Almere

Almere e unul dintre cele mai tinere oraşe Olandei, prima casă fiind terminată în 1976; câţiva ani mai târziu primeşte statutul de municipiu. Este cea mai largă municipalitate din provincia Flevoland şi al optulea oraş ca mărime din Olanda. Fiind format din trei mari zone deja existente, două în construcţie şi una în fază de proiectare, întinsul oraş (mai mare decât Bucureştiul) oferă un lucru destul de rar, pe care puţine alte oraşe olandeze îl oferă: spaţiul – cred că densitatea de mai puţin de 1,5 locuitori pe kilometru pătrat spune totul. Bazele oraşului sunt puse din cauza migrării populaţiei din zona foarte aglomerată a Amsterdamului în a doua jumătate a secolului trecut, după ce se constată că oraşul apropiat, Lelystad, este totuşi destul de departe de metropola olandeză şi devine şi el prea aglomerat. Aşa că se decide că perimetrul folosit în scopuri agricole dintre ele, lărgit apoi prin împingerea apelor şi transformarea nisipului rămas în terra firma, este exact ceea ce e necesar pentru construirea de la zero a unui oraş tânăr, modern şi care să răspundă nevoilor din ziua de azi.

Pentru că nu are o istorie şi o cultură întinse pe secole aşa cum se pot lăuda alte oraşe din Ţările de Jos, Almere încearcă să compenseze aceasta prin arhitectura futuristă a clădirilor, prin culori, forme şi lumini, adăugate la apa din belşug şi la flora şi fauna aferente. Azi pot constata şi eu toate acestea printr-o plimbare de câteva ore prin centrul nu foarte mare şi împrejurul lui. Centrul este un conglomerat de linii, colţuri şi curbe, garnisite cu tot felul de culori şi cu decoraţii pentru viitoarele sărbători; cea mai mare parte a clădirilor „strâmbe” sau care dau impresia că cum se prăvălesc peste tine adăpostesc magazine, centre sportive (inclusiv un patinoar artificial în aer liber) şi baruri sau restaurante de toate felurile, inclusiv celebrele Coffee Shop-uri în care numai cafea nu se consumă, fapt sugerat destul de clar de frunzele de marijuana care încadrează firmele. Ceva demn de menţinut este enorma scenă din centru, din Grote Markt, la doi paşi de hotel, care, pe lângă forma fără nume pe care o are, când nu este folosită stă ridicată de la sol pe nişte coloane (eu nu-mi dau seama de la început că este de fapt o scenă) şi, în plus, culisează pe nişte şine. Aflu că la fiecare câteva zile trebuie mutată în al loc din piaţă, conform promisiunii primarului când a fost construită pentru ca cei care locuiesc lângă ea să fie de acord; altfel, le-ar strica panorama. Deşi ideile de arhitectură sunt interesante şi gândite, după o vreme devin obositoare pentru cineva obişnuit cu ceva mai clasic. Dar trebuie să recunosc că e altceva, merită văzut.

Îmi zic să prospectez şi o zonă rezidenţială, aşa că mă desprind de centru şi urmez unul dintre canale pentru a ajunge într-un cochet cartier de blocuri mici. Ce pot spune, clădirile în sine, luate, fiecare în parte, nu impresionează, fiind parcă făcute din piese de Lego: scunde (maxim 3 nivele), cubice, cu cărămida la vedere (se pare că e o modă) şi toate aproape la fel. Împreună însă, ca un cartier Lego, arată foarte fain, probabil şi datorită micilor grădini care înconjoară construcţiile, pline de verdeaţă, de flori, de garduri vii, de decoraţiuni specifice. Ceea ce mă miră este lipsa unui element atât de prezent în oraşele nemţeşti şi, voi vedea mai târziu, şi în oraşele olandeze mai vechi: bisericile. Una nu observ aici şi nu ştiu de ce, pentru că îmi vine greu a crede că locuitorii din Almere au un simţ al realităţii mai mare decât restul lumii.

În schimb ceea ce nu lipseşte deloc, aşa cum am mai spus, sunt apa şi podurile. Multă, multă apă, care la un moment dat devine depresivă. Noroc cu cele nu ştiu câte neamuri de păsări care o populează: raţe sălbatice, pescăruşi, lebede (foarte multe), cufundaci şi altele ale căror nume nu le ştiu. Iar unde nu-s canale, sunt lacuri şi mlaştini, încât ai impresia că ai ieşit din oraş, pentru ca cinci minute mai târziu să dai de un alt cartier. Evident, unde e apă, sunt şi mijloace de transport pe apă, de la modestele bărci pescăreşti, la iahturi nu chiar de ici-colo.

Vinerea e zi scurtă de muncă, aşa că după ora 3 p.m. îl bat la cap pe Bogdan să mă ducă la digul care ţine oraşul sub nivelul mării. Nu este cea mai bună idee la ora aia, pentru că reuşim să ajungem după căderea serii, dar măcar aflu unde se găseşte şi că, dacă vreau să revin, trebuie să fac un drum de cel puţin 6 km (numai dus), şi apoi să găsesc un mod de a ocoli ecluza ca să ajung efectiv la mare. Trecem mai întâi printr-un parc din apropiere, întins în jurul lacului Leeghwaterplas, ocazie cu care cunosc alt tip de cartier, cu case nu foarte mari, dar cu nişte geamuri imense prin care vezi cam tot ce are omul în casă şi cu nişte grădini din faţă foarte frumoase şi foarte îngrijite. Sincer, pe mine nu m-ar încânta să am o casă cu geamuri atât de mari, pentru că îmi place să intre lumina naturală fără să vadă toţi care trec pe stradă ce fac eu atunci. Tot aici dăm de podurile peste braţele lacului, construite în mod rustic şi săltate la mijloc ca să aibă loc să treacă şi cei cu „bărcuţe” mai mari.

Din parc ieşim în alt cartier de blocuri joase; majoritatea au ca semn distinctiv coloanele de la parter (în faţa geamurilor la fel de mari), sub care locatarii de jos îşi amenajează ca o mică grădină de apartament, cu plante, flori, mici statui, gărduleţe şi multă culoare. Cum mergem noi în lungul canalului principal din acest cartier (încep să cred că fiecare cartier are propriul canal), ajungem pe malul altui lac pe care trebuie să-l ocolim, acesta fiind mult mai mare. Abia acum suntem la jumătatea drumului, moment în care eu propun să ne întoarcem, dar Bogdan zice că dacă tot am ajuns până aici, să continuăm. Şi rău îi va mai părea după… Noorderplassen, urmat apoi de frăţiorul său mai mic, Lepelaarplassen, sunt nişte imensităţi de lacuri, pe lângă care tot mergi şi ai impresia că nu se mai termină. Trebuie că e superb aici primăvara şi vara, când verdeaţa abundă, numai că acum cam tot stufărişul e uscat, pomii sunt îngălbeniţi şi începe să se simtă tăria vântului, mai ales după înserat.

Reuşim să trecem şi de aceste întinderi de apă pentru a ajunge la dig, în mijlocul unei ecluze protejate de un al doilea dig, ca linie de front. Fiind deja noapte, nu căutăm calea către acela, pentru a vedea ceea ce cred eu că e o ieşire la Marea Nordului. De fapt nu este malul unei mări, ci al lacului Markermeer – presupun eu că un lac sărat, ţinând cont că el şi cele care îi urmează sunt deschise direct la mare. Nu ştiu de ce simt localnicii nevoia să împartă apa care ajunge în această zonă în lacuri (Markermeer, Ijsselmeer şi Waddenzee), pentru că ele comunică direct cu Marea Nordului, „ţărmul” lor exterior nefiind altceva decât un lanţ de insule, iar apele lor o enclavă a mării în continent. Vântul devine deja puternic şi frigul pătrunzător, aşa că o luăm repejor înapoi, iar eu îmi promit să ajung din nou aici la începutul săptămânii viitoare, pe lumină.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s