21 ianuarie 2007

Priveşte cerul senin – e atât de trist. Şi azi-noapte a fost senin, luna părea o toartă rupta de cercel agăţată de noapte, iar frigul pătrundea prin cearşaful subţire sub care tu nu erai să mă încălzeşti. Mi-ai spus că vei rămâne dacă vreau companie – dar la ce bun? Ai fi fost aici mai puţin timp decât luna. Pentru că luna s-a pierdut dimineaţa în sângele de pe cer, care părea că fierbe în ciuda frigului din zori şi din mine, iar tu te-ai fi pierdut în omul pe care-l cunosc atât de bine şi de care am ales să mă rup. Dar soarele a supt tot sângele bolţii şi l-a transformat în azur, în timp ce eu încercam să uit ziua de ieri. Azurul s-a întins, nici un nor nu a vrut să-l umbrească, doar adierea rece încă îmi mai umflă perdeaua şi-mi aminteşte că iar nu am putut dormi.

Toată noaptea m-am gândit cum să nu mă gândesc la tine. Toată noaptea am încercat să mă conving că ar fi o prostie, că ar fi o greşeală fie numai să iau în considerare ce mi-ai spus, pentru că nimic nu s-a schimbat. Nimic nu se va schimba, orice ai spune. Toată noaptea m-am certat că am ales pe moment calea ce-mi părea cea mai uşoară, deşi ştiam că nu-i altceva decât un pas înapoi după o vreme în care credeam că am început să mă vindec. Toată noaptea am încercat să nu adorm de teamă să nu te visez, timp în care am rederulat în minte ziua de ieri să văd unde am început să alunec şi să uit că acel punct a fost pus dintr-un motiv. Toată noaptea mi-au răsunat în cap vorbele tale, cum că eu gândesc prea mult şi simt prea puţin, şi m-am întrebat de ce nu le-am putut reauzi şi ieri în timp ce mă ţineai în braţe şi-mi spuneai că s-a schimbat totul. Minciuni, nu s-a schimbat nimic, nimic… Toată noaptea am făcut diapozitive cu ultimii ani din viaţă mea, le-am proiectat pe ecranul ochilor şi m-am întrebat de ce nu le-am putut vedea şi ieri. M-am mustrat aspru că nu am observat luminile roşii, balizele semnalizatoare şi tot ce striga în jurul meu să mă opresc, să te opresc.

Regrete? Nu. Doar sentimentul că am dat înapoi tocmai când reuşisem să fac primul avans pe front. Nu te învinuiesc, îmi asum slăbiciunea. Dar nu pot să nu îmi dau seama, încă o dată, că probabil o decizie corectă m-ar fi făcut să mă simt infect, dar decizia greşită, care la momentul respectiv a fost atât de seducătoare, acum mă bântuieşte şi mă roade. La ce m-oi fi gândit? Iar amnezie? Nu mai contează, oricum nu am dormit azi-noapte.

Iar acum mă uit la cât de albastru este cerul, cât de senin şi cât de trist…

(21 ian 2007)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s