Lăsând în urmă certitudinea unui sentiment irepetabil, am înaintat spre tine şi am întins cu teamă degetele. Cumva uimită de uimirea mea că nu te-ai destrămat la prima atingere, m-ai cuprins între palme. Reci şi încleştate, m-au tras către trupul acela minunat. Nu te meritam. Erai prea sus pentru mine, deşi te priveam de deasupra. Iar eu eram prea jos, chiar dacă te întindeai sub mine. Dar n-am plecat, era deja prea târziu să alung năluca.
Parfumată discret, dulce, catifelată. Atât de frumoasă. Şi toată a mea. Dar nu m-am putut ridica până la tine, oricât am încercat. Am îndrăznit, dar aripile mi s-au frânt, în timp ce tu mă priveai tot mai mirată. Şi mai dezamăgită. Nu ne puteam întâlni decât o dată, iar eu am venit în acel moment greşit, complet nepregătită. Am încercat, am dat tot pentru tine – frumoasă himeră; şi am căzut cu faţa pe coapsele tale, ostenită. Învinsă. Frântă.
Iar tu m-ai mângâiat blând pe păr, ai oftat mâhnită şi mi-ai ridicat capul să te privesc pentru ultima oară. Te-am îmbrăţişat cu privirea, săpând în amintire ademenirea ta. Atât de frumoasă, atât de rară. Unică. De nu te-aş fi ştiut…
(17 ian 2018)
Însemnări 