Patruzeci de zile

Patruzeci de zile sufletul aşteaptă o hotărâre, ce formă vremelnică va îmbrăca. Oamenii spun că în acest răstimp duhul celui adormit revede locurile pe unde a umblat în scurtul interludiu numit viaţă pământească şi îi cercetează pe cei rămaşi în urmă.

Şi iată că au trecut. Nu o dată te-am visat şi visele au devenit coşmaruri – mureai, te întorceai şi iar mureai. Cumva, prezenţa te nu a părăsit casa şi adesea mă surprind îndreptându-mă spre tine. Dar nu mai eşti; nu aşa cum te-am ştiut. Exişti în amintirea mea cea dintotdeauna, în fotografii şi în lucrurile lăsate în urmă. Şi mă întreb dacă, în acest răstimp, cât ai trecut pe aici şi cât m-ai privit. Şi mă mai întreb şi dacă vei continua cumva să veghezi asupra mea şi de acum înainte.

Pentru că, deşi mă rog pentru asta, simt că nu merit.

Nu te-am putut plânge. Mi-am privit de la distanţă sufletul frânt şi n-am putut jeli. Nici atunci, nici acum. M-am urât şi m-am detestat pentru asta. Şi atunci, şi acum. Am încercat să-mi explic asta raţional, prin faptul am binecuvântat dispariţia durerilor, suferinţei şi chinului ultimelor luni. Un bun prieten mi-a descris lucrurile altfel: cumva, tu nu mai erai întru totul din această lume de ceva timp, iar bocetul meu a început odată cu agonia ta ca şi cum atunci ai fi murit complet; acum n-aş mai putea plânge pentru că am făcut-o atunci, iar ultima trecere a venit doar ca o continuare firească.

Şi totuşi, mă doare faptul că nu m-a lovit plânsul eliberator aproape la fel de mult cât mă doare dispariţia ta. Şi mă tot aştept să mă lovească la un moment dat atât de puternic încât să nu mă pot ridica de la pământ încă patruzeci de zile.

Îmi lipseşti teribil, dar n-am picurat o lacrimă în tot acest doliu. Iartă-mă, te rog, n-am ştiut cum s-o fac. Ca şi cum ai fi plecat într-o lungă vacanţă – mi-e dor te tine, dar cum să plâng când tu eşti bine şi în siguranţă? Măcar de-aş şti asta… Dar nu mi-e dat, aşa că doar mă rog pentru sufletul tău, să mă vegheze oriunde aş fi şi orice aş face; şi să mă îndrume când sunt la răscruce. Şi mă mai rog ca eu să nu te uit şi să te port în inimă nu neapărat aşa cum ai fost, ci cum ai fost tu pentru mine.

Iartă-mă pentru clipele când te-am amărât. Iartă-mă pentru zilele când nu ţi-am fost alături. Şi iartă-mă că nu te-am putut jeli decât cu luni înaintea morţii. Ajută-mă să învăţ de la tine fără a deveni tu. Măcar de-aş putea plânge, patruzeci de zile mai târziu…

(28 nov 2018)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.