Vorbesc săptămâna asta cu Ioana, respectiv Cosmina pentru două ture de câte o zi în Bucegi. Vremea se arată tare frumoasă la final de săptămână, însă niciuna din cele două amice nu poate să iasă la munte mai mult de o zi. Sâmbătă conduc până la Buşteni, las maşina mea pe forestier la baza Jepilor şi ulterior mă preia Ioana de la telecabină, cu tot cu bagaj, în maşina ei. Parchează la Pârtia Kalinderu (1000 m), ne echipăm şi la ora 9:30 o luăm în sus, pe o potecă abia ghicită printre buruienile ce invadează domeniul schiabil pe timp de vară. Planul nostru este să urcăm pe Valea Seacă a Caraimanului în partea inferioară, deviind sau nu prin Valea lui Zangur până în Brâul Portiţei, pentru ca apoi să intrăm pe Vâlcelul Mortului; astfel, am avea de jos până sus o cotaţie 1B cu care ne simţim amândouă confortabil.
Undeva mai jos de stâlpul numărul 4 de telescaun, dar foarte aproape de el, se desprinde în dreapta o cărare destul de vizibilă în dreptul unui arbore cu un mare „T” albastru pe scoarţă; ceva mai încolo pe copaci apar cruci roşu-portocalii, însă noi trebuie să avem grijă cum să ocolim doborâturile furtunii din primăvară, ţinând totuşi drumul. Trecem de desprinderea spre faleza Piranha şi la puţin peste jumătate de ceas de la plecare intrăm în albia Văii Seci a Caraimanului.
Talvegul său inferior, fiind şi mult mai jos ca altitudine faţă de alte văi, e plin de vegetaţie şi tot felul de gunoaie aduse de precipitaţii. Prima săritoare nu ştiu dacă are vreun nume, eu îi spun „cu coloane” datorită aspectului de columnă; încercăm abordarea prin dreapta, dar solul este foarte friabil. Şi mai în dreapta se conturează o potecă prin boscheţi, deci probabil că pe acolo se ocoleşte, însă constat repede că pe stânga se urcă înghesuit – totuşi în căţărare frumoasă – hornul îngust ce depăşeşte obstacolele. Ceva mai sus se află Săritoarea cu Bolovan, uşor de escaladat ei prin dreapta în ciuda aspectului impozant. Urmează Săritoarea lui Zangur, cea mai „tare” din partea inferioară a văii şi număr 4 pitoane pe parcursul ei (nu am verific dacă e ceva şi sus); avem de ales între a urca prin dreapta, acolo unde terenul e o faţă căzută cam friabilă (soluţie abordată de Ioana), sau ceva mai expus pe stânga unde eu găsesc o căţărare tare plăcută.
Pe măsură ce urcăm, avem imaginea tot mai clară pe stânga a Ţancul Uriaşului, un colţ de stâncă ascuţită şi tivită cu zade; în dreptul ei se desprind pe rând, ambele cu ieşire în Brâul Portiţei, Valea lui Zangur şi Vâlcelului Uriaşului. Pe dreapta se dezvăluie treptat Cresata Picăturii cu Vâlcelul Strungii Mari, Vârful Picătura impozant, Strunga Marelui V, Colţul Strungii Mari şi Gemenele, acestea două rămânând suprapuse o bună parte din timp. Este momentul când luăm prima decizie: continuăm pe Seacă şi nu pe Zangur.
Valea se îngustează pentru moment, devenind un canionul stâncos înainte de Săritoarea din Cotitură; descrierile spun că aceasta se poate depăşi pe undeva prin stânga, dar noi alegem fereastra de dedesubt, prin care ne strecurăm cu grijă la pietre şi umezeală. Urmează trei sferturi de oră petrecute pe o succesiune lungă de plăci înclinate bine spălate de aluviuni; impropriu numit Săritoarea Prelucie, acest jgheab se abordează cel mai „cinstit” central, la aderenţă, iar mai sus cu ajutorul jepilor din dreapta. Pe măsură ce urcăm, valea devine tot mai largă, pentru ca la finalul „săritorii” să poposim, la ora 14, în Poiana Mare. Aici facem o scurtă pauză şi contemplăm cele trei fire în care se împarte Seaca, de la stânga la dreapta: Vâlcelul Mortului, Hornurile Văii Seci şi Spălătura Văii Seci. Despre ultima ştim deja că-i o chestie SF, iar eu Hornurile (cotate 2A) mi le amintesc grele, chiar şi din perspectiva de secund. Totuşi, după o mică evaluare a faptului că ne-am mişcat bine şi confortabil până acum, luăm a doua decizie: renunţăm la Vâlcelul Mortului şi încercăm să urcăm pe Hornuri, lăsându-ne oricând varianta retragerii – motiv din care trebuie să căutăm loc de rapel după fiecare săritoare mai serioasă.
Continuăm deci pe firul principal şi central al văii până în Brâul Portiţei, unde ne întâmpină Săritoarea Portiţei; o urcăm uşor frontal şi mă întreb de ce om fi pierdut data trecută atâta timp ocolind-o. Urmează Săritoarea Neagră cu un piton la mijloc, dar niciunul sus (doar resturi de improvizaţii cu corzi şi cordeline putrede pe lângă un pietroi bine înţepenit); nu ne trebuie momentan niciunul, dar ne interesează în vederea posibilei retrageri. Eu consider că urc mai uşor fără bagaj, ceea ce e adevărat pentru stilul „râmă în horn”, dar îmi e tare greu apoi să sui rucsacul care se blochează peste tot. Odată cu acest pasaj, avem conturat profilul tuturor punctelor „ţepene” de pe Hornuri: friabil, ud şi cu muşchi (sau mâzgă); o fi valea mai lejer de parcurs după câteva săptămâni fără ploaie, dar am impresia că unele puncte rămân aşa permanent datorită infiltraţiilor.
Săritoarea Crucii (sau Săritoarea lui Rafail) se recunoaşte după acel mare bolovan suspendat deasupra: înaltă, destul de verticală şi umedă; dau să o urc direct în ramonaj, însă rămân repede cu o bucată de stâncă în mână, iar Ioana nu se simte nici ea inspirată de aşa teren. Ocolim pe poteca strecurată în surplomba din dreapta: poteca merge până după prima muchie înierbată, apoi urcă în trepte confortabile şi revine uşor în vale deasupra săritorii. Vizavi urmăm cărarea scurtă ce duce la Crucea lui Rafail şi facem o scurtă pauză pentru a admira dincolo de ea Vâlcelul Mortului, inaccesibil de aici. Următoarea ar fi Săritoarea de la Hornul Adânc de care, privind acum în retrospectivă, nu-mi e foarte clar când o depăşim, pentru că prin prisma amintirilor mă aştept să-mi fie greu s-o caţăr.
Astfel eu am impresia că n-am ajuns încă la principalul obstacol al văii, Săritoarea Mare, atunci când încep să urc într-o combinaţie de viermuş şi ramonaj un horn înalt şi – aţi ghicit – umed. Văd un prim piton şi mă folosesc de cordelina atârnată, căci, oricât m-aş întinde, nu ajung la priza bună din apropiere. La al doilea piton mă pun în zelb să mă odihnesc şi să încerc să văd ce e deasupra micii surplombe sub care stau. Nu reuşesc să zăresc mare lucru din gama prize, aşa că hotărăsc să plec asigurată. Îi fac loc şi Ioanei să urce lângă mine, se pune în acelaşi piton şi mă filează. După primii doi paşi îmi dau seama că greul a trecut, iar de acum căţărarea e frumoasă, pe o stâncă uscată şi ofertantă. Mai dau de un piton, îl ignor că oricum n-am buclele pe mine şi urc până sus. Acolo am două pitoane pe post de „staţie”, mă asigur şi o filez pe Ioana, care a amorţit aşteptând. Cum eu cred că asta a fost Săritoarea de la Hornul Adânc, sunt convinsă că la Săritoarea Mare nu voi face faţă, dar pun cu ceva optimism câteva bucle pe ham şi scot şi o scăriţă – să fie.
Urmează porţiuni de sol cu bolovani instabili şi un obstacol de care eu nu-mi amintesc. Data trecută când am mers pe aici, după Săritoarea Mare am avut doar întuneric, aşa ca nu recunosc Săritoarea de sub Streaşină; aceasta se caţără fără probleme şi are un piton pe mijloc, relativ nou şi al cărui scop nu mi-e clar (e fix în mijloc, deci nu pentru rapel). Deasupra ei dăm în Brâul de Sus, numit şi Brâul de sub Streaşină datorită modului cum se strecoară pe sub stânca surplombată. Aşa ceva clar mi-aş aminti din prima incursiune, deci mi se aprinde beculeţul: stai să vezi, că aia a fost Săritoarea Mare! Deja mă simt ridicol cu toate buclele de mine, dar nu le mai scot. Uneori, e mai bine să nu ştii ce obstacol ai de trecut şi îl depăşeşti mai uşor… Pe brâul acesta frumos mergem spre stânga pentru o superbă panoramă: vedere largă spre Jepi, o fărâmă din Brâul Portiţei şi, chiar sub noi, obârşiile Văii Spumoase, Vâlcelului Mortului (aici am fi ieşit dacă-l urmam) şi Spintecăturii Văii Seci (o chestie SF de care nu vorbeşte mai nimeni). Brâul se continuă şi în dreapta şi ar duce în nişte tăpşane şi plaiuri pentru o altă ieşire la Cruce.
După o pauză lungă de reculegere şi conştientizare, continuăm urcuşul cu ultimul pasaj mai dificil. Streaşina Văii Seci este înaltă, îngustă cât să blocheze rucsacii mai mari şi are doi bolovani succesivi la ieşire; lăsăm în urmă un piton, intrăm în „grota” de sub primul bolovan şi ne asigurăm amândouă în al doilea piton. Ca şi mai devreme, nu vedem prizele de deasupra, iar oboseala ne-ar putea împinge la greşeli stupide, aşa că de data asta o filez eu pe Ioana care pleacă prima; ajunsă sus îmi ia rucsacul, asigură undeva şi mă filează, iar eu îmi dau seama cât de uşor se urcă mai ales fără ceva în spate care să te înţepenească în ieşirea îngustă.
Mai facem câţiva paşi şi valea se termină în cel mai frumos fel: Portalul Văii Seci; nu ştiu dacă acest înalt cadru din piatră are vreun nume, eu nu am găsit în literatură, dar aşa îmi place să-l numesc. Aici ne permitem o lungă pauză de fotografii înainte de a urma poteca în trepte înierbate ce se desprinde la dreapta şi trece prin Şaua Mare a Caraimanului pentru a ne arăta o ultimă imagine a Crestei Picăturii. La ora 19 suntem sub Vârful Caraiman (2384 m), la Crucea Eroilor; scoatem fiarele de pe noi şi pornim cam fără chef pe punct albastru din Brâna Mare a Caraimanului, ştiind deja cât mai avem până jos. Lăsăm în urmă Cabana Caraiman (2025), unde cineva constată că nu coborâm într-o oră şi se înnoptează (aşa e, cine a mai auzit de mers la frontală?), şi îi dăm sprinten pe Jepii Mici. Ne amintim ce lungi pot fi aceştia când vrei să ajungi într-un aşternut cald şi iată că la ora 22 sosim la Telecabina Buşteni. Iau maşina care ne aşteaptă cuminte, o las pe Ioana la Kalinderu şi mă îndrept spre cazarea din Predeal. Încă nu-mi vine să cred: am făcut Hornurile şi nu mi s-au mai părut imposibile!
Duminică n-am prea mult timp de somn, căci mă întorc în Buşteni; la Căminul Alpin (925 m) mă aşteaptă deja Cosmina şi la 8:30 pornim pe triunghiul roşu pe Plaiul Munticelului şi Plaiul Coştilei, până în Poiana Coştilei (1310 m). Aici orbecăim ceva în a găsi Vâlcelului Poieniţei (trăiască tehnologia modernă!), apoi ne opintim în sus până în şaua din capătul superior al Hornului Pământos. Cea mai eficientă coborâre este totuşi puţin mai la stânga, adică Hornul Mic de la Scară, care ne depune la ora 11 chiar la baza Văii Colţilor (1B). Când ajungi aşa la ea aproape că nici nu-ţi dai seama că se desprinde de fapt din Valea Mălinului, inundată acum de soare.
Prin contrast, valea noastră e strâmtă, cu aspect de canion umbros. Săritorile se caţără cu o ofertă frumoasă de prize, dar din vechi amintiri ştiu că trebuie să ajungem la un pasaj mai delicat, cu asigurare intermediară. Dăm, într-adevăr, de o săritoare cu piton în dreapta de care atârnă o scăriţă improvizată din cordelină, dar aceasta se urcă fără probleme şi fără ajutorul cordelinei dacă foloseşti prizele excelente de picior aflate pe bolovanul din stânga (mai greu vizibile dacă nu te uiţi în spate). Mai sus, pe stânga, văd un vâlcel despre care presupun că e desprinderea spre Strunga Măgarului, apoi urmează o primă săritoare cu fereastră – un pic de viermuială şi ieşire fără rucsac.
Mai departe dăm de o săritoare de pe sub o ditamai stânca; se poate ocoli pe iarbă prin dreapta sau se poate intra într-o căţărare expusă şi frumoasă în „inima” stâncii (prin stânga, pe dreapta fiind ud şi friabil), pentru ca apoi să ieşi printr-o altă fereastră. Aleg a doua variantă, iar deasupra recunosc cei patru-cinci bolovani „sudaţi” într-o arcadă, înşiraţi ca mărgelele unui uriaş meşteşugar. Până acum, eu tot aşteptam acea săritoare la care să plec cu coarda după mine şi să asigur în ceva, dar văzându-i îmi dau seama că acel punct de maximă intensitate a fost mai jos. Deşi e o replică palidă a revelaţiei de ieri, se pare că astea sunt zilele „ratărilor”. De acum ţinem talvegul într-un ultim urcuş lung şi fără alte obstacole pentru a ieşi în Strunga Colţilor, la baza Colţului Gălbinele. Este ora 13 când coborâm în Valea Gălbinele şi mă jur că data viitoare dau frumos rapel pe horn decât să mai descaţăr faţa aceea înierbată şi dubioasă. Ne oprim sub Hotel Gălbinele, mâncăm ceva şi ne sfătuim.
Planul zilei includea urcare pe Colţi şi coborârea pe Gălbinele, dar parcă e prea devreme să ne retragem. Eu propun, Comina aprobă: continuăm pe Hornul Coamei (1B). Traversăm deci valea spre Peretele Gălbinelelor şi începem să urcăm hornul, având permanent în dreapta Umărul Gălbinelelor iar în spate Colţul Gălbinele scăldat în soare. Îmi dau seama repede că traseul se prezintă mai umed decât data trecută, motiv din care are nişte porţiuni delicate. În săritoarea cea mai dificilă din cauza expunerii, plec prima cu ceva emoţii pe zonele ude şi cam scoase în afară, traversez înapoi în horn şi reuşesc să ajung pe pragul de la piton; acesta e aflat cam sus pentru gustul meu, dar reuşesc să asigur şi să o filez pe Cosmina. Este unul din momentele în care îmi dau seama ce jucărie faină e Petzl Dual Connect, cu reglajul lui şi modul de folosire. Continuăm pe vale fără să ne mai oprim, dar cu atenţia încordată din cauza udăturii. Ţinem stânga atunci când firul se bifurcă, ceea ce se dovedeşte o idee cam proastă: nu-i deloc spectaculos, în schimb e tare friabil. La ora 15:30 ne oprim în Brâna Mare a Coştilei (2380 m); mergem pe ea spre stânga, pe deasupra obârşiei Văii Coştilei, iar sub Hornul lui Gelepeanu intrăm pe Creasta Văii Albe.
Aici facem o scurtă pauză de masă înainte de a începe coborârea pe deasupra traseelor celebre din Circurile Văii Albe. Cotim dreapta pe Brâna Aeriană cea expusă, iar ceasurile se fac 17 când luăm în jos poteca tot mai stricată spre Vâlcelul Policandrului. De altfel, pierdem o dată cărarea din cauza surpărilor, deci din nou să trăiască tehnologia! O ultimă coborâre pe Vâlcelul Stâncos ne duce lângă Refugiului Coştila, iar în poteca de acces ne întâlnim cu un cunoscător al acestor locuri şi însoţitorii lui. Omul ne propune – şi noi suntem de acord să-i urmăm – o veche potecă demult abandonată: de la Adăpătoarea Urşilor direct în jos (cândva exista o bandă albastră pe copaci), până la o primă intersecţie cu triunghiul roşu. Am putea continua pe el, dar ţinem tot în jos pe o cumpănă de ape şi ulterior dreapta pe o cărare când abia ghicită, când evidentă, când păcălită de exploatările forestiere. Ideea e să ne menţinem spre dreapta, altfel am ajunge în Valea Cerbului şi nu vrem. Cărarea devine spre final un drum lat ce dă perpendicular pe acelaşi marcaj chiar la troiţa de la început. De aici avem doi paşi până la Căminul Alpin unde ajungem la ora 20 şi ne minunăm că am mai încheiat anul acesta un traseu pe lumină.
Fotografii