi apreciat de foarte mulţi din cei prezenţi la REF. Deja sunt convinsă că Hypocrisy a strâns cel mai mare public cu excepţia headliner-ilor.

Prin tradiţia REF, înainte de ultima trupă a evenimentului se dă drumul la focul de artificii, când cerul Râşnovului se umple de lumini colorate. Voi afla în curând că, întâmplător sau nu, coregrafia pirotehnică prefaţează un concert exploziv. Am văzut Dimmu Borgir acum ceva ani la un festival din afară unde norvegienii s-au desfăşurat pe o scenă secundară; de fapt, într-un cort, acolo unde au pus de o super cântare, limitată totuşi de spaţiu, atenţia primită şi posibilităţi tehnice – de exemplu, eu îmi amintesc nişte lumini în permanenţă verzi. Acum însă vorbim de capul de afiş ce încheie festivalul, iar importanţa se observă repede în cel mai numeros public de până acum. Și nu fără motiv, căci odată cu The Unveiling şi Interdimensional Summit, Dimmu Borgir îşi confirmă statutul de cea mai apreciată trupă de symphonic black metal; de altfel, aceste două piese sunt printre cele mai bune ale ultimului album, Eonian, cu „riscul” de a deveni hit-uri datorită clapelor bombastice, riff-urilor aproape heavy metal, muzicalităţii şi refrenelor catchy. Alte două piese de pe acest disc vor veni mai târziu, melodioasa Ætheric şi agresiva Council of Wolves and Snakes, expresie numai bună pentru dualitatea trupei – motiv al unor reacţii polarizate între fanii metal-ului (extrem): adulaţie aproape cult sau profund dispreţ. Dar, lăsând la o parte aceste raportări ale lumii „dure”, este imposibil să nu te impresioneze spectacolul pus în scenă de norvegieni: aruncătoare de fum, efecte pirotehnice, joc senzaţional de lumini – toate cu scopul de a te introduce în atmosferă. Căci, dincolo de artificii, avem parte de muzică excelent făcută. Cine acuză Dimmu Borgir că e comercială, ei bine, are dreptate: trupa ştie să se vândă, adică să se prezinte publicului. Imagine ireproşabilă, sunet zid, execuţie metronomică – fără nicio treabă cu acel curent norvegian unde lucrurile sună intenţionat prost. Dacă asta înseamnă să fii comercial, acceptăm cu drag eticheta. Shagrath (voce), Galder (chitară) şi Silenoz (chitară ritmică) ne oferă un show de zile mari; echipa este întregită live de Daray (tobe), Gerlioz (clape) şi Victor Brandt (bas), iar maşinăria merge unsă. Interacţiunea cu publicul este rezervată, nici nu s-ar potrivi altfel când ai faţa vopsită demonic şi rămâi totuşi în sfera black metal, dar asta se compensează prin dăruirea cu care cântă norvegienii: The Chosen Legacy, The Serpentine Offering, Kings of the Carnival Creation şi Progenies of the Great Apocalypse stau mărturie. Dar, zic eu, punctele culminante sunt marcate de câteva piese pe care le-a auzit orice ascultător de metal, fără a fi fan Dimmu Borgir: Gateways, Puritania şi, evident, Mourning Palace. Acestea fiind spuse, trupa iese din scenă cu fundalul sonor Rite of Passage, încă o trimitere la ultimul album. All business, ar spune unii; impresionant, spun eu.

Și aici se încheie Rockstadt Extreme Fest 2019, cred că cea mai reuşită ediţie la care am zis prezent – formaţiile, dispunerea spaţiului, organizarea. Pentru la anul, există deja bilete cu preţ special întrucât s-au anunţat primele trupe: Kataklysm, Death Angel, The Black Dahlia Murder şi Rotting Christ. Staţi pe recepţie, este doar începutul.

Fotografii atmosferă
Fotografii ziua 1
Fotografii ziua 2
Fotografii ziua 3
Fotografii ziua 4

Posted in Concerte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Piscul Bâlei (Munţii Făgăraş)

Duminica de după ARTmania este una extrem de frumoasă, aşa că ne zicem că ar fi păcat ca noi să ne aflăm la Sibiu şi să ignorăm Făgăraşul pe aşa o vreme. Claudiu propune Piscul Bâlei, o muchie nemarcată din apropierea lacului, cotată 1B, scurtă şi „intensă” – numai bună pentru testarea unui genunchi pe cale de recuperare. Plecăm din Sibiu destul de târziu, după prânz, şi în curând observăm cât de aglomerat este drumul către Valea Oltului. Noroc că ne desprindem repede din el spre Bradu, pentru ca apoi să începem Transfăgărăşanul din capătul său nordic. Ştim de după experienţa sosirii noastre la Sibiu, de vineri, cât de multe maşini populează aceasta pitorească şosea, iar acum ne aşteptăm la un furnicar şi mai dens. Din acest motiv, când apar serpentinele cele mai strânse, traficul mai mult stă decât merge, astfel că la un moment dat hotărâm să tragem maşina într-o alveolă şi să ne începem traseul mai de jos decât am planificat.

La ora 13:30 suntem echipaţi de drum doar cu câteva chestii necesare şi o luăm în sus, tăind curbele Transfăgăraşanului ce au mai rămas până lângă Lacul Bâlea (2038 m). Acolo, evident, este un întreg sobor de oameni, însă îi lăsăm repede în urmă când pornim pe crucea roşie de lângă Refugiul Salvamont. Poteca urcă în Şaua Doamnei (2294 m), loc numai bun de reculegere a multor turişti; ne oprim şi noi câteva minute să strângem beţele şi să ne punem căştile, pentru orice eventualitate. Apoi începem traseul piscului efectiv, odată cu căţărarea uşoară pe Turnurile Lacului. Brusc, aglomeraţia şi agitaţia dispar din jurul nostru, zgomotul oamenilor este înlocuit de vâjâitul unui vânt destul de puternic, iar mirosurile de mâncare lasă loc parfumului pajiştii alpine.

O serie antrenantă de mici urcări, descăţărări şi traverseuri ne scot la baza Piscului Bâlei, format de fapt din doi „gemeni”; îmi place tare mult traseul acesta deloc dificil, dar care pune la dispoziţie o grămadă de stâncă, prize şi fisuri. Urcarea pe Geamănul Sudic (2231 m) este de fapt cea mai solicitantă bucată, ca efort şi atenţie, fapt întărit de existenţa unor pitoane sau a buclelor de cordelină fixate între bolovani, utile mai ales în cazul parcurgerii inverse; totuşi constat că nu era cazul să cărăm semicoarda. Puţin mai încolo se află şi Geamănul Nordic (2216 m), loc unde ne oprim la ora 16:30 pentru un tur de orizont. Nu că am fi mers prea repede până acum, „sabotaţi” fiind din plin de imaginile superbe din jurul nostru, dar aici panorama este completă: în stânga Lacul Doamnei (1890 m) pe sub Muntele Paltinu, cu Vârful Lăiţa (2397 m) în imediata apropiere şi Vârful Negoiu (2535 m) ceva mai în spate – negru, masiv şi cu destule urme de zăpadă pe la bază; în dreapta Căldarea Bâlei delimitată de Muchia Buteanu, apoi cele trei mari proeminenţe pe deasupra lacului şi a construcţiilor aferente – Vârful Vânătarea lui Buteanu (2507 m), Vârful Văiuga (2443 m) şi Vârful Capra (2494 m). Constatăm ce diferenţă între cele două perspective, prima pustie, sălbatică şi liniştită, a doua aglomerată, antropizată şi într-o permanentă mişcare. Tot de aici se vede şi mai bine cum sensul de urcare pe Transfăgărăşan e mai mult o „parcare” ce înaintează câţiva metri la fiecare zece minute şi ne dăm seama că în acea coadă vom fi şi noi în curând.

După momentul de contemplare, reluăm drumul spre Vârful Lespezilor (2095 m) şi Vârful Cornul Bâlei (1996 m), dar ştim deja că nu vom mai parcurge mult din creastă; ea arată extrem de interesantă, nu atât inaccesibilă cât neumblată, însă ar însemna să ne luăm la trântă cu jnepenii. Continuăm până în Curmătura Văroasa (2140 m), aflata deasupra gardurilor de avalanşă, apoi începem să căutăm poteci de animale în jos, pe lângă structurile metalice. Prindem câteva făgaşe şi alternăm curbele de nivel cu praguri înierbate până ajungem la poteca lată ce a deservit construirea structurilor de protecţie. De aici pană la traseul marcat cu bandă albastră ce trece pe la Stâna Bâlei mai e doar puţin de coborât, traversăm Pârâul Bâlea şi iată-ne înapoi în şosea la ora 18. Ce urmează este uşor de anticipat: blocaj în trafic, nervi şi resemnare. Aşa că, în timpul staţionat la volan, prefer să mă gândesc la orele din urmă petrecute pe munte. Cred că este cel mai uşor traseu nemarcat pe care l-am făcut în ultimul timp, însă asta nu-i ştirbeşte deloc din frumuseţe – atât cărarea în sine, care te ţine în priză şi îţi dă permanent de lucru cu stânca, cât şi imaginile care se desfăşoară în toate direcţiile.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment

ARTmania Ziua 2 (Sibiu)

A doua zi de ARTmania are avantajul de a fi în plin weekend, aşa că spaţiul din faţa scenei este mult mai populat decât ieri, înainte de prima trupă. Aceasta vine din Slovacia şi se numeşte Möbius – titulatura sub care o chitară şi o baterie aleg să dea „glas” tonalităţilor apăsătoare din sfera doom-ului. Acest gen pare dus la extrem în muzica celor doi, căci piesele nu au început sau sfârşit, ci vin ca variaţiuni ale aceluiaşi riff – iar şi iar, iar şi iar. Într-un fel mă bucur că întreaga experienţă nu ţine decât jumătate de oră, altfel mulţi ar intra în depresia unde picătura chinezească se înfrăţeşte cu dezolarea unui peisaj atomic – asta că tot e la modă mini-seria „Cernobâl”. Pe de altă parte este interesant să observi cum Möbius construieşte aceste variaţiuni şi reuşeşte să evite la limită monotonia crizei de inspiraţie.

Oarecum dintr-un film conex, dar propunând un univers mult mai variat, sunt şi francezii de la Alcest. Această formaţie a fost descoperită de mulţi metalişti români cu ani în urmă, când a deschis pentru o trupă apreciată la noi; ulterior, francezii au devenit o atracţie în sine prin muzica lor străbătută de un fior melancolic, uşor depresiv, caracterizată printr-o sensibilitate aparte. Poate prea „moale” pentru cei care vor să facă headbanging continuu, Alcest se situează la polul opus; termenul de „shoegazing” ce descrie curentul în care s-a născut trupa implică şi o prestaţie cât mai statică: voce, instrumente, procesoare şi cam atât. Nu e prima trupă din portofoliul ARTmania care intră la categoria post-metal, însă cu siguranţă solistul Neige şi ai săi se numără printre cei mai îndrăgiţi artişti din această zonă. Diluţia sunetelor fără a se pierde linia melodică, împletirea vocii cu instrumentele, atmosfera onirică din care te trezeşti brusc cu ocazia vreunui blastbeat (relicvă a începuturilor de black metal) fac din concertul Alcest o minunată călătorie artistică.

Recunosc că de Madrugada am auzit întâmplător acum un an (adică atunci când s-a reunit după o decadă de pauză), iar curiozitatea nu m-a împins să cercetez dincolo de cele câteva piese propuse de prieteni. Probabil că reuniunea de care ziceam face ca mulţi să aştepte cu nerăbdare acest concert şi îmi dau seama repede că nu sunt deloc dezamăgiţi; mai ales cei care o urmăresc de la început au motive de bucurie, căci albumul de debut, Industrial Silence, este axa de rotaţie a show-ului. Trupa coagulată în jurul solistului Sivert Høyem livrează din plin – concert energic, plin de feeling, în care interacţiunea cu publicul este maximă. Alternative rock-ul pe care-l propun norvegienii are momente când îmi aminteşte de Suede sau REM, însă personalitatea Madrugada se vede cel mai bine în Majesty, din punctul meu de vedere cel mai bun moment al recitalului. Nu eram şi nu am devenit fan Madrugada, însă concertul în sine e remarcabil.

Şi iată că a venit momentul pentru al doilea cap de afiş al festivalului, Opeth. I-am văzut pe suedezi de mai multe ori în concert, inclusiv aici, în Sibiu. Ştiu la ce să mă aştept şi-mi dau seama în scurt timp că nu voi fi dezamăgită: cei cinci au venit să cânte, să facă show şi să creeze o conexiune cu publicul. Mikael Åkerfeldt este pilonul acestei conexiuni, căci solistul nu doar mânuieşte cu talent microfonul şi chitara, ci şi-a păstrat umorul şi autenticitatea pe care le-am cunoscut mai demult. Alături de el, Fredrik Åkesson întregeşte distorsul din spatele celeilalte chitare, Martín Méndez (bas) şi Martin Axenrot (tobe) creează ritmul între melancolic şi îndrăcit, iar Joakim Svalberg aduce acel ceva specific trupelor de prog unde riff-ul de chitară lasă loc uneori pasajelor elaborate de clape.

Deşi concertul începe cu Sorceress, nu urmează o prezentare a albumului omonim, deşi este vorba de unul excelent; acest lucru se întâmplă şi pentru că următorul disc, In Cauda Venenum, este în curs de apariţie. Opeth alege să împartă timpul relativ scurt între mai multe episoade ale carierei sale muzicale, astfel că setlist-ul este format din Ghost of Perdition, The Devil’s Orchard, Cusp of Eternity, Heir Apparent, In My Time of Need, The Drapery Falls şi Deliverance. Este interesant pentru cineva care are timpul şi curiozitatea să urmărească modul în care s-a transformat şi a evoluat Opeth de la origini până astăzi, cum a lăsat un început marcat de black/death, a trecut prin acel progressive death metal de sorginte Death şi Cynic, pentru ca acum să se regăsească aproape complet în sfera progresivă. Un concert ca cel de astăzi e doar o mostră, pentru că încă poţi auzi reminiscenţele death, mai ales pe parte de voce, dar în rest eşti prins în ţesătura riff-urilor melodioase încât cu greu găseşti ieşirea. Omogen, complet, un show căruia nu i se poate reproşa decât durata redusă. A fost cel mai bun concert de la ARTmania 2019 şi, cred eu, cel mai bun concert Opeth pe care l-am văzut. Sper ca, după ce suedezii învaţă piesele noului album, să fiu contrazisă cu punerea acestuia în scenă.

Fotografii

Posted in Concerte | Tagged , , , , , | 1 Comment