Întrucât postările mele rareori apar în ziua pentru care sunt scrise, aici încerc să ţin evidenţa restanţelor de pe la concerte sau din călătorii. Tot aici apar referinţele către rarele aberaţii literare proaspăt incubate.

Staţi pe recepţie.

Noutăţi din Axa timpului
Our Parents in 1989. Us Now in 2019.
Sângele este viaţă
Insanity şi alte torturi fizice
Mici binecuvântări în vreme de molimă

Noutăţi din Aberaţii literare

Posted in Uncategorized | 8 Comments

Our Parents in 1989. Us Now in 2019.

(Translation of Părinţii noştri în ’89. Noi acum în ’19.)

These lines have been lingering for some time and I’m trying to find the words to write them with at least three months delay, considering there’s soon to be one year since – inspired by some retired folks waiting for the tram – it budded in my mind. I say this because its birth should’ve most probably happen in mid December 2019, when thirty years have passed since the “’89 moment” – whatever it was, revolution, coup d’état or both. Even though a frequently used phrase is “nothing has changed” – especially with regards to the political flow (and politicians-politruks) or to the endemic bribery system, for most of the population not only that a lot has changed, but everything has changed. I’m part of the eighties’ generation and for our parents – who at the time were about our age now – indeed everything changed. And not only that, but it happened suddenly, confusingly, irreversibly. It was a paradigm change; I won’t say for the worse or for the better, as opinions have been divided among the protagonists at that moment and ever since, but the switch was to its fullest.

The young adults in their thirty-forties our parents already where back then were faced with a new world out of a sudden, a new life many had dreamed of, some had even fought for, but most of them got caught by surprise. Some of them sniffed the opportunity, used their entrepreneurial spirit in the chain of legislative voids and built up business in the grey area or even – the lucky ones – in the white area of the economy; they thrived and promised themselves their children would never know shortage, darkness or cold. Others were pushed to the existential limit by the industry either technically outdated, or just robbed by “hot shot” former secret police officers who became great businessmen; the bankruptcy happened way too fast for professional reconversion even for the ones who were apt to it. Others – especially the plant or military “veterans” – chose early retirement with lots of cash in their pockets, so they could put together a small household by their parents’ countryside (where they had been moved from decades before, to work at the lathe or serve the barracks), to start some minor enterprise which would die when the small entrepreneurs got smashed, to lose in pyramidal utopian schemas as Caritas or National Investment Fund, or to look at while dropping value when the inflation hit the ceiling.

Another category, which I’d call rather neutral, kept their jobs, saw the shop windows full with everything and could afford at least some of it, cheered the cable television and some bus trips to Greece or even Italy, got to read books which used to be banned by the regime not too long ago, witnessed their offspring welcoming Michael Jackson with some sort of hysteria and started listening to “satanic” music – they had a life with good and bad, and sailed muddy waters while keeping the flag of hope up high all the way. In short, these people (including my parents and most of my friends’ parents) ­adapted to a new – completely different! – reality, arisen in a moment when, although still vigorous, they didn’t have the soar and flexibility of their first youth; they already had the experience of a steady job which made the future comfortable and secure, they were fond of habits like Sunday barbecue or evenings with wine and rummy, their health was mostly good, the brats (that’s us) were well (res)trained by school and didn’t cause trouble.

They were caught off guard, but the enthusiasm of a better life gave them strength to bypass their habits, comfort and drowsiness –  in the beginning, that is. Later on, they could see all that glitters was not gold, freedom didn’t cover all levels, and capitalism became fierce as the strings were being pulled by the second echelon of the party they had thought they’d gotten rid of. I won’t get into politics and the opportunity they missed with the first democratic ballot, but I think of the social x-ray during the mid nineties, when a lot of dreams became nightmares before life could finally find its way, without so many ups and downs. That was the point when our folk really adjusted to the new times, with or without being nostalgic for the past. More or less, most people  my age during the Revolution and didn’t leave the country right away managed to adjust. They let themselves be transformed – sometimes deeply – in order to survive the environment. I’m not talking about the ones who were already in high places, or put a noose around their necks, or moved to madhouses; fortunately, such cases were rare, and the hardened mental “plebs” adapted.

And I presume one of the reasons for their adaptive power was seeded in the tough times they had just left behind. All the hardship of a totalitarian regime had forged the people. It had taught them how to survive, because this had never been easy in spite of almost zero unemployment. Maybe you didn’t have to worry about you job, but for all the rest: fill your belly with better food than the one intended for the swine, heating during harsh winters, the misery and poverty within hospitals (in spite of good, committed medics) – these to name the “worldly” issues. Let’s add the matters of the soul, like the lack of cultural freedom, artistic act restrictions, clandestine baptisms for the children of radio or television employees, stigmatizing any freedom of conscience that had convicted many – the best of them! – to be political dissidents, even three decades after Dej had purged the post-war elites.

In the austere ‘80s, leave aside the privileged or the brutified, most of our parents proved themselves resourceful. Everyone used to have some relative in the countryside to breed an extra pig which would suddenly disappear before holidays, or an open line to the Agricultural Production Cooperative to “extract” food – which, technically speaking, was not even theft, since it was produced by the land previously stolen from their elders. Or, thanks to their job,  the favors of some food store manager, to let them know when poultry meat was expected or to save a truckle of cheese before the hungry horde would get in. Or they used to mount big metal stoves in the kitchen to compensate the cold radiators, or at least to find wool-filled quilts, heavy lift job – but so warm underneath. Not to mention that the “men” in the house, no matter their profession, used to be able to fix anything – electrical circuits, mechanical stuff, wall paint, joinery, car; and the women could cook for the entire week out of almost nothing. In the big cities, you could get a hold on the black market, where the “currency dealers” used to provide – not without risks – exotic products: Turkish blue jeans, audio vinyls or tapes of Greek import, French fashion magazines, serious literature from Western Europe or even beyond the Atlantic, sometimes written by the exiled political dissidents – and it was exactly those who kept the flame of hope burning. Any soccer fan used to be an electronic engineer under cover, so those near the borders would watch the World Cup from the Hungarian, Bulgarian or Soviet television. Just as in many homes, even those nested in the mountains, there used to be a way to listen to public enemy number one: Radio Free Europe.

With all the doubts, pressure, insecurities that accompanied the ‘90s, our parents knew how to sail towards the shores which meant exiting – brutally, sometimes – the comfort zone. Yes, some scars were never to completely heal and that’s natural; I vividly remember my mom buying me a pan top, although I had already replaced the broken one: let it be, maybe it breaks again and look at the huge sale that one was on. I can see her stuffing the closet, fridge and freezer (sometimes, at my place since there’s no room left at hers) only because that day, that product was ten percent cheaper. But, generally speaking, they all made a successful transition to something completely unknown, on one hand because the change was done “for the more opportunities” (I can’t say “for the better” when I think of people who had to raise teenagers while the plant they used to work for was turned into junk), and on the other hand because they had the physical and mental strength nurtured by living during communism, they had the flexibility and change auspicious capabilities.

Fast forward to 2019, three decades later: the “transition” adults are mostly retired and we stand in their shoes, maybe with kids the same age we used to have back then. As much as I enjoy science fiction and dystopia creations, I’m not able to imagine right such a paradigm change now,  as important as the one in the ‘90s. It doesn’t have to be a political regime shift as it happened then, but to have the same impact: sudden, allowing time to react only to the quick and perceptive, spread towards all positive and negative directions, deployed in all social and cultural layers, and with the effect that would shake the country to its roots – actually, it should shake the entire world, considering the degree of interconnection and globalization we have reached. This could be the aftermath of war, world economic crisis, pandemic,  some cosmic phenomenon  which affects telecommunications with the electromagnetic field, bank disaster, artificial intelligence experiment gone out of control, etc. The world changes just as I write this, but – in spite all the alarmist titles that announce the end of humanity through climate issues, nuclear weapons, corruption, viruses in medicine and technology, stock exchange – the changes occur one by one, slowly, insinuating. And the ones who trigger them act like this on purpose, exactly because people can adapt to about any atrocity – economical or ideational – provided they are given a slow enough pace.

But what’s to be done – what can we do – when facing a real black swan? Us, the interconnected, one click away from any information and used to have anything, anytime, within our personal financial bounds that we’re precisely aware of. Us, who cheer while most aspects of physical life move online in order to save time (no more waiting in queues or pushing papers around), but somehow ending up with less and less time because of the “scroll” syndrome. Us, who are still proud of knowing how to change a socket, but soon unable to do that as technology blackboxes everything – look under the hood of modern cars. Us, who can’t find the way in the streets and can’t drive without GPS, who can’t park without sensors, who can’t run without a progress awareness application, and who can’t sleep without a wrist watch to confirm it’s actually happening. Us, who waste hours through the shelves, but unable to stand in queue for a few extra minutes in order to pay, because our time is so precious, right?, I’ve just explained what for. Us, who can’t pay attention to read more than fifteen lines, hence would always dismiss thorough articles focused on economical, social or political analysis next to all-caps rags, with aggressive wording and three phrases that give us the illusion we’re the best informed ever, especially when we skim it in the mainstream, “approved” media. Us, who understand tolerance as accepting the ones who agree with us. Us, who can’t notice that the lack of empathy is just as vulgar as an excess of tears.

So, today’s us, the ones who live rather nice lives – pampered, quiet and comfortable, touched only by the non-dramas of online reckonings and number of likes. Us plus a great change; and, considering how our reality looks like, I can only imagine a black swan who is… black indeed. A sudden and nasty deterioration which would completely stupefy us and which I really can’t tell how we’d escape. Our parents had their guard quite up high, they knew how to “manage”, they had lived tough lives since their birth and had been forged; the change they had to confront had many bad parts, no doubt about it, but a lot of opportunities, too, and they knew to take advantage exactly because they had been tailored that way. We are – let’s say it out loud – weak; we may be traveled, cultured and professionally well trained, but we have weak characters and minds because the years when we grew up, became young adults, evolved in our jobs and started our own families have been friendly years so far. We didn’t have something to strengthen us. I’m not talking about being beaten at home, humiliated in school, bullied at the work place, about bank mortgage, burn out syndrome, and depression out of a broken heart. With no intention to minimize these real, but individual, problems, they do not substitute a society where the main rule is to find means of survival for you and your family, and give up as little as possible of the moral convictions that define your most inner self while doing that. The majority of our parents juggled with all these the best they knew and, despite the sequels, they prevailed. We were spared the collective drama and were left only with the personal dramas, framed by a society aver looser as far as the constraints go.

When I think again of our parents facing the paradigm change that started in December 1989, of how and how much they managed to adjust, I realize once more the great success they had with physically and psychologically surviving – for them and for their families. May Our Lord protect us from such a black swan. And if it will decide to spread its wings after all, I can only hope we’re able to replicate our way – successfully, too! – the social-psychological “acrobatics” our parents have performed without even knowing it.

Posted in Culturale, General | Tagged , , , , , , , , , , | 1 Comment

Sângele este viaţă

Nu mi s-a întâmplat niciodată să găsesc atât de gol Centrul de Transfuzie Sanguină la orele matinale şi să-mi ia mai puţin de un ceas de când am plecat de acasă şi până să termin de donat. Din contră, în general înainte de sărbători precum Paştele sau Crăciunul era plin, pentru că cele şapte bonuri de masă şi reducerea la transportul în comun chiar se simt la bugetul greu încercat în astfel de perioade.

Azi… nu pustiu, dar pe-aproape. Mi-a fost un pic ruşine când m-am uitat la data ultimei mele donări şi că nu o fac mai des, de obicei din „uituceală”. Şi mi-am promis încă o dată că nu voi mai uita peste trei-patru luni. Întotdeauna este nevoie de sânge, iar de câteva săptămâni donatorii şi aşa insuficienţi s-au împuţinat şi mai mult. Asta în Bucureştiul cel care-i totuşi mai animat. Nu vreau să-mi închipui cum e prin micile urbe din provincie.
Dacă sănătatea (de moment sau generală, unele foste maladii excluzându-te pe viaţă) şi etica vă permit, gândiţi-vă puţin la posibilitatea de a dona. Nu este o obligaţie, nu fac aici nici pe activista nici pe moralista de serviciu; o văd mai degrabă ca pe un privilegiu. Sunt oameni care, ca mine, îşi propun să o facă şi uită constant. Sunt alţii care nu au luat până acum asta în calcul pur şi simplu, nu din vreun egoism.

Acesta este scopul postării mele – o notificare precum cele din telefon sau titlul „click bait”, că tot se poartă.

Site-ul CTS Bucureşti este destul de bine pus la punct, cu motivaţie, reguli de acceptare şi descrierea procesului. Nu-i singurul loc din Bucureşti unde se poate dona, dar e singurul unde am mers eu şi am constatat cu bucurie că lucrurile s-au schimbat mult în bine de când eram prin facultate – şi ca organizare / eficienţă, şi ca atitudine. De exemplu, într-o ocazie când am fost refuzată din motive de puls prea lent şi tensiune prea mică deşi eu insistam că aşa e tot timpul ca adaptare la sporturi de anduranţă, le-am scris apoi cu articole despre „bradicardia maratonistului” şi mi-au răspuns pozitiv; azi, cu ale mele cincizeci de bătăi amărâte pe minut, m-a întrebat medicul ce sporturi fac, a scris acolo bradicardie de efort şi mi-a dat undă verde.

Ca în orice unitate spitalicească, sunt oameni şi oameni, dar în general lucrurile sunt ok şi decurg repede, iar în privinţa curăţeniei e peste majoritate spitalelor de stat în care am intrat. Donatul în sine este un proces nedureros şi sigur; totuşi, dacă vă ştiţi cu teamă nejustificată de ace, încercaţi să vă gândiţi la lucruri frumoase.

Posted in General | 1 Comment

Insanity şi alte torturi fizice

De câte ori mă simt împăcată cu forma mea fizică, poate chiar un pic prea mândră de ea după ce cad în păcatul „spionatului” pe Facebook al vieţii altora, îmi amintesc de un bun remediu: antrenamentul „Insanity” al unui individ pe cât de agreabil, pe atât de insuportabil, pe nume Shaun T. Este genul de antrenament circuit, cu intervale, numai că spre deosebire de multe bazate pe aceeaşi filozofie aici se adoptă principiul „max-interval training”. Adică, în loc de alternarea 30%-90% în procente egale şi fără pauză, merge pe 90% în tot intervalul cu scurte pauze de relaxare totală. Asta pe limba celor care au idee ce înseamnă în general „interval training”.

În traducere: e ceva crunt, chiar şi pentru oamenii antrenaţi – deloc cazul meu. Adică numai bine să-mi revin din fraza cu care am început aceste însemnări. Efectul acestui „reality check” e cam aşa. După primele zece minute simt că-mi dau duhul şi demoralizant e că aceea este încălzirea. Urmează un stretching care aduce totuşi speranţă, pulsul îşi revine cât de cât. Apoi cele două seturi mari de câte trei runde, de câte patru exerciţii intense bazate pe cardio sau forţă sau ambele în acelaşi timp; oricum, rezistenţă în condiţii de intensitate maximă, asezonată uneori cu exerciţii în plus pentru care nu te pregătiseşi psihic.

Acum, na, termenul acesta, „intensitate maximă”, e relativ şi Shaun mereu insistă să forţezi, dar nu cât să te pui în pericol. Oricum, te lasă lat; poate că te încurajează puţin faptul că cei care-l însoţesc în clipuri au o super formă fizică şi tot ajung să se chinuie. Unele exerciţii au în nume „power”, altele „suicide” şi împreună cu sinteza „Insanity” descriu perfect tabloul. Unul din participanţi, alergător de maratoane, spune la un moment dat că maratonul e uşor pe lângă asta.

Finalul e încă o sesiune scurtă de stretching, după care îţi vine să leşini, să nu te mai ridici niciodată, să mori acolo şi să nu ştie nimeni cât ţi-ai torturat de bună voie corpul. Ca să nu mai zic că timp de trei sferturi de oră – nu-i lung programul – îl înjuri în toate felurile pe Shaun, cu zâmbetul lui, încurajările lui, modul lui de a face să pară efortul atât de simplu; frate, respingător om! Antrenamentul are ca motto „dig deeper”, în sensul cum că trebuie să cauţi în tine şi vei găsi resursele să-l poţi face. Eu mă gândesc mereu altfel la final: săpaţi adânc să aveţi unde mă îngropa.

Deci, de ce? A, da, promite abdomen cu pătrăţele, umeri musculoşi, un sistem cardio-pulmonar îmbunătăţit şi aşa mai departe. Poate fi făcut în casă dacă n-ai unde ieşi cu laptoul, deşi încep să cred că vecinul de dedesubt nu-i foarte încântat. În plus, am mai trecut o dată prin program şi, chiar dacă nu m-am ţinut de antrenamente ca la carte (şase zile plus una pauză, timp de două luni), am simţit clar diferenţa în condiţiile în care nu puteam nici atunci să alerg, să merg pe munte sau la căţărat. Cred că am rezistat o lună, cât a fost şi restricţia cu sportul pe afară. Să văd acum cât mă ţine.

Partea proastă e că azi am vrut să-i fac o bucurie vecinului şi să mut unele ţopăieli pe balcon. Cum nicio faptă bună nu trece nepedepsită, când am păşit pe pragul uşii glezna s-a răsucit, a făcut trosc! şi m-am ales cu o superbă entorsă. Sunetul mi-a fost foarte cunoscut şi mi-a amintit de cele şase luni care au trecut între unul asemănător şi momentul când n-a mai durut. E cazul ca faşa elastică, gheaţa, elevaţia (şi credeţi-mă că nu-i simplu să scrii cod cu un picior ridicat) şi suplimentele pentru articulaţii să aibă un cuvânt de spus. De propus îmi propun să duc antrenamentul aşa, dar ziua de mâine va fi mai edificatoare. E adevărat că multe dintre cele mai stupide şi urâte accidente se întâmplă în casă, dar stau şi mă gândesc că până acum n-am păţit să-mi sucesc încheieturile acasă. Oare o fi având legătură cu faptul că de ceva timp văd cu adevărat soarele doar în filme (iar el pe mine deloc) şi cea mai mare parte a activităţii fizice se rezumă la ture între computer şi baie?

Oricum, dacă mă simţeam confortabil nu cu corpul meu, ci cu condiţia mea fizică, ei bine mi-a trecut instant. Sunt jalnică şi încerc să mă tratez, nu doar prin distanţarea socială de frigider.

Posted in General | Tagged , , , , , | 2 Comments

Mici binecuvântări în vreme de molimă

Întotdeauna momentele de criză – personală sau colectivă – aduc schimbări, posibil drastice, în structura şi comportamentul celui ce le traversează: om sau societate. După astfel de crize, nimic nu rămâne la fel, totul se schimbă, fie că e vorba de starea de sănătate, lumea finanţelor, slujbe, stil de viaţă, hrană, timp liber, legislaţie. Şi… priorităţi. Sau poate mai ales priorităţi.

Între toate felurile negative în care vom percepe schimbările lumii în care trăim atunci când pandemia actuală se va fi încheiat, cred putem identifica acele mici şi nebănuite beneficii de care putem profita pentru a ne schimba noi înşine în bine. Acele lucruri care au fost mereu acolo, dar nu le-am văzut – n-am avut timp şi dispoziţie pentru asta. O văd deja întâmplându-se.

Unii vor pune pe prim plan protejarea celor firavi din familia lor şi îşi vor putea şcolariza în sfârşit copiii în spiritul valorilor în care cred. Unii îşi vor aminti ce mult se iubeau şi ce bine se înţelegeau înainte ca traiul deloc uşor să-i erodeze şi îşi vor da seama că au fundaţiile pe care să se reconstruiască încât să fie şi cuplu, nu doar părinţi. Unii se vor retrage la ţară, vor munci pământul şi vor creşte animale, departe de falsitatea oraşului de dinainte. Unii vor conştientiza că nu sunt dependenţi nici de munte, nici de grupurile vesele în care se integraseră, nici de adrenalina unor sporturi. Unii vor înţelege după prea mult timp risipit în căutări cine este omul cu care vor să-şi petreacă „sfârşitul lumii”, se vor ţine aproape şi vor face o droaie de copii. Unii vor scăpa de acele persoane toxice din viaţa lor a căror îndepărtare o tot amânau. Unii vor vedea că trebuie să se apuce serios de muncă, să-şi folosească gândirea critică şi ingeniozitatea şi să se roage pentru ceea ce e mai presus de ei – niciuna dintre acestea neexcluzându-le pe celelalte.

Unii – tare mulţi – vom sta faţă în faţă cu propriile noastre angoase, meschinării şi tare. Şi vom învăţa să le înfruntăm în liniştea stridentă a casei, fără a mai putea fugi de ele în colectivul de la muncă, pe coclauri, în bazinele de înot, la petreceri sau concerte, la conferinţe ştiinţifice, proteste de stradă, sesiuni de cumpărături sau câte şi mai câte. De aici şi temerea multora dintre noi de o izolare în care – material vorbind – nu ne-ar lipsi încă nimic. Trebuie să stăm faţă în faţă cu noi înşine şi ştim că n-o să ne placă ce-am putea vedea; partea bună este că avem capacitatea de a îndrepta urâţenia. E ceva ce ne diferenţiază de restul regnurilor şi se numeşte conştiinţă.

Acestea sunt micile binecuvântări pe care le văd ca efecte secundare în aceste timpuri. Mi-ar plăcea tare mult să le dăm curs cât mai devreme căci ele s-ar putea să devină principalele arme în viitorul necunoscut şi sumbru ce va urma atunci când gripa – sau ce-o fi ea – se va fi încheiat.

Posted in General | Tagged , , , | 1 Comment

Munţii Grohotişului

Zilele acestea ni se recomandă distanţarea socială şi lucratul de acasă, aşa că după o săptămână de limitare a activităţii fizice deja mă văd pe viitor un umanoid cu trupul atrofiat ce nu mai poate duce greutatea unui creier hiper-dezvoltat. Eh, glumesc şi mă alint, dar recunosc că mi-ar plăcea o tură în viteză – adică şi drum relativ scurt până acolo, şi traseu bine stabilit, şi un ritm relativ constant. În acest context îmi pică tare bine tura lui Adrian, în care mă alătur grupului format din el, Andreea, Alice şi Ioan pentru o incursiune în Munţii Grohotişului.

Din motive de „distanţare” şi „izolare”, eu prefer conserva propriii maşini, pe care o las înainte de Cheia, sub coasta unde se înalţă Mănăstirea Suzana; urc alături de ceilalţi pentru restul drumului dincolo de Cheia, încheiat în parcarea din Pasul Bratocea (1263 m). Aici ne echipăm repede şi la or 9 pornim pe banda roşie ce marchează Meridionalii. Urcăm lejer pe Plaiul Sterp şi observăm că poteca – de fapt, un fost drum forestier – se urmează fără probleme. Ieşim din pădure la scurt timp după ce întâlnim piciorul Muntelui Babeş; ţinem curba de nivel ce merge pe sub culmea acestuia, printre primele brânduşe văzute pe anul acesta. Ajungem în şaua largă ce punctează confluenţă cu Faţa lui Gherghel şi constatăm că ceasurile arată 10:30 – adică suficient de devreme cât să ne permitem o ascensiune pe vârful anonim din stânga noastră.

Zis şi făcut, îi dăm fără bagaj la deal într-un urcuş susţinut, pe alocuri brutal şi lipsit de potecă. Dar, odată ajunşi sus, constatăm că a meritat din plin pentru perspectiva pe care o oferă asupra Ciucaşului cu tigăile din partea centrală bine profilate pe cer deasupra Văii Teleajenului, cu Gropşoarele-Zăganu veghind asupra Cheii şi Tesla cea solitară, tărâm al urşilor; în plus, de aici se vede clar linia crestei ce avem s-o urmăm în aceşti munţi atât de rar umblaţi. Vârful acesta ca un avanpost apare pe toate hărţile, însă niciuna nu-l denumeşte şi, cum în curând vom trece pe lângă Bobul Mic şi Bobum Mare, decidem să-l numim pe acesta „Bob Marley” (1685 m).

Coborâm în şa, facem o scurtă pauză de masă şi revenim în traseu, cu urcuş domol spre culmea văzută clar mai devreme. Odată ajunşi sus, perspectiva se deschide către vestul lipsit de contrast din cauza pâclei; totuşi, Munţii Neamţului se disting destul de clar, Piatra Mare se deosebeşte şi ea, iar Bucegii abia se ghicesc. La ora 13 urcăm şi coborâm Vârful Bobul Mic (1752 m), pentru ca în curând banda roşie să ne părăsească în dreptul Muntelui Văii Negre, unde coteşte dreapta spre Munţii Neamţului şi Pasul Predeluş într-o prelungă traversare spre Valea Prahovei. Noi rămânem cu un fel de bandă albastră, greu identificabilă prin numeroasele poteci de creastă. Ocolim la distanţă Vârful Bobul Mare (1732 m), ieşit ca un promontoriu către răsărit, iar la ceasurile 14 poposim în plin vânt lângă borna ce marchează Vârful Grohotişul (1768 m).

Aici facem un nou popas, apoi pornim în jos pe piciorul principal ce pleacă de sub vârf, acolo unde o fictivă cruce albastră ar defini culmea Muntelui Grohotişul. Prima parte a coborârii, cea prin gol alpin, este plăcută şi pitorească, asezonată cu blocuri de stâncă, ghiocei, perspective noi asupra culmilor şi stâne tăcute pe versanţii Văii Grohotişului. Dar din momentul în care intrăm în pădure urmează o coborâre cumplită pe care nu i-o pot recomanda nimănui: abruptă, lipsită de poteci, acoperită de un covor gros de frunze; e solicitantă şi pentru genunchi, şi pentru psihic. Nebunia se termină pe forestierul ce însoţeşte Pârâul Bobul, loc din care totul devine aproape drept. Şi lung! Avem ceva de mers, lăsăm în urmă un frumos canton forestier La Casa lui Sultan) şi punem punct drumeţiei ceva mai jos de Mănăstirea Suzana (800 m) la ora 17:30.

N-a fost o tură nici lungă, nici scurtă, nici rapidă, nici lentă; în plus, mi-a arătat trasee noi din Grohotiş şi feţe ale acestuia încă neştiute. Deci… exact ce aveam nevoie pentru trup şi suflet.


Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment

Munţii Latoriţei

Am constatat de ceva timp că devin mofturoasă în ceea ce priveşte muntele: am pretenţii de vreme bună şi aleg locurile unde n-am ajuns până acum în detrimentul altora. Cumva, tura lui Mihăiţă le întruneşte pe ambele, cu ceva semne de întrebare pentru manifestările meteo de duminică. Altfel, am ocazia de a ajunge în Munţii Latoriţei altfel decât pentru sesiunile de schi. Plec sâmbătă dimineaţa spre Voineasa, acolo mă alătur unui grup destul de mare la pensiunea unde vom sta peste noapte. Apoi pornim cu toţii spre Curmătura Vidruţei (1560 m), unde lăsăm pasagerii, ducem maşinile la punctul de coborâre şi revenim cu o maşină la start.

Toate acestea, plus echipatul de drum, durează ceva, aşa ca abia la ora 12:30 pornim pe o presupusă cruce albastră ce urmează drumul forestier înzăpezit dintre Muntele Părăginosu şi Dosul Noptesei. Când codrul rar se termină, dăm de o stână trainică unde facem un scurt popas culinar, apoi continuăm prin golul alpin până pe Vârful Nopteasa (1880 m). Aici priveliştea se deschide către nord şi est, iar în faţa noastră se desfăşoară Cindrelul, Lotrul şi Făgăraşul tare bine conturat într-o zi nu complet senină, dar cu vizibilitate bună. Continuăm să urcăm până la o troiţă de lemn ridicată în memoria eroilor, iar de acolo mai avem puţin până pe Vârful Fratoşteanu (2053 m). Este ora 15 când facem fotografiile de grup şi scrutăm orizontul din punctul cel mai înalt al zilei, orizont acum îmbogăţit prin culmile suprapuse ale Târnovului şi Căpăţânii, cu Cozia ascunsă în neguri, prin linia aproape completă a Latoriţei şi prin primele culmi ale Parângului. Peisajul este superb, cu atâtea înălţimi, zăpadă din abundenţă şi fuioare de nori ce oferă dinamism cerului. Nu te-ai mai da dus…

Totuşi, drumul nostru este abia la jumătate, aşa că după ce coborâm cu toţii de pe vârf ne regupăm la troiţă şi continuăm pe banda galbenă ce ar puncta creasta principală a Latoriţei, dar care nu există decât în realitatea vechilor hărţi. Din fericire, datorită vizibilităţii este uşor să urmăm culmea pe Muntele Boarneşu, peste Vârful Mogoşu (1959 m) şi până sus, pe Vârful Pietrele (1881 m), loc unde ajungem la ceasurile 17:30; fie vorba între noi, Pietrele s-ar putea ocoli pe la bază, dar care ar mai fi farmecul? Mai ales că acest vârf este cu totul deosebit în contextul de până acum al Latoriţei celei molcome: stâncos, cu hornuri şi feţe ce se pretează la căţărat, iar de sus dacă de uiţi în faţă şi în spate vezi o adevărată creastă în miniatură, abruptă şi îngustă.

Aşa cum ne aşteptăm, şi următorul marcaj lipseşte cu desăvârşire: cruce roşie, în jos pe Muntele Pietrele. În faţa noastră se văd acareturile unei stâne şi până acolo ne descurcăm decent; de la stână facem stânga şi ne încadrăm pe un vechi drum forestier pe care l-am urma uşor, mai ales că suntem la vale, dacă n-am intra cu totul în zăpadă. Iată ceva ce surprinde pe toată lumea, iar eu mă gândesc ce frumos stau rachetele mele acasă… Stratul adânc de pe această faţă nordică s-a înmuiat în temperaturile pozitive ale zilei, păstrând însă o pojghiţă subţire, tare ca gips-cartonul, şi fiecare pas e o loterie chiar şi pentru cei mai uşori: ba stai ca lumea la suprafaţă, ba te afunzi până mai sus de genunchi prin acea pojghiţă care lasă vânătăi. Aşa, cu chiu cu vai şi la lumina frontalelor, reuşim ca la ora 19:30 să punem capăt turei în punctul de vărsare a Pârâului Pietrele Vidruţei în Lacul Vidra (1200 m), pe şoseaua ce urmăreşte ţărmul. Aici avem maşinile şi pornim cu obosită bucurie spre pensiune. Unii aleg cina la un restaurant din Voineasa, alţii rămân la un ceai fierbinte „acasă”, dar somnul vine relativ devreme pentru toată lumea, căci ştim că şi mâine urmează o trezire matinală.

Duminică aprofundăm aceşti munţi puţin umblaţi ce permit o largă panoramă în toate zările. De data aceasta pornim la ora 9 de la coada vestică a Lacului Vidra (1200 m) şi ne convingem repede că punctul albastru pe Plaiul Stânei Mieru nu există defel. Şi chiar că e greu fără el, pentru că încercăm diverse variante de înaintare bazate pe GPS: ba albia inferioară a Pârâului de la Stână, ba nişte forestiere care urcă şi coboară pe dreapta noastră, ba pieptiş pe versant cu speranţa că dăm de ceva, ba drumul care de fapt vine – ocolit – chiar de unde am coborât din maşini, ba din nou albia pârâului devenită mult mai îngustă şi acoperită cu zăpadă în care te afunzi uşor. Aceasta se dovedeşte până la urmă calea prin care ieşim din pădure în golul alpin, iar ora 12 ne prinde în faţa Stânei Mieru. Ne permitem un popas îndelung pentru masă şi odihnă, ştiind că, deşi înaintarea prin teren dificil şi incert s-a terminat, mai avem ceva de urcat pe ziua de azi.

Cu bateriile reîncărcate, pornim în sus spre Culmea Mierului, pe care apoi o vom urma spre Vârful Mieru Mare (1999 m). Aici, la înălţime, avem un amestec de vânt, pâcle nehotărâte şi raze a căror putere orbitoare e amplificată de zăpadă. Urcuşul până pe culme şi vârf este susţinut, aşa că ne oprim la pavăza stâncilor acestuia să ne aşteptăm; ciudat, pe dalele aproape netede e cald şi bine, vântul nu mai bate, iar soarele mă fură într-un somn revitalizant. Când ne strângem cu toţii, pornim mai departe, deja într-un ritm mult mai lejer. Depăşim confluenţă cu Muntele Mieruţu şi în scurt timp, la ora 14, ajungem pe Vârful Ştefanu (2051 m). Aceasta era principala ţintă a zilei datorită peisajului care ni se dezvăluie: într-o parte Munţii Lotrului, Valea Lotrului şi Lacul Vidra, în cealaltă Parângul înecat de văluri de nori, Capăţânii clar definiţi şi câteva contururi solitare ale Narăţului; între ele, linia lungă, domoală şi pitorească a Latoriţei.

De aici vom urma pe Muntele Coasta Benghii banda galbenă a crestei, la fel de absentă ca şi ieri; deşi aceasta ocoleşte Vârful Bora (2055 m), noi decidem să-l urcăm, acest lucru fiind mai uşor cu atâtea urme lăsate de schiorii de tură şi snowmobile. Îl coborâm apoi ţinându-ne departe de cornişele aplecate peste un nebănuit abrupt în stânga, trecem pe lângă lacul artificial din care se alimentează tunurile de zăpadă şi un ultim urcuş ne scoate la ora 16 pe platoul superior al pârtiei de schi de la Vidra. Mi se pare ciudat să mă aflu aici fără schiuri, iar zăpada tare, fără gheaţă şi dâmburi – ideală, deci – mă face să regret puţin că voi coborî întregul domeniu la picior. N-am ce face şi, între gondolă şi bocanc, aleg ca majoritatea grupului varianta din urmă. Îi dăm deci cu spor în jos pe Culmea Valea Seacă, în permanenţă pe exteriorul pârtiei bătute de ratrac, pe acolo pe unde hărţile vechi arătau un triunghi roşu. Punem şi gheruţele pentru o înaintare mai uşoară în zonele alunecoase şi iată-ne pe malul Lacului Vidra în jurul ceasurilor 17.

De acum, fiecare se duce pe unde are treabă, iar eu trec în catastif Munţii Latoriţei cu peisajul superb care-i înconjoară din toate zările. Mi-ar plăcea să revin aici vara, cu bicicleta poate sau, cine ştie, cu un rucsac făcut pentru mai multe zile, dormit la cabană şi cort, trecut văile şi spre masivele învecinate…


Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment

Părinţii noştri în ’89. Noi acum în ’19.

Îmi stă de ceva timp textul acesta în minte şi încerc să găsesc cuvintele să-l scriu cu cel puţin trei luni întârziere, în condiţiile în care curând se împlineşte anul de când – inspirată de pensionarii ce aşteptau tramvaiul – mugurii săi mi-au încolţit în minte. Spun asta pentru că cel mai potrivit moment al naşterii sale ar fi fost la jumătatea lui decembrie 2019, atunci când s-au încheiat treizeci de ani de la „momentul ’89” – ce-o fi fost el, revoluţie, lovitură de stat sau ambele la un loc. Chiar dacă este des vehiculată sintagma „nimic nu s-a schimbat” – folosită pentru a denunţa în special linia politică (şi de politicieni-politruci) ori corupţia endemică, cel puţin pentru o mare parte din populaţie nu doar că s-au schimbat multe, ci s-a schimbat totul. Fac parte din generaţia de producţie optzecistă şi pentru părinţii noştri – care la acel moment aveau aproximativ vârsta noastră de acum – efectiv totul s-a schimbat. Şi nu oricum ci brusc, derutant, ireversibil. A avut loc o schimbare de paradigmă; nu spun că în rău sau bine, căci părerile au fost încă de atunci împărţite între protagonişti şi aşa au rămas şi acum, dar această comutare a fost totală.

Tinerii adulţi de treizeci-patruzeci de ani care atunci ne erau deja părinţi s-au trezit în faţa unei noi lumi, unei noi vieţi, pe care mulţi o doriseră, pentru care unii chiar luptaseră, dar în faţa căreia majoritatea a fost surprinsă nepregătită. Unii au mirosit o oportunitate, şi-au folosit spiritul întreprinzător în lanţul de viduri legislative de atunci şi au încropit afaceri în zonele cenuşii sau – norocoşii – chiar albe ale economiei; au prosperat şi şi-au promis că niciodată copiii lor nu vor şti ce înseamnă lipsurile, întunericul şi frigul. Alţii au fost împinşi la disperare existenţială de o industrie depăşită tehnic, respectiv devalizată de „şmecheri” fost-securişti deveniţi mari oameni de afaceri, al cărei faliment s-a produs mult prea repede pentru a permite o reconversie profesională chiar şi a celor dispuşi la asta. Alţii – mai ales din cei cu vechime prin uzine sau armată – au profitat de disponibilizări cu prime serioase, cu care şi-au încropit o gospodărie de subzistenţă în satele părinteşti de unde fuseseră mutaţi la strung şi cazarmă, au pornit vreo mică afacere moartă atunci când micii întreprinzători au fost puşi pe făraş, i-au pierdut în scheme piramidale utopice precum Caritas sau FNI, ori s-au uitat la ei cum îşi pierd valoarea de la o zi la alta când inflaţia a fost în floare.

Altă categorie, pe care o consider oarecum neutră, şi-a păstrat locul de muncă, a văzut galantarele pline cu de toate şi cât de cât şi-a permis să cumpere din ele, s-a bucurat de televiziunea prin cablu şi câteva excursii cu autocarul în Grecia sau chiar Italia, a putut citi cărţi interzise nu demult de regim, a asistat oripilată cum progeniturile lor se isterizează la concertul Michael Jackson sau ascultă muzică „satanistă” – şi-a văzut de viaţă cu bune şi rele, a navigat prin ape tulburi purtând permanent flamura speranţei. Pe scurt, aceşti oameni (între care se numără părinţii mei şi ai celor mai mulţi din cunoscuţii mei) s-au adaptat la o nouă realitate – complet alta! – apărută într-un moment când, deşi încă în putere, nu mai aveau avântul şi flexibilitatea primei tinereţi; erau deja „titulari” într-un post ce le oferea confort şi siguranţa zilei de mâine, ţineau de nişte tabieturi precum grătar duminica sau seri de rummy şi şpriţ, cu sănătatea stăteau în general bine, plozii (adică noi) erau bine ţinuţi în chingi de şcoală şi nu le făceau probleme.

Au fost luaţi pe nepregătite, dar entuziasmul unei vieţi mai bune le-a dat putere să treacă peste tabieturi, confort şi moleşeală – asta la început. Au văzut ei ulterior că nu tot ce zboară se mănâncă, libertatea nu-i chiar la toate nivelurile, iar capitalismul poate deveni sălbatic atunci când sforile le trage eşalonul doi al partidului de care crezuseră că au scăpat. Nu intru aici în politică şi oportunitatea ratată la primul vot liber, însă mă gândesc la radiografia socială în prima jumătate a anilor ’90, când multe vise au devenit coşmaruri înainte ca viaţa să intre pe un făgaş relativ stabil, fără aşa multe suişuri şi coborâşuri. Abia în acel moment ai noştri s-au adaptat la noile vremuri, cu sau fără nostalgia celor scurse. În general, cam toţi care aveau la Revoluţie vârsta mea de acum şi n-au emigrat în anii imediat următori s-au acomodat. S-au transformat – uneori profund – pentru a face faţă condiţiilor de mediu. Nu vorbesc nici de cei înşurubaţi deja unde trebuie şi nici de cei care şi-au pus ştreangul de gât sau au ajuns la balamuc; din fericire aceste cazuri sunt puţine, iar „plebea” cu un psihic călit s-a adaptat.

Şi mă gândesc că unul din motivele puterii adaptive a constat tocmai în acele vremuri abia încheiate. Cu toate viciile sale, regimul totalitar anterior i-a întărit pe oameni. I-a învăţat cum să supravieţuiască, pentru că asta nu era uşor chiar dacă şomajul tindea spre zero. N-aveai poate grija locului de muncă, dar le aveai pe toate celelalte: umplerea maţului cu ceva mai bun decât ce dai la porci, încălzirea pe timp de iarnă, mizeria şi lipsurile din spitale (cu toţi medicii competenţi şi dedicaţi) – astea din cele „lumeşti”. Să le adăugăm pe cele „de suflet”, precum lipsa libertăţii culturale, îngrădirea actului artistic, botezurile făcute pe ascuns în cazul copiilor celor din radio-televiziune şi înfierarea oricărei libertăţi de conştiinţă care i-a transformat pe mulţi – pe cei mai buni! – în dizidenţi politici chiar şi la mai bine de trei decenii după epurarea elitelor din timpul lui Dej.

În austerii ani ’80, cu excepţia celor privilegiaţi sau complet abrutizaţi, cei mai mulţi dintre părinţii noştri s-au dovedit inventivi. Aveau cu toţii vreo rudă pe la ţara unde mai creştea un porc în plus care dispărea subit de sărbători sau mai prindeau vreo linie de sustras alimente de pe la CAP – ceea ce tehnic nici nu era furt, căci venea de pe pământ furat anterior de stat de la părinţii sau bunicii lor. Sau prin prisma serviciul se mai bucurau de favoritismul vreunui administrator de alimentară care-i anunţa când veneau puii sau le oprea un calup mare de brânză. Ba montau o ditamai soba metalică în bucătărie pentru a înlocui caloriferele reci sau măcar făceau rost de plăpumi din cele pline cu lână de le ridicai cu macaraua, dar aşa bine era sub ele. Nu mai zic că bărbaţii „casei”, indiferent de formarea profesională, ştiau să meşterească de toate – electrice, mecanice, zugrăveală, tâmplărie, autoturism; iar gospodinele reuşeau din te miri ce să încropească de mâncare pentru toată săptămâna. Prin oraşele mari cumva-cumva dădeai şi de piaţa neagră, unde „valutiştii” furnizau – nu fără riscuri – produse exotice: blugi de la turci, viniluri sau casete cu muzică pe filieră grecească, reviste de modă franţuzeşti, literatură serioasă din Europa vestică sau chiar de peste ocean, uneori scrisă chiar de dizidenţii români aflaţi în azil politic – şi tocmai aceasta din urmă ţinea viu un licăr de speranţă. În orice microbist zăcea un pui de electronist, aşa că cei aflaţi oarecum în apropierea graniţelor reuşeau să prindă Mondialele de fotbal difuzate de televiziunea maghiară, bulgară şi chiar sovietică. Aşa cum în multe case, inclusiv din satele de la poalele munţilor, se găsise un mod de a asculta duşmanul numărul unu al poporului: Europa Liberă.

Cu toate incertitudinile, greutăţile, nesiguranţa cu care au venit anii ’90, părinţii noştri au ştiut să navigheze prin valurile ieşirii – uneori extreme – din zona de confort. Da, sechele au rămas în cele mai multe cazuri şi e firesc; o văd şi acum pe mama cumpărându-mi un capac pentru o tigaie ce rămăsese la un moment dat fără, deşi îl înlocuisem deja: lasă, să fie, că poate se sparge iar şi pe ăsta uite la ce reducere l-am găsit. O văd cum îşi ticseşte cămara, frigiderul şi congelatorul (uneori depozitează şi la mine, că nu mai are loc) doar pentru că în cutare zi cutare produs a fost cu zece la suta mai ieftin. Dar, în mare, au reuşit să facă cu brio tranziţia la ceva complet necunoscut pe de-o parte pentru că din multe perspective trecerea s-a făcut la „cu mai multe oportunităţi” (nu pot spune la „mai bine” când mă gândesc la oameni care aveau copiii adolescenţi şi fabrica în care lucrau se vindea la fier vechi), şi pe de altă parte pentru că aveau rezistenţa fizică şi psihică impuse de supravieţuirea sub comunism, aveau maleabilitate şi abilităţi propice schimbării.

Derulăm filmul pe repede înainte şi ajungem în 2019, trei decenii mai târziu: adulţii de atunci sunt majoritatea pensionari, iar noi suntem în locul lor, uneori cu copii de vârsta noastră de atunci. Cu toată apetenţa mea pentru science fiction şi distopii, nu reuşesc să-mi închipui acum o schimbare de paradigmă de aceeaşi amploare ca cea petrecută în anii ’90 pentru ei. Nu trebuie să fie neapărat o schimbare de regim politic ca aceea, dar să aibă acelaşi impact: brusc şi lăsând timp de reacţie doar celor foarte perspicace, în toate direcţiile pozitive şi negative, în toate păturile sociale şi culturale, şi care să schimbe întreaga ţară din temelii – de fapt, ar trebui întreaga lume la cât de interconectaţi şi globalizaţi am devenit. Ar putea fi efectul unui război, o criza economică globală, o pandemie, un fenomen cosmic ce ar afecta prin câmp electromagnetic telecomunicaţiile, un dezastru bancar, un experiment în inteligenţa artificială scăpat de sub control, etc. Lumea se schimbă chiar în timp ce scriu asta, dar – în ciuda titlurilor alarmiste legate de climă, armament nuclear, corupţie, viruşi şi virusuri, bursă din care ai crede că mâine vine sfârşitul lumii – schimbările au loc treptat, încet, insinuant. Şi cei care le produc o fac intenţionat aşa, tocmai pentru că oamenii se pot dacă le dai un un ritm suficient de lent la orice atrocitate – economică sau ideatică.

Însă ce am face – ce ne-am face – în cazul unei veritabile lebede negre? Noi, cei interconectaţi la un click distanţă de orice informaţie şi obişnuiţi să avem orice, oricând, în limita propriilor capacităţi financiare pe care le cunoaştem exact. Noi, cei care ne bucurăm că multe aspecte ale vieţii fizice se mută în on-line tocmai pentru că se economiseşte timp (din stat la cozi, din umblat la ghişee), dar cumva reuşim să rămânem cu tot mai puţin timp în urma sindromului „scroll”? Noi, cei care încă suntem mândri că ştim a schimba o priză, dar în curând nici asta nu vom mai putea din motive tehnice, aşa cum automobilele din noua generaţie au căpătat o cutie neagră sub capotă. Noi, care nu ne mai putem orienta pe stradă şi nu mai putem conduce prin ţară fără GPS, care nu mai putem parca fără senzori, care nu mai putem ieşi la alergat fără aplicaţie care să înregistreze performanţele şi care nu mai putem dormi fără un ceas care să ne confirme că o facem. Noi, care ne zgâim timp îndelungat la rafturi, dar nu avem răbdare să stăm la coadă pentru a plăti pentru că, nu?, timpul nostru e preţios; am zis mai sus pentru ce. Noi, care nu suntem în stare să ne păstram atenţia pentru a citi mai mult de cin’şpe rânduri, aşa că vom respinge oricând un articol serios de analiză economică, socială sau politică în favoarea fiţuicilor cu multe majuscule în titlu, cuvinte agresive şi trei fraze care ne fac să ne credem informaţii secolului, mai ales că îl frunzărim pe organul de presă „agreat”. Noi, pentru care toleranţă înseamnă acceptarea celor care au aceleaşi păreri ca noi. Noi, care nu observăm că lipsa de empatie este la fel de vulgară ca un exces de văicăreli.

Deci, aceşti noi de acum, cei ce trăim mai de grabă bine, „în puf”, tihnit şi confortabil, cu non-dramele răfuielilor şi like-urilor online. Noi plus o mare schimbare; şi la cum e realitatea noastră nu reuşesc să-mi închipui această lebădă neagră decât… foarte neagră. O deteriorare bruscă, urâtă, care ne-ar buimăci complet şi din care, zău, nu ştiu cum am ieşi. Părinţii noştri erau oarecum cu garda sus, ştiau să se „descurce”, trăiseră de la naştere vremuri grele şi erau căliţi; schimbarea ce a venit peste ei a fost cu rele, fără doar şi poate, dar şi cu multe oportunităţi de care au ştiut să profite tocmai pentru aveau croiala pe care o aveau. Noi suntem – s-o spunem pe aia dreaptă – slabi; om fi umblaţi, citiţi, bine pregătiţi profesional, dar avem caractere şi psihice slabe pentru că vremurile în care am crescut, ne-am format ca tineri adulţi, ne-am dezvoltat în meseria noastră şi am început să ne întemeiem propriile familii au fost unele prietenoase. N-a avut ce să ne întărească. N-a avut ce să ne călească. Şi nu vorbim de bătăi încasate acasă, umilinţe la şcoală, bullying la locul de muncă, rate la bancă, sindrom de epuizare cronică şi depresii din vreo inimă frântă. Fără a minimiza aceste probleme reale, dar individuale, ele nu substituie o societate în care regula de bază e să te descurci pentru tine şi familia ta, iar în acest proces să cedezi cât mai puţin din principiile morale care îţi definesc eul. Cei mai mulţi dintre părinţii noştri au jonglat cu asta cum au ştiut mai bine şi, cu toate sechelele, au învins. Noi am fost scutiţi de această dramă colectivă şi ne-au rămas doar dramele personale în cadrul unei societăţi tot mai lipsite de constrângeri.

Gândindu-mă din nou la părinţii noştri faţă în faţă cu schimbarea de paradigmă începută în decembrie 1989, la cum şi cât au reuşit ei să se adapteze, îmi dau seama încă o dată de performanţă de care au dat dovadă în supravieţuirea lor şi a familiilor lor – fizică şi psihică. Să ne ferească bunul Dumnezeu de o astfel de lebădă neagră. Iar dacă ea îşi va întinde totuşi aripile, nu pot decât să sper şi să mă rog că vom putea repeta în felul nostru – şi cu succes! – „acrobaţiile” social-psihologice pe care le-au reuşit părinţii noştri fără măcar s-o ştie.

Posted in Culturale, General | Tagged , , , , , , , , | 3 Comments

Cabana Mălăeşti (Munţii Bucegi)

Singura dată când am înnoptat la Cabana Mălăeşti a fost cu zece ani în urmă, iar ceea ce face să ajung din nou acolo este întâlnirea de iarnă a; ca să fiu sinceră, motivul din care ajung în premieră la o astfel de reuniune este în primul rând locul, abia apoi ocazia de a afla feţele din spatele unora dintre utilizatori. Nu zic, am cunoscut de-a lungul anilor tot felul de oameni prin intermediul site-ului, iar cu unii am rămas în relaţii bune şi nu exclud ca acum să-mi fac noi cunoştinţe. Însă cel mai mult şi mai mult vin la Mălăeşti pentru munte, chiar dacă vremea nu e deloc ideală.

Pornesc alături de Claudiu, Laura şi Radu pe varianta de urcare din Râşnov, mai exact de la Uzina Veche (750 m) unde se va improviza o mare parcare de maşini. Vineri la ora 9 o luăm pe bandă albastră pe lângă Pârâul Mare; drumul forestier trece de Poiana Buhacu, apoi de Poiana Mălăeşti, iar în locul numit Şapte Izvoare se transformă în potecă şi se uneşte cu cea care vine dinspre Cabana Diham şi Glăjărie, marcată prin cruce albastră. De acum ne încadrăm pe valea Pârâului Mălăeşti, în urcuşul susţinut ce trece prin Poiana Ferigii şi zona denumită La Bliduri. Pădurea devine tot mai rară, pentru ca la final să se deschidă larg Valea Mălăeşti, acolo unde Cabana Mălăeşti (1720 m) are parte de una dintre cele mai frumoase privelişti uşor accesibile ale Bucegilor. Noi ajungem pe pragul cabanei chiar la ora prânzului, numai bine să băgăm ceva de-ale gurii după ce ne luăm în primire paturile.

După o lungă pauză, hotărăsc împreună cu Radu şi Claudiu să profităm de restul zilei – relativ înnorată, dar cu nori de altitudine care permit totuşi să privim în zare. La ora 14 pornim deci cu bagaj minim pe banda galbenă ce se cambrează abrupt pe Culmea Padina Crucii; ne ia aproape un ceas de scormonit prin zăpadă până ajungem în Şaua Crucii (1897 m) şi de acolo la crucea în sine – iată un traseu pe care eu nu l-am mai făcut niciodată. Dacă până acum principalul pion al priveliştii era Muntele Bucşoiu cel crenelat şi brăzdat de vâlcele, acum perspectiva devine mult mai largă în direcţia Văii Prahovei şi Depresiunii Braşovului, unde se înşiră unul după altul Măgura Codlei, Postăvaru, Piatra Mare şi Baiului. În direcţia cealaltă, spre inima Bucegilor intră adânc Valea Ţigăneşti pe al cărei versant drept ne continuăm noi drumul pe curbă de nivel; celălalt versant este Culmea Ţigăneşti şi vedem pe deasupra ei cât de tare spulberă vântul zăpada de pe creastă, linia crestei parând efectiv că fumegă.

Poteca merge pe o faţă abruptă, motiv din care avem de făcut câteva traversee unde colţarii şi pioletul ne sunt de folos; din fericire, zăpada e mică, altfel în caz de risc de avalanşa n-am avea ce căuta pe aici. Este delicată şi porţiunea prevăzută cu lanţ, acolo unde apare o ruptură a stâncii, şi asta pentru că pilonul central care ar fixa lanţul este complet smuls şi ai senzaţia că te duci pe spate cu tot cu lanţ. Pe lângă aceste mici probleme tehnice, ceea ce ne îngreunează cu adevărat înaintarea este vântul cu rafale puternice – şi ne bucurăm ca de fapt ceea ce ajunge la noi e nimica toată pe lângă imaginea crestelor; linia acestora aproape că nu se mai vede uneori, deşi norii sunt mult deasupra.

Ajungem astfel la orele 15:45 pe malul Lacului Ţigăneşti; suprafaţa acestuia nu se vede, fiind complet acoperită de zăpadă, iar din Stâna Ţigăneşti se ghicesc doar câtva contururi. Totuşi, deşi troienit şi parţial ascuns în omăt, Circul Glaciar Ţigăneşti dezvăluie puţin din măreţia sa colţoasă şi inaccesibilă: Turnurile Ţigăneşti ce se profilează pe cer şi Hornurile Ţigăneşti care se aburcă aproape vertical sub Vârful Scara sunt de o frumuseţe sălbatică aparte. Nu şedem prea mult în zonă, căci frigul găseşte o cale prin straturile de puf şi lână. Întoarcerea o facem pe acelaşi drum şi ne-ar plăcea să spunem că pe propriile noastre urme, însă… acestea au fost deja acoperite. De fapt, dacă la traversarea unei pante aştepţi să treacă rafala ce te împiedică să înaintezi, constaţi apoi că nu se mai ghiceşte nimic din paşii antemergătorului. Norocul nostru e că nu ne adâncim în omăt decât în puţine locuri, aşa că nu avem cine ştie ce efort a depune. Ajungem înapoi în şa, coborâm în viteză şi iată-ne la cabană la ora 17. Restul serii îl petrecem în sala de mese, acolo unde apar tot mai multe figuri familiare sau necunoscute; după cină, băutură şi o serie de cântat la chitară în timp ce afară ninge cu spor, ne retragem rând pe rând la somn.

Sâmbătă ne trezim la o oră decentă, deloc cu noaptea-n cap aşa cum s-ar cuveni la munte. Vremea a devenit şi mai mohorâtă, aşa că suntem în dubii dacă să ne mişcăm fizicul pe ziua de azi sau să luăm exemplul motanului Tomiţă şi să dormităm ore în şir. Odată însă ce bem cafeaua la micul dejun şi ne mai înviorăm, decidem să nu lăsăm totuşi ziua să treacă fără un minim de efort. În jur de ora 10:30 pornim de la Cabana Mălăeşti (1720 m) pe bandă albastră cu direcţia creastă; este un traseu pe care-l face multă lume azi în grupuri şi grupuleţe, iar eu merg alături de Claudiu, Ioana, Diana, Radu şi Ovidiu. Lăsăm în urmă Turnul Mălăeşti care străjuieşte cele două căldări suprapuse omonime şi urcăm în pante ce-şi alternează unghiul spre Hornurile Mălăeşti. Întrucât am parcurs acest traseu cu două luni în urmă, pe o vreme superbă, acum mi-ar plăcea să încerc urcarea prin Hornul Mic, însă cum nu ştim starea zăpezii după ninsoarea de peste noapte rămânem la Hornul Mare.

„Lupta” cu panta abruptă ce ne îndeamnă la colţari şi piolet se termină la ora 12:30 în Şaua Hornurilor (2315 m), acolo unde vizibilitatea este minimă în toate direcţiile. Deşi avem sentimentul zădărniciei, hotărâm să nu ne întoarcem chiar de aici, ci să urmăm banda roşie pe urme deja bine săpate până la Cabana Omu. Nici nu ştiu când ne aflăm pe hotarul dintre Valea Gaura şi Valea Morarului, întrucât acestea sunt complet ascunse în ceaţă, dar în jur de ceasurile 14 suntem la Vârful Omu (2505 m). Ne fotografiem cu cabana troienită şi facem o scurtă pauză de masă la staţia meteorologică, pentru un binevenit ceai fierbinte. Ne întoarcem pe acelaşi drum lipsit de perspectivă în care, ce-i drept, apar câtva spărturi de vreme bună; abia când suntem aproape de cabană, cerul se înseninează – Bucşoiu fumegă peste fundalul albastru, creasta se aureşte, nori poleiţi plutesc peste zonele joase. Ne terminăm tura la ora 16:30, numai bine cât să ne tragem sufletul înainte de evenimentul central al reuniunii: prezentarea participanţilor.

Evenimentul se încheie târziu în noapte, mai ales că duminică nu avem altceva de făcut decât să ne trezim târziu şi să coborâm la maşini, pe exact acelaşi traseu scurt parcurs vineri.


Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 Comments

Între Parâng şi Retezat

Între două zile de schi la Straja, prima sesiune în acest an atât de lipsit de zăpadă, reuşesc să fac alături de Claudiu o incursiune în nişte masive unde ajung foarte rar. E drept că turele nu acoperă distanţe lungi, însă apucăm să ne bucurăm de câteva mostre de Parâng şi Retezat.

Ziua de vineri o petrecem la sud de Petroşani, loc unde avem şi cazarea. Lăsăm maşina la vechiul telescaun de dinainte de Hotel Rusu şi urcăm cu acesta până în Staţiunea Parângul Mic. Ne este deja clar că, în lipsa tunurilor de zăpadă, sezonul de schi este compromis aici, doar cei cu săniuţele având un pic de câştig de cauză. După ceai şi cafea, la ora 11:30 pornim în sus de Cabana I.E.F.S. (1850 m), pe banda roşie ce trece pe lângă pârtia beteagă. După o scurtă urcare, poteca urmează curba de nivel ce se distanţează de Vârful Parângul Mic (2074 m) şi o ia prin Şaua Scurtu, pe sub Vârful Scurtu (2205 m). În tot acest timp admirăm nestingheriţi imensa Vale a Jiului, plină de localităţi, furnale, ramificaţii şi culmi vălurite; dincolo de toate, se înalţă în lumina caldă a cerului senin superba cetate a Retezatului. Este fenomenal cât de clar se văd vârfurile înzăpezite ale masivului deasupra unor meleaguri complet uscate. Din momentul în care ajungem pe linia culmii, în direcţia cealaltă apar primele imagini ale altui lanţ muntos de poveste, de asemeni clar profilat la orizont: Făgăraşul continuat prin Iezerul cel cuminte.

De acum începem să urcăm cu adevărat – mai întâi lent pe deasupra Căldării Seci a Cârjei, din Şaua Caprelor până în „copaia” plină cu omăt din care abia se întrezăreşte acoperişul Refugiului Cârja (2231 m), apoi susţinut, din greu pe zăpada întărită şi uneori adâncă, până pe Vârful Cârja (2405 m). Ajungem aici la ora 14 şi facem o primă pauză mai lungă, numai bună pentru un tur de orizont ce are Custura Cârjei şi Căldarea Cârja în prim plan, un ceai cald şi ceva de-ale gurii. Tot acum punem colţarii, căci ne e clar că ne va fi mai uşor cu ei. Reluăm curând drumul de creastă cu coborârea în Şaua Stoieniţa spre Vârful Stoieniţa (2421 m), apoi întâlnim joncţiunea cu Muchia Slivei, acolo unde poteca de vară ar coti un pic spre pe stânga, printre linia culmii şi Vârful Slivei (2420 m); în condiţiile de faţă – cu zonele nord-estice mult mai înzăpezite decât cele sud-vestice şi cu prezenţă câtorva cornişe – decidem să ocolim prin dreapta, acolo unde se merge uşor pe petice de nea puţin adânci ce alternează cu zonele aproape complet descoperite.

Reveniţi în creastă continuăm prin Şaua Gemănarea, peste cele două muţuţoaie care formează Vârful Gemănarea (2426 m) şi întâlnim conexiunea cu Muchia Pontul Roşu, în Şaua Tecanu. Dincolo de acest punct nu mai avem decât urcarea lină pe importantul „colos” al zilei: Vârful Parângul Mare (2519 m), acolo unde ne oprim la ceasurile 16:30; ştim deja că cea mai mare parte a drumului de întoarcere o vom face la frontală, aşa că ne permitem o pauză lungă deasupra Căldării Roşiile, ocazie de a admira împrejurimile. Priveliştea largă îţi taie răsuflarea, mai ales că acum este poleită de lumina razantă a unui astru ce coboară spre asfinţit. Ora de aur, se spune. Şi în această oră sorbim din priviri succesiunea şi suprapunerile de planuri, linii, curbe, vârfuri, lumini, ceţuri, umbre, culori şi griuri: Valea Jiului, Godeanu, Vâlcan cu Oslea, Retezat, Şureanu, Cindrel, Lotru, Latoriţei, Căpăţânii, Buila-Vânturariţa, Cozia abia iţită, Făgăraş cu Negoiu şi Lespezi-Călţun atât de bine conturate, Iezer-Păpuşa lung şi domol cu un fragment stâncos de Piatra Craiului în coadă. Superb.

Ne dăm greu duşi, dar odată cu lumina tot mai slabă se instalează şi frigul. La întoarcere păşim pe propriile urme şi mai facem o singură pauză notabilă, în zona Muchiei Slivei: acolo ne prinde apusul şi trebuie neapărat să urmărim cum discul incandescent coboară dincolo de munţii aproape contopiţi în cuptorul cerului. Imaginea este ireală, aşa cum trimite raze aburinde pe sub Retezat în timp ce norişorii ard peste piscuri. Reluăm drumul fără grabă, chiar dacă luminiţele îmbietoare ale Petroşaniului, care ne promit căldură şi confort, sunt încă foarte departe. Pare lungă calea de întoarcere, mai ales pe acea curbă de nivel finală, iar la ceasurile 20 ne aflăm în apropierea Parângului Mic; de acolo coborârea pe sub telescaunul ce ne-a suit dimineaţă devine chinuitoare şi abia la ora 21:30 suntem jos, la maşină. Ne schimbăm cât putem de repede, dăm o tură prin oraş pentru ceva cumpărături şi o cină târzie, apoi ne retragem în liniştea pensiunii.

Duminică schimbăm macazul şi încercăm să plecăm ceva mai devreme într-o plimbare prin Munţii Retezat. Urmăm Jiul de Vest prin Cheile Buţii (950 m) şi lăsăm maşina ceva mai sus de complexul turistic. Aici, la ora 10, traversăm apa principală şi pornim pe bandă galbenă în amontele Pârâului Pleşa. Urcăm pe drumul forestier îngheţat bocnă ce are câteva porţiuni brutal de abrupte şi este ocrotit de un şir de troiţe; acesta dă la Schitul Pleşa, loc în care marcajul rămâne alături de poteca ce traversează poiana schitului, intră în pădure şi reîncepe urcuşul susţinut. Un prim punct intermediar este Dâlma Mare (1671 m), acolo unde în apropiere de Stâna Pleşei ne tragem puţin sufletul înainte de a intra în zăpadă. Aceasta este destul de adâncă şi moale, aşa că mulţumim în gând celor care au ajuns pe aici înaintea noastră şi ne-au făcut urme.

Un nou efort la scoate la ora 13 pe Vârful Pleşa (1840 m) – începutul Culmii Piule-Pleşa. Planul nostru iniţial era s-o parcurgem complet şi să coborâm pe la Stâna Scorota, dar ritmul lent în care ne-am deplasat până aici, ora destul de înaintată, oboseala şi perspectiva a cât am mai avea de urcat ne demoralizează brusc. Hotărâm să mai mergem fără grabă până în prima şa – La Staur – şi acolo să poposim în voie înainte de a ne întoarce. Zis şi făcut, aşa că găsim în acea înşeuare un culcuş de iarbă uscată unde să ne odihnim şi să privim o altă perspectivă decât cea de ieri, însă la fel de frumoasă în ciuda norilor care umplu văzduhul în fuioare subţiri – ascunzând din când în când soarele, răcind aerul şi anunţând stricarea vremii cât de curând.

Acum se înalţă dincolo de Jiul de Vest frumosul Parâng pe care am urcat ieri şi domină incontestabil Valea Jiului; în apropiere se conturează clar, plină de zăpadă, Oslea, pentru ca în depărtări să apară vag Valea Cernei, Munţii Cernei şi culmile din Godeanu care fac trecerea spre Retezat. Acest munte, pe piciorul căruia tocmai ne aflăm, se înfăţişează într-o perspectivă mai rar admirată: Piatra Iorgovanului ce duce zona calcaroasă până la Piule – limită a Retezatului Mic, Bucura dincolo de care uneori apare silueta teşită a Vârfului Retezat, Peleaga cu două mogâldeţe colorate ce tocmai se odihnesc acolo, Păpuşa, vârfurile Custurii şi Gruniul, apoi prelungirea molcomă, aproape niciodată bătută de paşii drumeţilor, prin Culmea Tulişa. Recunosc, îmi pare rău că ne lipseşte forţa, timpul şi cheful de a continua, însă regretul îmi este îndulcit de această panoramă pe care o pot admira fără nicio grabă. Şi, undeva într-un cotlon al minţii, fac notă pentru viitor: trebuie ca într-o zi mai lungă să parcurg complet acest traseu şi să mă bucur de toate unghiurile oferite de unul dintre cele mai spectaculoase masive de la noi.

Ne ridicăm alene şi pornim la vale, pe unde am urcat. În jur de ora 16 ajungem la maşină şi oprim din nou în Petroşani, de data aceasta pentru o masă care ţine loc şi de prânz şi de cină. Mâine ne punem în mişcare spre casă, în a patra zi de relaxare activă, dar nu înainte de încă o sesiune de schi la Straja.


Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 Comments