Tâmpla

Lasă-ţi tâmpla să se frângă pe umărul meu şi gândeşte. Nu ştim, nu vrem şi nu putem să trăim. Suntem confuzi când trebuie să luăm decizii simple sau alegem intuitiv calea corectă când ne aşteptăm mai puţin. Jonglăm cu ironiile vieţii şi spunem că aşa a fost să fie, dar ne pare imposibil să avem iniţiativa de a schimba ceva. Avem regrete că n-am acţionat în vreun sens sau altul, că n-am făcut tot ce puteam sau că nu ne-am ridicat la anumite pretenţii, dar toate acestea tardiv şi nu ne punem problema mai devreme ca faptul să fie consumat. Suntem într-atât de preocupaţi să nu dezamăgim, încât minţim cu naturaleţe şi ne înconjurăm cu plasă de falsitate. Facem ce se aşteaptă de la noi, spunem ce se aşteaptă de la noi şi ajungem până să şi simţim ceea ce se aşteaptă de la noi.

Lasă-ţi tâmpla să se frângă pe umărul meu şi simte. De câte ori nu ne-am rupt înlăuntru de lume sau de sine? De câte ori nu ne-am sufocat în propriile trăiri şi singura posibilitate de a respira a însemnat reprimarea lor? Ne înecăm cu vise, ne drogăm cu speranţe, dar fugim de împlinirea lor până intrăm în sevraj. Am plana bucuroşi pe deasupra tuturor, dar nu vrem să deschidem aripile pentru a ne înălţa acolo. Nici măcar nu ne mai aruncăm de pe stânci în ideea că evoluţia îşi va spune cuvântul şi ne vor creşte până la urmă pale de elicopter. Suntem nişte paraplegici improvizaţi, numai că, în loc de o vertebră C4 vătămată, noi avem mutilată legătura dintre minte şi suflet. De fiecare dată altfel; prea cerebrali pentru a mai da curs simţămintelor sau prea emotivi ca să mai ascultăm de raţiune. De fiecare dată altfel şi nici măcar nu putem uita.

Lasă-ţi tâmpla să se frângă pe umărul meu şi uită. Atât de greu uneori, atât de adânci cicatricile, atât de înrădăcinate traumele. Oscilând între implicare şi nepăsare, odihneşte-te două secunde în calmul şi inocenţa uitării. E adevărat, amintirile sunt tot bagajul nostru, sunt moştenirea, trecutul şi firul vieţii; dar hai să ne eliberăm de ele o vreme pentru a prinde perspectivă. Sau măcar linişte. Ochiul tornadei. Înşelătoare şi perfidă uitare, tangibilă pentru câteva clipe. Regreţi diferitele începuturi pentru sfârşiturile pe care le-au anticipat, dar când te gândeşti la ele zâmbeşti. Şi atunci – cum ai putea să uiţi? Stăm cuminţi şi depănăm amintiri, ne povestim întâmplări din trecut, dar evităm de fiecare dată episoadele importante – cele care ne-au marcat, care ne-au transformat şi pe care am vrea să le uităm. Ne amăgim că, nevorbind despre ele, efectul lor va deveni, cândva, nul. Şi nici măcar nu putem admite că există probleme – spunem atât: nimic. Şi rămânem aşa, suspendaţi între uitare şi trecut, între negare şi durere.

Lasă-ţi tâmpla să se frângă pe umărul meu şi rămâi o vreme. Poate aşa vom învăţa să vedem. Poate aşa dimineţile nu vor mai fi reci şi ceţoase sau măcar ne vom putea înveli în pături groase şi vom aprinde un far. Poate aşa nu vom mai greşi doar pentru că suntem oameni. Poate aşa demonii noştri care dorm se vor trezi şi ne vor face să fim din nou noi. Aşa cum eram, cu tot cu demoni, cu greşeli, cu vise, cu amintiri, cu traume, cu raţiune, cu emoţie. Cu viaţă. Poate aşa ne vom da seama că suntem vii cu suficient de multe clipe înainte de a ne stinge de tot.

Lasă-ţi tâmpla să se frângă pe umărul meu şi mori.

(10 iul 2008)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s