15 octombrie 2006

Ştii senzaţia pe care o ai când iei nisipul în pumni şi el ţi se scurge printre degete? Sau când îţi înfigi călcâiele în nămol şi el fuge de sub tine? Dacă nu o ştii, nu citi mai departe. Trebuie să o ştii, altfel nu ai putea înţelege ce simt… Cum îmi simt viaţa prelingându-mi-se prin fisurile trupului, cum îmi simt lumea năruindu-se sub picioare şi transformându-se în praf. Tot ce am crezut cândva e numai minciună, tot ce am iubit s-a dus, s-a sfârşit, tot ce am crezut că e al meu şi numai al meu mi-a fost luat şi distrus. Trupul mi-a fost ars pe dinăuntru, amintirile mi-au fost violate şi ucise. Totul, coajă şi miez, a fost răscolit iar şi iar de taifunul vieţii. Nimic în mine nu mai are linişte, ordinea universului meu s-a transformat iremediabil în haos, nimic nu mai are sens şi totuşi se luptă în mine. O luptă în care nu există învingători, doar învinşi, doar durere secată de lacrimi, doar patimă crudă şi fără leac.

Cum de am ajuns aici, străine? De ce nu pot dormi o noapte fără coşmaruri, de ce nu pot închide ochii fără a retrăi teama şi groaza? În ce avene negre am coborât şi nu mă mai pot înălţa? Unde e lumina blândă care mă învăluia cândva şi unde sunt lacrimile care îmi udau obrajii doar pentru a lăsa toate necazurile să iasă şi să se piardă? Nu vreau încă să cred că s-a sfârşit totul, nu, nu pot accepta. Trebuie să existe un „dincolo”, o ieşire, un gând de speranţă… trebuie… Alţii au reuşit sa-l găsească, trebuie sa pot şi eu, nu? Sau…?

Am nevoie să-mi spui că nu sunt nebună, am nevoie să mă strângi în braţe şi sa-mi aminteşti cine sunt. Am nevoie de tine ca să-mi păstrez ultima urmă de raţiune, ultima urmă de umanitate înainte de a deveni o bestie ieşită din minţi. Priveşte-mă-n ochi şi spune-mi că voi trece peste asta, că voi reuşi să ies la suprafaţă să trag o gură de aer, că voi redeveni eu… Ţine-mi faţa între palme şi fă-mă să-mi revin în simţiri înainte ca ultima frântură din conştiinţa de sine să moară. Resuscitează-mă acum, până nu e prea târziu, redă-mi focul şi dorinţa, redă-mi speranţa…

Sau e oare prea târziu? Se spune că o inimă de piatră nu mai bate iar, se spune că visele moarte rămân moarte pe veci. Dar poate că visele mele sunt doar bolnave şi agonizează. Poate mai au o şansă să iasă din această comă a viselor. Da, cumpăr perfuzii pentru vise şi transfuzii de viaţă… Într-o rară clipă de luciditate îţi spun: am nevoie de ajutor – acum!

(15 oct 2006)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s