19 noiembrie 2006

N-ai spus nimic. Te-ai uitat lung la ea, ai ascultat-o şi ai tăcut tot timpul. De ce ai tăcut? De ce n-ai contrazis-o sau de ce nu i-ai dat dreptate? De ce n-ai ripostat ca de atâtea ori în care vă contraziceaţi şi vă certaţi până în pânzele albe, când oboseaţi, vă uneaţi degetele  şi totul revenea la normal?

Nu cred că nu ţi-ai găsit cuvintele şi nici nu cred că n-ai vrut s-o răneşti. Eu cred că ai ales să fii laş, ţi-a fost frică să te auzi vorbind pentru că ştiai că nu o puteai decât aproba şi asta ar fi însemnat să recunoşti că ai greşit şi ai persistat (insistat?) în eroare. Ţi-a fost teamă că te vei trezi, vei deschide ochii şi vei fi smuls din comoditatea ta cronică. Te-ai speriat că vei admite că trebuie să faci şi tu ceva, că trebuie să lupţi, că trebuie să redevii cel care ai fost. Aşa că ai preferat să nu scoţi o vorbă şi să o laşi să-ţi spună gândurile, frământările şi logica în care a prins ea toate întâmplările din ultima vreme şi să se chinuiască neştiind ce crezi.

Dar ar fi trebuit să-ţi aminteşti că şi tăcea are vocea ei. Chiar ea ţi-a spus acum mulţi ani că, uneori, tăcând spui mai multe decât cu o mie de cuvinte, iar sensul ei poate fi mai profund decât orice meditaţie filozofică. Ştii bine că ea a dat un sens tăcerii tale, nu? Dar oare l-o fi ales pe cel corect? Ea a înţeles că ştii că tot ce a spus este adevărat şi, oricât ai vrea să o negi, gândeşti lucrurile întocmai ca şi ea. Şi a văzut şi refuzul tău în a face ceva pentru a schimba lucrurile, pentru a le face aşa cum erau demult.

Încă ceva: nu doar că ai tăcut, dar când s-a întors să plece înainte de ceda lacrimilor tot mai apăsătoare nu ai împiedicat­-o, deşi ştiai că va fi ultima oară când o vei vedea plecând. Mai mult, pentru a stărui în mişelie ai lovit din spate cu primele tale vorbe: „gândeşti prea mult şi simţi prea puţin”. Cum ai putut să spui asta tocmai tu? Dintre toţi oamenii, tu nu aveai dreptul să spui aşa ceva. Tu – care o cunoşti mai bine decât oricine, tu – care i-ai simţit arterele pulsând cu adevărat, tu – căruia credea că-i poate dezvălui orice şi alături de care credea că poate arunca orice mască şi orice camuflaj, tu…

Ultimele vorbe, cele mai dure dintre toate. Calme, moi, resemnate, fără reproş în glas, dar atât de tăioase – un ultim cuţit răsucit în rană. Ai văzut tu oare sângele rămas în urma ei? Vezi-l, căci nimeni nu va mai putea vedea altceva decât suprafeţe lucii de acum înainte. O piatră care va gândi totul şi nu va mai simţi nimic. Mai bine… mai bine nu ai fi zis chiar nimic.

(19 nov 2006)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s