Barcelona Ziua 7

Cât am fost noi plecaţi ieri, Alina şi Mihai şi-au zis să profite cât mai mult de Articket-ul cumpărat la începutul sejurului şi au vizitat cele trei muzee de artă modernă despre care nu se laudă că i-ar fi impresionat; din ceea ce povestesc, nici pe noi. Astăzi însă vrem să ne unim forţele pentru cea mai importantă colecţie de exponate a Barcelonei, Muzeul Naţional de Artă al Cataloniei (sau MNAC, de la Museu Nacional d’Art de Catalunya). Cum ceilalţi nu vor să facă ochi prea devreme, iar noi, de gura mea, încercăm să fim matinali, rămâne să ne întâlnim la intrarea în muzeu la ora 10, după ce eu şi Paul vom fi vizitat El Poble Espanyol. Învioraţi de aerul limpede şi răcoros al dimineţii, coborâm la Plaça Espanya, urmăm Avinguda Reina Maria Cristina până la Font Màgica de Montjuïc, unde facem dreapta pe Avinguda Marquès de Comillas. Trecem pe lângă frumoasa Casaramonca ce adăposteşte Caixa Forum, dăm ocol unei mici piaţete cu statui, suspendată parcă deasupra cartierelor din nord-vestul Barcelonei, apoi ne înfiinţăm la poarta cochetului muzeu în aer liber, chiar la ora deschiderii.

El Poble Espanyol a fost construit de către Francesc Folguera şi Ramon Reventós pentru Expoziţia Internaţională din 1929 sub forma unui sat care încearcă să reunească aproape toate stilurile arhitectonice întâlnite în Spania – clădiri reprezentative pentru majoritatea  provinciilor, unele dintre ele cópii ale unor case celebre. Astfel se face că, odată trecuţi prin poarta fortificată, descoperim înăuntrul zidului care împrejmuieşte satul un mozaic arhitectural şi artistic extrem de plăcut ochiului, interesant, captivant şi plin de farmecul specific zonelor rurale tradiţionale. O expoziţie precum Muzeul ASTRA de lângă Sibiu nu este cu nimic mai prejos ca frumuseţe şi autenticitate, dar dacă acolo gospodăriile sunt prezentate individual, mai mult sau mai puţin izolate, aici ele sunt piesele unui puzzle care n-ar mai fi întreg chiar şi cu una lipsă – într-atât de bine sunt sudate între ele frumoasele edificii din Galiţa, Asturia, Cantabria, Ţara Bascilor, Navarra, Aragon, Catalonia, La Rioja, Castilia şi Leon, Valencia, Madrid, La Mancha, Extremadura, Andaluzia, Murcia şi Mallorca; de fapt, singurele care au scăpat autorilor sunt Insulele Canare şi Baleare (cu excepţia casei din Mallorca, ridicată pe baza fotografiilor), motivul fiind că cei doi au vizitat 1600 de localităţi din Spania şi sudul Portugaliei numai cu maşina.

Intrarea se face în Plaça Castellana, de unde Calle de la Conquista ne duce la un mic local unde oamenii îşi beau în tihnă cafeaua, în timp ce citesc ziarul; cum ne bântuieşte foamea, ne luăm şi noi nişte cornuri (scumpe, aşa cum sunt toate în acest colţ arhaic), apoi continuăm pe Calle Tercio până în Plaza Mayor – piaţa centrală a localităţii închipuite, cu tot ce trebuie ea să conţină: biserică, primărie, hanuri şi casele celor mai de vază locuitori. Deşi nu aceasta a fost intenţia, nouă ne aminteşte de centrul medieval al frumosului oraş polonez Tarnov – aceleaşi culori discrete, aceleaşi trăsături renascentiste în liniile coloanelor şi arcadelor (Porticos de Sanglesa). Prin Calle del Alcade de Zalamea (cu al său Balcon del Triste), ajungem în Grådas de Santiago (cu un etaj alb, suspendat pe piloni), urcăm şiruri de trepte străjuite de balustrade de piatră până în Plazuela de la Iglesia (unde ne întâmpină replica unei frumoase biserici romanice), apoi în Plaza Aragonesa (unde se înalţă Torre de Utebo) – se observă uşor că, aşa cum clădirile, pasajele, pieţele şi piaţetele provin din regiuni diferite, la fel şi denumirile lor păstrează limba sau dialectul folosite în locul lor natal. Din Plaza del Carmen (cea încărcată cu portocale) continuăm să urcăm pe Calle Bulas, care ne poartă în Plaza Peñaflor (deschisă în jurul unei mici fântâni) şi în Plaza de la Hermandad. De aici începem să închidem circuitul, prin Calle Levante şi Plaza de la Font (largă, umbrită de arbori stufoşi şi răcorită de apa fântânii de piatră din mijloc); Calle Mercaders (până la Porta de Montblanc) şi treptele de pe Calle Davallada ne coboară înapoi în Plaza Aragonesa, de unde ne abatem pe Calle Cuna Arcos – o uliţă foarte îngustă, care taie zidurile albe precum cele ale clădirilor greceşti şi care este adesea întretăiată de arcade boltite. Revenim la cea mai lată arteră, Calle Principe de Viana, de pe care ne abatem, pe sub Arcos de Sos, pe Travesia del Maestrazgo; la un capăt al său se desprinde Bajade de Cervantes (un coridor ghidat de mici stâlpi centrali, din fier forjat), iar celălalt se ramifică în Calle Rius i Taulet şi Calle Alcade de Móstoles. Noi ne continuăm plimbarea pe Calle Caballeros, pentru a reveni la coloanele care păzesc intrarea în piaţa centrală. Dintr-un colţ al acesteia se desprinde Calle del Candil, care ne scurtează drumul spre ieşire.

Ce se află de-o parte şi de alta a acestor artere rurale? Nimic altceva decât casele mândre, elegante, mai simple sau mai sofisticate ale unor ţărani înstăriţi, toate curate şi îngrijite, respirând un aer calm, uşor aristocratic şi de liniştită permanenţă. Parterul lor este animat de ateliere (piele, ceramică, ţesături), magazine de suveniruri, ciocolaterii, bistrouri, restaurante ale căror terase umplu pieţele căutând soarele, mici galerii de artă sau alt gen de expoziţii, precum şi alte moduri de a face comerţ în spiritul locului. Nu degeaba El Poble Espanyol se află pe ruta principală a cumpărăturilor în Barcelona; pe de altă parte, valoarea sa etnografică este incontestabilă, ca dovadă faptul că a fost cel mai vizitat obiectiv al expoziţiei din 1929 – ceea ce a determinat păstrarea sa ca muzeu, deşi iniţial trebuia demolat imediat după eveniment. Din fericire însă, barcelonezii au dovedit că ştiu să îmbine simţul estetic cu pragmatismul, aşa că şi astăzi satul acesta eterogen şi seducător se află în fruntea destinaţiilor turistice din Montjuïc şi nu numai. Ca şi în alte părţi, biletul de intrare nu-i tocmai ieftin, iar ceea ce poţi cumpăra dinăuntru depăşeşte bugetul mediu al unei călătorii, dar plimbarea pe străduţele sale merită fiecare cent.

Cu întârzierea datorată faptului că nu nimerim din prima drumul de la Poble la MNAC, ajungem în faţa impunătoarei clădiri clasice a Palau Nacional – construită tot în cadrul sus numitei expoziţii şi inspirată, în ceea ce priveşte domul central, de Biserica Sfântul Petru de la Vatican. Muzeul este mare, aşa că, trecută fiind ora de întâlnire, nu-i mai aşteptăm pe ceilalţi şi sperăm să reuşim să ne ţinem de planul primit la intrare. Începem deci cu Artă Romanică – un ansamblu de picturi murale datate între secolele al XI-lea şi al XIII-lea, provenite de la biserici bizantine din Pirinei şi recreate aici întocmai ca în locul lor original. Acest fapt face ca inedita colecţie, astfel prezentată, să fie unică în lume. Practic, ai sentimentul că te plimbi printr-o enormă biserică veche, cu multe niveluri şi coridoare care fac legătura între capele. Picturile (Apostolii altarului central din La Seu d’Urgell, absidele de la Sant Climent din Taüll şi Santa Maria d’Àneu, icoanele de la Pedret, altarul de la Avilà, Grifonul din Arlanza), majoritatea opere ale unor artişti necunoscuţi, sunt extrem de frumoase şi sugestive, iar chipurile, deşi se supun stilului oarecum schematic al picturii bisericeşti de la începuturi, sunt expresive şi meşteşugit zugrăvite; lucrările cioplite în lemn (Coborârea de pe Cruce), lucrările în metal, emailurile şi sculpturile în piatră (Sfântul Ioan din Erill la Vall) întregesc un univers religios şi artistic mistic, ce nu se dezvăluie întru totul.

A doua secţiune a parterului este dedicată Artei Gotice, preponderent religioasă, dar în care se văd, încă firavi, şi filonii sculpturii şi picturii laice, în special din lumea cavalerilor (Cucerirea Mallorcăi). Dacă în prima galerie icoanele aduc mult cu ceea ce întâlnim astăzi în bisericile ortodoxe, baza fiind arta bizantină, goticul merge mână în mână cu catolicismul, iar picturile ceva mai recente (secolele XIII-XV) preconizează ceea ce va împodobi mai târziu altarele şi tabernacolele marilor catedrale. Zugrăvitul mural se mută din ce în ce pe panoplii din lemn, eventual îmbrăcate în metal (preţios) acolo unde nu este folosită culoarea, iar sculpturile se îmbogăţesc cu cele în fildeş, în timp ce figurile reprezentate fac trecerea între scenele biblice şi înfăţişarea lumii contemporane artiştilor – de aici şi impresia că sacrul nu se poate deosebi de fiecare dată şi în totalitate de profan. Numele autorilor sunt tot mai des transmise posterităţii: sculptori precum Jaume Cascalls (Capul lui Hristos) şi Pere Sanglada, sau pictori ca Pere Serra (Fecioara îngerilor), Gonçal Sarrià (altar cu Sfânta Barbara), Lluís Borrassà (Naşterea, Sfântul Ioan Evanghelistul), Jaume Huguet (Hirotonia Sfântului Augustin), Bartholomé Bermejo (Învierea lui Hristos) şi Bernat Martorell (altar cu Sfântul Ioan). Cele mai multe la număr sunt lucrările din Cataluoia, dar este acoperit întreg teritoriul deja formatei Coroane de Aragón – Aragon, Valencia şi Mallorca.

Pe coridoare ale celor două etaje se întind lucrările Renaşterii şi Barocului, provenite în special din colecţii private, unde arta apuseană, spaniolă şi, mai ales, catalană evoluează între secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea într-o explozie de lumini, umbre, culoare, forme şi nou-găsita perspectivă. Gustul pentru manifestările artistice ale societăţii barceloneze a lăsat moştenire o valoroasă şi frumoasă colecţie ce reuneşte nume precum Titian, El Greco (Sfinţii Petru şi Pavel, Hristos), Francisco de Zurbarán (Imaculata concepţie), Diego Velásquez (Sfântul Pavel), Rubens, Canaletto, Jean-Honoré Fragonard (Jean-Claude Richard, abate de Saint-Non, îmbrăcat „a l’Espagnole”), José de Ribera (Martiriul Sfântului Bartolomeu), Fra Angelo (Fecioara smerită).

Cea mai mare parte a muzeului, un nivel aproape întreg despărţit doar de enorma cupolă pictată, este dedicată Artei Moderne şi Contemporane, ceea ce nu ne miră dacă ne gândim că valoarea de astăzi a Barcelonei provine din curentele artistice intense din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. De la neoclasicism la modernism, impresionism şi noucentism, cele două veacuri de prosperitate ideatică şi veritabile talente se regăsesc în picturi, sculpturi, gravuri, vitralii, mozaicuri, mobilier şi decoraţiuni interioare, precum şi o extinsă colecţie de desene în creion, tipărituri şi afişe, toate pe hârtie – în total peste o sută de mii de lucrări, cele mai vechi din secolul al XVI-lea, din care doar o mică parte este expusă publicului. Greii colecţiei sunt Marià Fortuny (Nuntă spaniolă, Mariano Fortuny, precum şi multe alte opere, inclusiv un întreg „capitol” de desene în creion), Joaquim Mir (Sat etajat), Josep Llimona (cu a sa celebră Durere), Ramon Casas (Ramon Casas şi Pere Romeu pe o bicicletă tandem, Ramon Casas şi Pere Romeu în automobil), Salvador Dalí (Portret al tatălui meu, Nalxement), Juli Gonzáles (cicluri de Personaje şi Naturi moarte), Antonio Gaudí (mobilă, candelabre, gresie şi porţi metalice), Pablo Picasso (Femeia cu pălărie şi guler de blană), Isidre Nonell (Paloma), Torquato Tasso (Fără pasăre? Sărăcuţul), Miralles, Rusiñol, Gaspar Homar (Berenar al camp), Francesc Gimeno (Zi de târg), José Solan (Coristele), Joaquim Sunyer (Trei nuduri în pădure, Cala Forn), Francesc Domingo (Jucătorii), Tapies.

Cabinetul Numismatic ocupă una dintre cele mai mici săli ale expoziţiei şi încearcă să acopere evoluţia „banilor”, în special în Catalonia – de la scoici şi bănuţi de lut la carduri bancare, trecând, evident, prin nenumăratele emisiuni de monede şi bancnote, bătute sau tipărite de stăpânirile epocilor prin care a trecut provincia. La acestea se adaugă diverse medalii, amulete, figurine, balanţe şi greutăţi, transformând colecţia în cea mai valoroasă de acest gen din Spania.

După aproape trei ore, ieşim destul de epuizaţi din MNAC, aşa că o vreme străbatem aleile sinuoase din Montjuïc şi ne clătim ochii cu verdeaţa dealului care străjuieşte, îndeaproape, marea. Ajungem astfel la Fundació Joan Miró, alt muzeu inclus în Articket, de data aceasta dedicat în totalitate artei contemporane şi, probabil, post-contemporane. Până să ajungem la operele lui Joan Miró (pictor, sculptor, gravor şi ceramist catalan considerat unul dintre cei mai importanţi reprezentaţi ai suprarealismului), cele care constituie partea forte a colecţiei, trecem printr-un nesfârşit coridor în care sunt expuse creaţiile („opere” e mult spus), deseori deviante, ale unor iluştri necunoscuţi din zilele noastre. Între femeia care-şi taie venele mâinilor pentru a „desena” pe pânză direct cu încheieturile însângerate la artista hippie care-şi înmoaie părul în untură şi ciocolată pentru ca apoi să se tăvălească pe o suprafaţă numai bună de pictat astfel, îmi dau seama că interdicţia de a face fotografii este inutilă: nici nu intenţionez! De reţinut însă arta la metru propusă de un comunist italian care, considerând că ceea ce creează artiştii este prea scump pentru mase, a încercat să proiecteze maşinăria de produs ceva ieftin şi mult – artă totuşi? Îndoi-m-aş! Dar cea mai cea este scena din curtea interioară, unde pot chiar fotografia pentru posteritate: un Mercedes înfipt în pom, cu parbrizul spart, airbag-ul deschis, avariile pornite şi radioul mergând – de aici deduc faptul că autostrăzile pot fi privite ca muzee în aer liber şi continuă transformare.

După un aşa preludiu, lucrările lui Joan Miró reuşesc să stârnească admiraţia, fără a plăcea neapărat. Acesta pentru că artistul a depus efort şi muncă de detaliu, a avut talent şi imaginaţie, iar operele lui pot fi subiectul unor discuţii serioase, poate chiar filozofice. Femeile, stelele şi păsările lui, în diverse combinaţii, îţi conturează destul de clar direcţia impusă de Miró suprarealismului, pornind de la cubismul şi expresionismul care l-au influenţat major. Fie că este vorba despre acuarele, desene, colaje, sculpturi, tapiserie sau diverse alte experimente, talentul şi viziunea catalanului care a vrut să „asasineze pictura” cu ajutorul artelor vizuale sunt de netăgăduit. După incursiunea în colecţia găzduită de fundaţia care-i poartă numele, nu pot spune că am devenit admiratoarea unui stil în esenţă criptic sau a unui artist nonconformist, dar mă bucur că am cunoscut o faţetă interesantă a curentului artistic naţional catalan, alta decât celebrul el modernismo.

La finalul acestui periplu de muzee şi galerii, sătui până în gât de atâta artă indiferent de perioada reprezentată, ne întâlnim cu Mihai şi Alina, coborâm cu funicularul de Montjuïc (acelaşi bilet ca şi pentru metrou) şi ne îndreptăm spre casă. Între timp, Mihai îi povesteşte lui Paul despre cum a găsit el, pe lângă Plaça Catalunya, nişte magazine cu CD-uri unde au tot, adică TOT, inclusiv viniluri şi rarităţi la mâna a doua, de la blues la metal şi de la jazz la rock clasic. Bărbatul meu nu poate rezista tentaţiei şi, ca printr-o minune, toată oboseala de care se plângea nu demult dispare, aşa cum şi el dispare rapid alături de Mihai spre El Dorado-ul discurilor. Eu şi Alina rămânem să ne odihnim puţin în apartament, apoi plecăm să ne întâlnim cu Alecii la Santa Maria del Mar, pentru a găsi un loc drăguţ unde să ne strângem cu toţii pentru ultima cină împreună – mâine, atât colegii noştri de apartament cât şi gaşca lui Ena au avionul de revenire în ţară; doar Paul şi cu mine mai rămânem trei zile, până luni.

După preumblări şi prospectări în El Born, decidem pentru Dunnes – local irlandez la intersecţia Via Laietana cu Carre d’Argenteria despre care îmi pare rău că nu l-am aflat mai devreme. Mâncarea este extraordinar de bună, porţiile generoase cât să nu ţi se facă rău, cidrul delicios, iar sangria servită în ditamai pocalele pline cu fructe. La insistenţele noastre, apar şi Ena cu ai lui, aşa că putem petrece ultima seară în familie, înconjuraţi de ecrane cu meciuri de fotbal, chelneriţe prietenoase şi multă voie bună. La ceas târziu, ne urnim cu greutate şi, pentru ca masa bogată să ne priască ne mai întindem puţin paşii prin vechiul centru al cetăţii şi ajungem, fără cale de întoarcere, pe La Rambla, acest simbol viu al Barcelonei.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s