Observator de Vâlcea

5 mai

Coborî din tramvai şi se îndreptă spre hala verde, proaspăt renovată, în care intra în fiecare dimineaţă. Nu se grăbea, nu înainta nici în silă, mai degrabă îşi lăsa gândurile să alerge aiurea înainte de a se vedea în faţa biroului, încărcată cu treburi. Se opri o clipă cu privirea fixată pe soarele topit şi simţi o puternică sfârşeală în picioare în care doar plutirea norilor diluaţi o susţinu. Doar un moment. Îşi reveni şi intră, alertă şi nelămurită de slăbiciunea din urmă. Curând însă se adânci în muncă şi abia în pauza de cafea îşi mai lăsă gândurile să zboare.

Ca în atâtea alte zile, sorbea din licoarea neagră şi fierbinte, cu o ţigară imaginară între degete, singură pe o bancă în faţa intrării. Nu mai fuma de ani de zile şi cam tot când se lăsase de viciul acela mai renunţase la ceva: compania oamenilor. Cu diversele lecţii servite de viaţă, hotărâse că e mai bine să se ţină departe de feţe nepăsătoare şi zâmbete false până într-atât că abia de mai suporta prezenţa semenilor. La serviciu era uşor – adopta o politeţe aproape indiferentă şi avusese norocul unor colegi nu prea guralivi în orele de program; în plus, slavă Domnului, nu avea de-a face cu clienţii sau furnizorii firmei, ci doar cu aparatura de laborator. Iar aceea era tăcută, loială şi mereu fascinantă. De altfel îi plăcea mult munca ei şi deseori avea impresia că-i singurul lucru ce-i păstrează minţile în mijlocul oraşului.

7 mai

De familie se îndepărtase demult şi relaţiile cu părinţii erau marcate de o politeţe şi mai indiferentă decât în cazul colegilor; cum se ajunsese aici era o poveste lungă, numai de ea ştiută. Prieteni n-avea, căci puţinii de care se legase de-a lungul liceului şi facultăţii fie nu mai aveau chef de o ciudată pe care cândva o consideraseră nostimă, fie o trădaseră de-a dreptul cu mici mizerii şi bârfe răutăcioase. Nicio relaţie care să se fi sfârşit dramatic, nicio iubire sfâşietoare, doar amanţi disparaţi şi impersonali, cu care împărţise aşternutul mai mult din apatia formulării unui refuz. Niciun dor ascuns, niciun amor neîmpărtăşit. Şi-atunci… şi-atunci se întreba ce mai căuta ea aici, în oraşul acesta secătuit de idealuri, când o rodea cea mai cruntă dintre singurătăţi: aceea între semeni.

Ca un ac de zadă pierdut între frunzele mestecenilor, se simţea rătăcită pe stradă, în magazine, în tramvai, în parcuri. Răspundea salutului vecinilor, mulţumea vânzătoarei, ceda locul unui bătrân. Dar mai mult din automatism şi educaţie decât din vreo dorinţă de comunicare – ce intimitate ar putea exista între ea şi toţi aceia din jur, în mijlocul cărora se regăsea mai singură decât în pântecul mamei? Nu ştia de când păşea pe acest drum, dar, de câte ori încuia pe afară uşa micului apartament, reintra în capsula sa de mizantropie, nebănuită, înverşunată şi devoratoare. De s-ar fi putut izola complet, într-o lume fără oameni, ca motivele singurătăţii să fie întemeiate, iar liniştea completă.

La toate acestea se gândea în timp ce autoturismul înghiţea kilometri de asfalt, sâmbătă dimineaţa. Plecase cu noaptea în cap, să fie şoseaua cât mai liberă şi timpul cât mai scurt. Nu că s-ar fi grăbit, dar avea oroare de aglomeraţia agresivă a şoferilor scăpaţi parcă de la casa de nebuni, în weekend mai rău ca oricând. Ieşi de pe autostradă şi continuă pe drumurile comunale, prost asfaltate, timp de câteva ore. Ştia drumul pe dinafară, aşa că era atentă doar cât să convingă maşina să-l urmeze; în rest, se gândea la ale ei şi anticipa bucuria evadării. Se luminase bine de ziuă când ajunse la Pietreni, iar ţăranii îşi vedeau de treburile gospodăriei; din fericire însă, doar cei ai locului mişunau pe uliţe, aşa că putea spera în continuare la liniştea adevăratei singurătăţi. Conduse cu grijă mai departe, pe un drum desfundat, până la capătul lui. Apoi o vreme prin pădure, unde lăsă maşina pe un tăpşan ferit de priviri indiscrete dar ştiut de ea atât de bine, încât noile urme ale cauciucurilor se suprapuseră peste cele dinainte, nu prea vechi nici ele.

Familiaritatea locului îi animă mişcările şi, cu rucsacul uşor aruncat în spate, începu să urce. În mai puţin de un ceas ajunse la Pătrunsa şi văzu călugării robotind prin schit sau pe picior de plecare cu animalele la păscut. Se gândi o clipă dacă să treacă pe la bătrânul stareţ, pe care nu-l ocolise niciodată de când descoperise acest minunat loc. Ştia că la ora aceea l-ar găsi în bisericuţa veche, ascunsă într-un colţ al schitului. Dar se opri; deşi vorbele bătrânului duhovnic mergeau de fiecare dată la ţintă şi dădeau glas celor mai ascunse gânduri, ştiu într-o clipă că acum ar fi fost în zadar. Se simţea golită de propria fiinţă şi tot ce ar mai fi putut face era să urce. Şi urcă… Uşor, cu siguranţa cărărilor cunoscute şi sprinteneala paşilor surescitaţi. În sfârşit, parfumul muntelui i se strecură în creier şi reîntâlni viaţa când îşi cufundă faţa transpirată în apa ultimului izvor.

În curmătură găsi aceeaşi stână de capre şi ignoră, ca de fiecare dată, glumele deşănţate ale ciobanilor. Se obişnuise cu ei ca şi cu genţianele ce umpleau golurile dintre pietre şi, în aceeaşi măsură, îi ignora. Se strecura repede pe potecile bine ştiute, bătute în atâtea rânduri încât numai paşii ei ar fi fost îndeajuns să le sape pe lespezile Albului. Se opri doar când simţi muchia crestei sub tălpi, în locul ei cel mai înalt. Se lungi în iarbă şi îmbrăţişă strâns Vânturariţa, cu capul împins înainte peste linia abruptului şi cu picioarele întinse pe tăpşanul înierbat de pe faţa opusă. Aşa, suspendată între solul stabil şi prăpastia mirajelor, îşi goli sufletul de frustrare, amărăciune şi dezamăgiri, iar apăsarea singurătăţii lăsă în loc beţiei simţurilor. Ştia totuşi că liniştea îi putea fi curmată în orice moment de vreun păstor căutând capra rătăcită, de vreun călugăr urcat de la Pahomie sau de grupuri de drumeţi matinali. Aşa că porni din nou.

Cu ceva mai mare atenţie, căută cărarea tăinuită de jnepeni şi cunoscută de tot mai puţini călători. O regăsi mutată mai departe de linia crestei, după cum aleseseră să umble rădăcinile îndărătnicilor arbuşti în timpul ultimei sale absenţe. De acum, putea înainta cu siguranţa celor de-ai locului, coborând şi urcând pe versantul înierbat aproape legată la ochi. Aruncă doar o privire crucii ruginite şi se întrebă, ca de fiecare dată, ce furtuni căutau pe acolo cei patru tineri şi dacă, găsindu-le, şi-au simţit trăsnită şi propria singurătate.

Bolovanul enorm, ca o masă de stâncă, o aştepta pe Vioreanu şi se opri câteva clipe, numai cât să-i mângâie feţele colţuroase şi să-i ceară socoteală pentru firele de praf lepădate la ultima ploaie. Cercetă repede bariera de jepi ce curma acolo poteca şi o luă în jos, pe un fir imaginar, strecurat şi înfăşurat în jurul tulpinilor elastice, pe un povârniş ce cu greu ar fi putut naşte un drumeag. Şi totuşi, acela era drumul, pe care până la urmă îl părăsi. Nu vroia să coboare până la baza stâncilor, aşa cum ar fi purtat-o jnepenii, ci căuta acel prag de piatră de pe care scruta de fiecare dată depărtările. Şi gândurile. Îl regăsi uşor, la fel de neprihănit de paşi străini ca întotdeauna. Acum se putea opri, nici n-o interesa ce e mai departe, ci doar liniştea din cotlonul ei tainic. În jos – un perete vertical a cărui stâncă arunca de milenii pietre către grohotişul de la poale; în sus – un zid impenetrabil de jepi mărunţi şi vânjoşi, santinele redutabile. Şi niciun alt suflet omenesc împrejur. Aici, în această pustietate deplină, nu se mai ştia singură.

Cum se face, îşi spuse, că doar locurile acestea îndepărtate de oameni mă redau mie însămi? De ce sunt mai aproape de miezul meu aici, unde nimeni nu mă tulbură? De ce existenţa mea capătă sens doar acolo unde se încheie a celorlalţi? Aici, unde totul vibrează cu mine şi pentru mine, aici, unde zările largi sunt văduvite de semeni, aici singurătatea mea dispare. Locul lăsat în urmă se umple de pace. Aici, exist.

Da, citise acele cărţi ce denunţă natura socială a omului şi le urmărise pas cu pas logica, negăsindu-i alte hibe decât propria persoană. Da, simţise compasiune profundă pentru cei în suferinţă, plânsese pentru morţi şi se bucurase de zămislirile minţii omeneşti. Şi totuşi, traiul între alţii ca ea, dar vai – atât de diferiţi, îl resimţea ca pe un lanţ greu, încolăcit pe glezne, pe braţe şi pe grumaz, până la sufocare. Doar acea izolare autoimpusă, ca o zonă-tampon sau un lebensraum social, îi mai putea arunca frânturi de libertate. Dar aici, cu hăul la picioare şi infinitul deasupra creştetului, îşi regăsea libertatea cu totul, neştirbită şi îmbătătoare.

Şi, asemeni unui om beat, simţi din nou acea sfârşeală în picioare. Doar că acum niciun nor diluat nu plutea pe boltă, să o poată susţine. Ce sens ar fi avut oricum, nici măcar norii nu pot îmbrăţişa un gând eliberat de toate… Plutea pe aerul dilatat şi sorbea cu nesaţ imaginile, ca pe un drog demult căutat – un sevraj şi o supradoză. Îşi simţi paşii în neant şi îmbrăţişă vârtejul într-o clipa imensă cât toate scurse în viaţă. Plutea şi-i topea într-un colţ al amintirii pe toţi aceia ce-i poluaseră viaţa: feţe, răsuflări, atingeri, epistole, glasuri. Ca într-un necruţător ocean, îi condamna disoluţiei. Tot singură, dar eliberată de singurătate. Ea, unica. Plutea…

20 septembrie

Cotidianul Observator de Vâlcea titrează:

<< Sâmbătă, 17 septembrie, în urma apelului telefonic al câtorva tineri aflaţi pe creasta Parcului Naţional Buila-Vânturariţa, salvamontiştii vâlceni au recuperat rămăşiţele unei persoane de pe grohotişul aflat la baza Vârfului Vioreanu, într-o porţiune a crestei exclusă din circuitul turistic. Conform analizelor preliminare ale medicului legist, este vorba despre o femeie, cel mai probabil tânără. Ţinând cont de gradul de descompunere al cadavrului, decesul ar fi survenit cândva în luna mai a acestui an. Trupul neînsufleţit se afla lipit de peretele abruptului, acesta fiind probabil motivul pentru care a fost atât de târziu reperat, alături de faptul că locul este rar umblat. Nu se cunosc momentan cauzele accidentului, dar se vehiculează necunoaşterea zonei lipsite de potecă şi condiţiile meteo nefavorabile; sinuciderea sau crima nu sunt excluse.

Asupra femeii au fost găsite acte ce îi atestă identitatea, care nu va fi dată publicităţii pentru a proteja intimitatea familiei îndoliate. Dar se confirmă faptul defuncta este proprietara autoturismului Fiat găsit în luna iulie în pădure, în apropierea potecii care urcă la Schitul Pătrunsa. Investigatorii sunt puşi însă în faţa unui fapt inedit: atât în cartea de identitate, cât şi în permisul de conducere fotografiile au fost total compromise de intemperii şi animale sălbatice, în rest actele rămânând intacte. De asemenea, faţa femeii a fost complet desfigurată, încât trăsăturile nu îi pot fi desluşite. Investigaţiile vor continua cu amprente, istoric stomatologic şi probe de ADN, dar dispariţia tinerei din Bucureşti în luna mai pare să confirme identitatea cadavrului.

O anchetă independentă a ziarului nostru la ultimul loc de muncă al victimei dezvăluie o persoană serioasă, destul de izolată de colegi, aceştia neputând da prea multe detalii despre viaţa personală a decedatei. Am aflat totuşi de la ei este că tânăra era o împătimită experimentată a muntelui, ceea ce ar pune într-o nouă lumină cazul. Nici de la locul de muncă nu am putut obţine o fotografie relevantă, întrucât în puţinele în care apare faţa îi este ascunsă. Aşteptăm ca ancheta oficială a Poliţiei să ofere detalii despre ceea ce au găsit în apartamentul defunctei, dar până acum totul pare să o decupeze pe aceasta din societatea în care trăia. >>

(24 dec 2012 / 29 aug 2017)

Advertisements

One Response to Observator de Vâlcea

  1. Pingback: NOTA BENE | Însemnări

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s