NOTA BENE

Întrucât postările mele rareori apar în ziua pentru care sunt scrise, aici încerc să ţin evidenţa restanţelor de pe la concerte sau din călătorii. Tot aici apar referinţele către rarele aberaţii literare proaspăt incubate.

Staţi pe recepţie.

Noutăţi din Axa timpului
Rockstadt Extreme Fest, raport de festival (Râşnov)

Noutăţi din Aberaţii literare
Visele frumoase

Advertisements
Posted in Uncategorized | 8 Comments

Rockstadt Extreme Fest, raport de festival (Râşnov)

Ziua 1

Dacă tot am decis pe ultima sută de metri să merg anul acesta la Rockstadt Extreme Fest (REF), apăi am zis să-l prind de la început. Astfel că joi dimineaţă pornesc din Bucureşti, îi dau blană până la Râşnov, găsesc loc de pus cortul pe o pajişte şi las maşina oarecum în siguranţă pe marginea drumului. Conducând pe şoseaua spre Poiana Braşov, observ multe autoturisme cu numere străine şi-mi place să cred că nu-i diaspora venită în concediu, ci amatori de turism metalic – semn că REF e pe lista lumii bune a festivalurilor europene. Deşi e încă devreme, întreaga zonă este deja foarte aglomerată, căci pe lângă cei sosiţi timpuriu la festival sunt şi turiştii obişnuiţi ai unei zone populare mai ales în perioada concediilor de vară. Dacă rockerii, mai mult sau mai puţin alcoolizaţi sunt relaxaţi în privinţa situaţiei, respectivii turişti nu-s deloc mulţumiţi, de unde apar şi tot felul de reclamaţii către jandarmi faţă de grupurile de pletoşi cu tricouri negre şi scris neinteligibil care beau o bere la colţul parcării.

Odată ce intru în incinta „grea”, sunt întâmpinată de cele două scene mari, dispuse astfel încât să se cânte la foc continuu. În faţa lor, se desfăşoară zonele cu mâncare delicioasă, pentru toate gusturile, băutura la preţuri foarte bune (aviz celor care cred că e normal ca o apă la jumate să coste zece lei pe vreme caniculară), barăci cu toalete extrem de curate şi curăţate permanent, loc de lost & found, tarabele cu merch fie al festivalului, fie de profil. Băuturile şi merch-ul oficial se cumpără pe baza cardului reîncărcabil, ce se returnează la final – mai simplu decât cu jetoane, mai ales că-l poţi agăţa la breloc. Cum zilele acestea au avut loc şi se aşteaptă precipitaţii serioase, peste tot pe jos este împrăştiat periodic fân; asta se întâmplă inclusiv în spaţiul dedicat fotografilor şi redactorilor, adică un colţ acoperit şi păzit lângă scenă, unde ne putem strânge pe parcursul cântărilor.

Toate acestea, împreună cu un line-up atractiv în sine şi evenimentele conexe, toate desfăşurate pe parcursul a patru zile, fac din REF un festival foarte apropiat celor de prestigiu din afară. Un singur lucru lipseşte pentru „meniul” complet: un camping adevărat, unde să se poată pune sute sau mii de corturi. Cele două existente sunt mici, iar unul este totuşi departe, chiar dacă s-a găsit soluţia shuttle-urilor pentru transport. Iar asta se reflectă în faptul că spaţiile de cazare sunt ocupate aproape complet, în ciuda preţurilor care au urcat considerabil în ultima perioadă, în timp ce pădurea din apropierea scenei e plină de corturi. Ba dispun jandarmii strângerea taberelor, ba ar putea să vină urşii obişnuiţi cu turiştii de la Poiana Braşov – oricum, lucrurile nu-s tocmai ok. Ca să nu mai zic că la marile festivaluri din Europa însuşi spaţiul de campare e parte integrantă din atmosferă.

După  acest preambul, să ajungem şi la concertele în sine; am strecurat în geanta foto şi o tabletă pe care am de gând să-mi scriu impresiile pe măsură ce actele se desfăşoară – e un experiment nou, să vedem deci ce va ieşi! Gălăgia începe cu TC3 şi Nuvijan, două trupe tinere şi entuziaste, gata să înfrunte vremea schimbătoare, între ploaie şi caniculă; un alternative rock cu elemente progressive, respectiv nu metal cu alternative deschid festivalul ce se anunţă unul „rău”. Apoi apare un nume cunoscut bine la noi, Ura de după Uşă, ca dovadă că publicul iese de pe sub copertine şi se pune în mişcare pe un crossover foarte bine transpus live; thrash metal, punk şi hardcore – arme eficiente împotriva ploii. Câştigătorii concursului de aseară, „Rockstadt Underground Artists”, sunt ieşenii de la Hiraeth, adepţii unui hardcore presărat cu elemente death metal; nu ştiu ce trupe au fost în competiţie, dar mie cea de faţă îmi spune din păcate un singur lucru: de ce nevoie de atâţia oameni pentru a nu cânta ceva atât de comun?

Momentele dure sunt urmate de un cu totul alt registru – reîntâlnirea cu o trupa ce-mi plăcea mult în trecut, dar cu care am pierdut contactul; DinUmbră a rămas însă aşa cum o ştiam, un doom/death foarte fain, plin de atmosferă, în jurul acelor mici bijuterii instrumentale ce scot trupa din anonimat. Dacă atenţia mi-a fost captată un pic mai devreme, acum sunt deja activă pentru Sur Astru, ce explorează zona black/doom/pagan cu vechi instrumente folclorice suprapuse pe sonorităţile apăsătoare, cu distors greu şi difuz, amintind de experienţa Negură Bunget; adăugăm conurile de brad prinse de stativ şi costumele arhaice pentru o atmosferă de integrare cu natura şi cu un trecut mitic.  Urmează alt grup cu ştate vechi în underground-ul autohton, Gothic, ocazie cu care îmi dau seama că trupa hunedoreană este cea care aduce cel mai mult cu capul de afiş al zilei; ascultând-o, parcă revin temele anilor ’90, îmbrăcate însă într-un sunet modern – tot doom/death, dar în tempo mult mai rapid, mai antrenant, iar publicul începe să intre în „zonă”.

Iată că trecem la trupele invitate de prin afară odată cu suedezii de la Adept; eu n-am auzit până acum de ei, ceea ce nu este o mirare pentru că rar ascult metalcore, însă văd o grămadă de spectatori care nu doar că se agită în ritm cu trupa, dar cântă vers cu vers, deci e clar că această prezenţă e foarte bine primită. Bleed from Within păstrează linia, dar construcţiile devin mai elaborate datorită elementelor heavy şi death; scoţienii încing bine atmosfera, mai ale că publicul s-a înmulţit considerabil.

Din punctul meu de vedere, deşi nu apare chiar înainte de headliner, Katatonia este a doua trupă ca importanţă a serii, mai ales că prezintă în întregime albumul Night Is the New Day, lansat acum o decadă; melanjul de progressive metal cu doom şi un foarte voalat strop de melodic death fac din concertul suedezilor un frumos episod al festivalului, ce îmbină perfect melancolia cu sonorităţile grele. Veteranii Jonas Renkse (voce, chitară) şi Anders Nyström (chitară), împreună cu Niklas Sandin (bas), Rogen Öjersson (chitară) şi Daniel Moilanen (tobe) au o prestaţie ireproşabilă – profesionişti, dar şi apropiaţi de publicul receptiv. Preluarea Night Comes Down (Judas Priest) pune punct primului mare show de la REF.

Despre Betraying the Martyrs nu am foarte multe de spus; reprezentanţi ai noii „şcoli” franceze, inspirată de Gojira sau de sound-ul american al groove metal-ului, parizienii sunt o explozie de energie, respectiv excelenţi instrumentişti. Dinamica din metalcore-ul/deathcore-ul propus este complet recepţionată de spectatori, astfel că cei din faţa scenei fac valuri-valuri spre miezul nopţii. Muzica lor nu-i chiar pe sufletul meu, însă energia degajată mă prinde cu totul.

Paradise Lost se numără între trupele vechi foarte dragi mie, sentiment care n-a fost ştirbit de albumele mai puţin populare. Totuşi, n-am fost niciodată impresionată de prestaţia live, din contră – show-urile britanicilor mi-au lăsat un gust amar, iar entuziasmul meu a fost mereu frânt de impresia că nu-i deloc o trupă de concert. Ca să pun altfel problema, fără alte capete de afiş tentante, REF nu m-ar fi convins să vin. Acum însă simt ceva schimbat la Enchantment, iar Blood and Chaos îmi confirmă: Paradise Lost sună genial în seara aceasta. Nu ştiu dacă-i faptul că Nick Holmes este în voce sau că Gregor Mackintosh are chef de rock în corzi, dar totul – vechi şi nou – sună incredibil: Hallowed Land, Isolate, An Eternity of Lies, As I Die, The Enemy, Faith Divides Us – Death Unites Us, Embers Fire, Beneath Broken Earth, No Hope in Sight, Erased, Say Just Words. Nu-i neapărat un setlist cu totul după sufletul meu, căci aş înlocui unele piese cu cele dragi mie, dar prestaţia britanicilor e ireproşabilă; în afară de cei doi „piloni” amintiţi mai sus, Aaron Aedy (chitară), Stephen Edmonson (bas) şi Waltteri Väyrynen (baterie) întregesc o echipă ce sună ceas – nicio desincronizare, nicio poticnire. Finalul este neaşteptat, pentru că n-am mai auzit demult The Last Time live şi constat din nou cât de bună e prestaţia trupei de la un capăt la altul. Când show-ul se termină şi luminile se sting, îmi dau seama că am aflat ceva nou: cu atitudinea potrivită, cu sufletul pus în instrumentul mânuit şi în comunicare cu publicul, cu sunetul cristal care să pună în valoare fiecare notă – ei bine, cu toate acestea reunite, oau! Paradise Lost este o trupă de concert.

Ziua 2

În a doua zi de festival deja lucrurile încep să se aşeze, aşa că lumea a băut cafeaua prin Râşnov, unii au şi gustat din bunătăţile locale, iar la ora de start este mai multă populaţie în faţa scenelor. Mental Disorder, tânără trupă braşoveană, deschide ostilităţile cu un thrash metal energic; nimic nou, doar o gură de aer proaspăt. Cred că la Underwaves cei mai mulţi se adună s-o vadă pe solistă, o soprană brunetă sexy cu voce capabilă, ce ţine prima pagină; recitalul stă în zona alternative/metalcore, pe tiparul atâtor trupe female-fronted şi bază gâjâită. High Status este într-adevăr o prezenţă atipică la un estival de metal, căci rar găseşti în context formaţii de trap – aş zice eu o combinaţie de hardcore cu rap şi încă ceva; deşi nu-i ceva ce aş asculta acasă, îmi place show-ul propus – extrem de energic, plin de voie bună şi angajament, iar toboşarul e chiar meseriaş. Cred că fiecare festival are nevoie de o trupă care nu se ia în serios, iar Blutrina se achită excelent de datorie; membri ce poartă scutece, corzi verde-fosforescent la bas, suluri de hârtie igienică aruncate în public, baloane şi colace gonflabile, piese cu struţi şi coioţi, pasaje din desene animate – toate pe fundalul unui hardcore cu nimic remarcabil.

Registrul, atât pe scenă cât şi în public, se schimbă odată cu Crimena, una dintre cele mai apreciate trupe relativ noi; craiovenii au priză la spectatori (se cere chiar bis), iar experienţa live îşi spune cuvântul; scena este invadată de un groove metal modern, exploziv în exprimare, iar din când în când muzica lasă loc ironiei şi sarcasmului. Altă trupa autohtonă recentă, ce a adunat multe recenzii pozitive, este Roadkillsoda şi îţi dai repede seama de ce; nu ştiu dacă mai este cineva pe la noi care să meargă atât de mult (şi reuşit) în direcţia southern rock / sludge metal; în afară de atitudinea orientată către show şi public, cu adevărat remarcabile sunt riff-urile chitarei încărcate de blues şi vocea voit răguşită, după modelul „marinăresc” al lui Hetfield. Din punctul meu de vedere, bucureştenii ar fi trebuit să cânte ceva mai târziu, căci lipiciul la public este evident, iar calitatea net superioară multor altor trupe româneşti şi străine.

Din Danemarca vine un nume necunoscut majorităţii publicului, dar Ghost Iris face impresie frumoasă pe un teren fertil, amator de metalcore; elementele preluate din progressive rock apar pe ici pe colo şi fac ca show-ul să nu intre în monotonie. O notorietate mai mare o au thrasherii britanici de la Onslaught, iar scena şi spaţiul din faţa ei se zguduie cu brutalitate; reţeta clasică a acestui subgen, transpusă live cu implicare şi pasiune, face furori – headbanging, crowd surfing, moshpit încins, toate sunt acolo. Cei cinci amintesc de Overkill şi Exdus, cu riff-uri nebune, accent puternic pus pe baterie şi bas, plus un registru vocal pe sus, fără a lăsa de-o parte pasaje guturale sau melodioase; nimic nemaivăzut, dar bine făcut. Ektomorf păstrează linia, dar duc thrash metal-ul într-o zonă şi mai dură, cumva datorită şi vocii mai sacadate, mai nemelodioase, gen Sodom; originalitatea lipseşte, dar meritul maghiarilor este că ştiu să agite publicul, ale cărui manifestări sunt tot mai în forţă pe îndemnul permanent „jump, jump, jump”. Deloc surprinzător, sonorităţile devin şi mai grele odată cu Mortem – blast-beat, clapă bombastică pe spate, screaming gutural şi iată o mostră de black metal aproape raw; cu părere de rău, cu excepţia câtorva pasaje interesante unde clapa se „duelează” cu chitara, mie abordarea nu-mi spune nimic. Știu, cult-band norvegian enumerat între pionierii genului, de curând reactivat; ştiu, legende precum Hellhammer (Mayhem, Arcturus, ex-Covenenat), Marius Vold (ex-Arcturus), Tor Stavenes (1349) şi Steinar Johnsen (Arcturus, ex-Covenant, absent astăzi). Știu. Dar mai ştiu şi că nu rezonez deloc. O scurtă plimbare prin public îmi arată însă că mulţi nu-s de acord cu mine, iar în cadrul festivalului asta e mai important decât părerea mea.

În tot acest context agitat, avem parte de o oază de „linişte”. Nu deoarece Candlemass ar fi expresia cuminţeniei, dar ritmul se schimbă brusc odată cu intrarea pe scenă a veteranilor doom din Suedia. Recunosc, pentru mine aceasta este trupa zilei, cea pe care abia am aşteptat s-o văd. Și nu sunt dezamăgită, pentru că Johan Längquist acaparează instant publicul cu o personalitate debordantă; îmi e greu să spun Candlemass fără Marcolin, dar iată că primul solist pe care l-a avut trupa la începuturi este o alegere excelentă – tehnic şi „artistic”. Alături, Lars Johnsson (chitară), Lief Edling (bas), Mats Björkman (chitară ritmică) şi Jan Lindh (tobe) completează perfect peisajul. Sunetele de bază grele, apăsătoare şi monolitice sunt întrerupte de temele melodioase ale riff-urilor şi de punctarea dinamică a tobelor, iar vocea aproape operatică semnează o muzică superbă, căreia i se adaugă experienţa live. Un ceas e prea puţin pentru piesele lungi din repertoriul Candlemass, aşa că trebuie să ne  mulţumim cu The Well of Souls, Dark Reflections, Mirror Mirror, Astrolous – The Great Octopus (numai bună de pe cel mai recent disc), Bewitched, Dark Are the Veils of Death, A Sorcerer’s Pledge şi Solitude.

Nici nu mai ştiu a câta oară văd acum Korpiklaani, dar de fiecare dată m-a impresionat buna dispoziţie pe care o inspiră trupa finlandeză. E greu să nu te apuci de dans pe ritmurile săltăreţe preluate din folclorul nordic, prelucrate în registru metalic şi potenţate de folosirea viorii şi acordeonului pe lângă instrumentele obişnuite. Acolo unde folk-ul e presărat cu mult distors, rezultatul are melodie şi duritate în acelaşi timp, iar atitudinea veselă şi comunicativă a trupei are efectul scontat – exact cum spune şi solistul Jonne Jävelae: A Man with a Plan. Publicul cântă, ţopăie, ridică paharele şi se prinde în mici hore, chiar dacă nu pricepem o iotă din versurile în finlandeză. O Vodka sau o Tequila? De ce nu!

Puteţi spune ce doriţi, dar pentru mine Six Feet Under nu este decât altă trupă americană de death metal. Îi apreciez succesul, dar nu m-a prins vreodată cu ceva. Astfel că asist la punctul culminant al serii fără alte aşteptări decât să văd o apariţie profi. Iar aici, ce-i al lor e al lor, americanii sunt beton armat, nimic de reproşat pe partea de show. Agresivitatea e la ea acasă, doar aparent necontrolată căci instrumentele se sincronizează exact şi nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Tempoul e mai degrabă mediu, rareori rapid, bazându-se pe balansul perfect ţinut de basul lui Jeff Hughell şi bateria în care loveşte Marco Pitruzzella. Riff-urile se succed furibund pe chitara lui Ray Suhy, căruia îi ţine isonul Jack Owen. Iar prim-planul este acaparat de Chris Barnes, energic şi carismatic, cu al său growl inteligibil şi succes la public. În mod clar, Six Feet Under ştie să-şi vândă marfa unui public din „adevărata realitate”, după cum ţine Barnes să evidenţieze în revolta sa împotriva pierderii oamenilor în social media. Setlist-ul cuprinde The Enemy Inside, Lycanthropy, Revenge of the Zombie, The Day the Dead Walked şi Human Target, iar după un ceas şi jumătate de headbanging fanii se pot declara mulţumiţi. Eu nu am îngroşat rândurile lor, doar am asistat la un concert foarte bine pus la punct, cu un final în forţă: Torn to the Bone, Still Alive şi Beneath a Black Sky.

Ziua 3

Sâmbăta debutează cu o ploaie cruntă şi deja încep să mă întreb cum va arăta festivalul pe aşa o vreme. Totuşi, pe la prânz lucrurile încep să se îndrepte şi, cu ajutorul multor baloţi de paie întinşi pe jos, spaţiul cu „răutăţi” capătă o faţă decentă; să le dea Dumnezeu sănătate urmaşilor celor ce au inventat cizmele de cauciuc şi pelerinele impermeabile. Într-un astfel de context urcă pe scenă copiii de la Blană Bombă, o apariţie interesantă prin prisma vârstei ce nu cred că depăşeşte treisprezece ani; nu cântă rău deloc, dar ceea ce-i foarte tare este atitudinea: super comunicativi, ia puştiul cu vocea are dreptate când îi îndeamnă pe cei ce stau la mese să se ridice şi să vină în faţă – la rock se stă în picioare!

Clujenii de la Eat Your Heart n-au acelaşi noroc, căci ploaia reîncepe zdravăn pe ritmuri de alternative şi metalcore; aproape tot publicul se evaporă, dar oamenii îi zic cu furie în faţa celor câteva pelerine care se agită la gard. Dacă vă place Ministry, cel mai probabil vă va plăcea şi Alister Mars, cu un industrial metal antrenant şi reuşit, plus o imagine de senă clasică; o singură nedumerire am, în condiţiile în care o grămadă de trupe din întreaga lume se străduiesc să spună nişte fraze în limba ţării unde cânta, oare băieţii din Moldova nu „vorbeşte” româneşte? Urmează Ktera, trupă ce îmbină interesant pasajele progressive metal cu mathcore şi avant-garde; efectul sună fain dacă stai să aprofundezi, însă e clar că nu-i vorba despre o muzică uşor de digerat, cu riff-urile sale elaborate şi ruperile de ritm agresive. Linia e păstrată de Omega Diatribe, trupă din Ungaria adeptă acelui groove metal de import american, atât de popular în ultimii ani; doar că vecinii maghiari sunt sabotaţi de ploaie cam jumătate din concert şi abia spre final publicul se agită numai bine de o fotografie de ansamblu. Durităţile continuă cu grecii de la Bio-Cancer şi al lor thrash metal à la Bay Area, peste care vocea se duce în registrul black cu un screaming continuu; nu-i o trupă care să-mi atragă atenţia, dincolo de solistul bronzat care încearcă să anime spectatorii deja muraţi de ploaie. Scenariul se repetă la Sworn Enemy, hardcore made in USA – trupă foarte dinamică, dar pe care nu o văd aducând nimic nou în peisaj.

Registrul se schimbă doar un pic atunci când Schammasch îşi începe numărul; elveţienii au rădăcini black/death peste care vin cu elemente de avant-garde ce aduc ceva nou şi interesant peste formula consacrată. Nu-i vreo revelaţie, dar îi poate face pe necunoscători să caute mai multe informaţii despre o trupă surprinzător de melodioasă. Rămânem în sfera black/death a Cantoanelor, de unde vine şi duoul chitară-tobe reunit sub numele Bölzer; o noutate pentru majoritatea spectatorilor, ca şi compatrioţii de mai devreme, elveţienii sunt adepţii metal-ului extrem – sau, cum spun ei, blackened death metal, din care nu lipsesc însă liniile melodioase. Aceste două formaţii rup forţa brută ce s-a generalizat mai devreme şi pregătesc terenul pentru ceea ce urmează.

Despre Asphyx pot spune că e una din puţinele trupe death metal cu care m-am întâlnit pentru prima dată într-un concert şi mi-a picat cu tronc. Olandezii introduc adesea pasaje doomy, astfel că rezultatul este unul agresiv fără a da impresia de „pe repede-nainte”. Ritmul alternează, iar pasajele în tempo mediu conturează o atmosferă densă, apăsătoare, dură. Răutate balansată, aşa s-ar caracteriza pe scurt concertul Asphyx, în care se remarcă Vermin, Death the Brutal Way, Asphyx (Forgotten War), Der Landser (despre Stalingrad, loc pe care solistul Martin van Drunen îl descrie drept cimitir comun pentru olandezi şi români), Forerunners of the Apocalypse şi The Last One on Earth.

Pentru mine, Bloodbath nu este decât o ocazie de a-i revedea pe Nick Holmes (voce, Paradise Lost), Martin Axenrot (baterie, Opeth), Andres Nystöm şi Jonas Renkse (chitară, respectiv bas, Katatonia). Altfel, îmi este greu să vorbesc despre o trupă care nu-mi displace, dar nici nu mă atrage în mod deosebit. Venit din lumea aglomerată a death metal-ului suedez, supergroup-ul sună într-adevăr ceas, dar nu găsesc nimic nou în formula propusă. Concertul este, ce-i drept, dur şi foarte reuşit pentru cei care agreează stilul, aşa că alţii ar fi mai în măsură decât mine să-l descrie. Nu am vreo simpatie deosebită nici pentru a doua trupă a zilei ca importanţă, Clawfinger, care întârzie programul cu jumătate de oră din cauza problemelor cu clapa. Păstrăm ţara, schimbăm tonurile în rap metal cu influenţe de industrial; spre deosebire de actul anterior, despre Clawfinger chiar pot afirma că nu-mi place şi constat că cei mai mulţi spectatori stau buluc, dar nu prea trăiesc un show de altfel cu potenţial. Ritmul propus de suedezi i-ar ţine în priză pe amatorii de astfel de muzici, doar că acum senzaţia e că au greşit festivalul. Cred că e singura alegere neinspirată a organizatorilor, iar scurtarea acestui număr vine ca o confirmare.

Îmi dau seama că pe ziua de azi tonul meu a fost mai mult unul între blazat şi negativ, iar vremea capricioasă are pre puţin de-a face cu asta. Aşa că cineva ar fi îndreptăţit să întrebe de ce-am mai venit. Păi, e simplu: Accept; şi-mi dau seama după agitaţia din public că nu-s singura, iar toată vremea urâtă e uitată pe loc atunci când intră în scenă Wolf Hoffmann, veteranul chitarist şi liderul trupei, respectiv dinamicul solist Mark Tornillo, devenit cu succes emblema grupului german. Alături, echipa este relativ nouă – Uwe Lulis (chitară, cunoscut din Grave Digger şi Rebellion), Martin Motnik (bas, trecut prin Darkseed)  şi Christopher Williams (tobe); nouă-nouă, dar cu ştate vechi prin scena metal germană şi nu numai, ceea ce se vede imediat în concert. Un show cu orchestră simfonică, aşa cum s-a petrecut prin alte părţi, depăşeşte totuşi posibilităţile REF; avem parte deci de o seară de heavy metal ca la mama lui: Die by the Sword, Restless and Wild, No Regrets, Life’s a Bitch, Pandemic, Fast as a Shark, Teutonic Terror. Am văzut până acum Accept de atâtea ori, şi cu Udo şi cu Mark, încât atunci când aud de un concert al nemţilor prima reacţie este: mdea, bine. Însă când începe show-ul şi intru în atmosfera demenţială pe care o creează Accept, îmi dau seama că aş fi făcut o mare prostie dacă nu veneam. Iată şi senzaţia de acum, pentru că este o reală bucurie să vezi cum toată lumea cântă în jurul tău Stalingrad, Shadow Soldiers, Princess of the Dawn, Midnight Mover şi, bineînţeles, cele două „imnuri” Metal Heart şi Balls to the Wall. Excelent concert de sâmbătă seara!

Ziua 4

Duminica vremea pare să se îndrepte, mai ales că n-a mai plouat aşa tare peste noapte încât să aud poveşti precum cele de ieri – despre corturi luate de apă cu tot cu locatari. Soarele joacă şah cu norii şi dă ceva speranţe de victorie. Zona festivalului arată ca un mare câmp unde paiele împrăştiate permanent de organizatori abia fac faţă noroiului, iar solul bălteşte în multe locuri, chiar dacă s-au ridicat diguri pentru a redirecţiona şuvoaiele de apă. Dar lumea se strânge încet-încet, mai pe la cortul lung cu mese, mai pe la tarabe, mai pe lângă garduri pentru a da startul ultimei zile de REF.

Zi deschisă de unt tânăr grup braşovean, Lucky Thirteen. Știţi care-i partea bună când vii la  un festival de la primele trupe? Poţi avea surprize extrem de plăcute şi iat-o şi pe cea rezervată mie, pentru că puştii ăştia care n-au voie să cumpere alcool cântă de rup şi nu chestii facile. Adepţi ai unui progressive metal cu influenţe Opeth şi Orphaned Land prin touch-ul oriental, cei cinci au o tehnică excelentă pentru vârsta lor, alternează vocile, ştiu să comunice cu publicul şi, per total, aduc un binevenit aer proaspăt prin EP-ul Standing in the Shadows; cumpăraţi-l, costă mai puţin decât un pachet de ţigări! Imediat, pe scena alăturată registrul se schimbă brusc cu Evergreed, unde melodic death metal-ul cu influenţe At the Gates dă drumul efectiv la ostilităţi. Unul dintre nume cele mai vechi din doom/death-ul românesc îşi adjudecă locul în anatomia festivalului: Abigail propune piese lungi, lente, depresive şi sumbre sub un cer plumburiu, cel  mai bun decor pentru muzica veteranilor bucureşteni. Dacă până acum am rezonat în bună măsură cu ce s-a perindat pe scene, zău dacă reuşesc să pricep ceva din The Arson Project; cred oricum că trebuie să ai un stomac anume pentru a procesa orice fel de grindcore, aşa că tot ce zic după prestaţia suedezilor este: câtă energie demnă de o cauză mai bună…

La show-ul braşovenilor din Hteththemeth asist cu interes din două motive: mi-au fost recomandaţi cu căldură de cunoscători şi am auzit destule în ultimii ani pentru a dori să mă conving la prima mână; este vorba de un progressive metal melodios, cu multe elemente avant-garde şi pasaje mai agresive care dau contur de musical unor compoziţii originale. Şi, dincolo de muzică, concertul are forma unei piese de teatru sau operă, asemenea albumului conceput în acte: violoncel, costumaţie, decor, actori-dansatori, jonglerii cu torţe – probabil cea mai bună prestaţie românească de la REF.

E greu ca după un astfel de spectacol să digeri ceea ce propune Hexis, trupă daneză de hardcore/grindcore cu ceva influenţe black metal pe voce şi tobe; aleg deci să mă retrag din faţa unei brutalităţi care nu reuşeşte să-mi transmită nimic. Am trecut oficial la trupele străine amatoare de cea mai extremă latură a metal-ului, seria fiind continuată de spaniolii reuniţi sub numele de Brothers till We Die – amestec de hardcore şi metalcore; spectatorii amatori de aşa ceva sunt încântaţi la maxim, mai ales că solistul face crowd surfing şi – lucru complet neobişnuit – aruncă în public în loc de pene… o chitară electrică adevărată! Ei bine, nu îmi voi aminti de iberici pentru muzică, dar pentru show da. Nici Walking Dead on Broadway nu-i ceva memorabil, dar este de apreciat că nemţii au venit să cânte deşi toboşarul a trebuit să se opereze, iar solistul încearcă să rupă nişte fraze în română; în locul tobarului e pusă o albină de pluş cu fotografia acestuia, imagine numai bună pentru un deathcore prestat cu răutate şi implicare.

Seria „true cult” este deschisă de 1349, cu black metal ca la mama lui, adică Norvegia. Este prima dată când văd trupa denumită cu anul marii ciume ce a măturat Europa şi sunt plăcut impresionată de prestaţie (muzică şi show pirotehnic), cu atât mai mult cu cât nu-s mare consumatoare de astfel de sonorităţi. Cu răpăiala stârnită care face parte exact din filmul nordic, oamenii dau un concert pe cinste, în care brutalitatea blastbeat-ului şi a riff-urilor nebune are momente când lasă loc unei melodicităţi subtile; nu voi cumpăra de mâine viniluri cu 1349, dar spun sincer că-mi place ce văd. Un capitol asemănător e cel prezentat de altă legendă black metal, Mgła; polonezii se duc şi mai la extrem cu imaginea, căci, în numele unui stil deja impus, îşi ascund complet feţele sub cagule negre. Decorul s-a schimbat, a ieşit luna şi norii amurgului plutesc pe deasupra Cetăţii Râşnov, un cadru perfect pentru o mostră de black metal greu, monolitic, sufocant; dar, cumva, şi aici se strecoară un pic de melodie, probabil de aceea e un show care-mi place, deşi nu-i pe felia mea. În mod clar, Mgła ştie să facă atmosferă.

Soilwork poate fi caracterizată printr-un singur cuvânt: metronom. Este principalul motiv din care metalcore-ul cu mult groove, conform tiparului american de modern metal, prinde atât de bine live. I-am mai văzut pe suedezi şi am avut aceeaşi impresie: sincronizare perfectă. Din păcate, mai mult nu pot comenta întrucât nu-i o trupă pe gustul meu. În afară de startul dat prin Arrival şi de celebra Stabbing the Drama, nu-i altceva care să-mi capteze atenţia. Însă show-ul în sine este foarte bun, cu multă implicare de ambele părţi ale baricadei.

Nu-s multe trupe de death metal care să-mi placă aşa cum îmi place Hypocrisy, dar preferinţa mea pentru linii muzicale mai cuminţi – dacă le putem numi aşa – s-a regăsit perfect în ceea ce fac Peter Tägtgren şi compania. Melodic death metal-ul şi calităţile tehnice dublate de sunetul clar, specific muzicii extreme suedeze, sunt principalele trăsături ale compoziţiilor, iar exprimarea live are forţa scontată. Chiar dacă timpul e limitat, Hypocrisy reuşeşte să treacă în revistă o bună parte din albume, iar piese precum Fractured Millenium, End of Disclosure, Eraser, Warpath, The Final Chapter şi Roswell 47 justifică întru totul densitatea publicului ce a crescut brusc în dreptul scenei secundare. Show-ul greu, cu riff-uri incisive şi ritm percutant, ajunge direct la ţintă, iar carisma liderului cu vocea şi chitara nu face decât să potenţeze efectul. Alături, Mikael Hedlund (bas), Horgh (baterie, aici şi în Immortal) şi Tomas Elofsson (chitară în reprezentaţiile live) fac să duduie scena şi pământul. Valley of the Damned, Adjusting the Sun, Fire in the Sky, The Fourth Dimension şi un medley Pleasure of Molestation / Osculum Obscenum / Penetrallia completează un concert aşteptat şi apreciat de foarte mulţi din cei prezenţi la REF. Deja sunt convinsă că Hypocrisy a strâns cel mai mare public cu excepţia headliner-ilor.

Prin tradiţia REF, înainte de ultima trupă a evenimentului se dă drumul la focul de artificii, când cerul Râşnovului se umple de lumini colorate. Voi afla în curând că, întâmplător sau nu, coregrafia pirotehnică prefaţează un concert exploziv. Am văzut Dimmu Borgir acum ceva ani la un festival din afară unde norvegienii s-au desfăşurat pe o scenă secundară; de fapt, într-un cort, acolo unde au pus de o super cântare, limitată totuşi de spaţiu, atenţia primită şi posibilităţi tehnice – de exemplu, eu îmi amintesc nişte lumini în permanenţă verzi. Acum însă vorbim de capul de afiş ce încheie festivalul, iar importanţa se observă repede în cel mai numeros public de până acum. Și nu fără motiv, căci odată cu The Unveiling şi Interdimensional Summit, Dimmu Borgir îşi confirmă statutul de cea mai apreciată trupă de symphonic black metal; de altfel, aceste două piese sunt printre cele mai bune ale ultimului album, Eonian, cu „riscul” de a deveni hit-uri datorită clapelor bombastice, riff-urilor aproape heavy metal, muzicalităţii şi refrenelor catchy. Alte două piese de pe acest disc vor veni mai târziu, melodioasa Ætheric şi agresiva Council of Wolves and Snakes, expresie numai bună pentru dualitatea trupei – motiv al unor reacţii polarizate între fanii metal-ului (extrem): adulaţie aproape cult sau profund dispreţ. Dar, lăsând la o parte aceste raportări ale lumii „dure”, este imposibil să nu te impresioneze spectacolul pus în scenă de norvegieni: aruncătoare de fum, efecte pirotehnice, joc senzaţional de lumini – toate cu scopul de a te introduce în atmosferă. Căci, dincolo de artificii, avem parte de muzică excelent făcută. Cine acuză Dimmu Borgir că e comercială, ei bine, are dreptate: trupa ştie să se vândă, adică să se prezinte publicului. Imagine ireproşabilă, sunet zid, execuţie metronomică – fără nicio treabă cu acel curent norvegian unde lucrurile sună intenţionat prost. Dacă asta înseamnă să fii comercial, acceptăm cu drag eticheta. Shagrath (voce), Galder (chitară) şi Silenoz (chitară ritmică) ne oferă un show de zile mari; echipa este întregită live de Daray (tobe), Gerlioz (clape) şi Victor Brandt (bas), iar maşinăria merge unsă. Interacţiunea cu publicul este rezervată, nici nu s-ar potrivi altfel când ai faţa vopsită demonic şi rămâi totuşi în sfera black metal, dar asta se compensează prin dăruirea cu care cântă norvegienii: The Chosen Legacy, The Serpentine Offering, Kings of the Carnival Creation şi Progenies of the Great Apocalypse stau mărturie. Dar, zic eu, punctele culminante sunt marcate de câteva piese pe care le-a auzit orice ascultător de metal, fără a fi fan Dimmu Borgir: Gateways, Puritania şi, evident, Mourning Palace. Acestea fiind spuse, trupa iese din scenă cu fundalul sonor Rite of Passage, încă o trimitere la ultimul album. All business, ar spune unii; impresionant, spun eu.

Și aici se încheie Rockstadt Extreme Fest 2019, cred că cea mai reuşită ediţie la care am zis prezent – formaţiile, dispunerea spaţiului, organizarea. Pentru la anul, există deja bilete cu preţ special întrucât s-au anunţat primele trupe: Kataklysm, Death Angel, The Black Dahlia Murder şi Rotting Christ. Staţi pe recepţie, este doar începutul.

Fotografii atmosferă
Fotografii ziua 1
Fotografii ziua 2
Fotografii ziua 3
Fotografii ziua 4

Posted in Concerte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Piscul Bâlei (Munţii Făgăraş)

Duminica de după ARTmania este una extrem de frumoasă, aşa că ne zicem că ar fi păcat ca noi să ne aflăm la Sibiu şi să ignorăm Făgăraşul pe aşa o vreme. Claudiu propune Piscul Bâlei, o muchie nemarcată din apropierea lacului, cotată 1B, scurtă şi „intensă” – numai bună pentru testarea unui genunchi pe cale de recuperare. Plecăm din Sibiu destul de târziu, după prânz, şi în curând observăm cât de aglomerat este drumul către Valea Oltului. Noroc că ne desprindem repede din el spre Bradu, pentru ca apoi să începem Transfăgărăşanul din capătul său nordic. Ştim de după experienţa sosirii noastre la Sibiu, de vineri, cât de multe maşini populează aceasta pitorească şosea, iar acum ne aşteptăm la un furnicar şi mai dens. Din acest motiv, când apar serpentinele cele mai strânse, traficul mai mult stă decât merge, astfel că la un moment dat hotărâm să tragem maşina într-o alveolă şi să ne începem traseul mai de jos decât am planificat.

La ora 13:30 suntem echipaţi de drum doar cu câteva chestii necesare şi o luăm în sus, tăind curbele Transfăgăraşanului ce au mai rămas până lângă Lacul Bâlea (2038 m). Acolo, evident, este un întreg sobor de oameni, însă îi lăsăm repede în urmă când pornim pe crucea roşie de lângă Refugiul Salvamont. Poteca urcă în Şaua Doamnei (2294 m), loc numai bun de reculegere a multor turişti; ne oprim şi noi câteva minute să strângem beţele şi să ne punem căştile, pentru orice eventualitate. Apoi începem traseul piscului efectiv, odată cu căţărarea uşoară pe Turnurile Lacului. Brusc, aglomeraţia şi agitaţia dispar din jurul nostru, zgomotul oamenilor este înlocuit de vâjâitul unui vânt destul de puternic, iar mirosurile de mâncare lasă loc parfumului pajiştii alpine.

O serie antrenantă de mici urcări, descăţărări şi traverseuri ne scot la baza Piscului Bâlei, format de fapt din doi „gemeni”; îmi place tare mult traseul acesta deloc dificil, dar care pune la dispoziţie o grămadă de stâncă, prize şi fisuri. Urcarea pe Geamănul Sudic (2231 m) este de fapt cea mai solicitantă bucată, ca efort şi atenţie, fapt întărit de existenţa unor pitoane sau a buclelor de cordelină fixate între bolovani, utile mai ales în cazul parcurgerii inverse; totuşi constat că nu era cazul să cărăm semicoarda. Puţin mai încolo se află şi Geamănul Nordic (2216 m), loc unde ne oprim la ora 16:30 pentru un tur de orizont. Nu că am fi mers prea repede până acum, „sabotaţi” fiind din plin de imaginile superbe din jurul nostru, dar aici panorama este completă: în stânga Lacul Doamnei (1890 m) pe sub Muntele Paltinu, cu Vârful Lăiţa (2397 m) în imediata apropiere şi Vârful Negoiu (2535 m) ceva mai în spate – negru, masiv şi cu destule urme de zăpadă pe la bază; în dreapta Căldarea Bâlei delimitată de Muchia Buteanu, apoi cele trei mari proeminenţe pe deasupra lacului şi a construcţiilor aferente – Vârful Vânătarea lui Buteanu (2507 m), Vârful Văiuga (2443 m) şi Vârful Capra (2494 m). Constatăm ce diferenţă între cele două perspective, prima pustie, sălbatică şi liniştită, a doua aglomerată, antropizată şi într-o permanentă mişcare. Tot de aici se vede şi mai bine cum sensul de urcare pe Transfăgărăşan e mai mult o „parcare” ce înaintează câţiva metri la fiecare zece minute şi ne dăm seama că în acea coadă vom fi şi noi în curând.

După momentul de contemplare, reluăm drumul spre Vârful Lespezilor (2095 m) şi Vârful Cornul Bâlei (1996 m), dar ştim deja că nu vom mai parcurge mult din creastă; ea arată extrem de interesantă, nu atât inaccesibilă cât neumblată, însă ar însemna să ne luăm la trântă cu jnepenii. Continuăm până în Curmătura Văroasa (2140 m), aflata deasupra gardurilor de avalanşă, apoi începem să căutăm poteci de animale în jos, pe lângă structurile metalice. Prindem câteva făgaşe şi alternăm curbele de nivel cu praguri înierbate până ajungem la poteca lată ce a deservit construirea structurilor de protecţie. De aici pană la traseul marcat cu bandă albastră ce trece pe la Stâna Bâlei mai e doar puţin de coborât, traversăm Pârâul Bâlea şi iată-ne înapoi în şosea la ora 18. Ce urmează este uşor de anticipat: blocaj în trafic, nervi şi resemnare. Aşa că, în timpul staţionat la volan, prefer să mă gândesc la orele din urmă petrecute pe munte. Cred că este cel mai uşor traseu nemarcat pe care l-am făcut în ultimul timp, însă asta nu-i ştirbeşte deloc din frumuseţe – atât cărarea în sine, care te ţine în priză şi îţi dă permanent de lucru cu stânca, cât şi imaginile care se desfăşoară în toate direcţiile.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment

ARTmania Ziua 2 (Sibiu)

A doua zi de ARTmania are avantajul de a fi în plin weekend, aşa că spaţiul din faţa scenei este mult mai populat decât ieri, înainte de prima trupă. Aceasta vine din Slovacia şi se numeşte Möbius – titulatura sub care o chitară şi o baterie aleg să dea „glas” tonalităţilor apăsătoare din sfera doom-ului. Acest gen pare dus la extrem în muzica celor doi, căci piesele nu au început sau sfârşit, ci vin ca variaţiuni ale aceluiaşi riff – iar şi iar, iar şi iar. Într-un fel mă bucur că întreaga experienţă nu ţine decât jumătate de oră, altfel mulţi ar intra în depresia unde picătura chinezească se înfrăţeşte cu dezolarea unui peisaj atomic – asta că tot e la modă mini-seria „Cernobâl”. Pe de altă parte este interesant să observi cum Möbius construieşte aceste variaţiuni şi reuşeşte să evite la limită monotonia crizei de inspiraţie.

Oarecum dintr-un film conex, dar propunând un univers mult mai variat, sunt şi francezii de la Alcest. Această formaţie a fost descoperită de mulţi metalişti români cu ani în urmă, când a deschis pentru o trupă apreciată la noi; ulterior, francezii au devenit o atracţie în sine prin muzica lor străbătută de un fior melancolic, uşor depresiv, caracterizată printr-o sensibilitate aparte. Poate prea „moale” pentru cei care vor să facă headbanging continuu, Alcest se situează la polul opus; termenul de „shoegazing” ce descrie curentul în care s-a născut trupa implică şi o prestaţie cât mai statică: voce, instrumente, procesoare şi cam atât. Nu e prima trupă din portofoliul ARTmania care intră la categoria post-metal, însă cu siguranţă solistul Neige şi ai săi se numără printre cei mai îndrăgiţi artişti din această zonă. Diluţia sunetelor fără a se pierde linia melodică, împletirea vocii cu instrumentele, atmosfera onirică din care te trezeşti brusc cu ocazia vreunui blastbeat (relicvă a începuturilor de black metal) fac din concertul Alcest o minunată călătorie artistică.

Recunosc că de Madrugada am auzit întâmplător acum un an (adică atunci când s-a reunit după o decadă de pauză), iar curiozitatea nu m-a împins să cercetez dincolo de cele câteva piese propuse de prieteni. Probabil că reuniunea de care ziceam face ca mulţi să aştepte cu nerăbdare acest concert şi îmi dau seama repede că nu sunt deloc dezamăgiţi; mai ales cei care o urmăresc de la început au motive de bucurie, căci albumul de debut, Industrial Silence, este axa de rotaţie a show-ului. Trupa coagulată în jurul solistului Sivert Høyem livrează din plin – concert energic, plin de feeling, în care interacţiunea cu publicul este maximă. Alternative rock-ul pe care-l propun norvegienii are momente când îmi aminteşte de Suede sau REM, însă personalitatea Madrugada se vede cel mai bine în Majesty, din punctul meu de vedere cel mai bun moment al recitalului. Nu eram şi nu am devenit fan Madrugada, însă concertul în sine e remarcabil.

Şi iată că a venit momentul pentru al doilea cap de afiş al festivalului, Opeth. I-am văzut pe suedezi de mai multe ori în concert, inclusiv aici, în Sibiu. Ştiu la ce să mă aştept şi-mi dau seama în scurt timp că nu voi fi dezamăgită: cei cinci au venit să cânte, să facă show şi să creeze o conexiune cu publicul. Mikael Åkerfeldt este pilonul acestei conexiuni, căci solistul nu doar mânuieşte cu talent microfonul şi chitara, ci şi-a păstrat umorul şi autenticitatea pe care le-am cunoscut mai demult. Alături de el, Fredrik Åkesson întregeşte distorsul din spatele celeilalte chitare, Martín Méndez (bas) şi Martin Axenrot (tobe) creează ritmul între melancolic şi îndrăcit, iar Joakim Svalberg aduce acel ceva specific trupelor de prog unde riff-ul de chitară lasă loc uneori pasajelor elaborate de clape.

Deşi concertul începe cu Sorceress, nu urmează o prezentare a albumului omonim, deşi este vorba de unul excelent; acest lucru se întâmplă şi pentru că următorul disc, In Cauda Venenum, este în curs de apariţie. Opeth alege să împartă timpul relativ scurt între mai multe episoade ale carierei sale muzicale, astfel că setlist-ul este format din Ghost of Perdition, The Devil’s Orchard, Cusp of Eternity, Heir Apparent, In My Time of Need, The Drapery Falls şi Deliverance. Este interesant pentru cineva care are timpul şi curiozitatea să urmărească modul în care s-a transformat şi a evoluat Opeth de la origini până astăzi, cum a lăsat un început marcat de black/death, a trecut prin acel progressive death metal de sorginte Death şi Cynic, pentru ca acum să se regăsească aproape complet în sfera progresivă. Un concert ca cel de astăzi e doar o mostră, pentru că încă poţi auzi reminiscenţele death, mai ales pe parte de voce, dar în rest eşti prins în ţesătura riff-urilor melodioase încât cu greu găseşti ieşirea. Omogen, complet, un show căruia nu i se poate reproşa decât durata redusă. A fost cel mai bun concert de la ARTmania 2019 şi, cred eu, cel mai bun concert Opeth pe care l-am văzut. Sper ca, după ce suedezii învaţă piesele noului album, să fiu contrazisă cu punerea acestuia în scenă.

Fotografii

Posted in Concerte | Tagged , , , , , | 1 Comment

ARTmania Ziua 1 (Sibiu)

Au trecut mulţi ani de la ultima vizita în Sibiu cu ocazia festivalului ARTmania, deşi am recunoscut în multe ocazii că este unul dintre cele mai reuşite evenimente anuale de la noi. Acum însă mi-ar fi tare greu să refuz o ediţie cu aşa capete de afiş, deci iată-mă vineri în frumoasa cetate transilvăneană. După ce am preluat camera închiriată chiar colţ în colţ cu Piaţa Mare, dau o tură prin perimetrul festivalului. Totul este la fel de fain cum mi-l aminteam: scena mare şi spaţiul dedicat publicului înconjurate de clădiri pline de şarm şi istorie.

Când soarele abia ce-şi mai scade intensitatea, pe scenă urcă nemţii de la Fjørt. Este vorba despre un trio tânăr, adept al sonorităţilor de metal industrial şi post-hardcore, iar cuvântul de ordine este dinamica. Cei trei sunt energici, oneşti cu ei înşişi şi public, trăiesc ceea ce cântă. Aceasta este impresia pe care mi-o lasă o trupă de care voi uita curând, dar căreia îi apreciez modul în care duce la capăt misiunea de a deschide festivalul.

Poate că ar fi trebuit să aud până acum de Wardruna, dacă ţin cont că e fondată de foşti membri Gorgoroth. Dar îmi dau seama repede de ce trupa norvegiană nu-mi e familiară în mod deosebit: un melanj de ambiental, dark folk de sorginte nordică şi atmosferă ezoterică, toate adresate cumva „cunoscătorilor”. Nu este vorba de metal, nici măcar rock, însă experienţa oferită e una interesantă prin prisma instrumentelor tradiţionale, vechi şi exotice în ochii unui profan. Sentimentul este unul de nostalgie, apropiere de natură şi cufundarea într-un trecut care poate că n-a existat cu adevărat. De la un punct încolo înşiruirea de teme şi sunete devine monotonă şi mă pierde pe parcurs, mai ales că nu-s ascultător de nişă.

Concertul celor de la Architects este, prin contrast, dinamită pură. Ca nişte artişti metalcore ce se respectă, cei cinci britanici cu aspect şi atitudine punk parcă vor să rupă scena în două. Nu sunt deloc pe felia mea, însă valul de energie pornit de Death Is Not Defeat nu are cum să nu mă prindă; mă agit şi dau din cap aproape fără să vreau, iar principalele „vinovate” sunt riff-urile gâjâite, ruperile de ritm şi agitaţia continuă a solistului Sam Carter. Nu voi cumpăra albumele semnate de Architects după acest concert, dar show-ul trupei este zid, ceea ce se vede şi în modul cum e primit de public.

Fără a se dori o insultă la adresa celorlalte trupe, Dream Theater este principalul motiv pentru care foarte mulţi rockeri cu ştate vechi au decis să vină acum la ARTmania, mai ales că acest concert încheie turneul de promovare al ultimului disc, Distance over Time – o producţie excelentă. Cumva, în mintea mea când spun „progressive metal” primul nume care apare este Dream Theater, ca şi cum trupa s-ar suprapune cu subgenul. Fireşte că nu lucrurile nu stau chiar aşa, dar menţionez asta ca să explic modul în care trăiesc acea oră şi jumătate în care americanii prezintă viziunea lor extrem de elaborată asupra muzicii, în care fiecare instrument încearcă să păstreze un echilibru între matematică şi sentiment. Dar, cumva, concertul este în primul rând despre John Petrucci şi a sa chitară cu care alternează solo-uri şi riff-uri într-o ţesătură complexă, fascinantă. Alături, John Myung ne arată feţele nebănuite ale basului, în timp ce Mike Mangini stă la baza secţiei ritmice. Din când în când, iese în faţă cealaltă „soprană” a instrumentelor, claviatura mânuită pe stativ şi în aer de Jordan Rudess. Nu întâmplător l-am lăsat la urmă pe James LaBrie, căci rar am văzut trupă de metal unde solistul vocal să îmi atragă atât de puţin atenţia, în ciuda faptului că vocea este mult scoasă în faţă de sonorizare. Să nu fiu înţeleasă greşit, LaBrie este un vocal bun (în studio chiar mai bun decât live), însă nu se remarcă în contextul trupei. În plus, în seara aceasta vocea sa nu-i la parametri maximi, poate şi un efect al finalului de turneu. E drept, compensează prin energia pe care o degajă dintr-un colţ în altul al scenei.

Scopul declarat al concertului este prezentarea ultimului album, mai ales că Dream Theater va reveni în iarnă pentru o cufundare în trecut – interpretarea integrală a lui Metropolis Part 2: Scenes from a Memory. Prin urmare, acum avem parte mai mult de noutăţi: Untethered Angel, Fall Into the Light (preferata mea de pe acest disc), Barstool Warrior cu o proiecţie genială, Pale Blue Dot. Li se adaugă incursiuni mai noi sau mai vechi, toate însoţite de un joc de lumini excelent pus în scenă, proiecţii pe ecrane şi pe zidurile bisericii catolice din piaţă. A Nightmare to Remember, Peruvian Skies, In the Presence of Enemies Part I, The Dance of Eternity şi Lie completează peisajul concertistic, pentru ca bisul să fie marcat de o piesă mai rar prezentă în show-urile americanilor: As I Am. Mă bucură extrem alegerea aceasta, chiar dacă e făcută în detrimentul celebrei Pull Me Under; nu doar că îmi place extrem de mult, dar o văd şi ca pe manifestul unei trupe care stârneşte sentimente contradictorii în mulţi fani ai muzicii metal.

Fotografii

Posted in Concerte | Tagged , , , , , | 1 Comment

Bon Jovi, FiRMA, Gramofone (Piaţa Constituţiei, Bucureşti)

N-am mai scris demult despre un concert, mai ales că am rărit considerabil prezenţa la astfel de evenimente – lucru pentru care n-am pe cine da vine decât pe mine însămi. Dar, când am auzit că Bon Jovi revine în România, am trecut data în calendar să nu cumva să uit. Nu doar că trupa americană m-a purtat prin adolescenţă, însă vreo două dintre albumele sale mă însoţesc adesea şi acum în drumurile lungi cu maşina. Am fost la concertul de acum opt ani şi-mi amintesc ce super-show s-a desfăşurat atunci. Acum revin în acelaşi loc topit de aceeaşi căldură, Piaţa Constituţiei, unde Jon & Co. urmează să ne arate că există şi au mute de spus. Prilejuit cumva de ultimul produs discografic, This House Is Not for Sale, şi început în 2017, turneul a acoperit de sus până jos cele două Americi, a trecut prin Extremul Orient şi Australia, azi tocmai încheie cu Europa (în România având loc ultima reprezentaţie) şi va merge mai departe. Iată, deci, o „construcţie” majoră de la al cărei episod local nu puteam lipsi. Probabil la fel şi-au zis miile de fani care se adună rând pe rând la locul faptei, inclusiv o grămadă de străini; şi nu vorbesc de nelipsiţii bulgari sau expaţi spanioli, ci mai ales ruşi, turci şi greci.

În deschidere, prima trupă care se prezintă pe scenă este Gramofone – un grup tânăr din sfera pop-rock. Bucureştenii îşi axează reprezentaţia în jurul albumului de debut, Confessions from the Belly of the Beast şi aduc în faţa publicului un amestec de elemente blues, funk şi synth, toate înglobate în baza rock-ului clasic. Deşi nu e genul de trupă pe care s-o aleg în fiecare zi, îmi place cum se prezintă, iar ceea ce cântă este probabil cel mai bun antidot pentru canicula din jur. Muzica e accesibilă fără a fi facilă, plăcută auzului prin melodicitate şi ritm, te bagă în atmosfera unui concert mare şi are pasaje interesante ca armonie şi schimbări de tempo. Sper doar că faptul că solistul a ales să comunice în engleză are legătură cu numărul însemnat de spectatori străini, şi nu pentru aşa e „cool & trendy”.

Mult mai cunoscută amatorilor de alternative rock, FiRMA continuă preambulul serii şi demonstrează în curând de ce este printre cele mai apreciate astfel de trupe din România. Un melanj de rock, pop şi blues, peste care vin elemente fusion, funky sau de synth şi trip-hop, are rolul de a scoate spectatorii din apatie, în special cu piese din Descântece­-le în două volume. Cvartetul este energic şi are priza la public, lucru care vine şi din experienţa avută pe scene de tot felul, autohtone şi internaţionale. Un aspect important la FiRMA este dinamica muzicii, ca un film de acţiune redat pe scenă, impresie amplificată de utilizarea sample-urilor. În ceea ce priveşte compoziţiile în sine, mie personal îmi place mai mult ce aud la Gramofone, însă FiRMA este trupa mai matură din deschidere, mai în forţă şi cu mai mare ecou.

Recunosc, înaintea capului de afiş am ceva emoţii. Oare cum se vor prezenta oamenii aceştia care cântă de mai bine de trei decenii? Dincolo de ştiinţa show-ului, ei – instrumente, voci şi dinamică – chiar mai pot? Dubiile mi se spulberă rapid când This House Is Not for Sale şi Raise Your Hands, noul şi vechiul, zguduie scena şi publicul care se dovedeşte ascultător – toate mâinile sunt în aer. Ca atitudine şi energie, Bon Jovi este aproape aceeaşi trupă de care m-am îndrăgostit în adolescenţă, iar You Give Love a Bad Name şi Born to Be My Baby o dovedesc din plin; mi-ar fi plăcut să o văd pe atunci live, ca să fac şi o astfel de comparaţie, dar nu-i rău nici să merg la concertele sale ca adult, când nu mă mai entuziasmez la orice artificiu. De exemplu, am fost avertizată de un aspect şi constat cu regret că aşa e: vocea lui Jon nu mai duce cum ducea odată. Nu sună rău, dar nu mai poate cânta piesele de dinainte de Crush aşa cum le-am adorat eu (poate că şi turneul lung îşi spune cuvântul); însă ştie să mascheze aceasta prin adoptarea unui stil recitativ şi folosirea din plin a backing vocals-ului şi a „corului” publicului. Plus, evident, prezenţă scenică, întrucât solistul e dinamită, într-o formă fizică de invidiat.

Urmează Whole Lot of Leavin’, Lost Highway şi Runaway, cea mai veche piesă a serii (de pe primul album, hăt, departe), o mică demonstraţie de virtuozitate chitaristică prin duetul John Shanks (prezent în concerte) şi Phil X – şi, dintr-odată, dispare regretul cu care am venit la concert, acela că nu-l voi revedea pe Richie Sambora. E drept, veteranul s-a despărţit de trupă de ceva timp, însă alţi trei piloni au făcut ca Bon Jovi să-şi păstreze identitatea: tobarul Tico Torres, clăparul David Bryan şi, chiar dacă nu membru fondator, basistul Hugh McDoanld. În concert li se adaugă la percuţie Everett Bradley, astfel că maşina Bon Jovi merge ca unsă pe scenele lumii; chiar dacă privirile sunt cel mai des captivate de carismaticul lider Jon, pe măsură ce concertul înaintează poţi observa cum întreaga echipă funcţionează împreună – Have a Nice Day, Keep the Faith şi Roller Coaster stau mărturie. În plus, deşi vorbim de o trupă mare, n-am niciun moment senzaţia de falsitate sau mercantilism; americanii au venit să cânte cu suflet şi implicare, iar întregul demers artistic este autentic. Şi publicul simte asta.

Încă dinainte de a începe show-ul, m-am întrebat care din piesele (relativ) noi îmi va plăcea cel mai mult, asta şi pentru că – recunosc – eu am rămas ancorată în trecut în ceea ce priveşte Bon Jovi. Iată că primesc răspunsul: We Weren’t Born to Follow; înţeleg repede şi de ce, căci piesa de pe The Circle se apropie mult ca dinamică, ritm şi stil muzical cu ce am îndrăgit în prima jumătate a activităţii trupei. Alt moment extrem de frumos este Amen, cu chitară acustică şi un joc de lumini superb. Wanted Dead or Alive este încă un pasaj dedicat chitarei acustice, de data asta în mâinile lui Jon, aşa că nu se poate încheia altfel decât cu patru chitare luând la final cu asalt publicul. Dar acestea sunt „oaze” de linişte într-un show energic: It’s My Life, We Dont Run, Lay Your Hands on Me, Captain Crash & the Beauty Queen From Mars şi Bad Medicine fac publicul să se mişte şi să cânte continuu, fapt stimulat şi de o scenografie excelent pusă la punct. Fiecare piesă a concertului beneficiază de propria imagine, unde grafica şi jocul de lumini umplu scena şi fortifică mesajul.

Bisul începe cum şi-ar putea dori orice fan, prin Livin’ on a Prayer, una dintre piesele emblematice ale trupei. Însă, când americanii sunt chemaţi la încă o „reluare”, recunosc că sunt puţin dezamăgită, căci I’ll Be There for You şi Twist and Shout (preluare The Top Notes – cu priză la public, dar totuşi o preluare) nu mi se par deloc potrivite pentru a încheia aşa o seară. Cred că dezamăgirea vine şi din faptul că un album tare drag mie, These Days, nu este deloc prezent în acest concert, deşi piesa-titlu a scos capul în multe locuri din Europa – tocmai la bis. Ei bine, asta e, nu le poţi avea pe toate şi nu voi lăsa acest ultim aspect să umbrească restul show-ului. Pentru că Bon Jovi încă face show!

Posted in Concerte | Tagged , , | 1 Comment

Vremuri

Voi ajunge curând să spun o chestie pe care o detestam până nu demult: pe vremea mea… Hai să încerc altfel: pe vremea adolescenţei mele, deci când locuiam cu părinţii, dar începusem să am şi eu habar cum stau lucrurile pe lume, găseai meseriaşi care chiar să ştie… meserie. Apăruseră deja universităţile particulare care aveau studenţi chiar şi după ce stadiul militar n-a mai fost obligatoriu, iar lor li se adăugau ca fabrici de diplome universităţi de stat înfiinţate în urbe care nu se pretau la aşa ceva (precum a mea, de altfel în proximitatea marilor centre bucureştene), astfel că era tot mai pregnantă ideea că – eşti sau nu pământ de flori – trebuie să fii licenţiat în ceva, fie şi tăiatul frunzei la câini. Ei, dar cu toate astea, încă găseai suficienţi meseriaşi care să-ţi rezolve acele treburi gospodăreşti care te depăşeau, oricât erai tu român inventiv care ştie că unde poţi lega cu sârmă e păcat să pui şurub. Existau pentru că încă nu se pensionaseră sau nu emigraseră să lege cu sârmă prin alte ţări, erau oameni în general parolişti, serioşi, făceau treaba aproximativ bine, chiar dacă fumau un pachet de Assos (sau să fi fost Bastos?) la tine în casă.

Bănuiala mea – spun bănuială pentru că n-am căutat o statistică, dar mai ştiu una-alta căci părinţii mei au predat în licee (pardon, „grupuri şcolare”) industriale – e că are legătură cu acele clase de maiştri şi meserii. Adică omul ieşea de acolo tot în baza unui bacalaureat (foarte probabil corectat mult mai lax decât la clasele teoretice), dar cu o meserie pe mână cu care-şi putea câştiga pâinea imediat. Aceste clase s-au tot restrâns, pedagogii lor (în general, ingineri şi maiştri) au cam dispărut, şi s-a dat în genere vina pe faptul că nu mai avem industrie. Uitându-se însă că nu era musai ca aceste clase să producă sudor-matriţeri, strungari, lăcătuş-mecanici şi aşa mai departe; mecanica şi electrică auto, electrică de interior, zidărie, zugrăveală şi tot ce înseamnă amenajări interioare (nu design de revistă), servicii de cosmetică şi multe altele sunt în continuare căutate. Iar omeni pregătiţi nu sunt. Iar eu acum vorbesc de Bucureşti, unde cică oportunităţi există.

La salonul unde mergeam eu la cosmetică era o tipă care mă aranja lună de lună, până când mi-a spus că pleacă în Olanda. În locul ei s-au perindat una după alta cosmeticiene încât nici nu mai încercam să le reţin numele. O dată, s-a ocupat de mine patroana, care mi-a spus fix asta: nu găseşte fete care să ştie meserie şi să fie serioase în ceea ce priveşte programul; la frizerie-coafor mai treacă-meargă, dar la cosmetică jale.

Acum vreo câteva săptămâni, mama şi-a pus termopane la sufragerie. Evident, firma de unde le-a luat nu asigură decât demontare lemnăriei şi montajul produselor lor; după ei potopul. De ramele şi geamurile vechi a scăpat maică-mea cu chiu cu vai, dar să astupe găurile rămase n-avea cum singură. Aşa că s-a apucat să caute zugrav – credeţi că-i simplu? În afară de firme care nu se ocupă cu lucrări aşa mici, răspunsurile au fost cam aşa: a, nu, e prea departe; luaţi dumneavoastră materialele şi apoi văd când am timp; sigur, vin, dar apoi nu apar şi nu mai răspund la telefon. Până la urmă, după căutări şi ţepe, şi-a rezolvat problema şi o să aprindă lumânări la vii să-l ţină Dumnezeu viu, sănătos şi în ţară pe zugrav.

Iar acum, cireaşa de pe tort. Merg cu maşina la revizia anuală. Mă ştiam uşor cu musca pe căciulă după ultimul drum înfiorător pe care am băgat-o (unde altă maşină s-a ales cu un cauciuc franjuri), aşa că îi rog pe cei din service să arunce un ochi pe dedesubt – mai ales la scut, că parcă atârnă ceva. Mă sună câteva ore mai târziu să mă întrebe le ce service am dus-o ultima dată. Nu de alta, dar au demontat scutul şi l-au pus la loc… invers. Nici n-am putut să mă enervez la aşa veste. Doar mă întrebam „cum” şi speram că n-au făcut ca-n bancul ăla cu Tarzan mare-tare care face altă gaură. Asta mi-a amintit că, atunci când am avut o problemă cu aerul condiţionat şi am vrut să mă programez la una din reprezentanţe, respectivii au zis că mai devreme de trei săptămâni nu pot. Motivul e simplu: n-au oameni. Cumva, mai bine să n-ai angajaţi decât să ai unii de pun scuturile invers; probabil că, reprezentanţă fiind, au criterii de selecţie – aş vrea să adaug „mai dure”, dar nu, cred că pur şi simplu au câteva criterii. Iar asta mi-a amintit de păţania cu roţile, când după ce am pus anvelope (noi) de iarnă, toţi şoferii care urcau lângă mine ziceau că e un zgomot prea puternic, dar trei service-uri luate la rând se jurau că-i normal; chiar dacă recenziile online pentru modelul acela îl dădeau chiar silenţions comparativ cu altele. După ce am pus la loc gumele de vară şi maşina făcea de parcă urma să decoleze, am mers la alt service – de data asta pe recomandare, cam singura chestie rămasă din „pe vremea mea” – şi o simpla urcare pe rampă urmată de învârtirea în gol a fiecărei roţi a scos la iveală un rulment sucombat. Zgomotul scos când a ajuns la roata respectivă îl detectam şi eu ca diferit faţă de celelalte. Pentru asta a trebuit să ajung într-un service „de curte” (de fapt, o magherniţă de care mă mir că nu cade), patronat de un mecanic de şcoală veche pentru care pun şi eu lumânări la vii. Mai am nevoie de o recomandare de electrician auto şi m-am scos!

Aşa că, pe vremea mea… sau cel puţin pe vremea părinţilor mei, nu aveau toţi incapabilii diplomă, dar găseai uşor meseriaşi serioşi şi care-şi făceau treaba bine. Acum cauţi de-ţi vine acru şi apoi te rogi să iasă loteria.

Posted in General | Tagged , | 1 Comment

Energia de dimineaţă

Am avut nevoie într-o dimineaţă să umplu rezervorul şi, ca de obicei când sunt în criză de timp, am trecut pe la Mol-ul din apropierea blocului. Am alimentat şi, când să achit, casiera m-a întâmpinat cu energie debordantă:

– Iubita, vino la casa asta.

– Doar pompa, îngeraş?

– Decontezi, scumpete?

– O zi minunată, zâno!

În mod normal, nu-s deloc receptivă la astfel de „dulcegării”, unu la mână pentru că nu-i firea mea şi doi pentru că – de cele mai multe ori – par extrem de false. Dar cred că în cazul de faţă a ajuns la mine faptul că femeia nu s-a lăsat descurajată de figura mea de dinainte de cafea – un amestec de somn, sictir şi perplexitate în preajma unui aşa asalt afectuos. În plus, nu ştiu de ce, cuvintele astea nu ieşeau deloc nenatural din casieriţei. Trebuie să recunosc că, până să bag cheia în contact, deja starea mea de spirit era relaxată şi optimistă, cu sentimentul că urma o zi excelentă.

Doar mă întrebam: oare de unde şi-o lua femeia aceea atâta energie? Şi cum o păstrează, ţinând cont că prin prisma meseriei are de-a face cu tot felul de clienţi, unii deloc frecventabili?

A doua zi am luat bicicleta şi, cum în sensul de mers la muncă nu mai pot urca pe Podul Grant (închis pentru vreo două luni), trec peste liniile de tren pe o pasarelă pietonală. Ca să ajung la ea, intru mai întâi pe o străduţă înfundată printre Atelierele Griviţa care găzduieşte, ca orice loc muncitoresc ce se respectă, o crâşmă de o salubritate îndoielnică. Totuşi, bodega are şi o mică terasă cu umbreluţe, iar prin poarta larg deschisă am văzut cum toate mesele erau ocupate. Vorbim de o zi lucrătoare, la orele 8:30; n-am apucat să mai înregistrez şi asta, dar pot să pun pariu că pe masă nu erau borcane cu limonadă ca-i barurile de hipsteri.

Ei bine, presupun fiecare îşi trage energia matinală de undeva…

Posted in General | Tagged , | 2 Comments

Pe Crai

Planul aceste ture în Munţii Piatra Craiului l-am făcut anul trecut, cam pe la jumătatea lui august, dar dintr-un motiv sau altul atunci n-a vrut să se concretizeze. Mi-am promis că-l voi relua cu prima ocazie când vremea se anunţă bună două zile la rând, căci nu-i deloc o idee strălucită să te prindă capriciile verii în creasta Craiului cea lipsită de adăpost. Iată că i-a venit momentul şi, împreună cu Cosmina şi Diana, mă pregătesc de o plecare matinală până dincolo de Zărneşti. Lăsăm maşina pe marginea drumului cu puţin înainte de Plaiul Foii (849 m) şi, în jur de ora 9:30, pornim pe poteca marcată cu triunghi roşu.

Acesta este un traseu turistic nou, în sensul că acum câţiva ani a fost transformat din rută alpină într-una marcată, amenajată cu cabluri şi inclusă ca atare pe noile hărţi. Totuşi, dacă ţinem cont de caracterul pe care l-a avut nu demult, ne dăm seama că se încadrează la traseele dificile din Crai – de altfel un masiv mai „tehnic”; din acest motiv, decidem să luăm căştile în bagaj. Poteca ţine umbra pentru o bună bucată de timp, lucru care ne bucură în aşa o zi călduroasă.

Urcăm cu spor pe Padina lui Călineţ şi trecem pe la Izvorul Căpitanului Orlovski. Aici însă, poate pentru că vorbim vrute şi nevrute sau poate pentru că ne fascinează zidurile de stânci din jurul nostru, nu suntem atente la marcajul care o ia în stânga; noi mergem tot înainte şi ne dăm seama că l-am pierdut abia când observăm urma firavă a Brâul de Jos, regăsindu-ne într-o porţiune a vechiului traseu alpin. Decidem să nu ne întoarcem, ci să încercăm una din cele două variante aflate la dispoziţie: o săritoare uşor expusă aflată ceva mai sus (şi pe care deja urcă un grup numeros), respectiv un horn plin cu grohotiş în stânga noastră. Îl alegem pe cel din urmă, dar nu pot spune că-i o experienţă plăcută din cauza solului friabil pe panta abruptă. Nu simt că ar prezenta pericole, dar nici nu mă bucur de urcarea până în partea superioară unde reîntâlnim marcajul.

De aici reuşim să ne ţinem de marcaj şi pe la 12:30 ajungem la Refugiul Speranţelor (1685 m), despre care voi afla ulterior că a fost denumit în fel şi chip de-a lungul vremii: Refugiul Ciorânga, Refugiul Richita, Cabana Ascunsă (mai ales în perioada vechiului adăpost, înlocuit între timp cu o structură tip iglu alb-roşu). Odată cu o uşoară coborâre, intrăm pe „vedeta” zilei: Brâul Ciorânga Mare, o superbă cărare ce traversează abruptul de piatră din nordul Craiului. Cu fiecare pas, peisajul devine mai sălbatic şi mai frumos, cerul albastru contrastează tot mai puternic cu albul osaturii calcarului, iar muntele ne propune tot felul de figuri geometrice şi forme ciudate. Lăsăm în urmă mai întâi discretul Vâlcel cu Fereastră şi Vâlcelul cu Smârdar, apoi Canionul Ciorânga, cu ale sale adâncuri impunătoare şi inaccesibile; începem să urcăm mai intens pe poteca şerpuită în grohotiş, având permanent în dreapta un zid înalt de stâncă. Din fericire, deşi bolovănos, terenul este destul de stabil şi înaintăm fără altă grijă decât a efortului în sine. Trecem de alte două „fisuri” care cresc parcă aspectul inaccesibil al meterezelor alpine, Vâlcelul Spălat şi Hornul Închis. După ce depăşim Brâul de Sus, urcuşul devine şi mai susţinut, fapt compensat prin priveliştea ce se deschide către muchiile nordice, în timp ce departe, în spate, Iezerul a fost deja surclasat de masivitatea primului segment făgărăşean. Doamne, cât de frumos e totul! Şi câtă linişte…

Ultima parte, deşi abruptă, este totuşi scurtă, şi iată că în jurul orelor 14 ne oprim pentru o pauză mai lungă imediat sub Vârful Ascuţit (2130 m), într-un loc unde ne ferim cât de cât de vântul care ne răceşte repede sudoarea. Stăm să mâncăm frugal cu o nouă perspectivă demenţială în faţă: Bucegii se desfăşoară în toată măreţia lor, fără pic de nor deasupra, iar dincolo de ei alunecă plaiurile Leaotii într-o parte sau se ghicesc colţii Ciucaşului în cealaltă, dincolo de pârtia din Postăvaru. Mai că nu m-aş da dusă de aici.

Totuşi trebuie să ne mobilizăm, căci mai avem destule de făcut astăzi. Pornim spre sud-est pe creasta principală, într-o succesiune de urcări şi coborâri uşoare însoţite de punct roşu. Depăşim astfel Vârful Padina Popii (1970 m) şi ajungem în Şaua Padinii Închise (1952 m), cea care-l desparte de Vârful Padina Închisă (1952 m). Aici părăsim creasta şi ne încadrăm pe banda albastră care-i dă în jos cu spor pe alt traseu spectaculos şi dificil (mai ales la vale!) din Crai: Brâna Caprelor. O porţiune descendentă relativ lină, dar bine încurcată în jnepeni, ne duce sub Strunga Izvorului (1890 m), care face trecerea între traseul nostru şi cel din Padina Popii (triunghiul albastru pornit din vârful omonim); spun trecere, dar nu sunt sigură dacă se poate traversa între văi. Aici, într-o scobitură abia ghicită a pereţilor verticali, se află o sursă de apă nebănuită la această altitudine a Pietrei Craiului – munte sec şi arid; La Găvan (1880 m) a adus în atâtea ocazii multă bucurie drumeţilor însetaţi.

Din acest loc începe chinul de a coborî cât de cât controlat pe un grohotiş desfăşurat în toată „splendoarea” lui: abrupt, instabil, inegal ca dimensiuni şi forme – ba ditamai bolovanii, ba pietre cât pumnul, ba un amestec de nisip cu pământ. Mare minune că nu luăm căzături, dar nici nu avem cine ştie ce spor la vale. Sperăm că am scăpat acolo unde cred eu că ar fi ieşirea din Padina Închisă, căci poteca schimbă direcţia spre stânga şi se cuminţeşte. În faţă trecem printre nişte coloane de stâncă parcă răsărite din jnepeni, iar în spate avem multă vreme striaţiile ireale ale Orgii Mari, unul dintre cei mai interesanţi pereţi ai Craiului. Iată însă că speranţa ne este deşartă, căci mai începe o tură de grohotiş la fel de încăpăţânat, iar valea largă nu ajută când cauţi protecţia unui perete sau a tufelor de jepi. Cu chiu, cu vai, depăşim şi această porţiune acolo unde apare cealaltă ieşire din Padina Închisă, de fapt retragerea de la jumătatea ei.

De acum chiar intrăm pe o relativă curbă de nivel care primeşte şi ceva umbră în timp ce şerpuieşte pe pământ ferm. Ne întâmpină Turnurile Dianei, superbe creneluri din calcar profilate pe cer, iar la ora 18 ne tragem sufletul în Curmătura Prăpăstiilor (1510 m), în confortul de cinci stele oferit de Refugiul Diana. Două Diane şi cu una trei – ce ziceţi de asta?

Ultima parte a drumului este uşoară, dar şi privată de stâncăria fantastică de mai devreme. Urmăm trunghiul galben ce coboară Padina Urşilor, prin pădurea rară de sub Muchia Diana. Deşi pierdem repede altitudine, mie-mi place acest gen de coborâre la final de zi, când atenţia poate juca feste, iar gândul cam zboară la cină şi cort. Ieşim din pădure pe un plai plin de flori şi parfum de unde se vede fenomenal creasta, de altfel o imagine clasică, iar în scurt timp trecem de o stână, dăm de şosea şi ne oprim la maşină. Este ora 20, dar ziua nu s-a terminat.

Pornim spre Plaiul Foii şi, după o scurtă oprire de împrospătare la izvorul captat, parcăm în faţa cabanei şi ne aşezăm la masă pe malul apei. Am fi stat înăuntru, mai ales că răcoarea serii se simte mai abitir la oboseală, dar nu ni se permite. Consolarea e că cinăm cu priveliştea de amurg a Pietrei Craiului. Partea proastă e că totul se mişcă foarte încet, aşa că ajungem să punem corturile odată cu ultimele gene de lumină. Zăbovim puţin sub cerul înstelat, apoi ne băgăm în aşternut, căci avem şi mâine o zi plină de munte.

Pentru duminică exista iniţial un plan, dar nu ţineam la el precum la Ciorânga Mare; aşa că, la ceas de seară cu harta în mână, am reconfigurat cea mai mare parte a sa şi am păstrat doar punctul de pornire şi vârful cel mai înalt. Ducem maşina pe şoseaua spre Zărneşti şi parcăm pe pajiştea ce străjuieşte Pârâul Bârsa Mare, la Crucea lui Gârniţă (750 m). De aici pornim la ora 10 pe unul dintre numeroasele drumuri de căruţă de pe plaiurile din Priboaia. Lăsăm în urmă câteva gospodării şi intrăm pe banda albastră care, în acest loc, intersectează Padina Chicerii şi conturează o curbă de nivel. Cotim stânga, lăsăm în urmă desprinderea în Padina Hotarului marcată cu cruce albastră şi dăm la un moment dat de banda galbenă. Aceasta urmează Valea Crăpăturii – prima parte a traseului de astăzi.

Dacă pe plaiuri ne-a ars soarele mai ceva ca ieri, de acum suntem în pădure şi vom sta la umbră întreaga urcare. O începem cu panta nu prea abruptă ce urmează firul apei şi câştigăm altitudine eficient, în serpentine, fără un efort foarte mare. Deşi uşoară, Valea Crăpături este deosebit de frumoasă datorită aspectului de canion adânc împlântat între Piatra Mică şi creasta principală. Lăsăm în urmă pereţi aproape verticali, ţancuri ascuţite precum Acul Crăpăturii (1550 m), ferestre iţite prin dalele de piatră. La ora 12 sosim în Şaua Crăpăturii (1580 m) şi admirăm din punctul de belvedere Vârful Piatra Mică (1816 m). Nu zăbovim prea mult, ci continuăm pe punct roşu spre Şaua Curmăturii (1606 m), cu grijă sporită după momentul când o viperă măricică şi bălţată traversează poteca.

Pădurea se termină complet şi lasă din nou loc împărăţiei stâncilor, căci începe urcuşul susţinut şi accidentat, prevăzut cu numeroase cabluri, care duce efectiv în creastă. Îmi aminteam de obstacolele de aici dintr-o tură de iarnă, dar şi de imaginile frumoase care se desfăşoară sub picioarele noastre – şiruri peste şiruri de zimţi şi mici creste, stânci solitare ieşite din pădure, Zărneştiul colorat în roşu, Piatra Mică, zonele joase ce duc în Culoarul Rucăr-Bran, Bucegii. După o succesiune de hornuri, curbe de nivel şi jnepeniş ce urmează muchia muntelui, ieşim la ora 14 pe Vârful Turnu (1923 m). Aici ne loveşte imaginea dinspre Făgăraş, în contrast puternic cu ce am avut până acum. Am urcat pe o zi frumoasă de vară, cu soare puternic şi nori abia ghiciţi; acum întâlnim un cer ca de plumb, Iezerul a dispărut complet şi nu foarte departe o perdea neagră îşi varsă ameninţător apele.

Nu-i de stat prea mult, doar cât să mâncăm ceva şi să admirăm peisajul cât mai putem. Apoi facem stânga-mprejur şi căutăm crucea roşie ce ne va purta în jos, pe Padina Şindileriei. Acesta este, şi el, un traseu nou pentru mine şi mă fascinează poteca ce nu coboară abrupt din prima, ci o ia pe faţa unui picior secundar astfel încât să poţi admira din laterală o bună parte din abruptul nord-vestic deschis sub creasta Craiului. Apoi cărarea se ascunde între jnepenii uneori foarte înalţi, prin care simţim că înotăm, şi începe să piardă cu spor altitudine.

Din păcate, de ceea ce ne temeam nu scăpăm căci începe să plouă; la cum tună ameninţător, tot ce putem spera e să ajungem cât mai jos cât mai repede, aşa încât să reducem din riscuri. Când jepii se termină, în locul lor apare grohotişul ce însoţeşte o pantă abruptă, pe care nu te ajută decât pe alocuri să ţii cărarea abia conturată. Noroc însă că nici nu se compară cu porţia zdravănă de ieri, este mult mai decent şi adesea o alunecare controlată şi ajutată de beţe e suficientă pentru a înainta fără mari probleme. Iar peisajul văii este absolut superb, lucru dublat de sălbăticia unor locuri mult mai puţin umblate decât alte cotloane ale Craiului. În plus, ploaia s-a oprit şi ne putem bucura în voie de frumuseţea din jurul nostru.

Deşi marcată, Padina Şindileriei pare abia atinsă de paşii turiştilor care nu ştiu ce pierd când nu aleg o „plimbare” printre Colţii Calului, Muchia Padinii Închise şi florile de crin sălbatic. Ce-i drept, nu-i deloc un traseu uşor, nici ca teren nici ca efort, însă – din amintire vorbesc acum – nu mi se pare mai greu decât mult mai populara Padină a Hotarelor. În partea inferioară, canionul devine tot mai îngust, iar după o descăţărare prevăzută cu cablu (într-un loc unde înţeleg că mai demult exista o scară) intrăm în pădure. Panta devine în curând mai blândă, până când padina se sfârşeşte pe neaşteptate.

Acest lucru se întâmplă acolo unde întâlnim din nou banda albastră, pe care o urmăm într-o coborâre lină spre Şaua Chiliilor (1100 m). Ne oprim puţin la izvorul de la Mănăstirea Colţii Chiliilor, lăcaş clădit lângă adăpostul pustnicilor din peştera de sub Vârful Colţii Chiliilor (1134 m). Tot aici se termină şi Padina Calului, pe care o lăsăm în urmă în drumul nostru spre punctul unde am intrat în marcaj de dimineaţă. Odată ajunse acolo, îi dăm în jos pe unde am urcat şi ne oprim la maşină la ora 17:30. Trecem în haine prezentabile şi pornim spre Zărneşti, cu o imagine a Bucegilor în faţa noastră pe care n-am mai văzut-o până acum: nu doar că pare o cetate înălţată deasupra plaiurilor, dar – datorită luminii – ai zice că Bucşoiul este cu totul înzăpezit. Ne oprim la o cină mai lungă decât ar fi cazul, apoi îi dăm spre Bucureşti şi avem impresia că îmbătrânim în trafic. Însă încerc să nu mă gândesc la asta, ci la imaginile de vis pe care tocmai ce mi le-a dezvăluit sau mi le-a amintit Piatra Craiului.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment

Munţii Făgăraş

Deşi am mers de multe ori în Făgăraş, există zone mari din partea sa estică unde abia am pus piciorul. Iată unul dintre motivele pentru care mă înscriu în tura Cristinei, chiar dacă turele cu grupuri numeroase (douăzeci şi cinci de oameni de data aceasta), cuprinzând mulţi necunoscuţi, nu mai sunt chiar pe gustul meu cam de când nu mai sunt în stare să reţin nume noi. Ne întâlnim majoritatea de cu seara la o pensiune în Făgăraş, iar sâmbătă dimineaţă plecăm cu mic cu mare spre Breaza şi, mai departe, Popasul Vânătorilor (748 m) – punctul de start al turei.

La ora 8 suntem gata de drum şi îi dăm în sus pe Plaiul Colţilor cu al său punct roşu. Cu câteva mici excepţii unde panta devine mai solicitantă, traseul care trece prin Poiana Colţului este unul uşor şi oferă umbra codrului în aşa o zi caldă. Lăsăm în urmă Colții Brezei (1519 m) şi Curmătura Colţilor, iar la Cabana Urlea (1533 m) facem o pauză lungă, în care unii mănâncă, alţii dorm în contul nopţii scurte. Pe la ceasurile 12 reluăm drumul pe Şleaul Moşuleţei, unde triunghiul albastru însoţeşte o potecă uneori abruptă, dar atât de frumos şerpuită printre jnepeni şi primele stânci încât abia dacă îi simţi efortul. Cărarea câştigă repede altitudine pe sub Vârful Moşuleţei (2261 m), apoi conturează o curbă de nivel pe lângă Refugiul Moşu (2070 m) şi reia un urcuş mult mai domol până în Curmătura Moşului (2165 m) – numită şi Şaua Calului. La ora 15, acesta este cam punctul maxim al zilei, loc din care avem o vedere superbă asupra Văii Brezcioarei; aceasta se va ascunde însă repede odată ce ne încadrăm pe punctul albastru ce trece pe lângă Vârful Moşului (2278 m), pentru a ne face intrarea în Muntele Urlea.

De acum alternăm curbele de nivel cu scurte coborâri pe sub Vârful Somnului (2387 m) şi, din momentul în care păşim pe Faţa Urlei deschisă larg deasupra frumoasei căldări glaciare, panta descendentă devine un pic mai abruptă. În jurul ceasurilor 16 suntem în dreptul Refugiului Urlea (2154 m), unde ne instalăm tabăra de corturi colorate şi luăm o masă de prânz întârziată. Între timp, vremea a devenit capricioasă şi nu mai avem soarele fierbinte ce ne-a însoţit în prima parte a zilei. Nu doar că cerul s-a acoperit cu nori, din fericire nu ameninţători a ploaie, dar ceea ce ne taie elanul este vântul în rafale puternice.

Acesta este şi motivul din care doar un grup restrâns la şapte oameni hotărăşte să pornească spre „marile înălţimi” din apropiere. Cum Dara şi al său Hârtop sunt în lista locurilor din Făgăraş unde îmi doresc foarte mult să ajung, evident că spun şi eu „prezent”; am mai trecut prin vântoase şi am supravieţuit. Pornim deci pe la ora 17:30 spre Lacul Urlea (2194 m) şi ne oprim pentru a admira şi mai mult căldarea de unde izvorăşte pârâul omonim. De aici îi dăm direct în sus, prin stânga oglinzii de apă, pe nişte poteci închipuite şi – poate – câteva cărări brăzdate de capre. Vântul este tot mai puternic, însă spre norocul nostru bate din spate. Ajungem astfel în Şleaul Leaotei, în traseul de creastă marcat cu bandă roşie, iar sub privirea noastră se desfăşoară imaginea deosebit de frumoasă a circului glaciar numit Rezervaţia Lacul Hârtop. Chiar dacă lumina nu-i deloc cea mai fericită din cauza norilor tot mai compacţi şi mai joşi, putem privi cu admiraţie salba de iezere mai mici şi mai mari: Tăul Mioarelor, Lacul Muşetescu, Lacul Scoica, Lacul Roşu, Lacul Geamăna de Sus, Lacul Geamăna de Jos.

Deasupra lor se înalţă cei doi piloni pe care am dori să-i atingem – Vârful Dara (2500 m) şi Vârful Hârtopul Darei (2506). Din păcate, vântul şi lipsa de vizibilitate, uneori serioasă, ne facem să ţinem un scurt „consiliu de război” şi să abandonăm planul; realizabil este, dar ne dăm seama cât de inutil. Totuşi, nu plecăm încă, ci pornim pe sub Vârful Leaota (2312 m) în direcţia Vârfului Zârna (2216 m), ne desprindem de potecă şi lăsăm privirile să alunece pe deasupra Lacului Zârna spre depărtările ceva mai luminoase unde ar trebui să se afle Masivul Iezer-Păpuşa. Când frigul începe să ne intre în oase, iniţiem întoarcerea, dar cu aşa vântoase decidem să o facem pe trasee marcate. Astfel că o luăm vitejeşte spre Vârful La Fundul Bândei (2454 m), de unde priveliştea se schimbă complet; acum avem sub noi Căldarea Bândei în care străluceşte Lacul Bândea în scurtele momente când norii ce umplu văile se mai risipesc. Mergem pe sub Vârful Iezerului (2429 m) şi, după un ocol destul de lung, ajungem în Portiţa Lacului (2325 m). De aici avem de coborât spre lac pe punct albastru, şi o facem destul de rapid, mai ales că panta este abruptă. De la apă la refugiu mai sunt câţiva paşi, iar la ora 20 ne alăturăm sesiunii de bancuri pornite de ceva timp în atmosfera caldă şi protectoare a refugiului.

Nu ştiu alţii ce fac, dar eu mă retrag în culcuş destul de devreme, când afară mai e lumină. Vântul continuă să-i dea cu putere, trimiţând fiori reci prin prelate, iar eu mă bucur în sfârşit de noul meu sac de puf pentru „vară” – adică vara de lângă lacurile glaciare de la două mii de metri. Vântul bate, puful rezistă, aşa că dorm bine până la ceasul 5 când sună deşteptătorul. Cât mă foiesc, cât strâng prin cort, când ies până la urmă am parte de un soare strălucitor care tocmai ce apare de din dosul unei culmi. Aduce cu el şi ceva nori, dar primele momente sunt de un auriu perfect, în timp ce întreg Muntele Urlea se profilează pe bolta albastră.

După micul dejun şi strânsul taberei, plecăm la 7:30 din nou la drum pe punct albastru. Ajungem (unii, iarăşi) la lac şi de aici pornim urcarea susţinută – dar scurtă – pe sub Vârful Iezerului, până în Portiţa Lacului. Acum perspectiva asupra Darei şi Hârtopului este mult mai clară; parcă ne invită să le facem o vizită, însă nu mai e timp de aşa ceva. Această întâmplare întinsă pe două zile este ilustrarea perfectă a ce înseamnăsa ai ceva la o aruncătură de băţ fără a fi capabil să ajungi totuşi acolo.

De acum înaintăm pe curba de nivel marcată cu bandă roşie de pe Muntele Bândea. Lăsăm în urmă Vârful Urlea (2473 m), Curmătura Mogoşului (2344 m) şi Vârful lui Mogoş (2398 m), pentru a ne opri la o regrupare importantă sub Vârful La Cheia Bândei (2383 m). Este ora 9 şi se impune schimbarea direcţiei. Părăsim creasta Făgăraşului pentru o culme nordică rar bătută de turişti: Muchia Sâmbetei. Un vechi punct albastru – uneori abia ghicit, alteori parcă proaspăt dat cu vopsea – ne duce peste Vârful Rezistoarele (2333 m) şi pe Vârful Caţavei (2287 m); aici schimbăm din nou direcţia spre est şi coborâm lung, domol, la Refugiul Caţavei (2198 m). Este locul mesei de prânz, dar şi o bună ocazie să ne dăm seama ce mult mai avem de mers.

La ora 12 îi dăm din nou în jos cu încă o oprire (sau sesiune foto) pe Vârful Trăsnita (2077 m), căci este cam ultimul punct din care avem o vedere excelentă a Muntelui Urlea, dintr-odată părăsit de nori. Coborâm tot mai abrupt pe deasupra Muncelului şi Plaiului Pleşii, iar imaginea se schimbă dezolant când ne încadrăm pe Plaiul Smidei: întregul versant de jnepeni, dar şi câţiva dintre arborii din buza pădurii, poartă încă urmele unui incendiu din anii trecuţi. Totul este uscat, ca atins de un duh rău, iar ramurile jepilor au albeaţa unor oase întinse spre cer. Dibuim cu greu poteca prin acest cimitir vegetal şi scăpăm ceva sudalme când ne zgâriem în vreascuri. Până la urmă ieşim într-un drum forestier lat, pe care îl tot urmăm de acum cu uşurinţă.

Planul ar fi ca, la un moment dat, să lăsăm drumul (şi marcajul) pentru a ne desprinde pe o bifurcaţie în dreapta; aceasta există pe hărţi, dar… nu şi în teren. GPS-ul arată că suntem exact unde trebuie să fim, însă nu-i chip să găsim nici măcar amintirea firavă a vreunui drum. Mulţi dintre noi sunt obosiţi şi ar fi greu să sape după resurse fizice şi psihice pentru a bate boscheţii, aşa că nu avem ce face şi urmăm marcajul. Aceasta merge pe lângă Pârâul Seaca Lisei şi ştim că se va sfârşi în Lisa – localitate aflată la ceva distanţă de „parcarea” noastră. Cristina se străduieşte să găsească vreo maşină în zonă să ne descurce la final, dar telefoanele sunt zadarnice. Am putea încerca să tăiem undeva mai jos lunca dintre cele două sate, într-un loc unde pantele scad şi vegetaţia se răreşte, dar între timp vine ideea salvatoare: prietenul uneia din colegele de tură e pe drum dinspre Sibiu, urmând s-o preia pe ea pentru a mai rămâne în munţi. Astfel că apelăm la bunăvoinţa lui, iar omul este săritor şi generos. Cu ceva mai mult suflet continuăm coborârea, iar odată intraţi pe Valea Lisei urmăm un interminabil forestier – din cel care te face să-ţi simţi tălpile în fund. Acesta se termină la ora 18, la bariera din capătul superior al Lisei (700 m), unde ne aşteaptă maşina providenţială.

Urmează o lungă şi complicată combinaţie cu drumuri extrem de proaste, şoferi, permutări, cauciucuri tăiate, încurcături şi aşa mai departe, dar până la urmă reuşim să ajungem cu toţii, mai devreme sau mai târziu, la Popasul Vânătorilor. Abia acum se poate numi tura încheiată, mult mai târziu decât anticipaserăm. Nici nu-i de mirare că ospăţul de final, la care de obicei Cristina ţine foarte mult, este acum abandonat de toată lumea. Mai avem ceva de condus până acasă, iar oboseala s-a strâns deja într-o măsură destul de mare.

Eu, ce să mai zic la final? Rezistoarele cu Caţaveiul şi Trăznita au fost la nivel ridicat – protagoniştii turei. La mine însă rămâne o datorie neplătită cu Dara. Şi obişnuiesc să-mi plătesc datoriile.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment