NOTA BENE

Întrucât postările mele rareori apar în ziua pentru care sunt scrise, aici încerc să ţin evidenţa restanţelor de pe la concerte sau din călătorii. Tot aici apar referinţele către rarele aberaţii literare proaspăt incubate.

Staţi pe recepţie.

Advertisements
Posted in Uncategorized | 8 Comments

Valea Bucşoiului – Valea Cerbului (Munţii Bucegi)

O vorbă din popor zice că a treia oară-i cu noroc. Dacă nu iese nici acum, mă las păgubaşă pe anul ăsta; nu că-s superstiţioasă, dar mă îndoiesc că mai prind Valea Bucşoiului cu stânca descoperită şi oricum ziua s-a scurtat considerabil. Ultima încercare a fost la sfârşit de iulie, iar săptămâna trecută am aflat cum că valea-i curată şi uscată, aşa că hai să mai băgăm o fisă. Eu şi Hike planificăm ieşirea pentru duminică şi plecăm de sâmbătă după-amiaza pentru a dormi în Buşteni; teoretic, astfel ne odihnim ceva mai bine şi am putea pleca în traseu la o oră mai matinală. Deh, după experienţa Secii de nu demult suflăm şi-n iaurt… Luăm cazare la Vila Deea unde am mai stat şi observ încă o dată avantajul de a locui „dincolo de calea ferată” – perspectiva asupra Bucegilor este mult mai largă şi poţi analiza pe îndelete în deosebi cetatea Caraimanului.

Duminică nu ne iese trezirea chiar atât de devreme pe cât mi-ar plăcea, că-i greu să faci ochi cu aşa întuneric afară, dar ne mobilizăm totuşi la o oră decentă şi pornim pe drumul ce însoţeşte secţiunea inferioară a Văii Cerbului. Constatăm că odată cu începerea şcolii, scăderea zilei şi răcirea nopţilor s-a împuţinat şi masivul „circ” de pe vale, ultimele corturi fiind adunate acum în pâlcuri rare. Ajungem la Cabana Gura Diham (987 m), parcăm şi la 8:30 o luăm din loc pe „panta prostului” de pe Muntele Diham, unde urmăm banda roşie. Noroaiele de pe Vâlcelul Poiana Izvoarelor sunt tot acolo, iar după ele Cabana Poiana Izvoarelor (1455 m) şi Pichetul Roşu (1445 m) se încălzesc la un soare promiţător. Parcurgem repede şi ultimele pante, dispuse în trepte, prin pădure şi ne oprim pentru o pauză foarte scurtă, cât să tragem căştile, în Poiana Bucşoiului (1615 m).

La ora 10 pornim pe Valea Bucşoiului, încurajaţi de cerul albastru aninat între creste şi de informaţiile legate de topirea zăpezii. Ce-i drept, aceleaşi informaţii vorbesc despre o friabilitate crescută, lucru deloc de mirare după stratul gros de omăt care a dăinuit atâta timp anul acesta, pe o vale cunoscută oricum pentru aspectul său instabil. Poiana largă, cu iarbă scurtă, din aval începe să se restrângă şi să se acopere de boscheţi pe măsură ce urcăm şi depăşim primele mici obstacole, numite cu multă îngăduinţă săritori. De fapt, sectoarele inferioare din Creasta Balaurului şi Creasta Văii Rele se apropie unul de celălalt şi înlocuiesc pentru scurt timp – jumătate de ceas poate – pajiştile alpine cu pereţii de stâncă. Apoi se despart din nou şi lasă deschis locul încă verde de unde se desprinde în stânga Vâlcelul Portiţelor, ce se va ramifica mai sus încă o dată, dând naştere Vâlcelului Grohotişului. Ambele au, ca şi Valea Bucşoiului, cotaţia 1B şi se termină în Creasta Balaurului; mi-ar plăcea să-l parcurg măcar pe primul dintre ele care ar trebui să fie extrem de pitoresc pe timp de vară, după cum am găsit o descriere succintă.

Noi continuăm pe valea principală şi în curând dăm de cea mai „urâtă” săritoare a văii, cea pe care dacă nu eşti bazat s-o iei în plin o ocoleşti, aşa cum zice şi o săgeată roşie, pe treptele de pământ instabil din stânga şi te rogi ca brusturii să n-o ia la vale. Noi nu suntem bazaţi, aşa că rămâne să ne rugăm; constat totuşi că pământul e mai ferm decât în iulie, inclusiv pe brâniţa de revenire în albie, aşa că ne mişcăm destul de repede în depăşirea ei. Următoarea săritoare pare impunătoare de departe, dar se urcă uşor tot prin stânga, unde piatra are săpate trepte acum relativ uscate. Şi după aceasta vine săritoarea cea mai grea de pe vale – adică mie mi-e cel mai greu la ea şi când voi trage linie la final voi constata că e singura la care am nevoie de ajutor. Începe cu un bolovan pe dreapta, scos în afară, care de la distanţă pare uşor dar odată abordat ai impresia că te „scuipă”, mai ales dacă te bagi ca mine sub el şi nu-l depăşeşti cum face Hike, în şpraiţ pe pereţii exteriori. În fine, treacă-meargă, mă trag în prizele suficiente şi-l urc. Apoi e o faţă spălată cu trecere în diagonală dreapta-stânga, cu ceva prize de mână şi speranţe de aderenţă la tălpi; ei, mie asta nu-mi iese şi o mână bine plasata de Hike mă trage din pasul intermediar – ăla la aderenţă. Valea rămâne îngustă şi presărată cu săritori, însă considerabil mai uşoare, de bun-simţ şi traversabile toate prin stânga, asta dacă nu vrei să te dai mare alpinist şi să deschizi noi rute.

Ne apropiem treptat de Turnul cu Jnepeni şi îmi dau seama că nu mai recunosc stâncile – practic de aici am intrat data trecută în zăpadă. Uf, ce ne-am mai chinuit atunci pe marginile friabile şi ce firesc se urcă acum fix pe centru. Mai o priză, mai o aderenţă, mai o treaptă de pământ şi înaintăm cursiv – ne căţărăm „frumos şi plăcut”, ca să-l citez pe autorul cărţii cu ferrate italiene. La 11:30 depăşim deja turnul, prin locul unde Brâul Mare al Bucşoiului traversează spre Vâlcelul Grohotişului; atenţie, spre stânga brâul e rupt rău de tot, cu tot cu malul pământos aferent. Tot aici se desface în dreapta Vâlcelul de sub Vârf, însă acum nu-l mai învrednicim cu prea multe priviri ci ne întrebăm cum de s-a topit toată zăpada aia groasă într-o lună jumate. Înţeleg însă de ce a ţinut atât de mult timp: valea devine şi mai strâmtă, veritabil canion adânc şi umbrit între pereţii verticali.

Continuă înlănţuirea de săritori, însă stânca e uscată şi aderentă, aşa că principala grijă este să verificăm că prizele ţin şi nu rămânem cu ele în mână; deja gradul de fărâmiţare a pietrelor creşte şi suntem atenţi să nu plece cu şi de sub noi. Altfel scrambling-ul rămâne plăcut, iar obstacolele ce par de speriat îşi dezvăluie căile de acces odată ajunşi sub ele. De mai multe ori îmi vine să ocolesc săritoarea pe faţa stângă, dar Hike insistă să merg până în gura ei unde observ că se poate aborda (aproape) direct.

Ajungem astfel la ora 12:15 în locul unde se desprinde spre stânga Vâlcelul Furcilor. Continuarea pe Valea Bucşoiului se poate face, din ce am citit, şi pe stânga spre acest vâlcel pentru ca ulterior să revii pe un horn şi o faţă înierbată în talveg, şi pe dreapta unde dai de o săritoare destul de impunătoare văzută de la distanţă. Noi luăm a doua variantă şi ne dăm seama că dificultatea acesteia nu constă în aspecte tehnice, ci legate de stabilitatea solului. Continuăm pe coridorul tot mai îngust al acestui fir al văii şi avem de „înfruntat” tot mai des teritoriul ostil al solului fărâmicios şi căderilor de piatră. Eu merg prima cu ceva distanţă, pentru ca bolovanii dislocaţi de paşii mei să nu-l lovească pe Hike; în schimb în urma lui cad avalanşe de pietre şi mă bucur că nu mai e nimeni în urmă. Cel mai prost şi mai prost e locul unde se reîntâlnesc firele văii; înainte de el apare o săritoare nu foarte înaltă şi care s-ar urca direct cu tot cu mica ei surplombă dacă sub bolovanul suspendat n-ar fi un amestec de pământ rupt şi muşchi putred. O iau deci prin treptele relative din stânga, şi ele extrem de friabile, în probabil cel mai neplăcut pasaj al turei. Imediat după confluenţă valea se mai lărgeşte puţin, apare şi iarba, însă terenul rămâne un grohotiş neprimitor.

Cam jumătate de ceas durează bucata dintre bifurcaţia anterioară şi ceea ce numeşte Hike „amfiteatrul” – de fapt, o nouă împărţire a văii acolo unde se înalţă cele două maiestuoase turnuri de la final. Acesta este locul unde Valea Bucşoiului este întretăiată de Brâul de Sus, iar cărarea sa este chiar foarte vizibilă prin iarba ambilor versanţi. De asemenea, este şi locul tradiţional pentru masa de prânz, iar eu simt un şobolan mic şi vorace undeva în măruntaie. Găsim doi bolovani ce promit să n-o ia la vale şi ne punem pe mâncat. De data asta nu mă încred în constatările lui Hike că „nu mai e mult”.

Nu ne simţim temerari deschizători de drumuri, aşa că urmăm ieşirea clasică din vale – pe flancul cel mai din stânga. Caut ulterior descrieri ale celorlalte două fire, mai ales că cel din mijloc pare „sexy şi rea”, vorba cântecului, cu două săritori suprapuse chiar în buză şi diverse râpe mai sus; nu găsesc însă nimic, se pare deci că Bucşoiului nu-i ca Seaca şi ale sale variante de diverse grade, documentate toate mai mult sau mai puţin. Stânga să fie deci, cu un câmp minat de bolovani mici şi la vale curgători. Frate, şi cum se mai duc, direct proporţional cu greutatea ăluia de-i urcă, aşa că reluăm schema cu eu în faţă – doar-doar o mai rămâne ceva pe vale. Pe acest pasaj lung de maxim trei sferturi de oră, vreo două săritori merită menţionate în ceea ce priveşte gradul de încordare: prima cu căţărare spre dreapta (cred că-i singura notabilă abordată astfel), a doua ceva mai înaltă şi suită, aşa cum ne-am obişnuit, prin stânga; problema acesteia e că-i din două părţi şi trecerea între ele nu-i deloc comodă, făcându-se printr-un prag – aţi ghicit – friabil. Imediat deasupra avem de-a face cu sarea şi piperul văii, o poartă largă formată din lespedea suspendată între pereţii canionului. Fără să fie la fel de spectaculoasă ca „Poarta Stelară” de la obârşia Secii, dar are farmecul ei.

După încă o săritoare dublă relativ uşoară dacă nu alegi, ca mine, varianta neinspirată de a te târî prin gaura de dedesubt, urcăm un pasaj cu iarbă şi depăşim un dinte de conglomerat ieşit din gura rămasă ştirbă a văii. Dincolo de acesta, tăpşanele verzi înlocuiesc aproape complet stânca, iar la ora 14 ieşim în creastă, undeva sub Vârful Bucşoiu (2492 m). Valea ia sfârşit în dreptul turnurilor-metereze din dreapta, unde o brână încheiată brusc permite câteva priviri spre firul central pe care l-am admirat mai devreme, cu rupturile sale ameţitoare de pantă. În stânga avem începutul Crestei Balaurului, obârşia văii noastre fiind desprinderea Bucşoului Mic de Bucşoiul Mare.

Ne tragem sufletul doar cât ne debarasăm de căşti şi o luăm fără prea mare chef pe bandă roşie, spre Cabana Omu; noroc cu peisajul frumos conturat de Culmea Ţigăneşti şi, ulterior, Valea Gaura, care mă face să uit de acest ultim efort ascendent. Identificăm oarecum ieşirea în creastă a Văii Pietrelor şi o pun pe lista traseelor de făcut într-o zi scurtă, dar frumoasă, de toamnă, asta în cazul fericit în care nu se lasă cu zăpadă. Odată sosiţi pe Vârful Omu (2505 m) considerăm că merităm un mic premiu pentru talentul cu care ne-am mişcat pe vale. Suntem amândoi surprinşi de cât de repede am terminat traseul, mai ales după experienţa de acum două săptămâni; ce-i drept, n-a fost deloc nevoie de coardă şi eu nu m-am mai câcâit la fiecare bolovan. La un ceai şi o ciorbă, comentez că mi s-a părut chiar uşoară valea, nu faţă de Seaca Caraimanului cu care nici n-are termen de comparaţie, ci mai facilă decât Valea Coştilei. Ne relaxăm puţin, ne hidratăm şi stăm la o vorbă, apoi ne pregătim de plecare.

La ora 15:30 îi dăm în jos pe Valea Cerbului, marcaj bandă galbenă. Se pare că de data asta n-am mai fentat acest traseu şi glumesc că probabil că sunt singurul om care merge de atâta timp pe munte şi nu l-a parcurs niciodată. Ce să zic, încă o premieră pe ziua de azi, nu neapărat cea mai dezirabilă, dar clar cel mai la îndemână. Coborâm deci cu talent serpentinele largi dintre Muntele Morarului şi căldarea glaciară descrisă de La Cerdac, pe lângă o stână mare şi apoi pe firul secat al văii. Fără să fie o rută spectaculoasă, de altfel una dintre cele mai uşoare din Bucegi, Valea Cerbului dezvăluie imagini frumoase de-o parte şi de alta. Depăşim pe rând punctul de acces în Brâul Mare al Morarului (şi de acolo în Ace), ieşirea din Valea Căldărilor, Valea Priponului, Valea Caprelor, Valea Urzicii şi, după intrarea în pădure, accesul bănuit în Valea Ţapului, Valea Verde şi în sectorul inferior al Văii Mălinului, cel pe care nu-l parcurge nimeni.

Odată ajunşi în marginea Poienii Coştilei (1310 m), acolo unde banda galbenă se uneşte pentru scurt timp cu triunghiul roşu, zicem să facem o aroganţă şi să încercăm să găsim poteca-scurtătură spre Gura Diham. Ne bazăm pe GPS şi aplicaţia Munţii Noştri, precum şi pe faptul că identificăm o idee de potecă ce pleacă din colţul poienii, fix pe malul stâng al văiugii ce o ia în jos înainte de urcuşul pe lângă Gâlma Mare. Mai clar de atât nu prea ştiu ce să spun, pentru că şi noi bălăurim în cele ce urmează conduşi de GPS şi de bun-simţ, încercând să ne ţinem de cărarea virtuală. Traversăm văiuga o dată şi imediat cum urcăm pe malul drept apare o potecă destul de clară chiar pe buza albiei, pentru ca ulterior să dispară la fel de subit după o coborâre abruptă. Apare din nou mai jos, înspre vale, dar tot pe malul drept şi de acolo ne duce la traversarea apei printr-un loc unde două trunchiuri subţiri de copac puse unul lângă altul ne sugerează intervenţia mâinii umane. Trecem apa şi pe malul opus regăsim o potecă de acum foarte clară, chiar dacă în anumite locuri apropierea de albie o surpă; mă gândesc că e mult mai nasol când nivelul apei creşte. După o porţiune de mers prin talveg şi traversarea încă o dată a albiei dăm de ceva complet surprinzător: o veche punte din arbori groşi, acum înclinată rău într-o parte şi acoperită de vegetaţie, dar încă foarte solidă. În scurt timp apare un gard de sârmă ghimpată, două pârleazuri, nişte puncte de captare a apei şi răsuflăm uşuraţi – în faţa noastră se conturează drumul forestier ce duce la Gura Diham. Nu avem prea mult de mers pe el şi la ora 18:30 suntem la maşină. E o scurtătură, într-adevăr, dar trebuie să reuşeşti s-o ţii; poate că în urcare e mai clar.

Nici nu-mi amintesc când am terminat aşa devreme un traseu de abrupt, iar asta are neajunsurile sale, mai ales după un sfârşit de săptămână însorit: o aglomeraţie cruntă pe Valea Prahovei. Mergem bară la bară din Sinaia până în Comarnic şi-i bombănim pe şmecherii care fac slalomuri. Însă, cu toate acestea şi cu oboseala care mă trage la somn, sunt tare bucuroasă: Valea Bucşoiului, în sfârşit!

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment

Valea Seacă a Caraimanului (Munţii Bucegi)

Se anunţă vreme bună în acest început de septembrie, iar eu şi Hike cu muşchii încă „pompaţi” de ferrate italiene ne gândim să ducem momentul bun şi în Bucegi. Ce să fie, ce să fie… păi să fie Seaca Caraimanului, una dintre cele mai grele văi 1B din abruptul prahovean, dacă nu cea mai grea. Iar dacă descrierile nu „ameninţă” suficient, hai s-o facem şi mai dificilă prin faptul că eu îmi uit frontala (şi pufoaica) acasă. Totuşi n-ar trebui să fie chiar aşa mare problemă pentru că – nu-i aşa? – ar trebui să ieşim de pe vale înainte de lăsarea întunericului, ba chiar am face şi ceva din traseul de coborâre până să avem nevoie de lumini. Chiar dacă ajungem destul de târziu în Buşteni, rămânem optimişti în această privinţă, în baza acelei săptămâni de via ferrata când, dincolo de tracţiunile în cabluri, au avut grijă amicii noştri să ne alerge ca pe hoţii de cai. Muşchi în plus, şunci în minus, deci e fezabil.

Parcăm în partea de sus a staţiunii şi la ora 10 pornim spre Pârtia Kalinderu (1000 m), unde o luăm pe iarba de sub telescaun. Undeva între stâlpii 3 şi 4 s-ar desprinde în dreapta o potecă vizibilă; noi n-o nimerim întrucât cotim prea devreme, însă după câţiva paşi în sus prin pădure dăm de ea în dreptul unui arbore cu un mare „T” albastru pe scoarţă. Ceva mai încolo observăm şi un fel de cruci roşu-portocalii, care ne vor însoţi azi o bună bucată de drum. De unde şi cum au apărut nu ştim, dar cert e că trec şi ele peste Vâlcelul de sub Portiţă şi ajung în Valea Seacă a Caraimanului; ne întrebăm dacă se desprinde vreo variantă şi mai departe, pentru a înlesni găsirea accesului în Picătura.

La 11, echipaţi şi cu moralul la fel de sus ca şi soarele cald, pornim în amonte. Săritorile de început nu-s grele, chiar dacă unele arată impresionant şi fotogenic, precum cea care-şi desfăşoară rânduri de coloane. Le depăşim prin fantele create pe stânga sau pe dreapta, arareori trebuie să mergem frontal sau să ocolim prin lături şi deseori ne lăsăm ghidaţi de săgeţile portocalii care se încăpăţânează să urce cu noi. În schimb avem de ocolit alte chestii – mormanele de deşeuri, naturale sau umane, aduse de viituri din platou. Mai ales în porţiunea inferioară, Seaca e plină de uscături, moloz şi plastice; ceva mai sus vor apărea chestiile „grele”, cauciucuri şi ditamai bucăţile de metal de la Cruce. Îmi explic aspectul de hăţiş din prima parte a văii şi prin faptul că, spre deosebire de alte surate (Alba, Coştila, Mălin) se intră pe ea de foarte jos, aproape din Buşteni, aşa că are şi vegetaţia aportul ei în a păstra „aluviunile” în această zonă îngustă.

Înaintăm constant printre şi peste stânci, iar după vreun ceas ajungem la Săritoarea cu Bolovan; nu prezintă probleme în escaladarea ei prin dreapta, însă apare în peisaj impunătoare şi clonată parcă – una de genul ei pe fiecare vale a Bucegilor. Nu acelaşi lucru se poate spune în privinţa problemelor puţin mai sus, când, între pereţii apropiaţi, dăm de Săritoarea lui Zangur. Ok, ok, dificultăţile sunt doar pentru mine, Hike o urcă rapid şi aruncă un capăt de coardă; improvizez un ham pentru siguranţa morală şi dau şi eu repede după el pe acest cel mai „tehnic” segment al primei părţi din vale. Deasupra ne aşteaptă alte îngrămădeli de pietre şi arbori decojiţi, dar şi imaginea tot mai clară pe stânga a Ţancul Uriaşului, un colţ ascuţit de stâncă garnisită cu zade. Înainte de a ajunge efectiv în dreptul lui, spre stânga se desprinde Valea lui Zangur cu ieşire în Brâul Portiţei, iar săgeţile portocalii par să o ia şi ele spre cea mai uşoară ieşire din vale. Noi facem pauza de masă, apoi continuăm în sus şi lăsăm tot pe stânga desprinderea Vâlcelului Uriaşului, de data aceasta după ţanc, către acelaşi Brâu al Portiţei.

Între timp, valea şi-a schimbat uşor orientarea spre dreapta şi s-a lărgit suficient cât să se vadă impunătoare sa delimitare nordică: Creasta Picăturii, ce se va desfăşura treptat în toată sălbăticia sa, cu Vâlcelul Strungii Mari, proeminentul Vârf Picătura, Strunga Marelui V, Colţul Strungii Mari şi Gemenele. Dintr-acolo vom auzi de-acum permanent vocile căţărătorilor, ba chiar îi vom şi zări în rapel sau pe câte vreun platou. Tot din acea direcţie vom vedea mai târziu lansându-se o ditamai parapanta cu doi oameni la bord, iar vocile lor atât de clare vor fi încă o dovadă a zilei calme, lipsită de vânt, de care avem din fericire parte.

După cum ziceam, Picătura ni se dezvăluie treptat, pentru că la început abia îi vedem primele vârfuri înainte ca Seaca să se transforme în canionul ce precede Săritoarea din Cotitură. Cunoscătorii spun că se poate depăşi pe undeva prin stânga dacă chiar e nevoie, dar de ce ai face asta când fereastra de dedesubt e neastupată? Ce-i drept, cam cad pietrele prin ea şi debarasarea de rucsac e o idee bună, însă căţăratul prin înăuntru are farmecul lui. Pe principiul daca trece casca, trece şi restul corpului, ies la soare prin prima fereastră; apoi mă mir că la Hike nu se aplică aceeaşi regulă. Deh, oamenii mici au alte probleme decât oamenii mari…

În continuare, mai o săritoare, mai nişte trepte de iarbă şi ajungem la orele 14:30 la baza Săritorii Prelucii. Aceasta nu-i o săritoare în sensul clasic, ci o succesiune lungă de plăci înclinate, bine spălate de ploi şi alunecările de zăpadă care au transformat valea într-un jgheab deloc plăcut. E greu să alegi pe unde s-o iei: pe centru bazându-te maxim pe tupeu şi aderenţă, pe dreapta peste înşelătoarele trepte de pământ înierbat şi cu un pic de ajutor de la jneapăn, pe stânga într-o succesiune de bolovani fermi şi grohotiş dubios. Eu merg o vreme pe centru, apoi traversez spre stânga şi o ţin pe-acolo cam până la final. Hike îi dă viteaz pe centru mult mai mult timp, dar spre final se retrage în jnepeniş. Până la urmă, toboganul se restrânge şi îşi mai îmblânzeşte panta când intră în Poiana Mare, după mai bine de un ceas de bombăneală din partea noastră. Chiar dacă până acum, cu totul, am simţit nevoie de coardă ceva mai jos, la Săritoarea lui Zangur, Săritoarea Prelucie şi întreaga zonă adiacentă s-au părut mult mai grele – tehnic şi psihic.

În Poiana Mare valea se împarte în trei. Către dreapta, ca o continuare firească a Săritorii Prelucii, o ia în sus Spălătura Văii Seci despre care nici nu vreau să-mi închipui cum este. În stânga, Vâlcelul Mortului şi Spintecătura Văii Seci sunt o variantă ceva mai uşoară spre Portiţa Caraimanului şi Valea Jepilor pentru cei care se simt obosiţi sau presaţi de timp; noi suntem încă viteji, batman-batman. Iar între ele se află firul normal al albiei – Hornurile Văii Seci, pe care sperăm să le dăm gata în maaaaaxim trei ceasuri că, uite, se şi vede Crucea, e chiar acolo… Iată deci cum la ora 16 pornim prin Hornuri, optimişti şi voioşi.

După ce urcăm relativ uşor prima stâncă şi o săritoare scundă ne regăsim la baza Săritorii Portiţei; e uşor de recunoscut întrucât chiar sub ea stă săpat clar Brâul Portiţei, ca o platformă surplombată pe partea dreaptă. Citind retroactiv, descrierile spun că această săritoare se escaladează direct, dar Hike îmi indică s-o iau pe brâu şi astfel ieşim pe muchia înierbată, garnisită cu jepi şi zade. Înaintarea în sus pe muchie este destul de facilă, mai ales că la un moment dat în paralel cu ea, încă mai la dreapta, merge un vâlcel stâncos deloc abrupt. Problema cea mare este însă regăsirea intrării în firul văii, iar primele două sau trei încercări sunt sortite eşecului – fie e periculos de coborât, fie coborâm degeaba că intrăm într-o săritoare urâţică. Decidem până la urmă să-i mai dăm o vreme în sus, până la un pâlc mare de arbuşti, şi să vedem acolo ce putem face. E drept, ne încurajează faptul că pare a fi un fel de potecă, dar acum nu ştim dacă e bătută de oameni sau de capre. Într-un final, pare a se desprinde o cărăruie în stânga, îi dăm pe ea şi reintrăm nebănuit de confortabil în vale; cu totul însă am pierdut o oră doar căutând accesul, cu adăugarea unei minime diferenţe de nivel.

După o succesiune de bolovani şi un horn cu muşchi pe el, ajungem la un obstacol înalt, cu jgheab în stânga şi surplombă în dreapta. Hike îl recunoaşte ca fiind locul unde, acum mulţi-mulţi ani, pe el şi pe Creţu i-a prins seara şi au dormit ca băieţii pe Seacă, adăpostiţi în acea surplombă, pentru ca dimineaţa să iasă viteji la Cruce, nu înainte ca un piton să cedeze sub greutatea lui Creţu. Să n-am deci griji, că de aici nu mai e mult, iar ora 17:30 arată promiţător… Voi afla ceva mai târziu că ne aflăm de fapt la Săritoarea Neagră, iar memoria lui Hike mai are ceva scăpări. În fine, mie mi-e clar că n-am cum trece aici neasigurată, scoatem hamurile, coarda şi buclele echipate, mai ales că Hike a găsit un piton pe la mijlocul săritorii. E drept că acesta iese complet, dar teoretic nu şi la o încărcare în jos; oricum, planul ar cam fi să nu cadă. Trece relativ repede fără bagaj, apoi urcăm rucsacii şi într-un final mă caţăr şi eu la siguranţa corzii, mă încordez cât recuperez bucla şi mă odihnesc deasupra săritorii. Filez frumos coarda şi o pun în rucsac, că doar de aici mai avem puţin şi n-o să ne mai trebuiască.

Şi totuşi puţinul ăsta pare să nu se mai termine, iar când peste trei sferturi de oră dăm de încă o ditamai săritoarea, cu un mare bolovan suspendat deasupra, începem să ne întrebăm dacă am estimat corect. Spre dreapta se desprinde o potecă surplombată, însă la o primă inspecţie nu arată bine mai sus, peste iarba înşelătoare şi pământul friabil, aşa că rămânem pe vale. Hike lasă rucsacul, ia coarda şi urcă în ramonaj; reluăm faza cu bagajele, apoi mă caţăr şi eu, cu destul de mult efort – săritoarea e înaltă, verticală şi pe alocuri umedă. Voi afla ceva mai târziu că este vorba despre Săritoarea Crucii (sau Săritoarea lui Rafail), uşor identificabilă mai ales după ce treci de ea. După încă un obstacol ceva mai uşor de urcat, o cărare scurtă în stânga te duce la Crucea lui Rafail; dincolo de ea se deschide Vâlcelul Mortului, inaccesibil de aici.

Deci despre care „puţin” ziceam? E ora 19:30 şi încă o săritoare ne stă în faţă – lungă, nu chiar atât de înclinată şi lipsită de surplombă, însă plină, dar plină!, de muşchi verde şi umed. Şi aici urc asigurată, dar măcar nu mai repetăm instructajul cu rucsacii cât trecem de Săritoarea de la Hornul Adânc. În jumătate de ceas, pe măsură ce seara începe să se lase, suntem nevoiţi să ne oprim din nou şi să privim în sus la ceea ce blochează valea: stâncă pe mijloc, horn pe stânga, surplombă cu adăpost pe dreapta. Hmmm, sună cunoscut?

Hike se uită la mine cu disperare în priviri şi-mi spune: ştii, acum îmi dau seama că aici am dormit cu Creţu. Of Doamne, deci abia în momentul ăsta suntem la Săritoarea Mare, aia de la care cică nu mai e mult… Ce să-i faci, n-ai ce să-i faci, doar să-i dăm înainte şi să fim mulţumiţi că avem parte totuşi de o temperatură plăcută; n-aş vrea să mă gândesc cum ar fi dacă ar bătea vântul pe care l-am prins pe Valea Bucşoiului… Măcar ştim că-s pitoane, pot să-l filez pe Hike. El lasă rucsacul, ia frontala (uf, frontalaaaaa!!!), coarda şi buclele şi porneşte pe horn. Eu încerc să-i urmăresc măcar primii paşi, să ştiu cum să procedez mai târziu, însă lumina tot mai slabă nu-mi e de ajutor. Aud când pune cele trei bucle din dotare, dar pentru al patrulea piton nu mai are, noroc însă că nici nu-i trebuie în mod deosebit. Partea cu rucsacii este nasoală şi ne seacă pe amândoi ne nervi, iar pe Hike şi de puteri, întrucât se înţepenesc oricum i-am lega în coardă. În afară de asta, Hike e extrem de stresat de faptul că eu n-am frontală, deşi încerc să-l asigur că încă văd; nu-i spun faptul că mult mai rău îmi lipseşte pufoaica (uf, pufoaicaaaa!!!), mai ales că durează ceva să tragă bagajele şi să găsească un loc sigur de unde să mă fileze. Ce-i drept, nu mint când spun că văd. Cumva, tot albul din conglomerat reflectă lumina slabă a amurgului şi, mai ales legată în coardă, îmi e suficient. Oricum, în mod normal la astfel de săritori rar văd prizele de mână, acestea fiind deasupra şi le iau la pipăit; iar la picior mă bazez în sfârşit pe aderenţă. Bine, faptul că nu-s aşa handicapată de lipsa frontalei nu înseamnă că nu-s handicapată punct. Urc ca melcul şi fac eforturi mari, mai ales când trebuie să mă înţepenesc să scot buclele. Dar cum-necum depăşesc şi Săritoarea Mare şi sper că, într-adevăr, nu mai e mult.

Poate că pe lumină n-o fi, dar acum decizia cea mai bună este să rămânem legaţi în coardă şi s-o cărăm după noi cât mai puţin încurcată acolo unde n-o folosim efectiv. Mă uit în jos pe vale şi observ cum peretele Picăturii s-a luminat ireal, sub razele unei luni încă invizibile pentru noi. Asta îmi dă curaj, alături de faptul că ştiu că am o bună vedere nocturnă. Înaintarea noastră însă încetineşte drastic, iar Hike trebuie să mă fileze la cel puţin două săritori unde n-ar fi nevoie în mod normal; ca să nu mai vorbim de paşii atenţi pe care trebuie să-i facem pe solul cu grohotiş instabil.

Penultimul tronson importat este probabil Săritoarea de sub Streaşină, unde se găsesc nişte paşi buni în peretele de pe dreapta înainte de a depăşi pe deasupra surplomba şi bolovanul mare din buză. Deasupra se află Brâul de Sus (sau Brâul de sub Streaşină). Hike îşi aminteşte că pe acolo a ieşit cu Creţu, din brână în nişte tăpşane şi plaiuri spre Cruce, teoretic mai uşor decât pe ultimul horn al văii; însă eu pun întrebarea dacă se aplică asta şi acum, pe întuneric, sau mai bine urmăm valea până la capăt, stânca fiind totuşi mult mai vizibilă. Decidem să facem aşa şi intrăm în săritoarea finală, Streaşina Văii Seci, înaltă, îngustă şi cu doi bolovani succesivi la ieşire. Pentru mine acesta este momentul când simt că mă lasă puterile, însă strâng din dinţi şi nu-i spun nimic lui Hike, oricum n-are ce să-mi facă.

Trec de săritoare, fac câţiva paşi să-mi revin în vuietul vântului stârnit parcă de nicăieri şi mă opresc brusc, fascinată. De data aceasta nu din cauza vreunui obstacol ci, dimpotrivă, a unei treceri nebănuite. Obârşia văii este marcată de un superb portal din piatră al cărui nume nu l-am găsit nicăieri. O să-i spun Poarta Stelară, datorită sclipirilor astrale înşirate dincolo de ea; sună mai bine decât Poarta Vânturilor, nu? Momentul de fascinaţie e scurt, pentru că ceasul arată 23:15; la ora 20 eram în baza Săritorii Mari, deci nici măcar partea asta n-a fost scurtă, justificat însă de modul în care am înaintat. Trecem prin portal de partea cealaltă a muntelui şi, în vijelia asurzitoare, o luăm pe poteca ghicită din dreapta, care urcă în serpentine malul înierbat. Aceasta ne scoate într-o creastă ceva mai stâncoasă şi ultimii paşi pe piatră ne duc în Şaua Mare a Caraimanului. Dincolo de aceasta ne întâmpină Vârful Caraiman (2384 m) cu Crucea Eroilor luminată la intensitate maximă.

Nu m-aş fi gândit azi de dimineaţă că la ceasurile 23:30 o voi arde romantic la Cruce, pe singura latură unde vântul bate ceva mai încet. Încă o dată mă bucur că nu-i totuşi frig, asta în timp ce mâncăm ultimele provizii şi ne debarasăm de echipament. Alături, băgaţi unul în altul în sacii de dormit, doi băieţi par în grafic cu planul lor de a dormi la Cruce. Noi însă avem altceva în minte, aşa că la miezul nopţii pornim pe punctul albastru ce însoţeşte Brâna Mare a Caraimanului spre Cabana Caraiman (2025 m). Îl rog pe Hike să stingă frontala şi ne minunăm amândoi cât de bine se vede traseul la lumina unei luni nici pe jumătate pline. Ei, acum înţelegi că eu chiar vedeam prizele alea? Sperăm să găsim loc de înnoptat în cabană chiar dacă nu-i în circuitul turistic, dar nici câinele nu ne primeşte în coteţ; la ora asta târzie (00:30), oricum el e singurul care ne bagă în seamă.

Reaprindem frontala, scot şi eu lanterna (da, din asta am, dar de neutilizat pe Seacă) şi începem să coborâm Jepii Mici cu a lor cruce albastră. Chiar şi pe întuneric ne dăm seama că Valea Jepilor a devenit probabil cel mai „cablat” traseu de la noi, justificat parţial de accidentele petrecute pe aici, de fluxul mare de turişti şi de degradarea potecii. Cu cabluri sau fără, lung mai e traseul ăsta, mai ales la coborâri nocturne. După ce traversăm firul apei de trei ori în partea inferioară, intrăm în pădure şi scădem intensitatea pantei, pentru ca la ora 4 dimineaţa să ieşim în buza Buştenilor. Eu am vise îndrăzneţe cu taxiuri care să ne ducă de la telecabină la parcarea unde e maşina, dar după câteva încercări ratate renunţ şi reluăm drumul chinuitor pe şosea încă vreo jumătate de ceas. Iată-ne în sfârşit şi la final şi tot ce putem spera e să ajungem în siguranţă acasă.

Deşi pe traseu mi-a fost cald, în Buşteni e inversiune termică, încep să tremur şi propun să-i dăm bătaie cât mai poate sta Hike treaz. La Sinaia cedează în parcarea unui supermaket şi tage dreapta pentru somn; eu nu reuşesc să dorm din cauza frigului, asta în ciuda faptului că mor de somn, aşa că până la urmă trec eu la volan ca măcar să mă încălzesc. Cu o cafea tare la prima benzinărie şi un somn profund în soarele de pe lângă Ploieşti, ajungem fără probleme acasă, rupţi de oboseală şi în căutarea unui aşternut moale după, citat Hike, „tura cu cele mai nasoale condiţii în care am fost”.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment

Plimbări prin Munţii Retezat

Cum se strâng zile de o minivacanţă la mijlocul lui august, îmi propun să o petrec în Retezatul căruia aş vrea să-i cunosc câteva unghere mai puţin umblate. Pornim către zările îndepărtate vineri pe seară – eu şi Hike pentru întreaga tură, Lollek şi Andrei pentru drumul de dus. Ajungem târziu în noapte lângă Casa de Vânătoare Câmpuşel, acolo unde s-au pus bazele unui adevărat camping, acum plin de corturile participanţilor la cursele de mâine din cadrul Oslea Night Ridge. Montăm cortul cât putem de repede şi ne băgăm la somn, întrucât nu ne rămân prea multe ore la dispoziţie. Sâmbătă ne trezim devreme şi toţi în afară de mine îşi iau kit-urile de concurs, în timp ce eu oftez cu jind, mai verific o dată glezna buclucaşă şi mă echipez pentru o zi de drumeţie. Ideea mea e să pornesc pe acelaşi traseu ca şi cursa lor de zi, un „verical race” până sub Piatra Iorgovanului, unde să ajung cât mai aproape de sosirea lui Hike şi să revenim împreună pe alt traseu.

Astfel că la 8:30 îi dau bătaie în sus de la Câmpuşel (1180 m), pe triunghiul roşu care înghite cu repeziciune curbele de nivel din pădure pe deasupra Cheii Scocului. După un ceas de urcat la adăpostul codrului, ies în golul alpin, însorit şi presărat cu stânci calcaroase, aspect unic în peisajul de ansamblu al întregului masiv. De altfel, această zonă se mai numeşte Retezatul Mic sau Retezatul Calcaros, lucru confirmat în curând de pereţii aflaţi în dreapta piciorului pe care sui – cortine de rocă albă, cu striaţii verticale şi grote, denumite Găuroanele ce adăpostesc Peştera Iorgovanului. Tot acum încep să mă depăşească primii concurenţi, iar eu încetinesc ritmul pentru a le permite accesul pe potecă; nu-i bai, că aşa am tot timpul pentru admirat peisajul şi fotografiat, mai ales că ziua senină îmbracă frumos înălţimile.

Odată cu depăşirea unui pâlc de jnepeni, urcuşul îşi îndulceşte panta şi rămâne aşa până la baza pragurilor stâncoase ce formează vârful efectiv, acolo unde se află şi punctul terminus al cursei. Lollek a trecut demult de mine, iar înaintea acestor praguri mă depăşeşte şi Hike, deci nu va avea de aşteptat cine ştie ce până să apar. Asta se întâmplă la ora 10:30 iar o pauză mai lungă este binevenită, pauză în care de pe Vârful Piatra Iorgovanului (2014 m) – o cuşmă masivă din calcar – putem scruta în voie depărtările: de la Retezatul Mare, acum înveşmântat în neguri, trecând prin Munţii Oslea (a căror creastă de peste Pârâul Jiul de Vest abia îşi dezvăluie detaliile din cauza soarelui puternic) şi câteva înălţimi din Munţii Cernei pierdute în pâclă, până la începuturile Munţilor Godeanu cu piramida Gugului hăt departe. Panorama e largă în toate direcţiile, dincolo de aglomerările de calcar ce ne împresoară.

Odihniţi, începem coborârea spre traseul de creastă marcat cu bandă roşie; Lollek decide să ni se alăture, precum şi un alt concurent din zonă, Oli, dornic şi el de o plimbare mai lungă pe munte. Poteca o ia printre jnepeni şi bolovani, apoi ne va duce sub castelul de piatră al Iorgovanului, într-un plai larg din Abruptul Vestic populat cu vipere. De aici urcăm în ultim efort spre Vârful Stănuleţii Mari (2025 m), însă nu ajungem chiar pe el din cauza celor trei dulăi fioroşi care păzesc stânele din apropiere. Îl ocolim pe o curbă de nivel accesibilă ce ne scoate direct în Şaua Paltina (1930 m), acolo unde întâlnim marcajul punct roşu, recent refăcut, dar şi o ditamai turma de oi.

Schimbăm câteva vorbe cu ciobanul, apoi o luăm destul de abrupt în jos pe piciorul Muntelui Iaru. După o vreme coborâm pe lângă Tăul fără Fund în valea Pârâului Soarbele pe care o vom urma până la capăt, pe lângă o herghelie de cai semi-sălbatici. Pe la ceasurile 13:30 trecem de Stâna Soarbele şi intrăm în pădure, iar după câteva pasaje mai vertiginoase panta devine lină, mai ales când întâlneşte un forestier venit din stânga. În curând ne aflăm în drumul de maşină, aici neasfaltat, care duce în Pasul Jiu-Cerna, facem stânga pe el şi după cam un kilometru suntem înapoi la corturi. Este ora 15 şi un prânz gătit ar pica tare bine, aşa că ne suim în maşină şi mergem la Cheile Buţii, unde ne ospătăm pe măsură.

Revenţi la locul de campare, ne bucurăm de umbra care s-a lungit peste corturile noastre şi a făcut aerul respirabil faţă de dogoarea de mai devreme. Ne băgăm la un somn mai scurt sau mai lung, după cum are fiecare treabă pe înserat – cine aleargă şi cine nu. Când se apropie ora cursei nocturne, circuit pe Creasta Oslei, Hike îşi face băgăjelul şi părăseşte confortul cortului, eu rămân să lenevesc. Abia ce-mi dau seama când se întoarce, undeva pe la miezul nopţii, odată cu ploaia ce urmează să cadă aproape continuu.

Duminică ar trebui să urcăm – încă o dată în cazul unora – pe Oslea, dar de când scot nasul din cort îmi dau seama că planurile ne sunt compromise: plouă şi iar plouă. Tot sper să se spargă norii, însă mocăneasca asta nu ne dă vreo şansă. Lollek şi Andrei pleacă spre Bucureşti, noi ne mai învârtim prin zonă doar-doar s-o opri ploaia. Până la urmă strângem cortul, încărcăm totul în maşină şi pornim spre noua destinaţie – vreo pensiune pe lângă Lacul Gura Apei. Oprim la un Lidl în Uricani, apoi la Restaurantul Medieval din Petroşani, după care ne orientăm spre nord – Ohaba de sub Piatră, Râu de Mori, Brazi, până la pensiunea Cabana cu Flori, acolo unde am găsit cazare după nenumărate încercări telefonice ratate în zonă, subiect de dezbate referitor la cum înţeleg unii oameni să-şi facă o afacere în turism.

Locul e curat şi confortabil, chiar dacă rustic şi aflat într-o anume stare de abandon ce vorbeşte despre falimentul afacerii, după cum ne confirmă proprietarul. Pentru noi e mai mult decât suficient – duş fierbinte, pat moale şi aer curat, numai bun final al unui episod de lene în care ne-am mai încărcat bateriile. Mai mult, ploaia a stat de ceva timp şi avem speranţa unei zile frumoase mâine.

Într-adevăr, luni de dimineaţă pare că va fi vreme bună; soarele n-a dat încă, dar negurile încep să se ridice una câte una de prin văi şi ici-colo apar petice de albastru. Lăsăm în urmă cazarea şi urmăm drumul de pe Râu Mare spre barajul şi lacul de acumulare de la Gura Apei (998 m), iar la barieră parcăm maşina şi o luăm pe jos spre intrarea în traseu. La ora 9 pornim în stânga pe crucea albastră care urcă destul de brutal în prima parte, prin pădurea de pe piciorul Radeşului Mic din Muntele Zlata. După mai bine de două ceasuri şi jumătate de hei-rup, ieşim în păşunea de lângă Vârful Lăpuşnicul Mic (1852 m) şi facem o scurtă pauză, în timp ce privirile se duc după marea de nori de la baza înălţimilor Munţilor Ţarcu. În faţa noastră, sub soarele strălucitor, se întinde un ditamai jnepenişul şi Vârful Zlata (2142 m); poteca se lăţeşte printre jepi, dar ocoleşte vârful pe o curbă de nivel, trece pe lângă o stână părăsită şi intră într-o zonă aproape plată – Platoul Radeş-Zlata. Acesta coboară uşor spre Curmătura Radeşului unde întâlneşte triunghiul roşu venit din Gura Zlata, se cambrează pe lângă prăpastia abruptă din dreapta – obârşia Pârâului Zănoguţa, apoi reîncepe să urce lin către Platoul Zănoaga şi buza Tăului Zănoaga (1997 m), unde ajungem la ora 14.

Acesta este punctul în care noi părăsim marcajul ce coboară lângă lac şi o luăm în stânga, urmând linia crestei după momâi în timp ce zărim primele imagini din Rezervaţia Ştiinţifică „Gemenele”. Aici trebuie să fac o scurtă paranteză. Îmi doresc demult să ajung în această rezervaţie unde accesul turistic este interzis; nu ştiu dacă tocmai pentru că nu e o zonă deschisă oricui sau pentru că mă aştept la minunăţii nemaivăzute înăuntru, dar cert este că visez de ani de zile să o vizitez. Ştiam că se poate obţine autorizaţie de acces în urma unei cereri la Academia Română, cea care patronează rezervaţia, aşa că acum vreo lună mi-am luat inima în dinţi şi, înarmată cu cele foarte puţine informaţii găsite pe net, am sunat la Comisia pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii. Aici mi s-a spus să o contactez pe doamna doctor Simona Mihăilescu, secretarul ştiinţific al comisiei. I-am explicat ce doresc şi mi-a spus că nu-i nicio problemă, să redactez o cerere cu numele celor din grup, perioada şi traseul, să ataşez o copie după buletinul meu ca responsabil de grup şi să i le trimit pe e-mail. A doua zi aveam autorizaţia semnată şi ştampilată, aşa că tot ce mai doream era să avem vreme bună şi să nimerim potecile încâlcite ale rezervaţiei.

Vremea ne e favorabilă, deci iată-ne porniţi să rezolvăm a doua parte: căutarea intrării dinspre Tăul Zănoaga. După cum ziceam, ţinem linia crestei pe bolovanii masivi de granodiorit specifici Retezatului Mare, roci numite şi granit de Retezat. În stânga vedem în rezervaţie Vârful Radeşul Mare (2261 m) şi lacurile răsfirate sub el: Tăurile Zănoaga Mică, Tăurile Radeşului şi Tăul Cârligului. Noi nu avem însă treabă cu ele şi mergem mai departe, ocolim pe dedesubt Vârful Zănoaga (2262 m) şi ne oprim în şaua de dinainte de Vârful Şesele Mici (2278 m). Aici aflăm o placă a Academiei Române din vremuri de demult şi o potecă ce pare a coborî timid în rezervaţie. Stăm un pic la sfat, însă când vedem un grup de trei oameni care urcă spre noi decidem că acela este punctul de acces pe care-l căutăm.

Începem să coborâm pe cărarea clară printre stânci, tivită ici-colo cu câte o veche săgeată roşie, care însă se pierde când ajunge mai jos, în tăpşanul cu iarbă; sperăm ca, în urma indicaţiilor primite de la cei trei, să nimerim mai departe poteca printre jnepeni spre Tăul Negru, însă ori acestea sunt greşite, ori nu suntem noi în stare să le urmăm, întrucât coborâm mult prea mult pe lângă Tăul Secat şi pe un afluent al Pârâului Dobrun. Iarba înaltă până la genunchi, zonele mlăştinoase şi o momâie apărută de nicăieri nu ne folosesc nici ele prea mult. Cu ajutorul hărţii şi GPS-ului revenim pe o curbă de nivel care ar fi deasupra Tăului Negru, însă ce te faci cu oceanul de jnepeni din faţa noastră? Ne urcăm pe nişte bolovani ce ne ajută o vreme, însă până la urmă tot prin jepi o luăm şi urmează o luptă deznădăjduită cu aceştia. Nu ştiu exact cât durează şi cât ar mai fi putut dura până să cedăm noi psihic, însă din încrengătura sinistră dăm într-un fel de potecă şi hotărâm s-o urmăm, căci direcţia e cea bună. O săgeată roşie aflată în curând confirmă acest lucru şi de acum încercăm să nu mai pierdem drumul.

Reuşim să facem asta şi, cu o grijă în minus, încep să mă bucur de această împărăţie sălbatică. Ierburile înalte şi unduite de vânt, jnepenii extrem de înalţi (un Hike şi jumătate) cu rădăcini mai groase decât pulpa mea, florile multicolore, apele ireal de limpezi, broaştele mari cât palma, păsăruicile ce zboară razant şi caprele negre cocoţate pe stânci conturează lumea abia atinsă a Gemenelor. Încep să înţeleg de ce se obţin aşa uşor autorizaţiile de către turişti; cu fondurile tăiate, cercetătorii rareori mai tranzitează rezervaţia şi astfel se mai întreţin cât de cât potecile în faţa unei naturi hotărâte să nu lase niciun milimetru nerecucerit. La orele 17:30 terminăm coborârea abruptă printr-un horn larg şi stâncos ce precede malul Tăului Negru (2010 m). Înconjurăm apa prin stânga şi în locul unde poteca o părăseşte din nou facem o pauză mai lungă, de prânz târziu. Simţim cum ne ajunge oboseala şi mai avem ceva de mers. În plus, e uşor deprimant faptul că de vreo patru ore o ardem pe sub acelaşi Vârf Şesele Mici şi nu ne depărtăm de el.

Avem de traversat piciorul secundar pe nume Muntele Bârlea, desprins din creasta principală între Vârful Şesele Mari (2328 m) şi Vârful Judele (2398 m). Prin urmare urcăm un mic prag prin alt crâng de jepi, coborâm o cărare destul de abruptă şi friabilă într-o primă vale, apoi reîncepem urcuşul domol, întrerupt de curbe de nivel, pe coastele acestui picior acoperit de jnepeni din care se iţesc pini, îmbrăcaţi de sus până jos în coroană. Din punctul maxim al culmii reîncepem să coborâm şi să urmăm o potecă deloc optimă, cu tot felul de meandre şi ocolişuri, având permanent în faţă Custura Retezatului. Drumeagul ne scoate până la urmă, la orele 19:30, pe malul Lacului Gemenele (1920 m), parcă şi mai frumos decât Tăul Negru întrucât aici stâncăria e amestecată cu o bogată vegetaţie. Nu avem prea mult timp de pauză căci soarele a luat-o bine spre asfinţit, aşa că pornim în lungul malului după cum ne duce poteca. Din păcate, nu mai avem când să dăm o tură până la Casa Laborator, aflată ceva mai la vale, aşa că sper să mai ajung pe aici măcar o dată, eventual pe traseul de la Gura Zlata într-o tură lungă de-o zi, fără bagaj de camping în spate.

Trecem pe lângă un hipiot aparent străin care nu crede în regulile ce interzic camparea în rezervaţie şi ne întrebăm dacă n-o fi totuşi biolog; mai degrabă botanist – etnobotanist. Începem să urcăm, mai întâi lejer printre binecunoscuţii jnepeni, apoi mai intens, pe măsură ce arbuştii lasă loc stâncii Abruptului Nordic-Judele. Pe la ceasurile 20:30 punem piciorul pe malul Tăului Ştirbu (2090 m), însă nu ne oprim decât pentru a observa că soarele s-a ascuns în spatele unor neguri trandafirii care au şi început să urce prin Căldarea Ştirbu spre creastă. Tot către creastă ţintim şi noi, cu speranţa că vom ajunge acolo înainte să se lase complet întunericului. Cu un ultim efort susţinut, reuşim acest lucru şi ieşim lângă plăcuţa Academiei din Poarta Bucurei (2261 m) la ora 21, numai bine pentru a vedea cum împărăţia Mordor începe să pună stăpânire cu ceţurile sale pe nordul Retezatului.

Mai avem un pic de lumină, cât să vedem salbele de lacuri de sub noi şi aglomerarea de luminiţe de pe malul Lacului Bucura unde trebuie să poposim pentru noapte. Aprindem totuşi frontalele şi îi dăm cu atenţie la vale, pe punct roşu şi bandă galbenă din dreptul Tăului Porţii – cel mai înalt lac din Carpaţi, pe sub Vârful Bucura I (2433 m). Poteca este în prima parte abruptă, apoi se mai calmează şi ne duce prin întuneric pe lângă Lacul Bucurelu, până la malul nordic al Lacului Bucura (2041 m); ne mai ia ceva să ocolim cel mai întins lac glaciar al Carpaţilor şi, la ceasurile 22, punem capăt distracţiei în Căldarea Bucurei, după treisprezece ore de mers.

Găsim loc cât de cât plat între zecile de corturi din care deja se sforăie şi încercăm să eficientizăm procesul de campare. Îl las pe Hike să pună cea mai mare parte a cortului şi mă ocup de pregătitul cinei – o ciorbă la conservă şi un piure cu brânză de burduf, tare bune aşa fierbinţi după ziua cea lungă. Mi-ar plăcea să stau să admir cerul senin sticlă, cu stele căzătoare printre constelaţii şi o Cale Lactee extrem de clară, însă oboseala îşi cere tributul. Aşa că pic în sacul de puf cu dopurile atât de bine înfipte în urechi încât nu ştiu că peste noapte vine ursul la stâna din apropiere.

Marţi trebuie să ne pregătim de întoarcerea spre casă, însă deşi intenţionăm să ne trezim devreme nu prea ne dă ghes să ieşim în aerul rece de afară. Ne mobilizăm până la urmă, punem de-un ceai şi mic dejun, alimentăm cu apă, strângem cortul, umplem iar rucsacii şi pe la ora 10 pornim la drum. Coborâm printre jnepeni şi bolovani până la Lacul Ana (1979 m), pe malul căruia întâlnim poteca marcată în triplet: punct galben, cruce albastră, triunghi roşu. Doar pe primul marcaj îl vom urma până la capăt, căci celelalte două se despart şi o iau la un moment dat spre Lacul Zănoaga.

Odată cu marcajele începe şi urcuşul zilei, cel de pe Piciorul Slăveiului, întâi domol, apoi tot mai abrupt prin soarele necruţător, iar într-un final o ia în diagonală potolită spre stânga unde ne scoate sub Vârful Slăveiu (2347 m). O potecă marcată cu momâi urcă spre vârf şi mai departe dă în creasta principală, însă noi continuăm înainte, pe curba de nivel de deasupra Tăului Slăveiului. Mai departe începem să coborâm uşor, lăsăm în urmă o stână părăginită şi Tăul Turcel şi ţinem cărarea clară – dar luuuungă – de pe Piciorul Slăveiului. Depăşim pe dreapta o movilă, gorgan numit „La Clince” (2074 m), iar la ora 13 atingem punctul de bifurcaţie a marcajelor, Crucea Trăsnitului.

Este momentul unei scurte reculegeri, acesta fiind ultimul punct din care se vede clar creasta ascuţită a Retezatului Mare. În faţa noastră, dincolo de valea Pârâului Lăpuşnicu Mare, se întind înălţimile Retezatului Mic dintre care se evidenţiază Piatra Iorgovanului. Dincolo de acestea se profilează Oslea lungă şi calcaroasă, iar înspre dreapta se desfăşoară culmile doar aparent moi, cu o bază stâncoasă, ale Godeanului. Recunoaştem uşor câteva dintre locurile văzute îndeaproape sâmbătă, apoi îi dăm la vale pe Cracul Slăveiului plin de jnepeni. Avem ceva dificultăţi în a găsi poteca de intrare în jnepeniş, deşi e acolo un ditamai stâlpul; trebuie să-l observi de la depărtare, să-i reţii poziţia şi să încerci să te orientezi spre el într-un moment în care nu-l mai vezi din cauza arbuştilor înalţi. Apoi cărarea e lată şi bine bătătorită de turmele de oi – lucru pe care avem să-l aflăm în curând la prima mână.

Cum îi dăm noi în jos pe curbele de nivel ce înconjoară culmea, vedem cu poteca din faţa noastră tocmai ce s-a umplut de nişte pietre albe care nu erau acolo mai devreme. Mai mult, pietrele se mişcă! Uf, o ditamai turma şi nu avem ce face decât să ne băgăm în boscheţi până trece cu totul de noi, altfel mioarele se sperie şi nu mai vor să înainteze. Pierdem ceva timp aşa, dar n-avem ce face decât să ne reluăm drumul cât mai repede în urma transhumanţei. Continuăm coborârea deja desprinşi în stânga de linia culmii şi dăm de urmele Stânei Slăveiu, acum complet dispărută din poiana de dinainte de pădure. Aici mi se pare că e cel mai delicat moment din punctul de vedere al marcajului, pentru că de la stâlpul existent acesta face stânga, însă nici urmă de potecă sau semne încotro. Până la urmă Hike găseşte punctul galben pe nişte copaci uscaţi şi reuşim să păstrăm drumul.

De acum, cărarea o ia prin pădure într-o coborâre lentă şi cam ineficientă, căci abia spre final panta devine mai abruptă. La orele 15 suntem la Lunca Berhina (1229 m), lângă fostul Canton Judele, şi ne gândim cu groază la drumul pe care-l mai avem de parcurs până la Gura Apei – vreo zece kilometri de forestier. Doar că nici nu apuc să-mi strâng beţele şi să mănânc ultimul baton din dotare, că pe podul din faţa noastră trece o maşină agale de tot, după cum îi impun gropile omniprezente. Profit de viteza redusă şi de geamul lăsat al şoferului şi întreb dacă nu ne ia şi pe noi până la Gura Apei. Familiei de timişoreni i se face milă ne noi, ne doseşte o parte din bagaje în spate şi ne înghesuim lângă fetiţa de pe bancheta din spate. Şontâc-şontâc, break-ul masiv şi încărcat înaintează greoi, numai bine pentru a ne da seama de imensitatea drumului de care suntem scutiţi. Suntem depuşi lângă maşina noastră la barieră şi le dorim tot binele din lume pentru aşa pomană.

Trecem la echipament mai lejer şi pornim spre Petroşani, înfometaţi nevoie mare şi cu vid de cofeină. Pe drum ne prinde şi furtuna prognozată pentru după-amiază, deloc surprinzătoare după soarele care azi ne-a ars intens. Bine că n-am avut ieri parte de asta – nici de soare, nici de furtună. În Petroşani la Medieval ne anunţă că mâncarea durează foarte mult, aşa că doar ce bem o cafea şi ne mutăm puţin mai încolo, la Restaurantul Via, o surpriză extrem de plăcută, care ne face să reconsiderăm viitorul prânz în Petroşani. Chiar dacă n-are toate minunile descrise în meniu (peştele şi vânatul s-au terminat), ne îmbie cu tot felul de mâncăruri gustoase, rezonabile ca preţ şi servite prompt. Unde mai pui că nu m-aş fi aşteptat să ascult tocmai aici minute bune de Whitesnake, Scorpions şi Guns N’ Roses… Cu burţile pline şi stocul cofeinic refăcut, pornim în lungul drum spre casă, întrerupt de o singură oprire scurtă. Ajungem în Bucureşti binişor după miezul nopţii, dar din fericire mâine nu mergem la serviciu, ca să folosesc vorba lui Vlăduţ, cel care iniţial s-a abonat şi el la tura asta pentru ca apoi să dea bir cu fugiţii.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment

Valea Bucşoiului ratată, un Balaur şi un Morar (Munţii Bucegi)

Cum este primul weekend în care trei prognoze meteo spun că-i frumos în Bucegi, am planuri clare să-l petrec la munte. Şi poate că-i vremea ca, după ce unghia degerată a căzut şi a crescut la loc, să vindec şi trauma psihică dintr-o tură de la începutul ultimului octombrie, experienţă de care n-am scris şi pe care într-un fel aş vrea s-o uit: Valea Bucşoiului. Acum ar fi practic imposibil să mă prindă acolo o iarnă perfidă, când nu ştii dacă bagi pioletul în zăpadă, iarbă, pământ sau stâncă. Iată deci planurile pentru sâmbătă, duminică mai vedem.

Plec împreună cu Hike spre Buşteni şi, mai departe, Gura Diham unde parcăm maşina şi încercăm să găsim ceva cazare pentru la noapte; întrucât destinaţia am stabilit-o abia aseară târziu, n-am apucat să facem asta, dar avem sacii de dormit în portbagaj pentru eventualitatea unui somn pe banchete. Găsesc ceva, rezerv cu menţiunea că vom ajunge noapte târziu şi ne pregătim de drum cu privirile către cerul care nu prea se potriveşte cu prognoza aia veselă. În parcare e însorit şi cam la fel ar fi şi pe sus, dar mai degrabă spre sudul Bucegilor, în rest nori joşi care aleargă rapid în bătaia unui vânt puternic. Dar sperăm ca pe după-amiază aceştia să fie goniţi cu totul.

Pornim de la Cabana Gura Diham (987 m) pe la ora 10 pe banda roşie de pe Muntele Diham ce începe cu bine numita „pantă a prostului”. E un traseu mai mult decât cunoscut, ca şi noroiul aferent traversării Vâlcelului Poiana Izvoarelor; lăsăm în urmă Cabana Poiana Izvoarelor (1455 m) şi Pichetul Roşu (1445 m) cu bifurcaţia sa spre Cabana Diham, apoi parcurgem prima parte din Take Ionescu până în Poiana Bucşoiului, acolo unde se ramifică spre stânga Valea Bucşiata (sau Şistoaca Răsărită, cale mai obscură de acces în Balaur). Este ora 11:30 şi aici începe Valea Bucşoiului, cotată 1B şi desfăşurată între Muntele Bucşoiu Mic şi Muntele Bucşoiu Mare, iniţial între baza împădurită a Crestei Balaurului şi Creasta Văii Rele. Deschisă în apropierea traseului marcat, cu bolovani ce primesc vegetaţie, valea se îngustează ulterior şi capătă un sălbatic aspect alpin, accentuat de ţancurile profilate spre Balaur de care se agaţă ceţurile joase. Suim majoritatea săritorilor prin dreapta, iar la una din ele am nevoie de ajutor la ieşirea la liman din cauza uşoarei surplombe.

Valea se lărgeşte brusc la unirea cu Vâlcelul Portiţelor venit din stânga din care se vede şi desprinderea Vâlcelului Grohotişului, pentru ca apoi sa capete aspect de veritabil canion. Dacă până acum săritorile au fost relativ lejere şi le-am abordat direct, aici dăm de una mare şi neprietenoasă, horn stâncos şi înalt pe care-l ocolim pe treptele nu chiar stabile de pământ ierbos din stânga, după cum zice şi săgeata roşie de pe perete; abia unde se termină vegetaţia revenim în vad, după o traversare nu chiar comodă pe brâniţa de sub stânca bombată. Altă săritoare înaltă cu bolovan suspendat o depăşim pe „treptele” uşor umede din stânga, iar pe cea mai „şmecheră” prin dreapta, mai întâi căţărându-ne pe un colţ ieşit în afară (cu prize în peretele scobit), apoi în diagonala stâncii netede, la aderenţă şi tupeu.

Cam într-un ceas de la intrarea pe vale dăm de o primă limbă de zăpadă uşor de ocolit prin stânga, la capătul căreia calea este blocată de o săritoare cu trei variante – traseul cel mai din dreapta cu ditamai bolovanii suspendaţi unul pe celălalt este rezervat experţilor, hornul din mijloc – fie el şi sexy – poate că ar fi abordabil în lipsa zăpezii oprite fix în intrarea lui, iar noi o luăm bătrâneşte pe porţiunea oarecum friabilă din stânga. Ne continuăm urcuşul cu speranţa că am lăsat în urmă singurul pasaj alb, dar vai cum ne înşelăm… A doua limbă de omăt tasat, mai mare decât prima, o întâlnim chiar înainte de Turnul cu Jnepeni (1950 m). Ne descurcăm cum-necum să mergem pe şi pe lângă ea – eu cu snowline-ul din dotare, Hike numai el ştie cum şi nici n-am curaj să privesc, asta în timp ce constatăm că e cumplit de frig în special din cauza vântului. Urcăm săritoarea de la capăt cu ceva atenţie, însă deasupra ei începe următorul pasaj înzăpezit, mult mai consistent şi mai abrupt.

Trebuie să ne strecurăm pe lângă peretele stâng extrem de friabil şi să ne căţărăm pe un bolovan încăpăţânat cu care n-am avea treabă dacă valea ar fi descoperită. Chiar unde se termină baza turnului, dăm de o nouă astfel de săritoare, şi mai nasoală decât precedenta, întrucât pământul ud, rimayele de zăpadă şi conglomeratul instabil fac parcă totul să ne împiedice să trecem. Hike urcă la risc un prag din malul superior al turnului, cu nişte mişcări de care se miră şi el că le are, apoi asigură de un colţ, scoate coarda şi mă filează până sus; dacă ar mai sta puţin ar fila un caltaboş îngheţat. Pentru a nu mă demoraliza, nu-mi zice înainte să mă vadă lângă el ce urmează; de fapt, îmi arată: valea dincolo de locul unde îşi schimbă direcţia spre dreapta e toată numai pasaje ţepene de zăpadă, întrerupte de zone curate, deci nu are niciun sens să continuăm spre confluenţa cu Vâlcelul Furcilor. Pe lângă faptul că noi voiam să „simţim” săritorile de pe Valea Bucşoiului, nici nu suntem în stare fără colţari şi piolet. Iar pe Vâlcelul de sub Vârf, desprins în dreapta şi aparent curat, n-avem ce căuta…

Tot ce putem face e să ne declarăm înfrânţi şi ne dăm jos pe iarba udă şi abruptă din dreapta, de partea cealaltă a Turnului cu Jnepeni, pentru a nu relua segmentele cu zăpadă abia depăşite şi reintrăm în vale chiar sub ele. Coborâm toate săritorile urcate – ceea ce nu-i tocmai simplu şi de multe ori ne dăm pe fund, iar la una prea înaltă pentru mine scoatem din nou coarda şi rapelez de un bolovan. Mai ales la cea ocolită mai devreme pe iarbă tare ne-ar mai plăcea să găsim un piton să dăm direct rapel, dar na, valea asta e făcută s-o urci nu s-o cobori, aşa că nu avem de ales şi plantăm intens morcovi pe pământul ăla abrupt, numai bun să se rupă sub bocanci; ufff, că numai asigurare la brusturi nu făcusem până acum. Târâş-grăpiş, revenim în Poiana Bucşoiului unde-mi vărs frustrarea sub privirile amuzate ale unui turist oprit la odihnă. Asta e, Valea Bucşoiului mi-a arătat încă o dată degetul din mijloc, dar măcar acum am avut înţelepciunea de a nu continua.

Este ora 16:30 şi ne întoarcem pe acelaşi drum ca la venire, cu singura consolare că vom ajunge pe lumină. Am vrea să mâncăm la Gura Diham, dar după ce suntem ignoraţi vreun sfert de oră părăsim stabilimentul. În Buşteni e haos pe şosea şi abia reuşim să ne deplasăm la Casa Ancuţei la o cină îndestulătoare, apoi la niscaiva cumpărături pentru mâine. Când sun la pensiunea unde am rezervat – Casa Andutu – să ne anunţăm sosirea mai devreme decât am preconizat, aflu că nu mai avem camera, pe principiul „ca sunt atâţia turişti neserioşi şi nu ştiam dacă mai veniţi”; dincolo de faptul că dimineaţă când n-o avea ocupată n-a pus aşa problema sau că putea trimite un mesaj, este „pur întâmplător” că ne poate oferi altă cameră mai scumpă. Refuz împreună cu verbalizarea intenţiei de reclamaţie şi mă apuc să caut altă cazare, la ora 21 într-un Buşteni plin ochi. Simt cum mi se urcă sângele la cap…

Din fericire, găsesc ceva liber dincolo de calea ferată, la Casa Deea. Avem apă caldă, aşternuturi proaspete şi prosoape, iar camera e curată şi are un balcon de unde stâncile Bucegilor se desfăşoară panoramic. Nu mai zăbovim mult şi adormim greu, doborâţi de oboseală, frigul de pe vale şi eşecul alpiniştilor lu’ peşte. În plus, am mai învăţat ceva: confortul psihologic al sacilor de dormit din portbagaj dacă n-am plătit avans la vreo cazare.

Duminică ne trezim la fix cât să ne strângem catrafusele şi să-i aşteptăm lângă bariera de cale ferată pe Livia, Vlăduţ, Nicoleta şi Andrej, sosiţi pentru o tură de-o zi. Din categoria vremea la munte: azi e un soare dureros, aerul cald şi niciun pic de vânt, aşa că greu i-ar fi cuiva să intuiască frigul de ieri. Ne înghesuim cu toţii în Logan şi luăm din nou drumul Văii Cerbului. Oamenii ar vrea pe Valea Morarului, însă reuşesc cu bucurie să-i deturnez pentru Creasta Balaurului, cea pe care am ratat-o acum vreun an din cauza unei indigestii severe şi din care n-am savurat nimic când am coborât-o în tura cruntă de pe Valea Bucşoiului de care aminteam la început.

Pornim deci de la Cabana Gura Diham (987 m), la ceasurile 9:30, pe forestierul care merge în amonte pe Valea Cerbului. După mai puţin de un kilometru, într-un punct recunoscut după bolovanii mari din albie şi puntea improvizată, traversăm apa spre dreapta şi urmăm o vreme Pârâul Morarului. Avem apoi de-a face cu o urcare mai accentuată pe Piciorul Bujorului, pe cărarea nemarcată dar bine bătută până în Poiana Bătrânilor unde se află Cantonul de Vânătoare Colţii Morarului (1384 m) şi un izvor cu apă limpede, unde ajungem la o oră de la plecare. Aici întâlnim triunghiul roşu ce leagă Poiana Văii Cerbului de Pichetul Roşu şi o luăm la dreapta pe el, trecem peste firul împădurit al Văii Bujorilor (de reţinut drept cale de acces spre Ace) şi, după cum indică scrisul de pe bolovanul mare din stânga, dăm de intrarea pe Valea Morarului, acolo unde se uneşte cu Vâlcelul Înflorit.

Continuăm pe poteca relativ clară de pe Valea Morarului spre Poiana cu Urzici până sub turnul de piatră numit Ţimbalul; aici se desprinde spre drepata cărarea abruptă ce urcă în capul Balaurului, loc marcat şi de câteva momâi. Urmează cea mai grea parte a zilei: trepte înalte de pământ, rădăcini, tufe de tot felul şi jneapăn până în poiana largă de sub Ţimbal, a cărei verdeaţă e tivită cu pete mari de galben. E drept, tot acest urcuş ce seacă ficaţii merită din plin pentru vederea spectaculoasă spre Muntele Morarului cu Valea Poenii, Muchia Ţancurilor, Vâlcelul Ţancurilor, Râpa Mare, Râpa Crucii, Râpa Zăpezii, Valea Adâncă, brânele paralele abia ghicite care le unesc şi, bineînţeles, Acele Morarului cu o înfăţişare mult mai sălbatică şi mai colţoasă decât din Valea Cerbului, cum le-am admirat săptămâna trecută.

Încă o sforţare abruptă într-un soare înnebunitor pe Şistoaca Ţimbalului, cu poteca sa în serpentine, şi ieşim la ora 12:30 în Creasta Bucşoiului Mic sau Creasta Balaurului; extremitatea estică, cu stânca despicată ca o fereastră, e un genial loc de repaus într-o panoramă largă spre Măgura Codlei, Postăvaru cu Cheile Râşnoavei, Piatra Mare şi Ciucaş. Totul, evident, dominat de fortăreaţa stâncoasă a Vârfului Bucşoiul. Scurtă paranteză: o altă variantă de acces, pe care însă trebuie s-o cunoşti bine, este din Valea Morarului unde, după partea inferioară cu aspect de canion, se desprinde în dreapta Brâul Mare al Bucşoiului ce duce în Portiţa Bucşoiului; este evident o variantă mai interesantă şi mai plăcută, dar, după cum ziceam, trebuie s-o ştii pe de rost din cauza locului de desprindere din vale şi a orientării prin marea de jepi traversată înainte de ieşirea în creastă.

Creasta Balaurului este un traseu alpin lejer, cotat 1A, cumpănă între Valea Morarului atât de largă şi Valea Bucşoiului abia ghicită, din care vom lăsa pe rând în dreapta ieşirile din Şistoaca Răsucită, Vâlcelul Portiţelor, Vâlcelul Grohotişului, Vâlcelul Mignon. Sincer, am parcurs trasee marcate de dificultate mai mare ca acesta. Prima parte a crestei se desfăşoară pe versantul nordic dinspre Bucşoi cu o uşoară coborâre, apoi urcare prin jnepeni. Ţinem relativ uşor poteca ascendentă sau revenim în ea cu ajutorul momâilor când ne dăm seama că o pierdem, asta în timp ce depăşim rânduri şi  rânduri de lespezi cu aspect de solzi gigantici – aşa cum îi stă bine unei adevărate coame de balaur. Nu odată mintea îmi fuge la dragonul descris pe bolta barceloneză de Casa Batlló, cu ai săi solzi din ceramică strălucind pe cea mai frumoasă creaţie a lui Gaudí – iată deci legătura dintre Munţii Bucegi şi geniul arhitect catalan.

După ce depăşim un perete de stânci masive care blochează privirea, panta se îmblânzeşte şi trecem pe versantul sudic, suspendat spre Morar; lipsită de jnepeniş şi ceva mai expusă, dar şi cu o privelişte mult mai largă ce cuprinde acum şi Releul Coştila, cărarea clară urcă pe trepte de stâncă şi ocoleşte un bolovan prevăzut cu lanţ. Încă un efort mai susţinut pe un vâlcel bolovănos precede ultima parte a Balaurului, şerpuită pe feţe înierbate. Trebuie să menţionez totuşi că, deşi ne-am plimbat de pe-o faţă pe alta, nu înseamnă că n-am mai revenit chiar pe creastă – acolo de unde pornesc prăpăstiose vâlcelurile, văioagele şi râpele din cele două mari văi. Ne oprim la ora 14:30 în Şaua Bucşoiului, unde întâlnim banda roşie ce uneşte Vârful Bucşoiul (2492 m) de Vârful Omu (2505 m), cu vedere spre Culmea Ţigăneşti şi pitoreştile sale turnuri. Ţinem sfat scurt pe unde să coborâm şi decidem că, întrucât dorim lucruri diferite, eu şi Hike ne orientăm către cea mai scurtă variantă, Valea Morarului, iar ceilalţi trec pe la Omu pentru o bere, apoi îi dau în jos pe Valea Cerbului.

După ce trecem peste un afluent bolovănos al văii, părăsim marcajul pe o curbă de nivel în stânga ce ne duce în căldarea glaciară largă de sub Omu unde se află obârşia Pârâului Morarului. Coborâm din amfiteatrul înierbat până la primele stânci şi începem parcurgerea în aval a Văii Morarului; clasată 1A, aceasta este probabil cea mai uşoară vale de abrupt a Bucegilor care să şi arate spectaculos (tai aici de pe listă Priponul şi Căldările, „clasice” de coborâre). Descăţărăm singurul pasaj mai „tare” şi încercăm să urmărim poteca „marcată” pe ici pe colo cu puncte şi săgeţi verde fosforescent, mai întâi spre stânga, apoi de pe tăpşanele verzi în dreapta peste bolovanii de pe fir şi din nou şerpuitor pe stânga. Lăsăm în urmă pe stânga Brâul Mare al Morarului şi Brâul Mare al Bucşoiului, în timp ce ţinem ba albia, ba versanţii ierboşi unde pasc capre negre. Intrăm în canionul îngust pe care-l formează valea în secţiunea sa mediană, coborâm o vreme pe la umbra în care ne învăluie acesta şi, conform indicaţiilor din teren, îl părăsim pe poteca ce îi dă dreapta mult prin pădure. Revenim în vale în apropiere de locul în care am pornit dimineaţă spre Ţimbal, moment numai bun pentru o gustare târzie.

Este ora 17:30 când îi dăm bătaie pe acelaşi triunghi roşu până la canton (unde refacem proviziile de apă), apoi pe scurtătura nemarcată spre Gura Diham. Pe la ceasurile 18:30 ne oprim la maşină, ne schimbăm şi aranjăm portbagajul să încapă şi rucsacii celorlalţi. Pe coechipierii noştri îi recuperăm mai jos pe Valea Cerbului, la ieşirea traseului marcat cu bandă galbenă. Îl depunem pe Andrej la gara din Buşteni, unde speră să apuce să mănânce până la primul tren, iar Nicoleta, Livia şi Vlăduţ rămân cu noi. Surprinzător, mai ales dacă iau în calcul balamucul de ieri seară, traficul e nesperat de lejer, animat doar de obişnuiţii incapabili şi inconştienţi. Constat ca autostrada „nimănui”, cea dintre Ploieşti şi Bucureşti, a început să fie mai populată, cel puţin acum că o prindem pe lumină. Dar ajungem fără probleme în Bucureşti, la o oră mai mult decât acceptabilă, arşi de soare şi destul de obosiţi.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 Comments

Soare şi ploaie pe Acele Morarului (Munţii Bucegi)

După mai multe sfârşituri de săptămână în care am zis  – după cum bătea prognoza meteo – ba că mergem, ba că nu mergem la munte, punem în sfârşit piciorul în prag şi sâmbătă ne pregătim de drum. Se anunţă o mică şansă de ploaie la Omu, dar sperăm să ne ocolească sau măcar să nu ne pună probleme. Echipa: Hike, eu, Alina, Titi şi Basarab. Lăsăm maşinile în „parcarea” de pe Valea Cerbului (950 m) şi la ora 9 pornim pe banda galbenă, unul dintre cele mai umblate trasee spre Vârful Omu. Urcăm pe Plaiul Fânului, ocolim Gâlma Mare (1419 m), coborâm puţin într-un colţ al Poienii Coştilei (1310 m), apoi reluăm urcarea ceva mai domoală spre reîntâlnirea cu Valea Cerbului, dintr-odată lipsită de bâlciul aferent zonei unde au maşinile acces. Trecem de intrarea în Valea Priponului şi Stâna Berbecilor pe care doar o ghicim deasupra noastră, apoi cadrul se deschide de-odată larg, cu Muntele Coştila plin de stânci inaccesibile în stânga şi Muntele Morarului, cu multă pajişte alpină, în dreapta. După două ore şi jumătate de traseu marcat, încercăm să ne dăm seama pe unde ar fi cel mai bine să-l părăsim pentru a intra în Brâul Mare al Morarului, cărare întreruptă care înconjoară tot acest sector al Bucegilor.

Nu pot da un reper mai clar de atât, dar când poteca face un mic cot către dreapta, desprinderea noastră are loc şi mai în dreapta, iar după un scurt urcuş pieptiş prin tufe de fragi dăm şi de cărăruia de care spuneam, ce-şi începe ascensiunea destul de domol, dar constant, pe alocuri însoţită de săgeţi roşii pe stânci. Urcăm deci tot mai aproape de primele contraforturi, înconjuraţi de o puzderie de flori, fluturi, lăcuste imense şi capre negre, pentru a depăşi Şiştoaca Roşie şi Şiştoaca Fântâniţei. De partea cealaltă a văii încep să ni se dezvăluie, aproape paralele în înclinarea lor, căile de străpungere a cetăţii Coştilei – Valea Ţapului, Valea Urzicii, Valea Caprelor, Valea Priponului, Valea Căldărilor. Prindem altitudine şi, când ajungem în dreptul unui colţ solitar de stâncă, trebuie să decidem dacă să continuăm pe brâu şi să-l ocolim sau să-i dăm direct în sus, prin stânga lui. Alegem până la urmă a doua variantă şi urmează cea mai „fizică” parte a turei, una care-mi seacă ficaţii şi plămânii, pentru că versantul înierbat e foarte abrupt şi, în cea mai mare parte a sa, n-are nici urmă de potecă. O scoatem într-un final la capăt şi, la ora 13, ne odihnim într-un lan de flori de colţ. Imaginea din jurul nostru se completează acum cu Valea Morarului, dincolo de care se desprinde Creasta Balaurului din înneguratul Vârf Bucşoiu Mare. Ne aflăm în capătul estic al Crestei Ascuţite (2150 m), punct în care se termină şi celălalt traseu de acces la Ace, Valea Bujorilor – singura variantă hivernală.

Dacă până acum ne-a ars intens soarele, norii au început să se adune şi să ne facă să sperăm că-s doar nişte pâcle trecătoare ce nu poartă în pântece ploi şi fulgere. Totuşi, valurile negre care trec acum peste Postăvaru şi tunetele înfundate din depărtări nu prevestesc nimic bun. Aici este momentul să ne echipăm şi, după o scurtă pauză, pornim în traseul efectiv al Acelor cu Creasta Ascuţită care nu pune nicio problemă în parcurgerea sa – o frumoasă potecă pe stânci cu prize bune şi înclinaţii confortabile, lucru care îmi mai calmează din temerile cauzate de un traseu 2A. În Strunga Crestei Ascuţite scoatem şi corzile, întrucât e de preferat ca Acul Mare să-l escaladezi asigurat, mai ales că sunt suficiente pitoane. Basarab pleacă primul, cap, în timp ce Alina şi Titi îl urmează pe aceeaşi coardă; fiind trei, au nevoie de ceva timp, ceea ce mă bucură pentru că-mi permit să fac fotografii în voie cu sălbatica lume de piatră a Bucegilor. Undeva cam la jumătatea urcuşului regrupează într-un piton, moment în care pleacă şi Hike, cap la coarda de care-s legată eu. Ancorată în pitonul de jos, sub o ditamai stânca, îl pierd repede din ochi şi tot ce-i mai trădează prezenţa e clinchetul metalic pe care-l fac buclele când le trece prin piton. Nici nouă nu ne ajunge coarda pentru întreg Acul Mare, aşa că în curând plec şi eu pentru prima porţiune. Nu e greu şi doar un pic expus când trebuie să trec un prag stâncos şi relativ îngust înainte de a mă ancora din nou pentru reluarea filării. A doua parte a acului este mult mai spectaculoasă, mai îngustă şi mai expusă, chiar dacă nu pune probleme în a găsi prize – stânca e prietenoasă aici şi bănuiesc că se trece şi neasigurat, însă confortul psihologic al corzii primează. Ajung la capăt tocmai când Basarab dă primul rapel spre Strunga Acului Mare; sunt practic două rapeluri până acolo, însă prima bucată se poate coborî lejer la picior, ocolind stâncile prin stânga. Rapelăm a doua porţiune, spre ieşirea din Râpa Mare. În acest timp tocmai cad primii stropi de apă.

Asta nu-i a bună şi ne grăbim în strungă, unde punem gecile şi ne uităm îngrijoraţi în jur. Acele pe ploaie – iată o idee deloc strălucită, după cum decid şi băieţii pe care i-am văzut mai devreme pe Acul Roşu. Observăm cum aceştia ocolesc pe la bază Acul Crucii, apoi dispar într-un tunel în Acul de Sus, undeva în stânga versantului. E util de ştiut acea retragere care dă, cel mai probabil, în continuarea traseului spre Omu. Iar mie mi se pare interesant ca acel ac are şi o… ureche! Noi aşteptăm să vedem în ce direcţie o iau lucrurile şi luăm în calcul să coborâm pe Şiştoaca Dracilor, al cărei afluent porneşte de sub picioarele noastre. Cât ne adunăm şi strângem coarda, ploaie se opreşte, aşa că decidem să mai trecem de un ac şi vedem apoi. Pornim deci spre Acul Roşu, care se poate ocoli, dar şi urca; cine urcă are „dreptul” de a scrie ceva în caieţelul de sus, iar Alina îşi doreşte foarte mult acest lucru. Însă în timp ce traversăm acul pe la bază, pe o brâniţă stâncoasă şi uşor expusă, începe o nouă ploaie, cu stropi mari şi deşi, care pare să pună capăt aventurii noastre. Vorba lui Titi, e genul de udătură care, chiar dacă durează puţin, nu prea te mai lasă să continui. În Strunga Degetelor (2280 m) ţinem un nou sfat şi zicem aşa: încercăm să urcăm pe Acul Roşu şi, în funcţie de cum se prezintă stânca şi iarba acolo, mergem mai departe sau ne retragem.

Zis şi făcut. Urcăm cu atenţie prima parte a acului, uşor dreapta după cum duc nişte trepte imaginare. Apoi cotim stânga şi ne oprim în dreptul a trei ancore nou-nouţe, pare-se de la o tiroliană încropită ad-hoc, iar ceva mai încolo identificăm şi vechiul piton cu multă cordelină în el. Până pe vârf se poate urca pe un horn sau pe o faţă laterală, iar Basarb escaladează iar primul şi pune coardă pentru un acces mai rapid. În curând suntem cu toţii pe Acul Roşu şi frunzărim carnetul cu însemnări. Pune şi Titi una scurtă, dar care descrie perfect situaţia: „Cinci fraieri pe ploaie”, asta deşi deasupra noastră cerul a redevenit albastru. Pe aceeaşi coardă dăm două rapeluri cât putem de repede, iar când revenim în strungă decidem că stânca e suficient de uscată cât să continuăm.

Urmează partea cea mai grea a Acelor în ceea ce priveşte aspectul alpin. Depăşim pe o brână Degetul Prelungit şi ne ancorăm în pitonul de la baza Acului Crucii. Din nou, întâi pleacă echipa de trei, apoi Hike îi dă în sus şi începe să pună bucle. La final pornesc eu, destul de greu şi lent pe bolovanul de la început; cele mai mari probleme le am după ce scot prima buclă, pentru că firesc e s-o iau drept în sus, în timp ce coarda mă trage în stânga. Reuşesc să trec, apoi mă încadrez pe muchia acului, cea care de jos pare de netrecut. Aici îmi dau seama că nu e chiar atât de speriat, dar mă bucur că sunt totuşi legată în coardă şi pitoanele sunt dese, mai ales că Acul Crucii nu-i doar cel mai expus, ci şi cel mai friabil, ca dovadă bolovanii care-mi pornesc de sub picioare. De lângă vârful unde stă bine înţepenită o cruce metalică mai am de făcut câţiva paşi până la pitonul de rapel, apoi ne reîntâlnim cu toţii în Strunga Acului de Sus, cu vedere prăpăstioasă în Râpa Crucii.

Acul de Sus, ultimul dintre Acele Morarului, pare cel mai uşor de trecut, însă probabil din cauza porţiunilor de pământ care se mai surpă există trei pitoane de asigurare. Traseul iese într-o mică strungă de piatră de unde, fără rucsac, fac şi ultimii paşi până pe Acul de Sus (2320 m), pentru o ultimă privire asupra Acelor şi a hăurilor ce se cască sub ele. Încântătoare privelişte, întinsă sub unul dintre cele mai frumoase trasee ale Bucegilor.

Este ora 18:30 şi de acum trebuie să începem să coborâm, lucru deloc uşor. Imediat după Acul de Sus, o luăm în jos spre Valea Cerbului pe versantul abrupt, plin de iarbă alunecoasă, o unei văioage largi, în timp ce în stânga noastră se iţesc Turnurile Morarului. Depăşim o potecă abia ghicită ce pare a fi Brâul de Sus (sau Brâul Acelor), apoi încercăm să ne tragem spre dreapta după amintirile lui Hike; deşi momentan valea pe care suntem este cât de cât prietenoasă, cu tot cu uzura psihică a unui coborâş neplăcut prin iarbă, nu ştim ce râpe s-or afla mai jos, acolo unde nu bate privirea. După un prim pasaj spre dreapta prindem altă vale pe care o urmăm încercând să dăm în Brâul de Mijloc, dar la un moment dat ne lipsesc din nou detaliile a „ce se află dedesubt” atunci când întâlnim un unghi mort. Încă o bucată la dreapta şi încă o vale, până când aceasta se termină cât se poate de clar într-o râpă. Iar dreapta şi iar vale, cu stânci relativ spălate, aşa că o urmăm pe versanţii înierbaţi ce o mărginesc, pentru ca la final să se scurgă în ea pe o potecă foarte clară aici – înapoi în Brâul Morarului. De acum găsim uşor drumul şi ne întoarcem în traseul marcat de pe Valea Cerbului foarte aproape de locul unde l-am părăsit.

La 20:30 pornim pe calea de întoarcere care, deşi e preponderent în coborâre, pare mai lungă decât de dimineaţă. Doar două lucruri notabile se petrec pe acest traseu. Primul este că aflăm că Basarab nu este Carla’s Dreams; sau…? Al doilea e că, în ultima coborâre, eu reuşesc să-mi dau peste cap o gleznă care pocneşte de răsună pădurea şi să termin traseul într-o cârjă improvizată de Titi. La maşină trag un bandaj şi mă gândesc cu groază că pun cruce o vreme alergatului şi căţăratului. Titi, Alina şi Basarab rămân în Buşteni cu speranţe de vreme bună şi pentru duminică, iar eu şi Hike pornim la 22:30 spre Bucureşti, unde vom schimba aerul curat şi răcoros al Bucegilor cu un cuptor încins.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 Comments

Gojira, The Blackmordia, Xaon (Arenele Romane, Bucureşti)

Cu ceva emoţii legate de vreme – pe care n-o vrei nici toridă, nici ploioasă atunci când mergi la un concert în aer liber – mă îndrept spre intrarea de la Arenele Romane pentru o premieră în capitală: Gojira; sau modul în care se trage linie după un festival, aşa cum o spune denumirea evenimentului,  Aftermath Metalhead Meeting. Cum căldura emanată de betoane s-a mai disipat, iar norii nu sunt aşa ameninţători ca cei din zilele trecute, pe aleile Parcului Carol apar tot mai multe tricouri negre şi frizuri „excentrice”, care fie merg direct la porţile de acces, fie lungesc o bere rece la terasele plasate strategic în drum, cât se desfăşoară opening act-ul.

În cazul de faţă, introducerea începe cu Xaon, trupă recent înfiinţată care încearcă să-şi facă un nume în zona death metal-ului melodios. Elveţienii nu sunt străini publicului bucureştean şi se pare că au deja câţiva fani, după cum se vede între grupurile rarefiate din faţa scenei, în timp ce Rob Carson (voce), Vinc Zermatten (chitară), Flo Jacot-Descombes (bas) şi colaboratorul Sylvain Chambard (tobe) ne spun „welcome to the dark side of Switzerland”. Direcţi, dinamici şi entuziaşti, cei patru încearcă să menţină pe scenă echilibrul între agresivitatea genului şi muzicalitatea care nu-i permite să alunece în zgomot pur – un exemplu este Discrowned, cu solo-ul de chitară dinspre final. Pentru mine, Xaon nu e vreo relevaţie, dar sună interesant, închegat şi profesionist. Dincolo de acestea, se simte pe alocuri inspiraţia din doom/death-ul anilor ’90 – accente din vechile Anathema sau Paradise Lost (Zarathustra), dar sunetul rămâne modern şi actual, fapt accentuat de explorările prin hardcore. Cu primul album, The Drift, abia lansat şi cu tinereţea de partea lor, artiştii din Xaon au şansa de a spune ceva pe scena metal-ului; începuturile par a fi bine făcute şi depinde numai de ei să le cimenteze.

Francezi ca şi capul de afiş, metalheazii de la The Blackmordia încearcă să meargă pe linia agresivă impusă de acesta. Avem de-a face cu o trupă plonjată în metalcore, cu tot ce derivă de aici: piese scurte cu ruperi frecvente de ritm şi stopuri complete, strofele brutale succedate de refrenul oarecum melodios, subiecte de revoltă socială, viteză pe baterie, gâjâit în chitare şi alternanţă clean-scream la voce. Din păcate, şi o monotonie maximă. Nu lipseşte doar acea doză de noutate care să-i deosebească pe francezi de multe trupe din aceeşi zonă, ci orice element care să-ţi păstreze atenţia mai mult de două-trei piese. Iar dacă nesincronizările şi micile gherle sunt puse pe seama tinereţii – căci Peter (voce), Max şi Enzo (chitare), Luke (bas) şi So’ (tobe) sunt într-adevăr foarte tineri, adolescenţi aş zice –, orizontul artistic limitat şi abordarea muzicală extrem de infantilă par bine înrădăcinate în CV-ul trupei. Cu toată părerea de rău, The Blackmordia cu al său EP Slaves of Barong nu convinge, mai ales pe scenă, pentru că o ascultare prealabilă a câtorva înregistrări mi-a dat speranţe ceva mai mari. Cu un lucru îi creditez pe cei cinci: implicarea tradusă într-o imagine lipsită de compromisuri, care spune „nu luăm prizonieri”. Altfel, ne puteam lipsi uşor de experiment, chiar dacă include multă ţopăială şi lasere cât cuprindes.

Aflată încă în turneul de promovare pentru albumul lansat anul trecut, Magma, Gojira ne vizitează în sfârşit. Îmi revin în minte gândurile de când am văzut prima dată acest grup, acum mulţi ani, la el acasă: „frate, ăştia au aici la fel de mulţi fani ca Metallica!” Pentru mine respectivii muzicieni erau nişte iluştri necunoscuţi. Iar faima lor mi s-a reconfirmat ulterior, când i-am reîntâlnit în acelaşi context francez, într-un cort ce a oscilat permanent între cutremur şi incendiu. Iată nivelul de energie la care mă aştept şi în această seară şi-mi dau seama repede că nu pot fi dezamăgită.

Only Pain dă tonul pieselor noi, între care însă va străluci Silvera, din punctul multora de vedere apogeul Magma. Cred că aici se poate simţi cel mai bine modul în care Gojira încearcă să redefinească death metal-ul modern şi să-l plieze pe propria viziune în care înglobează extrem de mult groove – linii vocale violente, riff-uri melodioase şi agăţătoare, sunet plin în care tobele rup ritmul, dar nu-l întrerup nicio clipă. Totul suprapus peste acea temă sacadată, aproape obsesivă, care creează baza multor compoziţii. Nu o dată trupa mi-a dat impresia că e varianta franţuzească a Machine Head, iar acum senzaţia e şi mai puternică. Stranded, The Cell şi The Shooting Star cea cu tempou lent şi apăsător vin să întregească realitatea şi să arate unde se află Gojira acum. În ceea ce mă priveşte, preferinţele îmi rămân îndreptate către L’Enfant Sauvage, de pe care nu e prezentă acum decât piesa titlu, cu riff-urile sale electrizante de la început, numai bune de rămas pe cortex.

Odată ajunşi la jumătatea show-ului, sau a acestei „heavy metal meditation”, n-ai cum să nu remarci modul în care cei patru artişti interacţionează cu audienţa – argint viu. Ca fotograf este foarte greu să tragi un cadru clar mai ales cu sufletul trupei, solistul-chitarist Joe Duplantier; iar chitaristul Christian Andreu, basistul Mario Duplantier şi tobarul Jean-Michel Labadie nu-s nici ei prea departe, conturând astfel o explozie de energie mai ales când vin în prim-plan cu câte un solo încadrat de lumini-piramidă. Sau cu câte un moment amuzant, precum cel în care fraţii schimbă rolurile, cu Joe la baterie şi Jean-Michel cu chitara de gât în spatele microfonului. Iar jocurile de lumini, culori şi rafale de fum completează dinamica. Într-o lume în care stabilitatea formaţiilor e mai degrabă ideal decât realitate, este surprinzător faptul că Gojira nu şi-a schimbat componenţa niciodată de la înfiinţarea sub numele de Godzilla, acum mai bine de două decenii. Iar dacă în studio lucrurile se mai reglează de la butoane, această consecvenţă se observă excelent în concert, unde coeziunea e maximă. Iar publicul… ei bine, un public cunoscut pentru entuziasm atunci când are motive reacţionează în consecinţă; nu de calibrul francezilor de care povesteam mai devreme, dar are un aport însemnat la reuşita serii.

Concertul e completat de compoziţii mai vechi, iar trupa trece astfel prin aproape întreaga discografie – The Heaviest Matter of the Universe, Flying Whales, Toxic Garbage Island, Backbone, Terra Inc., Oroborus şi Vacuity conturează tabloul istoriei Gojira, cu diversele sale stadii; iar preluarea Territory (Sepultura) dezvăluie una dintre influenţele importante asupra evoluţiei trupei – ca fapt divers, primul concert al francezilor a constat 70% doar în preluări Sepultura. La final, înţelegi uşor de ce poate că în Franţa Gojira e la fel de cunoscută (şi aclamată) ca Metallica. În România păstrăm proporţiile; totuşi, pe lângă faptul că se întreabă de ce i-a luat atâta să concerteze la Bucureşti, Joe mulţumeşte publicului pentru una dintre cele mai frumoase atmosfere create de-a lungul turneului.

Fotografii

Posted in Concerte | Tagged , , , | Leave a comment

Despre munte, cu drag

Mi-a plăcut tare mult cum pune Ancuţa Iosif problema mersului lui munte în acest articolul Învățături după zece ani de umblat prin munți. În caz că ești la început de potecă. Sumarizează cele mai importante aspecte ale acestei activităţi într-un mod foarte atractiv; explicaţiile sunt simple și se adresează celor mai începători dintre noi, dar cu ele pot rezona uşor şi cei „titraţi”. Scurt, la obiect şi cuprinzător.

Încercam să-mi amintesc, săptămâna trecută, lucruri din primele ture la munte și refuzam să cred că au trecut zece ani de atunci. Abia după ce i-am calculat de vreo trei ori, i-am acceptat ca trecuți. N-am avut un tortuleț cu lumânări care să marcheze perioada asta importantă din viața mea. Calculând însă mai departe, pe la jumătatea lui martie 2017, când am schimbat oficial prefixul de experiență, eram prin creasta Pietrei Craiului rașchetată de vânt, încercând să-mi fixez colțarii într-un horn înzăpezit. Sărbătoream cum se cuvenea.

 

Posted in Munte | Tagged , , | Leave a comment

Stonehenge, Salisbury

Unul dintre cele mai cunoscute locuri din Regatul Unit, cu siguranţă printre cele mai celebre situri arheologice ale lumii, poartă numele de Stonehenge. Să fim serioşi, cine n-a auzit de complexul de monoliţi din sudul Angliei, al căror mister n-a fost nici până acum în totalitate dezvăluit? Datarea cu carbon a mai elucidat câteva dintre necunoscute prin plasarea bolovanilor de câte douăzeci şi cinci de tone fiecare undeva înspre anul 3100 î.Hr., iar studiile istoricilor au constatat corelarea cercului de blocuri cu răsăritul şi apusul soarelui în timpul celor două solstiţii. Acest fapt, împreună cu necropolele adiacente, leagă complexul de ceremonialul vieţii, morţii şi fertilităţii solului în timpul anului. Druizii şi presupusele lor ritualuri sângeroase au fost excluse din ecuaţie, chiar dacă unul din bolovanii din afara cercului poartă şi azi numele de Piatra Sacrificiului, căci fierul în contact cu apa dă într-adevăr rocii o culoare sângerie.

Pentru o vizită la Stonehenge trebuie să te înarmezi cu răbdare, mai ales dacă ajungi acolo de dimineaţă, cea mai aglomerată perioadă a zilei. Ce-i drept, un bilet de autobuz „cu de toate”, cumpărat online sau din Salisbury, te scapă de statul la coadă. Dar, mai ales când vii din Titchfield, trebuie să treci prin timpul irosit cu autobuzul până la Southampton, apoi tren spre Salisbury, încă un autobuz pentru Stonehenge cu ghid audio şi, într-un final, microbuzele până la complex. Ce-i drept, dacă te interesezi, poţi afla că nu-i musai să mergi cu acestea din urmă, ci o poţi lua frumuşel pe jos, ceea ce merită din plin când puhoiul de oameni e mare.

La faţa locului, trebuie să spun cinstit că sunt impresionată. Ceea ce am citit pe internet nu era foarte încurajator, întrucât mulţi spun: sunt doar nişte pietre. Sunt, dar colosale. Iar imaginea lor, în vârful dealului cu cercul săpat de jur împrejur, cu adevărat emblematică. Da, dacă te afli cât de cât în apropiere, merită din plin să mergi să vezi „bolovanii” de la Stonehenge. E cu totul altceva faţă de orice alt sit arheologic pe care l-am văzut până acum şi au fost câteva. Dincolo de întrebările rămase – când anume, în ce scop şi de către cine – persistă mirarea că o civilizaţie primitivă în ceea ce priveşte cunoştinţele şi tehnica a reuşit o asemenea minune. Şi, când te gândeşti de logistică trebuie să fi stat în spate, te minunezi şi mai tare: efortul pentru a aduce monoliţii (pietrele numite sarseni, gresii, par a fi aduse de la o distanţă de 30-50 kilometri, dar cele albastre şi cu adevărat grele, vulcanice, provin din Ţara Galilor şi au fost transportate peste 250 de kilometri, cel mai probabil pe apă), munca asiduă pentru a-i ciopli, atâtea alte braţe care să producă uneltele, care să ridice locuinţele truditorilor şi care să cultive pământul pentru a-i hrăni. Trebuie să fi fost aici un adevărat şantier cu tot cu „echipa suport”. În timp ce mă îndepărtez mă mai gândesc la un singur lucru: acum e musai să văd Sarmizegetusa…

Următoarea oprire a autobuzului este un alt loc istoric, Old Sarum, prima localizare a cetăţii de la Salisbury până când aceasta s-a mutat acolo unde se află astăzi. Dealul din imediata apropiere a Râului Avon prezintă semne ale locuirii încă din Neolitic, aproape la fel de vechi ca cele de la Stonehenge şi Avebury. Când romanii cuceresc Bretania, în secolul I d.Hr., ei găsesc aici comunităţi galeze, iar aşezarea începe să se închege sub forma unui mic fort numit Sorviodunum, însă însemnătatea acestuia este minoră. Saxonii îl cuceresc la jumătatea secolului al VI-lea, dar nu dau prea mare importanţă dealului până la invaziile vikinge, două veacuri şi ceva mai târziu. Este momentul când avanpostul e refăcut doar pentru a fi asediat şi distrus în atacuri succesive. Normanzii aduc cu ei, în secolul al XI-lea, construcţia unei cetăţi în adevăratul sens al cuvântului, cu tot cu castel, catedrală, o întreagă comunitate umană şi inclusiv o mică industrie. Aşezarea începe să crească şi să se extindă dincolo de zidurile masive şi şanţurile de apărare, pentru ca astfel să ia naştere, în secolul al XIII-lea, New Sarum; acesta se transformă în Noul Salisbury şi, într-un final, în Salisbury. Din acest moment, Old Sarum începe să scadă în importanţă şi să decadă, cu atât mai mult cu cât şi episcopii se mută în tânărul oraş, iar în prima parte a veacului următor castelul este demolat.

Cu toate acestea, viaţa continuă să pulseze aici până în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, când se poate spune că Old Sarum se transformă din veche cetate în sit arheologic. Deşi, după cum ziceam, castelul e dărâmat dinadins chiar de către proprietari, şi deci mare lucru din zidurile lui nu rămâne, este totuşi interesant să vezi dispunerea acestora în vârful unui deal aproape rotund. De asemenea, fundaţiile catedralei spun multe despre dimensiunea şi geometria sa, mai ales când le vezi de sus, de pe rămăşiţe de metereze. Iar imaginea este completată de cele două cercuri concentrice ale şanţurilor de apărare: unul mai strâmt şi mai adânc, chiar în jurul fortificaţiilor principale, al doilea mai larg şi mai superficial care să înglobeze catedrala şi casele târgoveţilor. Fără a fi vreo capodoperă a istoriei, Old Sarum merită văzut dacă tot ai bătut drumul până aici.

Se poate spune că istoria cetăţii Salisbury începe acolo unde se termină cea a rădăcinilor numite Old Sarum, la figurat dar şi la propriu, întrucât o bună parte din materialul de construcţie provine din „dezmembrarea” vechii aşezări. Mai mult, îşi păstrează numele de New Sarum până în… 2009, când trece oficial la deja demult întrebuinţata denumire modernă. Secolul al XIV-lea reprezintă momentul de cotitură al oraşului, întrucât acum cunoaşte cea mai rapidă creştere şi dezvoltare a infrastructurii medievale, devenind cel mai mare centru din Wiltshire. Un fapt interesant e că aici este executat Lordul Buckingham, în urma revoltei eşuate împotriva regelui Richard al III-lea. Odată cu declararea Râului Avon ca navigabil, în secolul al XVII-lea, comerţul cunoaşte o deosebită înflorire, cea mai de preţ marfă cu care se mândreşte cetatea fiind postavul. În cele ce urmează, istoria fereşte Salisbury de mari vicisitudini, ceea ce se poate vedea şi astăzi în faptul că centrul oraşului păstrează mult din farmecul unei aşezări medievale şi respiră istorie la fiecare colţ. Interesant este modul în care a scăpat bombardamentelor în cel de-al Doilea Război Mondial – turla catedralei e luată de avioanele inamice drept reper pentru a se deplasa spre alte destinaţii, prin urmare este în mod voit cruţată; ceea ce nu ştiu nemţii e că astfel protejează fabrica unde se produc rezervoare, apoi şi alte componente, pentru celebrele avioane de vânătoare Spitfire.

După cum ziceam, este o încântare să te plimbi pe străzile şi străduţele din Salisbury, în special pe New Canal (denumire ce aminteşte de vechile canale trasate prin cetate şi ulterior acoperite din cauza epidemiilor), pe New Street cu al său New Inn superb restaurat, prin Market Place ce păstrează amintirea vremurilor când aici îşi expuneau marfa breslele ce dădeau numele străduţelor convergente – din care doar Butcher Row şi Fish Row au supravieţuit timpului. Însă cei mai mulţi paşi bat dalele din High Street, care duce la North Gate – poarta veche ce păstrează cel mai bine pecetea însemnătăţii oraşului. Dincolo de ea se află Chorister Square, spaţiu cunoscut sub numele mult mai familiar de The Close. Trei dintre laturile sale sunt împodobite cu clădiri joase, deosebit de frumoase, urmărind atât de bine fermecătorul tipar englezesc – Mompesson House (secolul al XVIII-lea), Arundells (secolul al XVII-lea), The Wardrobe.

Însă de departe cea mai impresionantă apariţie de aici tronează pe a patra latură – Cathedral Church of the Blessed Virgin Mary. Construită începând cu prima jumătate a secolului al XIII-lea, superbul edificiu gotic englezesc timpuriu păstrează toate caracteristicile genului său atât de elegant. Înaltă şi subţire, de o fermecătoare fragilitate aparentă, catedrala etalează şiruri suprapuse de statui, vitralii luminoase, bolte arcuite, turnuri şi contraforturi; în interior, spaţiul enorm sprijinit pe coloane şi arce frânte îmbracă un măreţ cor din lemn sculptat, nişe cu morminte din marmură ale clerului şi oamenilor de de vază, o fântână cu apa precum oglinda, cel mai vechi orologiu din Evul Mediu încă funcţional şi mici capele de o deosebită frumuseţe. Dar elementul arhitectonic ce o face cu adevărat specială este turla centrală, conică, care parcă împunge insistent cerul – cea mai înaltă dintre toate bisericile britanice. Alt lucru cu care se mândreşte catedrala, de data aceasta de o mare însemnătate istorică, se găseşte într-una din vechile chilii, Chapter House. Este vorba despre unul din cele patru manuscrise care au supravieţuit din Magna Carta, document de la începutul secolului al XIII-lea conceput la momentul respectiv pentru a împiedica un război civil între rege şi puternicii baroni; însă prin prevederile neobişnuite la acea dată devine un simbol antitotalitar al justiţiei şi drepturilor cetăţenilor. Scris într-o latină extrem de abreviată, cu litere înghesuite pe un pergament din piele de miel, hrisovul de la Catedrala din Salisbury uimeşte prin modul excelent în care s-a conservat.

Dacă se poate spune despre catedrală că e impresionantă, ce i s-ar reproşa e o oare care lipsă de apropiere faţă de vechii locuitori ai cetăţii. Mult mai caldă în inimile lor se pare că a fost – şi a rămas – biserica din Saint Thomas’s Square, Saint Thomas’s Church. Ridicat de asemenea în primele decenii ale secolului al XIII-lea, lăcaşul de cult merge pe linia goticului în care integrează elemente romanice, precum turnul-clopotniţă şi aspectul ceva mai solid al zidurilor, în ciuda specificelor arce frânte şi vitraliilor prelungi. Deşi mult mai modestă decât opulentul dom, biserica aceasta oferă nu doar un spaţiu mai intim, propice vieţii spirituale, ci şi o superbă pictură pe arcada precedentă altarului: Judecata de Apoi, prezentată într-un stil atipic catolicilor şi anglicanilor, de o expresivitate artistică extrem de puternică. Cred că e una dintre cele mai frumoase picturi pe care le-am întâlnit în bisericile apusene, lucru amplificat de faptul că este o scenă murală şi nu tablou prins în zid.

Mă bucur că am reuşit să umplu această zi oarecum mohorâtă de duminică şi să mai vizitez cate ceva prin împrejurimi. Surpriza plăcută vine atât din partea sitului de la Stonehenge, în care mulţi aleg să nu vadă altceva decât un maldăr de bolovani, cât – mai ales – din partea minunatului Salisbury, o nebănuită întoarcere vie în timp.

Fotografii

Posted in Aşezări rurale, Aşezări urbane | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Southampton, Stubbington, Titchfield

La vest de locul izolat unde sunt „staţionată” se află unul dintre cele mai importante noduri de transport din sudul Regatului Unit, centru rutier, feroviar, maritim şi aeronautic cu ramificaţii în toate direcţiile: Southampton. Cel mai mare oraş din Hampshire se află la confluenţa Râului Test şi cu Râul Itchen, cele două formează Southampton Water, un fel de golf prin care se face accesul la Strâmtoarea Solent şi, mai departe, la Insula Wight. Odată cu extinderea aşezării, Râul Hamble s-a adăugat reţelei hidrografice extrem de avantajoase. Poziţionarea geografică a permis locuirea zonei încă din paleolitic, însă primele documente care vorbesc despre acest punct menţionează cetatea înfiinţată de romani după cucerirea bretonilor în secolul I d. Hr. – Clausentum. Ulterior, saxonii construiesc o aşezare mai mare al cărei nume converge în Hampton, iar după sfârşirea repetatelor invazii vikinge, în secolul al X-la, Southampton ia în sfârşit naştere în forma incipientă a oraşului de astăzi. După ce e cucerită de normanzi, cetatea începe să crească în însemnătate, pentru ca secolul al XIII-lea să găsească aici un port de primă mână, înfloritor în special datorită comerţului cu Franţa. Tocmai din cauza poziţiei sale, pentru Southampton Evul Mediu presupune atât prosperitate, cât şi atacuri dinspre mare, astfel se explică fortificaţiile trainice care supravieţuiesc până astăzi. Fără a avea vreo clipă de răgaz, oraşul plonjează cu repeziciune în Revoluţia Industrială, pe care o impulsionează prin maşinăria lui Walter Taylor de producţie a scripeţilor pentru vapoare. Totodată, începe să se dezvolte turismul maritim. Secolul al XIX-lea şi epoca victoriană reprezintă un nou moment de înflorire, de data aceasta pe linia industriei navale; astfel că nu e de mirare faptul că Southampton este portul de unde Titanicul s-a lansat în călătoria sa fatidică. Mai departe, tradiţia de mare şantier naval se continuă în interbelic, ceea ce face ca în al Doilea Război Mondial portul, docurile ce adăposteau echipament militar şi restul oraşului să devină puncte predilecte pentru bombardamentele Luftwaffe. Prin urmare, o mare parte a vechilor construcţii sunt distruse iremediabil, iar reconstrucţia s-a axat pe eficientizarea spaţiului şi decongestionarea unei metropole tot mai aglomerate, iar nu pe renaşterea arhitecturii istorice.

Prin urmare, se poate observa uşor că, spre deosebire de Portsmouth, Southampton nu e mai deloc un oraş turistic. Are, ce-i drept, câteva locuri deosebite, însă ele se pot număra pe degete. Primul, deşi în afara centrului, poate fi considerat Ocean Village, un cartier cochet spre opulent, unde vilele sunt delimitate de străzi înguste şi canale sau bazine formate din Râul Itchen, unde sunt parcate bărcile riveranilor. Principalul motiv pentru a arunca un ochi asupra sa este amestecul de zone rezidenţiale, centre de afaceri şi spaţii de recreere, toate integrate într-un enorm port luxos.

Însă principalul port turistic se află ceva mai la vest, dincolo de superba clădire victoriană de la jumătatea secolului al XIX-lea pe nume South Western House şi în imediata apropiere a centrului desfăşurat de-a lungul High Street. Precedat de una din porţile-bastion ale zidului de apărare, God’s House Tower, Town Quay este un terminalul prelung şi pitoresc ce primeşte nave comerciale, fregate şi enorme hoteluri plutitoare. De la chei, singura direcţie care ademeneşte paşii este în sus pe High Street prin French Quarter, până la ruinele a ceea ce a fost cândva Holy Rood Church. Unul dintre primele lăcaşuri de cult ale cetăţii fortificate, ridicat în prima parte a secolului al XIV-lea, şi-a găsit sfârşitul într-unul din bombardamentele fulger din al Doilea Război Mondial. Cele câteva ziduri rămase în picioare vorbesc şi astăzi despre un stil gotic destul de lipsit de ornamentaţii, având ca bază clasicele arce frânte; turnul cu ceas, rămas relativ intactă, continuă să arate ora şi să marcheze impozant răspântia.

Nu departe, pe Castle Way, se află cel mai vechi edificiu din Southampton care continuă să fie folosit – Saint Michael’s Church, biserică înălţată în a doua jumătatea a secolului al XI-lea; devenită între timp anglicană, ea este singura rămasă dintre cele cinci din vechea cetate după bombardamentul amintit mai sus. Stilul arhitectonic este cel normand, adaptarea făcută celui romanic de către normanzi în teritoriile stăpânite, în special în Anglia. Ceea ce scoate în evidenţă bazilica este turla înaltă ca o suliţă, subţire şi zveltă, care parcă erupe din clădirea de altfel destul de joasă pentru a străpunge cerul. Interiorul păstrează prea puţin din originalul bisericii, întrucât a fost alterat în repetate rânduri, cu adăugiri şi modificări; este însă un spaţiu luminos şi plăcut, mai ales în fumul dens al tămâii arse duminica dimineaţă prin care abia se zăresc vitraliile colorate.

Chiar pe latura opusă a Saint Michael’s Square se află probabil cel mai interesant obiectiv turistic din Southampton, Tudor House – un superb conac ale cărui origini datează din secolul al XII-lea, acele mostre de arhitectură laică normandă putând fi încă vizibile pe latura ce se lipeşte de zidul de apărare al cetăţii. Restul casei dispuse pe trei niveluri datează în special din secolul al XVI-lea şi înfăţişează trăsături specifice modului în care se construia în perioada Tudor; nu sunt lipsite însă nici elemente adăugate ulterior, astfel încât se întâlnesc diverse tuşe specifice stilurilor din perioada Stuart, georgiană şi victoriană. O vizită scurtă încearcă să readucă acele timpuri în prezent, cu obiecte de epocă, recreerea bucătăriei şi a cămării, tablourile de pe holuri şi un beci folosit mai târziu ca adăpost antiaerian. Însă cea mai frumoasă parte o reprezintă grădina interioară, de unde se pot observa toate corpurile clădirii, de la cel mai vechi zid până la cel mai nou, inclusiv unul dintre puţinele hornuri normande supravieţuitoare.

După cum spuneam, Tudor House stă lipită de ceea ce a mai rămas din vechile fortificaţii, aşa că cel mai logic mod de a continua plimbarea este pe lângă acestea. Întins de-a lungul Western Esplanade, zidul de apărare continuă să păstreze coloane, creneluri, arcade, porţi cu tot cu herse. Este uimitor cât de bine sunt conservate acele porţiuni din secolul al XII-lea care n-au fost dărâmate cu totul, aproape intacte, aşa cum se poate vedea din Mayflower Roundabout, cu celebra crâşmă The Pig in the Wall, şi până în Harbour Parade. Pentru o vedere de sus, o idee bună este urcarea scărilor zidului până în Forest View, acolo unde se ridică sobra Masonic-Hall, pentru ca apoi paşii să se piardă pe străduţele oraşului vechi, cu hanuri şi case desprinse din alte veacuri.

Un pod pietonal părăseşte acest fermecător labirint pentru a reveni în High Street în probabil cel mai aglomerat loc al oraşului – piaţa din jurul Bargate, celebra poartă deschisă cândva în zid despre care se poate spune că a devenit simbolul istoric al oraşului. Ridicată la sfârşitul secolului al XII-lea, Bargate ilustrează perfect stilul romanic englezesc – arhitectură robustă, de cetate impenetrabilă, un minim de ornamente care doar să puncteze silueta impozantă. Leii-străjer din bronz, ferestrele cu arcade gotice terminate în feţe umane, silueta romană şi clopotul abia zărit sunt detaliile care dau personalitate colosului normand. De-o parte şi de alta se întinde High Street, cu clădiri moderne amestecate printre cele vechi, precum hoteluri, bănci cu tradiţie, bijuterii şi magazine. Este un loc numai bun să te pierzi în furnicarul de lume şi să părăseşti pe furiş metropola.

Un drum cu autobuzul de-a lungul coastei sudice a Marii Britanii găseşte cam la jumătatea distanţei dintre Southampton şi Portsmouth satul pe nume Stubbington. Acesta apare pentru prima dată menţionat într-un document în secolul al XI-lea, fără a avea ulterior vreo însemnătate istorică deosebită; totuşi, aşezarea se bucură de o poziţionare geografică aparte, care a permis dezvoltarea turistică atât în direcţia iubitorilor de plaje şi sporturi marine, cât şi a pasionaţilor de faună sălbatică, în special păsări. Pe o latură a sa se întinde apa sărată şi plajele pietroase ale Strâmtorii Solent, iar pe alta zona mlăştinoasă formată de Râul Meon la vărsarea sa în mare.

Astfel se face că, după ce laşi în urmă căsuţele cochete din „vatra” satului şi te îndrepţi către sud-vest, încep să apară vile de vacanţă mai mici sau mai mari, mai simple sau mai opulente, toate având acelaşi lucru în comun: ieşirea la faleza spălată de valuri. Anumite porţiuni sunt plaje private, în altele este permis accesul tuturor, printre pietriş, scoici şi fragmente de silex. Cea mai interesantă porţiune o reprezintă alea pietonală ce înaintează pe sub coastă şi e tivită cu barăcile din lemn, vopsite colorat, deţinute de cei care vor să aibă un mic spaţiu privat la malul mării. Unii ţin înăuntru echipament acvatic, alţii chestii de plajă sau camping, poate câteva ustensile de bucătăreală sau vreo laviţă numai bună de somn la umbră.

La capătul aleii se face accesul în Titchfield Haven National Natural Reserve – rezervaţia-sanctuar pentru tot păsăretul care cuibăreşte în delta creată de Meon. Între pâlcurile de stuf, suprafeţele mari de apă şi aleile de pământ au fost instalate foişoare de observaţie unde iubitorii de păsări pot sta cu orele la pândă. Din păcate însă, eu ajung prea aproape de sfârşitul programului pentru a avea sens să mai intru, însă mă bucur de o lungă plimbare pe marginea rezervaţiei, în drum spre hotel. Este momentul în care mă bucur că în România rezervaţiile naturale nu se închid la vreo oră anume şi nici nu ai în ele un acces limitat la două drumeaguri. Cărarea însoţeşte Canalul Titchfield, pare-se unul dintre cele mai vechi canale de irigaţie englezeşti. Din fericire, cea mai mare parte a drumului se desfăşoară la umbră, pavăză împotriva soarelui extrem de puternic de astăzi, printre arbori, arbuşti, ierburi înalte, cuiburi ascunse de zburătoare, vaci ieşite la păscut şi podeţe arcuite.

Capătul se află în Titchfield, alt sătuc tipic englezesc, cu o vechime de prin secolul al VI-lea. Căsuţele din cărămidă la vedere sau îngrijit tencuite sunt pline de flori şi plante căţărătoare, iar în faţă au, dacă nu o adevărată grădină, măcar un mic spaţiu verde impecabil îngrijit.  Bridge Street, Coach Hill Road şi Saint Margaret Lane amestecă şirurile de case, fiecare denumită după inspiraţia proprietarului, cu zone întinse de vegetaţie, astfel încât în anumite părţi şoseaua devine un îngust tunel de crengi şi coroane. Într-adevăr, romantice aşezări rurale au britanicii… dar ai impresia uneori că timpul stă în loc.

Fotografii

Posted in Aşezări rurale, Aşezări urbane | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment