Munţii Rodnei

Cu ziua de vineri luată liber, am legat o mini-vacanţă de Sfântă Mărie, de joi până duminică, aşa că s-a discutat intens să mergem undeva mai departe, în locuri care nu se pretează la un sfârşit de săptămână. Pancu şi Vlăduţ au pus cap la cap detaliile unei ture frumoase şi cuprinzătoare în Retezatul Mic, iar perspectiva ajungerii în aceşti superbi munţi pentru a doua oară în acelaşi an m-a încântat în mod deosebit. Dar adeseori socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg, iar vremea rea ne dă planurile peste cap; aşteptăm până miercuri la prânz – doar-doar s-o îmbunătăţi prognoza – dar nici pomeneală: mai ales pentru vineri sunt anunţate ploi abundente cu descărcări electrice. Se creează o mică panică pe grup, dar o scanare rapidă a hărţii meteorologice arată vreme relativ bună (culmea!) în nordul ţării. Vlăduţ propune mutarea trupelor în Munţii Rodnei – pe principiul să fie tot cu „R”, chiar dacă în alt colţ de patrie; Pancu, întrucât a parcurs deja creasta Rodnei, plusează cu altă „ofertă” – Munţii Maramureşului, cu punct de intrare mocăniţa de pe Valea Vaserului. Cât pe ce să cedăm cu toţii, în frunte cu Vlăduţ, până când constatăm o mică incompatibilitate: trenul nostru de noapte ajunge în Vişeu de Jos la 9:33, iar mocăniţa pleacă din Vişeu de Sus la ora 9, aşa că nu avem cum s-o prindem. Pancu, Bacea, Roxana şi Willy vor rămâne pe această variantă, aşa că vom afla de la ei că, de fapt, mocăniţa pleacă atunci când se umple şi, dacă e nevoie (precum în zile libere ca cea de joi), sunt puse la bătaie mai multe trenuri.

Din gaşca iniţială de Retezat, care crescuse până pe la vreo şaisprezece oameni – ca-n zilele bune ale Ursului Trubadur – rămânem pentru Rodnei următorii: eu, Livia, Vlăduţ, Sebe, Monica, Oana, Marius, Magda şi Andrej. Aceştia ne îmbarcăm în trenul de noapte până în Beclean pe Someş, unde ajungem cu ceva întârziere, dar totuşi la timp pentru a prinde legătura până în Vişeu de Jos. Peste noapte, unii se odihnesc mai bine, alţii mai prost, în funcţie de compartiment; eu, una, aş dormi destul de bine chircită în scaunul ceferist dacă o babă imposibilă n-ar vorbi încontinuu, tare şi răspicat, mai ales că se pricepe la toate – inclusiv la flirt cu un crai tomnatic de ocazie.

În Vişeu de Jos ne urcăm în microbuzul de Borşa care aşteaptă trenul şi ne începem călătoria spre inima Maramureşului, înconjuraţi de cocalari locali şi de muzica ţigănesc-tradiţională care urlă din casetofonul maşinii; traumatizantă această experienţă care-i va face ulterior pe Vlăduţ şi Andrej să caute pe internet înregistrările unor şlagăre cu „vecina cu fiţe de Italia” şi cu „cel cu permis de băutură căruia ţiganca îi zice vrute şi nevrute” – citatele sunt aproximative, dar aţi prins ideea. Din păcate, nu cred să mai existe vreun colţ din ţara asta care să nu fi fost pervertit de prost gust şi manelizare. În Borşa vrem să-l mituim pe şofer să continue cursa până în staţiune, dar nu merge – el ar vrea, dar şefu’ e în staţia de la capătul traseului şi îl aşează în rândul de microbuze. Aflăm totuşi de unde luăm alt microbuz şi, în jur de orele 11, coborâm în centrul Complexului Turistic Borşa, la baza pârtiilor de schi. Aici, la adăpostul unei măsuţe de lemn, luăm micul dejun, apoi intrăm într-o cafenea pentru ceai, cafea, ciocolată şi… toaleta de dimineaţă.

Cu burţile pline şi figurile cât de cât împrospătate, la ora 12:30 pornim la drum pe triunghi roşu. Acesta coboară puţin din centrul staţiunii (aprox. 845 m), pe şoseaua principală, până la uliţa care urmează, la stânga, valea Pârâului Fântâna. De acum înainte, timp de un ceas, nu avem prea multe variaţiuni – un drum forestier pe alocuri abrupt, pe alocuri scurtat de poteci de-a costa, adică un traseu destul de plictisitor şi heirupist care lasă în urmă fosta carieră de marmură şi se încadrează la un moment dat spre stânga, pe lângă Pârâul Cailor. Andrej zice că el a întrebat dacă vrem să alegem telescaunul şi nimeni nu s-a declarat pentru; eu nu l-am auzit, pentru că aş fi preferat cu siguranţă acea variantă mai rapidă şi mai comodă, mai ales că nici nu pot să-mi dau seama de ce am rucsacul atât de greu – cortul îl duce, integral, Sebe (mulţumesc, Sebe!).

Drumul forestier se termină la Cascada Cailor (1300 m), o superbă cădere de apă de peste optzeci de metri; nu ştiu de unde şi-a luat numele, dar firele înspumate care sapă fără odihnă abruptul calcaros (Podul Cailor) seamănă cu cozile şi coamele în vânt ale unor cai nărăvaşi. Priveliştea este deosebită, singurul aspect negativ fiind cohortele de oameni care vin în continuu din direcţia telescaunului – pe de altă parte, e de aşteptat ţinând cont de cât de accesibilă este cea mai înaltă cascadă din România. Din fericire, odată cu reluarea traseului – acum pe o potecă şerpuitoare şi abruptă – lăsăm în urmă cea mai mare parte a grupurilor. După un sfert de oră popas la cascadă şi alte trei de urcuş susţinut, ieşim în Poiana Ştiol (1572 m), în capătul superior al uneia dintre pârtiile de schi. Aici ne întâmpină un alt drum forestier, bine bătut, şi câteva maşini de teren.

Facem o scurtă pauză, apoi pornim pe bandă albastră printre tufele dese şi încărcate de afine, care în curând vor face multe victime în grupul nostru. Într-un fel este de înţeles, căci nimeni nu prea are tragere de inimă prin ceaţa care a început să ne înconjoare; de plouat nu plouă şi vom avea acest noroc toată excursia, dar nici însorit şi limpede nu e. Urcăm lejer pe bolovani, mergem des pe curbe de nivel şi, după o vreme, intrăm în tuneluri de jnepeni care ascund cele mai mari afine, dar şi câteva găinuşe de munte care ţâşnesc speriate în văzduh. De deasupra jepilor, putem admira căldarea glaciară cu pereţi înverziţi şi bolovănoşi, care adăposteşte Lacul Izvorul Bistriţei – în fapt obârşia Bistriţei Aurii. După un scurt urcuş mai abrupt, locul se lărgeşte şi apare o poiană largă, numai bună de pus cortul dacă n-ar fi traversată de numeroase grupuri de culegători de afine – unii dintre ei urcaţi cu maşina chiar mai sus de lac. Nu ştim încă, dar va trebui să ne obişnuim cu acest aspect cât e creasta de lungă.

Din poiană, mai avem un singur urcuş mai susţinut, dar foarte scurt, care ne scoate în jur de ora 17 în Şaua Gărgălău (1907 m), important punct de intersecţie a traseelor; timpii de traseu sunt însă extrem de relativi din cauza deselor capcane întinse de tufele de afine. Cum acesta ne şi era planul pentru astăzi ţinând cont de vreme închisă şi de noaptea nedormită, căutăm loc bun de cort – plat şi lângă apă – pe care-l găsim uşor puţin mai jos de linia crestei, spre sud. Instalăm corturile, ne spălăm la izvor, punem de o masă pe cinste şi dăm gata sticla de ţuică adusă de Sebe. Când lumina începe să scadă şi soarele să se îndrepte spre asfinţit, avem norocul câtorva momente în care ceaţa se destramă norii se ridică şi avem parte de câteva peisaje de vis – fie spre răsărit, unde piramida Vârfului Omului se naşte dintr-o spumă albă, fie spre apus, unde Muntele Cailor şi Vârful Galaţiului se îmbracă în limbi de foc. Dar vraja nu ţine mult, întrucât masa compactă de nori se lasă din nou, greu, peste noi, prilej numai bun să ne băgăm în corturi şi să tragem pe dreapta. Lângă mine, Sebe adoarme în drum spre sac, iar eu mai stau trează o vreme din cauza sforăielilor din jur şi a bătăilor din aripi ale corbilor.

Dimineaţa începe devreme, mai ales că cei mai mulţi dintre noi am dormit pe săturate. Ceaţă continuă să acopere totul cu o perdea deasă, ceea ce nu-i tocmai rău când ai nevoie la baie, iar creasta e plină de grupuri mari de culegători care şi-au început deja munca; sunt adevărate armate şi e chiar ciudat când cauţi şi tu un loc mai retras, dar auzi voci din toate părţile, fără să vezi pe nimeni. După un mic dejun asezonat cu ceai fierbinte, strângem tabăra şi ne pregătim de drum, când îşi fac apariţia de pe la stâna din vale doi pui de ciobănesc (la vreo cinci-şase luni), extrem de simpatici, prietenoşi şi cu chef de joacă, dar care nu refuză biscuiţii Oanei. Din fericire, îi identifică repede pe cei care au campat un pic mai sus de noi, aşa că nu ne pricopsim cu ei pe traseu.

La 9:30 îi dăm bice, de acum pe bandă roşie – marcajul crestei principale a Rodnei. În jumătate de oră trecem pe la bazele Muntelui Cailor şi ajungem în Curmătura Galaţiului (1920 m), lângă Tăul Cailor (acum secat), de unde se ramifică triunghiul albastru spre fosta Cabană Puzdrele, ale cărei ruine încă mai sunt vizibile. De aici începem urcuşul scurt pe Vârful Galaţiului (2048 m), pentru ca apoi să coborâm în Şaua Laptelui (1973 m), de unde pleacă punctul albastru la nord, către Buza Muntelui. Urmează un nou urcuş, ceva mai lung şi decorat cu colţi de piatră, spre Vârful Laptelui Mare (2172 m), pe care însă îl ocolim prin dreapta, pe o curbă de nivel care ne scoate în Şaua Puzdrelor (2090 m). Lăsăm în urmă bifurcaţia pe Creasta Netedă (bandă galbenă, înspre sud) şi coborâm în Tarniţa Bârsanului (1970 m), de unde mergem o bună bucată pe curba de nivel asezonată din plin cu afine, care ocoleşte Vârful Negoiasa Mare, trece prin Tarniţa Negoieselor (1820 m) şi iese în Şaua Între Izvoare, de unde se mai ramifică două trasee spre sud: cruce galbenă către Lacul La Cărţi şi pe Valea Anieşului, respectiv punct roşu pe Muntele Poienilor. Este ora 13:30 şi ne permitem un mic popas în acest loc numit şi „La Cărţi” (datorită ciudăţeniei geomorfologice prin care pietrele au căpătat aspectul unei biblioteci), înainte de a relua urcuşul spre Vârful Repede (2074 m).

Magda, Andrej şi Sebe aleg varianta de traseu care ocoleşte vârful pe o curbă de nivel care apoi se transformă într-un urcuş scurt în Şaua Obârşia Rebrii, unde ne vor aştepta pe noi, ceilalţi, care alegem să urcăm şi pe Vârful Repede. Diferenţa de nivel nu-i mare, dar urcuşul este îngreunat de lipsa potecii, chiar dacă şi această variantă este, teoretic, marcată. Probabil că, din cauza efortului suplimentar, este folosită mai mult iarna, când oferă siguranţă faţă de tăierea versantului. Nu-mi pare rău de urcuşul în plus, pentru că zarea se deschide destul de mult şi se conturează bine văile pâraielor Anieş, Cormaia şi Rebra, precum şi culmile sinuoase care le despart, iar departe în zare se conturează silueta Ţibleşului – asta după ce în prima parte a zilei ne-a urmărit umbra Munţilor Maramureşului; constat din nou cât de bine ar semăna creasta Rodnei cu creasta Făgăraşului dacă n-ar fi atât de aglomerată şi antropizată. Urmează o coborâre şi depăşirea Vârfului Cormaia (2035 m), unde trebuie să ocolim în linişte şi grabă „inamicul” – o turmă de oi care dormitează chiar pe vârf; două capre bărboase ne privesc cu uimire, în timp ce mestecă smocuri de iarbă. De aici continuăm să coborâm, pe lângă un tău aproape secat, ajungem în Şaua Obârşia Rebrii (1985 m), unde suntem aşteptaţi, urcăm, pe deasupra Căldării Guşterului, pe Vârful Obârşia Rebrii (2055) de unde începe să se întrezărească, prin câteva spărturi ale norilor, şi Pietrosul Rodnei, apoi coborâm în Tarniţa La Cruce (1985 m). Cum ceasurile arată 15:30, decidem că e cazul să căutăm loc de cort, căci mai avem ceva de făcut astăzi şi am vrea să fie pe lumină.

Nu ne încântă în mod deosebit camparea în apropierea Tăului La Cruce, pentru că, pe lângă ditamai stâna de acolo, s-a ridicat deja o ditamai tabăra şi presimţim că vor mai veni şi alţii. Însă nu prea avem de ales, căci alte locuri suficient de plate pentru corturi sunt prea departe de apă. Până la urmă găsim un colţ mai retras, chiar lângă unul dintre izvoarele care ţâşnesc din stâncă şi alimentează lacul. Punem corturile, mâncăm un prânz consistent în compania unei căţele slabe şi umile şi ne pregătim de un drum fără bagaj – dus-întors pe Pietrosul Rodnei. Magda şi Sebe se sustrag, iar noi ceilalţi pornim pe la 16:45, drept în sus prin căldarea glaciară, pe potecile oilor care brăzdează versantul estic al Vârfului Buhăescu Mare. Cu ajutorul acestor scurtături, ieşim în Curmătura Buhăescului (2073 m), unde întâlnim marcajul bandă albastră, care ne va conduce în continuare.

Este ceva de urcat, mai ales pe Vârful Rebra (2225 m) care străjuieşte Tăurile Buhăescului, de unde se coboară, parcă în ciuda turistului, până în Curmătura Pietrosului (2114 m), loc din care se vede deja, în ciuda ceţii capricioase, aglomeraţia de pe vârf; din nou urcuş, destul de susţinut, pentru ca la ora 18:15 să păşim pe treptele sculptate în ştist care urcă pe cel mai înalt punct al Carpaţilor Orientali, Vârful Pietrosul Rodnei (2303 m). Ne găsim un loc de odihnă pe bolovanii de lângă construcţia fostei staţii meteo automate şi aşteptăm să se mai risipească norii. Dacă înspre sud imaginea ni se mai dezvăluie între două rafale de ceaţă şi apucăm să vedem deviaţia din creastă pe care am venit şi văile Pietrosului, Gropii şi Jneapănului Bătrânei, la nord norii se păstrează denşi şi grei în semicercul descris de vârfurile Pietrosul şi Grohotu, nelăsându-ne nicio şansă de a admira vestitul Lac Iezer, cel cu forma României. După un sfert de oră de odihnă ne cam ajunge frigul, aşa că ne pornim la vale pentru a face cale-ntoarsă. Traseul este identic celui pe care am venit, doar că acum soarele începe să apună şi îşi filtrează razele prin nori, punând între noi şi Muncelul Râios (pe care-l vom blestema mâine) o perdea lamelată. După Curmătura Buhăescului, n-o mai luăm pe scurtăturile nenorocite pentru genunchi, ci urmăm ascultători marcajul pe Vârful Buhăecu Mare (2119 m), coborâm în Tarniţa La Cruce (ştiaţi că „tarniţă” este sinonim cu „şa” şi vine din ucraineană?), apoi la corturi, unde ajungem la orele 20. Sunt suficiente deci 3 ceasuri pentru un dus-întors fără bagaj şi într-un pas sprinten.

Punem de cină, timp în care dăm gata şi ţuica lui Vlăduţ, apoi mai stăm la o bârfă despre beţiile din studenţie, unde Monica ne ia pe toţi. Încercăm să dăm stingerea şi să adormim, în timp ce pâlcurile de corturi din apropiere cântă în jurul focurilor; grupul de polonezi, cu care ne-am întâlnit pe traseu, e cel mai vesel – cred şi eu, după sticla de Żubrówka pe care au dat-o gata pe vârf şi au lăsat-o (goală!!!) acolo. Dimineaţă unii se trezesc devreme să culeagă cât mai multe afine, alţii preferă să se lăfăie în sacul de puf până mai târziu. Altfel, ritualul e destul de standard: pus supratenda la uscat în timp ce se ia micul dejun, strâns bagajele, demontat corturile, plecat la drum – pe la ora 10.

Urcăm în Tarniţa La Cruce şi reintrăm în bandă roşie. Ne oprim însă repede pentru a admira o mare herghelie de cai, dar şi pentru a ne da din calea ei. Să tot fie vreo cincizeci de exemplare, dacă nu mai multe, de toate vârstele, dimensiunile şi culorile, cele mai multe superbe bestii. După ce ne obişnuim cu ropotele de copite, o luăm pe poteca transformată în ditamai drumul care taie pantele Căldării Guşterului; de data aceasta zicem cu toţii pas variantei care urmează întocmai culmea, pe vârfurile Buhăescu şi Gropilor. Nu mergem prea mult, căci după prima curbă se dă semnalul: liber la afine! Cu teama întemeiată că în curând nu vom mai găsi tufe, ne oprim acum să ne umplem burţile sau recipientele pentru acasă. Cred că stăm aşa cam un ceas, până să reuşim să ne urnim la drum.

Traseul urcă şi coboară lejer, trece pe lângă stâne „păzite” de pui de copoi ardelenesc, nu o dată este străbătut de maşini de teren şi, în timp ce străbate Muntele Bătrâna, ne scoate în Tarniţa Bătrânei (1735 m), unde facem o scurtă pauză de masă, căci s-a cam făcut ora 13. Continuăm coborârea lentă spre Poiana Bătrânei – loc din care pleacă triunghiul roşu pe Obcina Strâmbă spre comuna Romuli şi punctul roşu prin Valea Telcişor, ocolim pe curbă de nivel Vârful Bătrâna (1710 m) şi, la scurt timp după ce trecem de el, începem să coborâm abrupt prin pădure, pe Obcina Pietrii. Serpentine, praf şi bolovani – iată cum se prezintă drumul până în Pasul Pietrii (1196 m), unde ajungem la ora 14:15. Ne odihnim puţin la intersecţia cu drumul care duce la Izbucul Albastru al Izei (spre dreapta) sau la Zăvoaiele Borcuţului (spre stânga), apoi ne înhămăm la una dintre cele mai exasperante etape ale traseului – urcuşul pe Munceul Râios (1703 m) –, chiar dacă n-o vom face chiar până pe vârf.

În prima parte lucrurile par decente – acelaşi drum forestier plin de praf, bine marcat, ne scoate lângă stâna din Prelunca de sub Piatră, de unde se vede foarte clar faţa stâncoasă şi impunătoare a muncelului; mai urcăm o vreme, nu prea abrupt, trecem de o sperietoare de ciori şi începem iar să coborâm, după cum au avut carele nevoie să străbată dealul. Dintr-un punct destul de jos începe o pantă aridă, însorită fără niciun pic de umbră, abruptă, bolovănoasă şi interminabilă, mai ales pentru cei care se lasă furaţi de zmeură. La capătul ei pare că s-a terminat cu urcuşul, drumul coboară puţin şi, furaţi de mirajul coborârii, uităm de marcajul pe care trebuie să-l căutăm. Ne dăm seama că suntem total aiurea şi traseul continuă tot în sus – mai e de urcat! Din fericire, acum panta e mai lină, dar ne dăm seama de ce apăreau şase ore din Şaua Bătrâna în Pasul Şetref.

Când urcuşul se termină pe bune (!) şi lasă loc unei curbe de nivel uşor descendente prin Prelunca cu Bulbuci, ajungem în locul numit La Jgheaburi (1510 m), în care se găsesc, într-adevăr, multe jgheaburi care captează apa unui izvor şi o poartă dintr-unul în altul. Aici se despart traseele: banda roşie va termina în Pasul Şetref creasta începută în Pasul Rotunda (traseu pe care mi-aş dori să-l parcurg cândva integral), iar noi alegem triunghiul albastru pentru acces direct în gara din Dealul Ştefăniţei – cum este ora 16:15, indicatorul vorbeşte despre trei ore (aberant pentru 7 km în coborâre), iar noi nu ştim exact la cât e trenul, ne cam grăbim. De acum urmează numai coborâre, dar tare se înşeală cel care cred că lucrurile devin uşoare. Traseu mai scârbos ca cel de pe valea Pârâului Fundoaia rar mi-a fost dat să văd: un vechi drum forestier foarte abrupt, rupt de viituri, cu bolovani adunaţi claie peste grămadă, vreascuri şi buturugi cât cuprinde – ce mai, o fericire să cobori pe aşa ceva, doar murele ce ne mai îndulcesc. Mă întreb cum ar fi fost în prima zi dacă adoptam prima variantă de plan, cu urcare pe aici – cred că ne întorceam cu toţii la gară, boscorodindu-l pe Vlăduţ.

În fine, cu chiu, cu vai, multe înjurături şi ceva grabă, ajungem la prima casă – de fapt, Stâna din Preluncă (în Prelunca de sub Capul Muntelui) – de unde lucrurile devin ceva mai umane. Când în faţa noastră se profilează un drum aproape drept şi proaspăt pietruit ne dăm seama că mult nu mai poate fi până în sat, ceea ce ne şi confirmă un bătrân care-şi paşte vitele în albia pârâului. După coborârea de pomină care ne-a suprasolicitat tălpile, pietrele mici şi dure cu care a fost acoperit drumul sunt o adevărată „plăcere”, aşa că aproape nu-mi vine-a crede că mă bucur să simt asfaltul şoselei sub picioare. La ora 17:45, primii dintre noi bem o bere rece la cârciuma Dealului Ştefăniţei, aflată la câteva zeci de metri de la ieşirea din traseu. Acum constat că la începutul traseului se află indicatorul care anunţă până La Jgheaburi aceleaşi 3 ore ca şi cel care ne-a arătat nouă coborârea…

Revigoraţi de băutura acidulată şi slab alcoolizată, ne retragem în gară, unde ne strângem rând pe rând. Aflăm că trenul este la 20:20 şi nu putem lua bilete din gară. Ne schimbăm în haine curate, unii chiar se spală în râu sau în curtea vreunui sătean, gătim la primus o ultimă masă de campanie şi aşteptăm trenul – eu, Sebe, Oana şi Marius. Ceilalţi cinci, care au stat toată ziua în cumpănă dacă să vină şi ei în Bucureşti sau să mai rămână o zi prin Sighetul Marmaţiei, aleg a doua variantă. Cum eu am vizitat Sighetul şi Memorialul acum un an şi jumătate, le recomand excursia, dar nu ţin s-o repet. Îmi pare rău că mi-am luat o zi de concediu şi nu stau toată perioada pe munte, dar nu-mi arde nici să fac vizite culturale cu rucsacul în spate pentru ca apoi să petrec cin’şpe ore în tren şi să merg direct la serviciu. Mi-ar fi plăcut să fi început creasta Rodnei cu urcare din Pasul Şetref sau măcar din Şesuri, adică să parcurgem şi zona frumoasă descrisă de vârfurile Roşu, Ineuţ şi Ineu deasupra Lacurilor Lala, dar ar fi fost prea mult pentru cei care nu voiau să revină în Bucureşti luni dimineaţă şi, din cauza vremii nefavorabile de joi, n-am fi văzut mare lucru. Aşa că rămâne la categoria: de făcut. Şi mai rămâne şi speranţa ca data viitoare să fie mai puţină aglomeraţie pe creastă sau, măcar, mai puţină mizerie lăsată în urmă de – în special – culegători. Şi dacă resturile aruncate pe munte nu-s scuzabile pentru nimeni şi ar trebui sa se lase cu amenzi, în cazul culegătorilor consecinţa s-ar traduce prin lovituri de bici în piaţa publică: păi muntele contribuie din plin la hrana ta zilnică şi tu aşa îl răsplăteşti?!

Îi lăsăm pe Livia, Vlăduţ, Magda, Andrej şi Monica în gară, unde urmează să doarmă pentru a lua un tren extrem de matinal spre Sighet (cam pe la ora 4), iar noi ne urcăm în inter-regioul de Bucureşti. Primim îmbucurătoarea veste că putem cumpăra de la controlor bilete cu tot cu loc şi nu trebuie să coborâm în Salva pentru a lua separat locurile, aşa cum credeam iniţial. Eu însă trebuie să ajung la casa de bilete din Salva (unde trenul stă destul de mult) pentru că se pare că nu-mi poate calcula în tren reducerea de 25% oferită de TrenPlus – complicată matematica asta şi înmulţirea cu 0,75… Partea bună este că în Salva îmi dă biletul cu reducerea aplicată pe tariful din… Salva, evident, deşi eu sunt corectă şi-i spun vânzătoarei că am urcat în Dealul Ştefăniţei. Ceea ce urmează este un drum lung într-un tren nu prea aglomerat – astfel că ne putem întinde pe câte-o banchetă şi am dormi ca nişte prunci dacă n-ar fi îngrozitor de frig. Cu picioarele îngheţate, frigul în oase şi o ureche cu care nu mai aud, cobor în Gara de Nord şi, spre oripilarea celor din jur, am pe mine windstopper-ul. Marius coboară la metrou, iar pe mine şi pe Oana ne preia Sebe cu maşina, casele noastre fiindu-i în drum.

Nu ştim exact cum a fost în Retezat, deşi la un moment dat Andrej l-a sunat pe cabanierul de la Buta şi a aflat că joi şi vineri a plouat abundent. Cert e că, spre deosebire de cele mai multe ori, în nordul ţării a fost mai frumos decât în munţii sudici; doar în Apuseni a fost vremea mai bună. Aşa că am avut parte de o tură faină în nişte locuri în care îmi doream demult să ajung pentru prima dată – iar acum îmi este clar că vreau să revin. Un singur regret am – că nu m-am putut dedubla, întrucât am aflat că şi tura lui Pancu a fost cu adevărat de pomină.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Munţii Rodnei

  1. Pingback: Un august roşu, in Muntii Rodnei | Umblărici.ro

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s