NOTA BENE

Întrucât postările mele rareori apar în ziua pentru care sunt scrise, aici încerc să ţin evidenţa restanţelor de pe la concerte sau din călătorii. Tot aici apar referinţele către rarele aberaţii literare proaspăt incubate.

Staţi pe recepţie.

Noutăţi din Aberaţii literare
Îngeri
Eterna iarnă

Noutăţi din Axa timpului
Iarnă în Oltenia profundă

Advertisements
Posted in Uncategorized | 8 Comments

Like Orpheus (Orphaned Land)

Uitându-mă în arhivă, îmi dau seama cu surprindere că n-am mai propus până acum ceva semnat de Orphaned Land. Îmi manifest mirarea întrucât israelienii sunt o adevărată oază de autenticitate în masa de trupe ce înglobează elemente folclorice în baza metal. Chiar dacă mi-au atras atenţia încă de la început, trecerea de la doom/death la progressive metal a fost adevărata evoluţie a trupei spre o prezenţă remarcabilă, confirmată album cu album. Discul lansat anul acesta, Unsung Prophets & Dead Messiahs, este în părerea mea cea mai bună realizare semnată de Orphaned Land – un album complet, rotund, suficient de divers încât să evite cea mai mică urmă de monotonie, dar rămânând în acelaşi timp un tot omogen. O pată de culoare, dar şi o dovadă a faptului că trupa este larg apreciată de colegii de breaslă, o reprezintă colaborarea cu trei artişti din trei zone diferite ale muzicii rock. Tomas Lindberg (At the Gates) preia vocea guturală pe Only the Dead Have Seen the End of the War, Steve Hackett (cunoscut pentru rolul în Genesis) îşi aduce aportul chitaristic pe Chains Fall to Gravity, iar unul dintre soliştii mei preferaţi din zona heavy/power, Hansi Kürsch (Blind Guardian), împarte rolul de vocal în piesa de care vreau să vorbesc. Like Orpheus îmbină magistral „răutatea” metal-ului cu riff-urile înţesate de teme folclorice din Orientul Mijlociu; probabil cea mai catchy melodie a discului, m-a cucerit imediat prin frazele muzicale deloc rudimentare, dar care ajung la tine atât de simplu, de uşor, de natural. Ascultaţi în primul rând chitara şi duelul vocal – excelentă ilustraţie a ceea ce înseamnă Orphaned Land acum. Nici nu-i de mirare că pentru Like Orpheus s-a filmat videoclip, în a exprima şi mai bine mesajul versurilor – acela că muzica (în acest caz, metal) uneşte oameni de etnii, culturi, religii şi apartenenţe politice nu doar diferite, ci uneori aflate în conflict; interesantă mi se pare şi alăturarea trupelor: Orphaned Land (evident), Blind Guardian (deloc surprinzător) şi… Kreator în concert!

Posted in Colţul cu muzică | Tagged , | Leave a comment

House of God (King Diamond)

King Diamond are o lungă istorie a albumelor conceptuale, iar House of God nu face excepţie; având ca punct de pornire legenda bisericii din Rennes-le-Château, discul spune povestea rătăcitului condus de lupi într-o biserică misterioasă, care nu-i ce pare a fi. Nu vreau să înşir aici nici istorisirea muzicală, nici capitolele sale, dar mă voi opri asupra piesei-titlu care, din punctul meu de vedere, este o capodoperă a atipicei trupe daneze. House of God e cel mai sensibil moment narativ al albumului, când lupul devine Angel, iar dragostea efemeră, însoţită de păcat, umple fiecare cotlon al lăcaşului – sfârşit al introducerii ce nu anunţă nimic bun. În ceea ce priveşte muzica în sine, aceasta se oscilează între ţesătura chitară-clape, o senzaţională încrengătură marca Andy LaRocque, şi vocea de zile mari a lui King Diamond. Suportul bateriei în tempou mediu adaugă dramatism, iar deasupra lui riff-urile şi părţile vocale într-un falsetto extrem mă fascinează la fiecare audiţie. Nicăieri pe acest disc cele două puncte forte ale trupei – solistul-şef şi chitaristul co-semnatar al compoziţiei – nu sunt puse mai bine în evidenţă ca pe House of God. În plus, de câte ori îl aud pe King, îmi amintesc de momentul când într-un concert m-am bucurat când am auzit o mică „gherlă” – m-a convins că nu face playback, într-atât de bună a fost în rest prestaţia muzicală a unui contra-tenor de aproape şaizeci de ani. Pe final, eu recomand întregul album, cu atât mai mult cu cât este un disc-concept. Unul excelent.

Posted in Colţul cu muzică | Tagged , | Leave a comment

Murder or Suicide (Samael)

Eu cu Samael am o poveste veche de dragoste – clasică, deci cu năbădăi, alternând între perioade cu obsesii şi ani la rând când uit complet de atipica trupă elveţiană. Un singur lucru rămâne constant în mintea mea: puternica impresie pe care mi-a făcut-o Xy prin 2006, când l-am cunoscut personal –modest şi încântător. Revenind totuşi la muzică, am constatat de curând că mă aflam într-unul din acele momente când ignoram de ceva timp Samael, aşa că am zis să remediez asta prin ascultarea cu simţ de răspundere a ultimului album, nu chiar recent, Hegemony. Nu mi-a luat mult să-mi dau seama de eroarea comisă că am făcut asta abia acum – discul este o bijuterie de industrial în care se mai strecoară foarte – dar foarte! – subtil străvechile filoane black metal. Nu toate albumele Samael intrăla categoria „masterpiece”, dar acesta cu siguranţă da. Am oscilat între trei piese ca propunere muzicală; până la urmă am lăsat This World şi interesantul cover după The Beatles Helter Skelter, pentru a mă opri la cea care m-a captivat din prima: Murder or Suicide. Nu zic mai mult, ascultaţi-o doar şi lăsaţi să vă înconjoare încrengătura de clape clean, siteză electronică, tobe îndrăcite şi voce gâjâită, dar perfect inteligibilă, marca Vorph. Minunat şi adictiv.

When you fly too high, when the circle is closed
You fall on the inside, down to the other side
If you force your way too hard towards those you opposed
It is your choice to make, murder or suicide

Posted in Colţul cu muzică | Tagged , , | Leave a comment

Snowblind (Threshold)

Când spui „progressive metal”, primele lucruri care-ţi vin în cap sunt fraze muzicale complicate, armonii complexe, cunoştinţe de conservator pentru a putea pătrunde dincolo de ţesătura instrumentală ce ar putea friza matematica. Şi, chiar dacă vorbeşti despre o trupă ce se adresează şi publicului larg, nu doar „cunoscătorilor”, tot ai o mică reţinere în a te pronunţa tu – ca profan – asupra actului artistic. Iată de ce apreciez mult trupele de prog care nu numai că nu-ţi dau senzaţia că trebuie să fi studiat manuale pentru a le putea pricepe mesajul, dar al căror nume îţi promite din start că albumul ce abia începi să-l asculţi îţi va aduce două lucruri: calitate şi o diversitate accesibilă. Atâta timp cât ai un pic habar de muzică şi metal, e aproape imposibil să treci cu vederea Threshold, trupă britanică pe cât de longevivă, pe atât de trecută cu vederea de publicul larg. Nici acum nu pricep de ce, pentru că multe dintre piesele sale sunt – poate cu excepţia lungimii – aproape „radio friendly”; de exemplu, de pe cel mai recent album, nici nu trebuie să le ai cu metal-ul ca să îţi placă Swallowed.

În fine, nu vreau să polemizez aici, ci să rămân la acest disc, Legends of the Shires pe numele său, şi la piesa care mi-a plăcut cel mai mult. Spre deosebire de cea menţionată mai sus, Snowblind nu este deloc una cuminte; din contră, are o doză de agresivitate bine strunită instrumental, dar care trădează furia şi energia vitală în fiecare bătaie de tobă, bridge şi pasaj de backing vocals. Totul îmbrăcat într-o muzicalitate ireproşabilă, clădită pe riff-urile ce imprimă tema melodică, filozofia versificată şi momentele în care claviatura îşi face de cap, într-o minunată fantezie. Mi se pare o piesă a contrastelor, lucru cel mai bine ilustrat spre final, când solo-ul îndârjit de chitară este urmat de o variaţiune a refrenului în cea mai suavă notă. Clar, Snowblind mi s-a lipit de ureche şi suflet, prin toate cârligele de care poate dispune o compoziţie prog-metal.

Posted in Colţul cu muzică | Tagged , | Leave a comment

Iarnă în Oltenia profundă

Cum şade aşa amorţit sub zăpada abia atinsă, într-o aparentă hibernare, ar putea fi un sat de oriunde. Mai mult, un sat de oricând, păstrându-şi un echilibru atemporal prin uliţele şerpuite şi acoperişurile ninse-n pantă. Că l-aş fi văzut acum nişte veacuri sau peste alte câteva – tot aia, aceeaşi ţară de departe, desprinsă dintr-un anonim nicăieri. Şi, în ciuda acestei semnături absente – sau poate tocmai datorită ei – atât de fermecătoare aşezarea.

Complet adormit la o primă vedere, pe măsură ce mă apropii îmi dau seama că toarce. Ca o mâţă venită din frig la căldura sobei, unde-şi deapănă în intimitatea căminului plăceri şi suferinţe doar de ea ştiute. Departe de văzul lumii şi de colţii gerului. Aud torsul în glasurile răzleţe din vreme de noapte şi în freamătul animalelor din ogrăzi; îi văd firele în luminile ce se ghicesc discrete de după geamuri adesea mate şi-i simt parfumul în fuioarele de fum înălțate în văzduh, coloane ale unei încremeniri vii. Acum, când iarna şi-a întins imperiul, satul îmi pare cu atât mai viu cu cât devine o lume a contrastelor. Încremenit pe din afară, îşi reia poveştile la adăpost. Şi nicio clipă – nici măcar una! – nu ţi se înfăţişează ca părăsit.

Noaptea, cu cât este mai înstelată, pe atât îşi înfige mai abitir ghearele în trupurile calde. Dar ziua dezvăluie locurile cu mărinimie, sub cerul senin de un albastru adânc. Tot frig muşcător, dar într-un soare ce-ţi dă măcar senzaţia de căldură. Nu-i deloc acel soare palid, indiferent, pe care uneori zilele hibernale îl ostoiesc prin ceaţă. Şi sub acest soare mărinimos, tot ce a tăinuit noaptea în case şi grajduri iese la iveală. Iar uliţele nu mai sunt simple despicături de noroi îngheţat, casele se colorează, pojghiţele crapă sub cizme grele, caii trag de oiştile aceloraşi căruţe şi chiar şi cimitirul îşi strâmbă mai cu spor crucile din lemn pictat. Aerul miroase a fum şi bălegar, a har şi păcate.

Pierdut între deal şi câmp, satul se adună solidar la un loc, precum o cetate rurală apărându-se de viforniţe şi de trecerea timpului. La ce bun însă? Primele se vor duce, iar timpul… cumva, aici timpul nu vine, nu pleacă şi nu se scurge. Aici, timpul este – atât. Îl citeşti ca pe un prezent permanent în frunzele stejarilor creponate de nemurire, în terasele colinelor, în liziera pădurii, în silueta cambrată a depărtărilor, în aurul vineţiu al amurgului. Îi simţi câteva tresăriri – un pod scârţâitor, un iepure ce fuge mâncând pământul, o turmă de capre urmându-și stăpânul, un câine care latră furios şi fricos de pe sub vreun car, un concert de vrăbii gureşe la ceas de seară; dar, odată ce sorbi fascinat pitorescul, revii la acea eternitate limpede, nemişcată. Şi liniştitoare. Nimic n-o tulbură, nimic n-o întinează.

Trebuie să vezi lumea aceasta rurală de la intimitatea răscrucilor de drumuri şi de la turnul de observaţie al dealurilor. N-o vei înţelege – nu, nici pe departe – tu, om al citadelei dezrădăcinate. Dar faptul că nu vei putea pătrunde sensurile fine ale unui tablou impresionist sau al unei simfonii romantice nu înseamnă că-ţi lipseşte sensibilitatea de a admira, interioriza şi însuşi.

Lasă deci să ţi se lipească de simţuri, de emoţie şi de suflet fiecare trăsătură a satului: gardurile din lemn chircit sau tablă multicoloră, casele cu câte patru încăperi, adăposturile cu pereţi din chirpici, dulăii încotoşmănaţi, drumul de noroi congelat ce se desfundă la trecerea râului, găinile cuibărite în copaci, pădurile cu arbori drepţi şi aliniaţi milităreşte, viaţa caldă care se subînţelege în fum, biserica solitară, livezile înmărmurite, crucea trăsnitului din vale, turmele, podeţele, frunzele, sălbăticiunile, zăpada scârţâită. Dar, mai ales, oamenii cu focul lor din sobă şi din priviri, cu vinul şi cu poezia lor, adesea tristă deşi vorbele-i sunt hâtre.

… Un sat înveşmântat în troienele iernii, în cel mai uitat cotlon al Olteniei…

Fotografii

Posted in Aşezări rurale | Tagged , | 1 Comment

Snuff (Slipknot)

Niciodată fan Slipknot, recunosc că am ajuns la această piesă pur întâmplător, prin „recomandarea” automată a youtube-ului. Mi-a atras atenţia şi am aruncat un ochi să vad cine, cum şi ce. M-a surprins să văd că este vorba de trupa care iniţial nu mi-a spus nimic şi pe care apoi am ignorat-o magistral, în ciuda insistenţei unui bun prieten că am ce găsi la ea. Eu – căpoasă – nu şi nu.  Ulterior am aflat că Snuff este, probabil, cea mai populară creaţie a americanilor şi, cumva, s-a lipit perfect pe memoria mea muzicală – ca dovadă că într-o dimineaţă nu mi-am putut-o scoate din cap pentru că o visasem peste noapte. Apoi, pe măsură ce am ascultat-o pe îndelete, cu versuri în faţă şi disecând structura melodico-armonică, am îndrăgit-o tot mai mult. Este o piesă cu care am rezonat complet. Ciudat, nu? Cum uneori ne regăsim în locuri în care nu numai că nu ne căutăm, dar de unde nici nu aşteptăm nimic deosebit. Sau poate deloc ciudat, întrucât nu-i un secret că muzica vine ca cea mai bună expresie a trăirilor noastre lăuntrice.

Posted in Colţul cu muzică | Tagged , | Leave a comment

Sovente il sole (Antonio Vivaldi)

Iată ceva clasic, peste care am dat ca prin întâmplare în imensitatea internetului. Aria Sovente il sole face parte din serenada Andromeda Liberata scrisă de Antonio Vivaldi împreună cu alţi compozitori ai vremii la în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Istoria spune că  Vivaldi a compus cea mai mare parte a muzicii sale pentru a fi pusă în scenă de orfanele Veneţiei din Pio Ospedale della Pietà. Pe acestea, de altfel, le-a instruit timp de trei decade. Aria de faţă îmi depăşeşte cu mult cunoştinţele muzicale, aşa că mă voi rezuma la a-i sublinia sensibilitatea şi delicateţea, aşa cum o face şi interpretarea dată de  Anne Sophie von Otter.

Posted in Colţul cu muzică | Tagged , , | Leave a comment

Stânci şi cabluri (Munţii Hăşmaş)

Nu-i o idee rea ca uneori să pui laolaltă locuri bine cunoscute cu altele nou nouţe, mai ales când este vorba despre munte. Iar pentru şi mai multă „inovaţie”, întâmplarea face să merg cu un grup cu care n-am mai hoinărit până; de întâlnit, m-am mai întâlnit cu o parte din ei, dar nu în acest context. N-am ajuns de ceva timp în Hăşmaş, iată unul din motivele pentru care dau curs invitaţiei făcute de Radu, Laur, Cristina şi Oana de a revedea acele meleaguri dragi mie, poate dintr-o altă perspectivă. Promisiunea unor zile senine şi a câtorva „fierătanii” este şi ea decisivă în planurile de final de săptămână. Iată-mă deci vineri seara în drum spre Bălan, unde înnoptăm la o pensiune ale cărei camere călduroase contrastează cu gerul „secuiesc” de afară.

Sâmbăta o începem cu câteva cumpărături, iar la ora 9:30 ne luăm rucsacii uşurei în spate şi plecăm din centrul Bălanului (865 m) pe firul Pârâului Covaci, acolo unde banda albastră ne arată drumul direct spre Cabana Piatra Singuratică – poteca ce ia în piept coastele Muntelui Hovaş Leb. După aproximativ un ceas şi jumătate de dat la deal, ne întâlnim cu bifurcaţia marcată prin cruce albastră ce promite niscaiva locuri de belvedere. Noua cărare alternează urcuşul cu câteva curbe de nivel, în timp ce traversează Pădurea Beată spre cotlonul izolat numit „La Pândă”. Nici că se putea alege un nume mai bun de atât, întrucât acesta descrie perfect poziţia stâncii unde ne oprim, deasupra văilor umplute cu văluri subţiri de ceaţă. Dincolo de ele, se desfăşoară Munţii Ciucului şi Munţii Harghitei, iar dacă schimbi locul de observaţie vezi atât de aproape Hăşmaşul Mare. Acestea apar în jumătatea „deschisă” a zării, căci cealaltă este curmată brusc de stâncile albe din apropiere.

Respectivele stânci poartă denumirea de Moara Dracului şi pornim către ele la întoarcere, într-un mic detur făcut de crucea albastră. Hotărâm însă că nu e cazul să revenim cuminţi la marcaj, ci mai bine vedem dacă putem urca pe grohotişul lung, dincolo de care se ghiceşte un vâlcel nemarcat. Nu-i o sarcină uşoară, mai ales că în porţiunile cele mai abrupte solul este extrem de instabil, iar grohotişul lansează la vale proiectile serioase; o scoatem însă până la urmă la capăt şi dăm de liziera pădurii. Ajutaţi de hartă şi GPS, o luăm pe calea de minimă rezistenţă printre muşchi verzi şi arbori uscaţi, pe deasupra unei prăpăstii abia ghicite. În jur de ora 13:30 dăm în sfârşit în banda roşie ce coboară de sub Vârful Ecem (1707 m), numit şi Vârful Fratelui sau Vârful Piatra Ascuţită.

De acum urmăm creasta principală a Orientalilor, ce vine din Ciuc, parcurge Hăşmaşul şi se continuă în Giurgeu. Coborâm prin luminişuri şi crânguri rare pe la poalele Pietrei Unice până în Şaua La Curmătură. Aici trebuie să luăm decizia dacă urmăm planul iniţial de a urca pe Hăşmaşul Mare, pentru o vedere asupra Ceahlăului, sau mergem la cabană pentru un prânz urmat de lene. Ceasurile sunt aproape 14 aşa că „ameninţarea” întunericului alimentează starea de lene, urmăm deci cărarea de pe sub stâncile abia văzute ale Pietrei Singuratice şi ne oprim pe tăpşanul însorit de la Cabana Piatra Singuratică (1504 m). Aici punem de un prânz câmpenesc, relaxat şi bogat, şi numai umbra ce începe să coboare înspre noi ne face să ne pregătim din nou de drum; nu de alta, dar pe cât de bine e la soare, pe atât de ascuţit devine frigul când acesta se retrage.

La ora 16 pornim pe triunghiul roşu ce descrie un traseu alternativ spre Bălan, principala diferenţă faţă de cel pe care am urcat fiind panta extrem de brutală pe care o ia uneori. Avantajul este că ajungem repede la destinaţie, într-un ceas; partea negativă numai genunchii noştri o ştiu. Nu avem de gând să mai petrecem o noapte aici, mai ales că mâine planurile noastre vizează altă zonă a Hăşmaşului, mai precis extremitatea sa din Cheile Bicazului. Avem deja cazare în Bicaz Chei, aşa că pornim înspre acolo, fără să uităm însă de o cină caldă şi gustoasă undeva pe lângă Lacul Roşu. După, somnul este şi mai îmbietor.

Duminică dimineaţă luăm micul dejun la pensiunea unde am înnoptat, apoi ne mişcăm spre intrarea în Cheile Şugăului. Aici se află un loc de parcare încă pustiu, punct în care ne echipăm de via ferrata – iată planurile noastre pentru astăzi. Poteca intră în chei şi duce în primă fază la Cabana Ecolog (715 m), de unde apoi se ramifică după preferinţele şi posibilităţile turiştilor: trasee de via ferrata mai lungi sau mai scurte (ca părţi componente ale traseului principal), respectiv trasee de drumeţie prin acest pitoresc defileu. Tot aici se plătesc taxele de acces în rezervaţie, de parcurs ferrata principală şi de vizitat Peştera Munticelu din apropiere. Întrucât încă nu e nimeni la cabană, lăsăm partea financiară pentru întoarcere.

Este aproape ora 10 când pornim pe poteca de acces în Astragalus, via ferrata amenajată acum doi ani după model occidental. Într-adevăr, traseul poate fi parcurs în condiţii de maximă siguranţă de oricine a mai mers cât de cât pe munte, are un pic de condiţie fizică şi nu se luptă cu răul de înălţime. Cablul este gros, fără balans, iar piroanele ce-l prind de stâncă sunt trainice şi dese. Uşor în cea mai mare parte, traseul are şi vreo două traversee mai expuse, numai bune pentru a cunoaşte adrenalina specifică, precum şi pasaje de efort în ascensiune. Nu suntem în luni de vară pentru a găsi planta a cărei denumire o poartă ferrata, însă ne bucurăm de soarele puternic ce încălzeşte stânca şi înseninează minunata perspectivă pe care o avem de sus. În punctul maxim, adică Vârful Turnului Mare (1000 m), ajungem la ora 11:30 şi ne permitem o pauză în care să admirăm împrejurimile. Coborârea este şi ea dotată cu cablu, întrucât constituie de fapt una dintre ferratele scurte, secundare; nu-i la fel de plăcută ca ceea ce am parcurs până acum, întrucât este o potecă abruptă şi prăfoasă prin pădure. Dar ce-i al ei e al ei: fiind foarte scurtă, devine o cale extrem de eficientă pentru atingerea vârfului.

Revenim la Ecolog la ora 13, achităm tariful şi mai aflăm una-alta de la custodele traseului, apoi ne punem vedem de drum pe lângă căţărătorii ce se delectează cu rutele de escaladă de la intrarea în vale. Parcurgem pe zi Cheile Bicazului, ocazie cu care putem admira în voie frumosul defileu din care muşcă şoseaua, ne îndreptăm spre Târgul Secuiesc, pentru ca apoi s-o luăm pe şoseaua recent reabilitată de la Lupşa. Odată ajunşi în apropierea Buzăului, oprim pentru un festin culinar la părinţii lui Radu, de la care cu greu ne dăm duşi spre Bucureşti. Sosim până la urmă şi în capitală, dar gândul meu rămâne la ferratele din Bicaz şi la cele care mi-au sucit minţile acum mai bine de un an în Dolomiţii Ampeţieni.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Brain Damage (Pink Floyd)

Tristeţi de luni de dimineaţă, cu lunatici şi gândiri difuze… cumva, Pink Floyd spune povestea fiecăruia dintre noi la un moment dat :

You raise the blade, you make the change
You rearrange me ’til I’m sane
You lock the door
And throw away the key
There’s someone in my head but it’s not me

Linia melodică repetitivă, punctată din loc în loc prin note ce cresc tensiunea, armonia aproape diluată din spate, dar fără de care prim-planul nu ar fi complet, ritmul discret, vocea melancolică şi versurile atât de familiare fac din Brain Damage una dintre cele două piese de pe albumul iconic The Dark Side of the Moon cărora nu le aflu ierarhia în preferinţe. Regăsesc de fiecare dată atâta încărcătură muzicală şi emoţională în cântecul acesta încât îmi este greu să-l ascult de două ori la rând. Dar, după o vreme, simt că trebuie să revin la el şi am aceeaşi senzaţie de ireal şi desprindere pe care am avut-o demult la prima audiţie.

And if the cloud bursts, thunder in your ear
You shout and no one seems to hear

Cândva, curând poate, voi vorbi şi despre cealaltă piesă a albumului care mă duce în alt loc, în alt timp, poate şi cu alt suflet.

Posted in Colţul cu muzică | Tagged , | Leave a comment