Arsuri sufleteşti – Fragmentul 1: Mâncatul

Fragmentul 1: Mâncatul

De când îşi poate aminti, Anca a avut probleme cu mâncatul, iar relaţia ei cu mâncarea este şi acum una de ură-dragoste. Însă aceste probleme au apărut înainte de amintirile sale conştiente, întrucât după naştere Anca n-a vrut, sub niciun chip, să sugă la sân. Când maică-sa a dus-o la spital pentru controlul de o lună după naştere, a constatat că Anca scăzuse în greutate – în haz de necaz, acum spune că a fost prima ei cură de slăbire, tânără domnişoară.

Cum reuşea să sugă un pic, cum vomita. Cu informaţiile de acum, îşi dă seama că e posibil să fi avut o intoleranţă la lactoză; nu se ştie, important e că Anca nu mânca, mama urla la ea şi de câteva ori a vrut să-i dea să mănânce ceea ce vomitase, dar au oprit-o alţii. Acestea, evident, nu le ştie la prima mână, ci i-au fost povestite de bunici, mătuşi, tată.

Ce cunoaşte însă la prima mână e ce a urmat de la vârsta de 3 ani în sus – stat câte o oră în faţa unei farfurii, mâncare sleită şi reîncălzită, mâncat într-un final pentru a nu (mai) mânca bătaie, refuzarea cu ostentaţie a aproape orice primea acasă, în timp ce în vizită rădea totul din farfurie, de parcă se băteau turcii la gura ei. De unde şi „aforismul” – de la altul e mai bun.

Reversul medaliei a fost că în adolescenţă Anca a alternat perioade de lăcomie (cola, ciocolată, îngheţată) cu regimuri drastice (orez gol, zile întregi de sucuri de legume, etc.). Foarte târziu, după 25 de ani, a reuşit să găsească un echilibru cu care să fie mulţumită, asta după ce a trecut şi prin perioada de vegetarianism – nu din ideologie, nu din ortorexie, ci pur şi simplu era sătulă de câtă carne fusese îndopată în ea. Din acelaşi motiv, şi acum evită pe cât posibil să mănânce porc – este sătulă de textul: „pentru tine am crescut porcul ăsta, bagă în tine!”

Tot foarte târziu a reuşit să înveţe şi să interiorizez că mâncarea chiar se aruncă, nu trebuie mâncat tot din farfurie; indiferent de efortul celui ce a gătit, indiferent de câţi copii flămânzesc în Africa. Dar această etern laitmotiv al copilăriei Ancăi o vă bântui mereu: mănânci mâncarea sau mănânci bătaie. Iar efectul este refuzarea cu ostentaţie a bucatelor nedorite, chiar şi în cazuri în care, din politeţe măcar, nu ar deranja-o chiar atât de tare să se servească din castronul cu supă sau platoul cu aperitive. Cumva, în ea se declanşează de fiecare dată acele emoţii puternice de care încearcă să scape.

Anca a înrădăcinat adânc frica de a trebui să stea la masă, mai ales când era vorba de vreun fel despre care deja ştia că nu-i place. „Episodul” s-a sfârşit prin faptul că a crescut şi a ajuns pe picioarele sale; cumva nu se va sfârşi însă niciodată, pentru că oroarea de a fi forţată să mănânce rămâne acolo. Şi nu-şi ascunde mirarea că un om poate avea aşa o lipsă de răbdare şi empatie faţă de copilul lui, alegând să catalogheze orice nu i-ar fi convenit drept moft.

Indiferent de vârstă, comportamentul adultului este intens marcat de experienţa copilăriei. Mai ales în momentele critice, cel care preia controlul este „copilul interior” cu ale sale spaime şi euforii. Dar, în primul rând, cu ale sale traume. În cazul fericit, un adult conştient de acestea vede când se face tranziţia şi alege să ia seama la mesajele primite, dar nu lasă copilul să acapareze frâiele, ci acţionează în virtutea autocontrolului şi încrederii în sine. În cazul nefericit, adultul se metamorfozează în copilul pe care încearcă atât de intens să-l reprime încât nu se mai recunoaşte şi intră într-un cerc vicios. Ce e mai grav? Faptul că te îngrozeşte ceva? Sau faptul că, îngrozit fiind, nu te mai regăseşti, oglinda emoţională îţi prezintă un străin, nu mai ai control asupra propriilor trăiri şi gânduri, iar asta te îngrozeşte şi mai tare? Iată efectul bulgărelui de zăpadă. Soluţia, spun specialiştii – fie ei psihologi sau duhovnici, este dezgroparea acelor traume băgate sub preş, retrăirea lor prin prezenţă conştientă şi, foarte important, iertarea. Iertarea celor ce au provocat, voit sau nevoit, acele arsuri sufleteşti şi, în primul rând, iertarea de sine. Am cules câteva astfel de episoade povestite de oameni care, în copilărie, au suferit răni cu efect de amprentă şi care acum încearcă să le vindece. Orice asemănare cu personaje şi fapte reale este pur neîntâmplătoare, dar redactarea poartă viciul prelucrării artistice.

(15 nov 2018)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.