Dintre toţi oamenii

Nu cred să existe cineva care să mă fi rănit mai mult. Dintre toţi oamenii, tu mi-ai făcut cel mai mult rău, poate şi pentru că tu erai între puţinii care chiar aveau datoria să mă apere. Deşi m-a durut fiecare lovitură a vieţii, niciuna nu m-a marcat aşa. Nu vreun iubit care m-a părăsit, nu vreo prietenă care m-a trădat, nici profesori cu atitudini degradante şi nici şefi care m-au subestimat. Dar tu, tată, ţi-ai pus amprenta asupra relaţiei mele cu cei din jur mai mult decât mi-aş fi dorit; şi nu în bine.

Mi s-a spus că prin scris mi-ar fi mai uşor să iert. Şi nici nu ştii cât de mult mi-aş dori să te iert. Nu pentru tine, probabil că n-ai afla sau nu ţi-ar păsa. Pentru mine vreau să te iert. Pentru sufletul meu vreau să te iert. Pentru liniştea mea şi a bărbaţilor din viaţa mea vreau să te iert. Cumva, lăsând anii să treacă, am reuşit să nu-ţi mai doresc răul, să nu te mai urăsc, să nu mai mocnesc acea furie neputincioasă, să nu te mai vreau mort. Mi-ai devenit indiferent şi mă gândesc la tine cu un amestec de milă şi dispreţ. Nu-s mândră de asta, dar îmi place să cred că am evoluat de la sentimentele cu care mi-am încheiat adolescenţa. Doar că nu-i de-ajuns să nu-mi mai doresc să-ţi joc pe mormânt. De dragul meu, trebuie să te iert şi, într-un fel, să-ţi port de la distanţă acea dragoste pe care o merită orice făptură umană. De aceea, încerc acum să-ţi scriu.

Cred că marea problemă în demersul meu este faptul că nu te pot înţelege. Mi s-a spus că am fost dorită în special de tine şi nu pot să neg că primii şapte ani din viaţă chiar am simţit că-s „fata lu’ tata” – mă răsfăţai în nişte limite, te jucai cu mine, mă învăţai chestii. Îmi spuneai „Bobiţă” şi „Dănuţa”. Dacă ai fi vrut mai degrabă un băiat decât o fată, nu am simţit asta.

Când lucrurile au început să se schimbe – şi aici intervine prima parte pe care n-o înţeleg – n-ai mai vrut să ştii de mine o vreme. Şi nu pricep de ce, altfel decât că-ţi aminteam că sunt şi fiica mamei mele. Altfel, nu că vreau să mă laud, dar greu ai fi găsit un copil mai cuminte decât mine. Făceam năzbâtii şi aveam momentele mele de neascultare, dar atât de rare şi lipsite de răutate încât chiar mi-aş dori un copil aşa cum am fost eu. Cred că cele mai multe prostii veneau din inconştienţa unei făpturi căreia nu-i e foarte clar cum stă cu pericolul şi gravitaţia, iar de altele… nici acum nu-s sigură că au fost prostii. Eram un plod cuminte, inteligent, sociabil şi vorbăreţ, cu o memorie fantastică, îmi plăcea să cânt, să dansez, să citesc şi să spun poezii, mergeam pe munte până cădeam lată şi mă simţeam bine în compania adulţilor. Deci de ce nu m-ai mai vrut? Din cauza mamei? Mă vedeai ca pe cătuşele care te ţineau lângă ea? Dar oare nu m-aţi făcut amândoi pentru că amândoi mă doreaţi? Mai ales după moartea fratelui meu, nu tu ai fost cel care a insistat să mai încercaţi o dată? Ce treabă aveam eu cu faptul că voi nu vă mai înţelegeaţi?

Cumva, lucrurile au început să se aşeze şi când începeam să intru în adolescenţă păream a fi din nou o familie. Bun cuvânt: păream. Răul fusese deja făcut, iar eu – oricum sub imperiul inevitabilelor transformări ale vârstei – mă schimbasem iremediabil. Cam pe atunci am început să devin o fire închisă, retrasă, ascunsă de voi, cu propria mea lume în cap, cu ziduri de protecţie şi fantezii salvatoare; un fel de schizoid. Noi doi nu mai eram prieteni, tu oricum stăteai mai mult la serviciu decât acasă, căutai mai degrabă compania colegilor decât a familiei şi chiar şi concediile, cândva împărţite între munte şi mare, s-au transformat în şantiere arheologice, eu şi mama pe un bilet de sindicat sau vreo tabără cu clasa. Din nou, nu ştiu de ce n-ai căutat să-mi fii aproape, pentru că eram un copil bun. N-am căutat evadări în ţigări sau alcool, deşi vedeam zilnic ambele vicii – unul dinspre mama, celălalt dinspre tine şi gaşca ta. De droguri nu mai vorbesc, nici prin cap nu mi-a trecut; n-am avut episoade suicidale, iar de pierdut nopţile nici nu se punea problema la cât din scurt eram ţinută. Învăţam la şcoală nu doar din datorie ci din plăcere, aveam tot felul de alte activităţi care să mă formeze fizic şi psihic (cor, chitară clasică, baschet), iar singura perioadă când am lăsat-o moale cu cititul a coincis cu descoperirea muzicii rock, un teritoriu atât de vast şi neexplorat încât îmi lua toată energia. Pun pariu că nici n-ai observat. Mă îndoiesc că te-a deranjat tendinţa mea clară către profilul real în detrimentul celui uman, ca tine şi mama, şi spun asta pentru că te mândreai cu realizările mele la matematică şi chimie, iar în rest nu e ca şi cum nu puteai deja ţine o conversaţie cu mine pe orice temă. Doar că nu voiai – de ce?

Abia acum pot să-mi explic singurul viciu pe care l-am dobândit în acea perioadă, poate şi din cauză că a trebuit să devin adult prea curând: bărbaţii. Mai exact, dorinţa de a mă ataşa de un bărbat sigur în viaţa mea. Întâmplător, atunci chiar l-am găsit, a fost o mare dragoste din parte amândurora care a venit şi-a trecut, mulţi ani mai târziu, dar căutarea mea nu a încetat. Dorinţa mea de ancore emoţionale n-a încetat. Şi nu pot să nu mă întreb dacă nu porţi şi tu vină pentru asta.

Mai târziu, conjunctura a făcut să ne apropiem din nou o vreme, întrucât învăţam la liceul unde erai director şi ne vedeam mult mai des. Poate că atunci ţi-ai dat şi tu seama ce fată ca lumea ai, mai ales că profesorii mei – colegii tăi – îţi spuneau cât sunt de capabilă. Dar tot pentru că eram atâta timp în preajma ta am putut vedea de-aproape panta pe care alunecai. Ceva la care niciun copil, fie el şi devreme maturizat, n-ar trebui să asiste: demonul alcoolului. Da, tată, sub ochii mei ai trecut de la sporadicele beţii la alcoolismul violent în care făceai scandal, încercai să dai foc la casă, îi lăsai vânătăi mamei şi a doua zi pendulai între umilinţă şi negare. Pe lângă această degradare profundă, nici nu mai conta că te vedeam intrând cu studenta ta într-o cameră de cămin; adulterul cădea în plan secund faţă de comportamentul agresiv sau penibil din aproape fiecare seară. Şi, cumva, m-am închis şi mai mult. M-am învăţat să nu-mi pese; aveam o relaţie din care deja învăţasem multe, mă ţineam de şcoală şi ţinteam deja clar către facultatea dorită, făceam chiar primele planuri de emigrare. Deci, chiar aşa, de ce mi-ar mai fi păsat? Dar, pare-se, undeva o parte din mine nu a încetat să sufere după pierderea modelului patern.

Perioada facultăţii a adus cu sine cele mai mari schimbări pe toate planurile; cele mai grave, în ceea ce te priveşte. M-am mutat în alt oraş, am stat la cămin cu alţii ca mine, am scăpat din lesa scurtă şi – surpriză! – n-am luat-o razna şi nici de foame n-am murit, m-am adaptat uşor la schimbarea stilului de a face carte şi mi-am trecut sesiunile cu brio. După o vreme mi-am permis să respir şi am descoperit cluburile de rock cu cântările lor, lumea din culise, fotografia de concert. Nici n-am făcut atunci legătura între noua mea pasiune, dezvoltată amplu mai târziu, şi faptul că în copilărie te-am văzut de nenumărate ori cu aparatul foto de gât şi te-am însoţit adesea în camera obscură unde developai. Nici n-aş fi putut, pentru că „rapoartele” pe care le primeam de-acasă nu lăsau loc decât la beţii, înjurături, îmbrânceli, lovituri, femei care sunau şi-i urau mamei s-o mănânce cancerul pe vremea când făcea chimioterapie. Şi zău, deşi ştiam tendinţa mamei spre exagerare, că n-aveam cum să nu le cred după ce te văzusem şi eu în acea stare de barbarie pe care o dă alcoolul, chiar dacă nu în halul inuman în care erai descris. Iar tu, când te întrebam, jurai cu candoare că nu-i aşa, că eşti nevinovat, că sunt numai minciuni.

Totul până când, în vacanţă fiind, te-am văzut venind acasă pe şapte cărări şi pornind scandalul nici nu mai ştiu din ce. Şi scandal a fost! Nu ştiu ce-mi amintesc mai bine: înjurăturile, bubuielile în uşă, încercările de a ne strânge de gât pe mine şi pe mama, lupta de a-ţi lua toporul din mână şi graba de a ascunde cuţitele, surpriza că deşi erai rupt de beat şi într-un echilibru precar nu reuşeam să facem faţă amândouă forţei tale de om nebun, apelurile la poliţie, noaptea încheiată la secţie cu tine în cătuşe şi noi dând declaraţii. Urmarea a fost că eu m-am mutat la prietenul meu (lucru care e posibil să ne fi distrus relaţia), mama a divorţat în sfârşit la presiunea mea, eu te-am dat în judecată pentru pensie de întreţinere, iar tu ai încercat la tribunal să te apropii spăsit de mine şi să-mi ceri o iertare pe care n-am vrut s-o ascult. Mai auzisem placa, la ce bun?

Ulterior, mare lucru n-am vrut să mai ştiu de tine. Mi-am exprimat la nesfârşit uimirea despre cum poate cineva educat, inteligent, cultivat şi umblat prin lume să se autodistrugă în halul ăsta, mai ales că modelul bunicilor mei, prost în multe aspecte, n-a inclus deloc băutura. Dar altfel, preferam să uit că am un tată în viaţă. Deşi am tot încercat s-o fac pe mama să nu-mi mai spună ultimele veşti, o bolnavă plăcere a sa pe care oarecum o înţeleg, am mai aflat una alta în tiparul deja existent. Că ai bătut grav un elev şi ai fost dat în judecată. Că ai fost prins băut sau fără permis la volan şi, fiind recidivă, ai mers nişte luni la închisoare. Că te-ai mutat cu amanta ta la ţară, unde, în lipsă de altceva, ai început s-o snopeşti pe aia în bătaie. Că tot acolo, împreună cu sora ta cea mai mare, la fel de alcoolică şi ea, făceai nişte beţii de vă pomenea tot satul pentru că ori ajungeaţi să vă caftiţi între voi, ori ieşeaţi pe uliţă cu pantalonii în vine. Că, şi că, şi că… Iar eu nu voiam să mai aud, iar acum încerc să-mi dau seama de ce. Dezgust? Durere şi regret? Compătimire neputincioasă? Nici nu ştiu.

Nu-mi dau seama ce sentimente mă încearcă acum pentru tine. Cu siguranţă nu vreau să te mai văd, cred că distanţa fizică e cea mai sănătoasă. Dar altfel, zău dacă pot spune ce simt. Clar, îmi pare rău că ai ajuns aşa, nici nu-i nevoie să-ţi fiu fiică pentru asta. Nimeni n-ar trebui să atingă acel stadiu de epavă eşuată în alcool. Şi-mi dublez părerile de rău când mă gândesc că, dacă ai fi rămas om, noi doi ca adulţi ne-am fi înţeles foarte bine. Cu firea mea mai băieţoasă de inginer, cu apetenţa mea către meşterit şi aptitudinile tehnice, cu pasiunea pentru fotografie, cu şofatul oarecum agresiv, cu muzica folk şi rock, cu dorinţa de cunoaştere şi descoperire. Zi tu, n-ar fi fost atât de fain să mergem împreună pe munte, loc pe care datorită ţie l-am descoperit? Sau să ne întrecem la înot în mare, să verific dacă ai rămas cu ceva din armata făcută la marină? Sau să intrăm în dezbateri geopolitice, acum că nu mai fug de istorie ca de nu ştiu ce? Spune tu sincer că nu ţi-ar fi plăcut să fotografiem caprele negre când ne-ar fi lins roua de pe cort în Poiana Închisă? Ironia face ca, dintre cei doi părinţi, de tine aş fi mai apropiată ca fire, preferinţe şi stil de viaţă şi atunci, pe bune, nu că-i păcat că ai distrus o relaţie tată-fiică de un potenţial extraordinar? Nu te urăsc pentru asta, dar îţi plâng de milă. Şi, într-un fel, şi mie. Pentru că şi din cauza acţiunilor tale eu nu sunt un adult complet. Atât lucru măcar, ştiu că nu-s eu vinovată pentru ele şi n-am simţit niciodată o astfel de povară.

Presupun că poţi ierta pe cineva chiar dacă nu-l mai respecţi. Chiar dacă nu-l iubeşti. Şi poate chiar şi fără a-l înţelege. Dar ce înseamnă acea iertare, de fapt? Mi s-a spus că atunci când voi simţi o mare uşurare, ca şi cum o stâncă s-ar fi ridicat de pe mine, voi fi reuşit să iert. Momentan însă am rămas cu acea revoltă uimită, ce frizează păcatul orgoliului: tată, cum ai putut să dai cu piciorul într-o legătură cu minunata ta fiică? Iartă-l, Doamne, şi ia-l în grija Ta acum la bătrâneţe. Şi, Te rog, învaţă-mă şi pe mine să-l iert…

Advertisements

3 Responses to Dintre toţi oamenii

  1. Pingback: NOTA BENE | Însemnări

  2. Hana says:

    Mi-esti tare draga! Pentru ca ești un om bun (da, iertarea a început deja prin decizie, sentimentele or sa vina în timp), pentru ca ai o minte sclipitoare, și pentru ca semanam cumva, eu, tu, MB și alte milioane de copii abuzați, fiecare în alt fel, dar asemănător. Durerea nu o sa treacă, cred, niciodată, dar înveți sa trăiești cu ea, sa îți fie mila de cel care te-a rănit și sa înțelegi ca înlăuntrul lui era o mare nefericire, o durere mult mai mare decât cea pe care a provocat-o, și pe care nu a știut niciodată sa o gestioneze ca să trăiască cu ea, asa cum lupți și reușești tu.

  3. Silvia says:

    Iertarea e cel mai greu lucru de facut pentru ca nu se termina niciodata. Chiar daca ajungi la un mom dat sa ierti un om, te trezesti dupa ani de zile ca iti revin in minte acele imagini/ganduri care te impiedicau sa-l ierti si lupta reincepe. Dar linistea si impacarea pe care o simti cand ajungi sa ierti(si sa te ierti) merita toata lupta. Parintii nu ni-i alegem, iar fara ei nu am fi deloc. Copii fiind ii idealizam, dar si ei sunt tot oameni si sunt supusi greselilor, tentatiilor, slabiciunilor…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.