Zâmbetul

Mi-a zâmbit şi am văzut cel mai trist zâmbet din viaţa mea. Sincer, nimic forţat, dar un surâs plin parcă de apăsarea dureroasă a întregii lumi. Apoi am văzut cum buza superioară s-a încordat în tremurul acela anume. Femeia din spatele zâmbetului simţea cum o o podidesc lacrimile şi nu dorea să le mai dea curs. Le aduna acolo, în spatele gurii ce continua să-şi ţină colţurile ridicate, şi încerca să le pună sub zăvor.

Dar continua să zâmbească, dulce-amărui, într-o speranţă uitată pe undeva şi acum readusă la suprafaţă. Încerca să-mi spună: dacă viaţa ar putea fi frumoasă şi ar avea vreun sens, înseamnă că este şi are. Iată-mă, îţi surâd pentru că ştiu că îmi va da aripi. Te întâmpin cu această minune a buzelor, chiar dacă în spatele lor se topesc şi se încheagă suferinţe absurde, avortoni ai unei minţi infirme. E tot ce mi-a rămas, un zâmbet calm, lipsit de sarcasm, indiferenţă sau pervertire. Cu o limită atât de firavă până la răceala unui frumos zâmbet mort.

O ascultam şi o simţeam cum tremură. Îi era frig. Nesomnul, hrana puţină, deshidratarea şi consumul nervos se reflectau într-o continuă senzaţie de frig. Nu într-atât însă încât să amorţească totul – simţuri, dureri şi bucurii. Iar zâmbetul ei era dovada că pământul îi era încă sub picioare, deşi nu o dată îl percepuse surpându-se.

Chiar şi acum, în mijlocul acelui surâs, avea continua impresie că solul pe care stătea era extrem de subţire şi orice trepidaţie l-ar fi rupt în fire de praf; sub el, golul. Prăpastia în care ar fi alunecat ca pe un tobogan format din vârtejuri şi n-ar fi schiţat niciun gest prin care să ceară ajutor, n-ar fi întins niciun braţ. Ar fi fost prea târziu. Dar, cât timp locul ei în lume nu se fărâmiţa complet, nu era prea târziu. Strigătele de ajutor nu sunt mereu atât de clare, precum cel al unui înecat sau al pacientului din faţa unui psihoterapeut. Cine ştie dacă uneori ele nu iau forma unui zâmbet ireal de frumos.

Aş fi vrut s-o ajut. Aş fi vrut să-i prind mâinile într-ale mele şi să-i încălzesc degetele. Aş fi vrut să o strâng în braţe ca pe cea mai dragă prietenă, să-i mângâi părul şi s-o fac să se simtă în siguranţă. Şi câte altele aş mai fi vrut…

… Dar n-am putut. Suprafaţa lucie şi impenetrabilă a oglinzii m-a împiedicat. Şi mi-am amintit cât de ciudat mi s-a părut acel concept învăţat la fizica optică, despre proiecţia ce se formează în spatele oglinzii. Era vorba despre punctul imaginar de intersecţie al prelungirilor unor drepte. Dar aici nu era nimic imaginar, tot ce vedeam era perfect real – şi zâmbetul, şi sfârşeala, şi calmul, şi panica.

În lipsa unei atingeri umane, tot ce mi-a rămas a fost să-i vorbesc. Continuă să zâmbeşti, i-am spus. Chiar dacă o faci printre lacrimi. Surâsul acesta nu ţi-l poate lua nimeni – nici viaţa, nici oamenii, nici hăul, nici moartea. Este adevărata ta forţă, n-o înăbuşi. Zâmbeşte. Zâmbeşte-mi.

(19 feb 2019)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.