Îngeri

Aveam acest ritual de ani de zile şi nimic nu părea a-l rupe. E drept, uneori săream peste şueta de joi seara când unul din noi era plecat sau avea treburi urgente; dar altfel cred că trecuseră mai bine de zece ierni de când încercam să ne întâlnim astfel – acasă la mine sau la el, la un pahar de vin, uneori de tărie, cu poveşti noi sau amintiri de rememorat. Seri pline de umor şi de o afecţiune prietenească pe care n-o bănuiserăm după începuturile oscilante între pasiune şi indiferenţă. În orice caz, joia era aproape bătută în cuie de atâta timp, dar aveam mereu acelaşi entuziasm încât să n-o considerăm rutină; din contră.

Până în acea joi când, de cum Matei a intrat pe uşă, am simţit că ceva nu era în regulă. O umbră abătută în ochii aceia albaştri atât de veseli de obicei şi o îmbrăţişare parcă un pic prea lungă l-au trădat. N-am zis nimic; i-am turnat whisky peste gheaţă în timp ce eu am ales unul sec, am umplut un bol cu sărăţele şi am lăsat conversaţia să curgă. Ştiam că mai devreme sau mai târziu îmi va spune; iar el ştia că eu ştiam.

Tocmai ce trecuserăm în revistă ultima tehnologie în materie de ferestre inteligente şi şedeam la o ţigară pe balcon; Matei a lăsat fumul să iasă, şi-a dres vocea şi m-a întrebat:

― Ţii tu minte când îţi spuneam că pe mine cancerul o să mă bage în mormânt? Ori de plămâni, ori de piele? Fumez ca un şarpe şi toată vara mi-o petrec pe placa de surf – avea sens, nu?

M-am uitat lung la el, încordată, dar tăcută. A continuat.

― Cât m-am înşelat. Altă pauză, apoi: ai auzit vreodată de maladia Creutzfeldt-Jakob? Nu mă surprinde că nu. Nici eu, până acum câteva zile. Ştii că m-am plâns în ultima vreme de spasme musculare, lapsusuri tot mai dese şi momente în care vedeam bazaconii?

Am dat din cap, automat, că da. Îl bătusem deja la cap să se ducă să se caute, mai ales din cauza halucinaţiilor. Astea plus spasmele nu făceau casă bună cu motocicleta. M-am întins după telefon să caut informaţii, dar m-a oprit.

― Îţi fac eu rezumatul, nu te obosi. Primul diagnostic a fost de început de Alzheimer, apoi neurologul a suspectat pur şi simplu demenţa „clasică”, dar a insistat cu encefalograme şi o probă de fluid rahidian. Nu-i niciun dubiu, am o boală rară şi incurabilă. Şi care se termină urât.

Cu un zâmbet amar, a continuat:

― Se transmite de la om la om, dar cum n-ai de gând să te dedai la canibalism cred că eşti în siguranţă. Cât despre mine, nu se ştie cum şi de unde.

Pauză. Am privit o vreme în chihlimbarul lichid din pahar, apoi din nou în ochii lui albaştri, aproape metalici. Am încercat să-mi ascund tremurul vocii când am întrebat:

― Cât timp, Matei?

― Poate un an. Poate. Şi tot va fi prea mult, căci finalul mi se va părea o eternitate. E dureros, cu toate analgezicele, opiate în principiu – dependenţă maximă, dar ce mai contează atunci… Din nou, pauză, apoi: Nico, ascultă-mă şi ascultă-mă bine. Nu te vreau prin preajmă. Cu cât mai departe, cu atât mai bine. Din momentul în care voi începe să mă degradez serios, ies din viaţa ta… ca şi cum aş muri mai devreme.

Nu m-am putut împotrivi. Prietenul meu murea; îmi stăpâneam cu greu plânsul şi ascultam cum insistă să-l declar decedat înainte de vreme. În câteva luni, dragul meu Matei va fi ieşit din viaţa mea. Mult prea curând.

― Încă ceva şi nu te-aş ruga pe tine dacă aş avea alternative. Când totul va fi gata definitiv, îngroapă-mă cum ştii că vreau eu: fără cruce, fără popă, fără slujbă.

Am dat aprobator din cap. Aş fi zis da la orice mi-ar fi cerut. Apoi am intrat în casă şi, ca şi cum nimic nu s-ar fi discutat, am decis amândoi ce film să vedem şi i-am dat drumul. O comedie „casnică”, animale nostime şi copii ingenioşi – şpriţ de vară în mijlocul furtunii.

Apoi am mai turnat în pahare. Mi-a luat faţa în mâini şi, ca prin amintiri demult apuse, m-a sărutat. I-am răspuns automat, absentă; apoi l-am îndepărtat. Trecuse mult prea mult timp de la ultimul astfel de sărut şi nu-şi mai avea rostul.

― Nu, Matei. Ce-a fost, a fost. Ce-ţi veni?

― Atunci, cândva, m-ai fi iubit?

― Nu ştiu. Erai un bărbat pe care l-aş fi putut iubi; dacă s-ar fi întâmplat asta, chiar n-am cum spune. Dar noi ne-am impus limite de la început; a fost simplu, comod şi plăcut. Iar prietenia care s-a născut din asta e de neînlocuit. N-aş da-o pe nicio iubire, cu atât mai mult cu cât a apărut într-un moment târziu al vieţii noastre, când nu prea mai legi prietenii.

― Nico, aş vrea să rămân aici la noapte. Răspunzând parcă privirii mele, a continuat: să dorm aici. În patul tău; încă mai visez la patul tău, adăugă pufnind în râs.

Ezitare.

― Te rog.

― Bine, ajută-mă să desfac canapeaua. Cât o aranjez, uite un prosop; apa e fierbinte.

Ne-am terminat băuturile, am întins sofaua, iar cât Matei s-a băgat la duş eu mi-am pus aşternuturi. Apoi le-am aranjat pe cele din dormitor şi mi-am dat voie să plâng liniştit; am privit în sus şi am început să râd isteric în timp ce mă reflectam în oglinda mare cât tavanul. Matei insistase s-o prindă acolo, demult de tot, pe vremea când eram vecini de aşternut, nu prieteni de pahar şi viaţă.

A ieşit din baie, m-am agăţat de gâtul lui şi l-am strâns puternic. Nu aveam cum să-l apăr sau să-l ajut, dar măcar puteam să-i transmit aşa ce însemna pentru mine. Şi cât urma să-mi lipsească. Cu asta, ne-am băgat la somn – eu pe canapea, el în patul acum lipsit de erotism. I-am auzit într-un târziu sforăitul în surdină şi, cumva, am reuşit şi eu să adorm. Agitat, dar profund…

… Până când un zgomot infernal m-a trezit brusc – amestec între alarma de cutremur şi tămbălăul a ceva spart. Apoi durerea cumplită din gambă. Am aprins veioza şi aproape că nu mi-a venit să cred că biblioteca se prăvălise pe jumătate peste canapea, prinzându-mi piciorul dedesubt. Dă, Doamne, să nu fie rupt, a fost primul meu gând; deşi slabe şanse la cum arăta. Mi-a luat ceva timp, scâncete şi lacrimi să mă eliberez, deja tot mai îngrijorată că nu auzeam nimic dinspre Matei.

Când am scăpat de sub rafturi, m-am grăbit şchiopătând spre dormitor. N-am apucat să fac un pas dincolo de prag când m-am oprit îngrozită. Oglinda enormă zăcea acum ţăndări pe pat, peste trupul lui Matei. Ochii lui erau larg deschişi, sângele şiroit apucase deja să se închege pe aşternuturi. M-am urnit mecanic şi i-am verificat pulsul. Nimic. Nu m-am mirat; capul, gâtul, braţele, bazinul, picioarele – toate erau pline de tăieturi.

De m-aş fi scos mai repede de sub bibliotecă… De n-am fi pus oglinda aia acolo… De aş fi dormit în propriul meu pat… Atâţia de dacă se roteau prin mintea mea în timp ce apelam numărul de la urgenţe. Salvarea a venit până la urma doar pentru ca medicul să declare decesul. Eu deja nu mai plângeam. Doar îi mulţumeam lui Dumnezeu că Matei n-a trebuit să treacă prin tortura unei boli care i-ar fi luat ce îi era mai drag – trupul activ şi mintea ascuţită.

Mi-e destul de neclar ce a urmat – ghips şi cârjă, legist, declaraţii, formalităţi… În timp ce bucureştenii estimau daunele unui cutremur însemnat, eu îl înmormântam pe Matei. Cu cruce, slujbă şi preot. Nu cum a vrut el, dar nici nu murise aşa cum se aştepta. I-am lăsat în lumânărar o placă de surf în miniatură şi n-am mai privit înapoi.

Părintele deja ieşise din cimitir când l-am prins din urmă şi l-am rugat să stăm puţin de vorbă. Era un preot tânăr, nou venit în parohie, cu o privire caldă îni spatele dioptriilor groase şi – atipic – mereu proaspăt bărbierit. Fără a se dori o spovedanie, i-am povestit pe scurt seara de dinaintea cutremurului: boala lui Matei, oglinda de deasupra patului, insistenţa lui de a rămâne la mine peste noapte, alarma, biblioteca, din nou oglinda. I-am împărtăşit toate gândurile mele de atunci, în special acea vină a supravieţuitorului.

― De ce el, părinte, de ce nu eu? Aşa cum ar fi fost firesc, logic şi… corect. Casa mea, patul meu…

Preotul a mers o vreme lângă mine, în tăcere. Apoi mi-a spus:

― Nu-ţi voi repeta cuvinte de care se face atâta uz, precum că nebănuite sunt căile Domnului; chiar dacă aşa şi sunt. Dar gândeşte-te la un lucru: puţini dintre noi sunt aceia care îşi cunosc adevărata natură şi scopul lor în viaţă. În ciuda aparenţelor creionate prin vicii şi neajunsuri, între noi există oameni care sunt îngeri. Chiar dacă nici măcar ei n-o ştiu.

(09 ian 2019)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.