Omagiu

Bogdan Cristian Vişinescu Ascult Omagiu a celor de la Vampy. Nu ascult Omagiu pentru că ar fi o piesă frumoasă, o piesă melancolică, o piesă folk sau o piesă de munte. Nu ascult Omagiu pentru că aş fi nostalgică sau sentimentală şi nici pentru că aşa am eu chef în seara asta. Ascult Omagiu pentru că astăzi muntele a mai cerut o jertfă. A cerut-o imperios, a smuls-o şi a lăsat un mare gol în locul său. Ascult Omagiu pentru că astăzi, dragi munţomani, prietenul nostru Bogdan Cristian Vişinescu a încetat din viaţă. În Făgăraş, nu ştiu exact unde şi cum şi cu cine, de parcă ar mai conta. A căzut, s-a frânt, s-a dus.

Am rămas ca trăsniţi când am aflat, nu ne venea să credem. Mie încă nu-mi vine să cred! Şi mă revolt, mă revolt pentru că nu-i drept! De ce?! De ce?! Acum, când este vorba de cineva pe care l-am cunoscut, cu care am urcat pe munte, cu care am băut în La baricade, cu care am ieşit în Herăstrău şi cu care am fost la Festivalul European de Film… parcă e din alt scenariu. Încă sper că este o glumă proastă sau o dezinformare de genul a fost numai  un accident şi e în viaţă. Dar ştiu că nu ar face nimeni glume aşa tâmpite şi cine a sunat s-ar fi informat bine înainte.

Nici nu ştiu ce să mai zic… Doar mă revolt: nu-i corect, nu-i corect! Poate că dacă aş fi auzit că a avut un accident de maşină aş fi zis „nebunul”, dar aşa? Ce pot zice? Doar că era un om pe care te puteai baza (pe munte, dar nu numai), că atunci când spunea ceva se ţinea de cuvânt şi că era un tip cu care puteai vorbi. Şi nici nu pot spune cât de trist e faptul că, atunci când ne dăm seama cât de vii suntem, ne stingem. Nu l-am cunoscut de mult timp şi nici în foarte mare detaliu, dar am văzut suficient ca să pot adăuga un nou exemplu zicerii că numai cei buni mor de tineri. Mie îmi va lipsi. Ştiu că nu doar mie. Ne vei lipsi, Bogdan!

Din nou, nu-i drept! Aprind o lumânare. Va fi bernă în Urs… încă o dată, şi tot încă o dată în plus. Şi din nou – de ce? La ce bun? E vreun sens aici? Putem trage vreo concluzie? Avem ceva de învăţat? Aiurea! Doar că muntele nu iartă. Muntele e sublim şi atât de crud. Bogdan a aflat asta. Au aflat-o atâţia alţii înaintea lui şi vor urma la fel de mulţi. Dar acum… era unul dintre noi şi parcă nu are nici o logică. Nu-mi vine să cred că nici n-a trecut o lună de când ne jucam volei cu baloanele la Garofiţa şi ţopăiam pe muzica Celelalte Cuvinte. Tot atunci discutam despre cum te poate costa enorm orice mică greşeală atunci când eşti faţă în faţă cu muntele. Era unul dintre noi, nu ar fi trebuit să i se întâmple nimic – pe eterna filosofie: nouă nu ni se întâmplă niciodată nimic, nu? Atunci, de ce?!

Aş fi vrut să închei cu nişte versuri proprii, dar nu pot; durerea nu este mereu creativă, nu şi când este însoţită de perplexitate. Şi de faza de negare. Şi de revoltă. Şi de… şi de… nici nu mai ştiu de ce… Voi apela la superbele versuri semnate de cei de la Sentenced:

Lower the flags, a good man has passed,
He has reached the last of frontiers.
Lower the flags, down to half mast,
For again the world has taken a turn for the worse…

Dormi în pace, Bogdan, noi nu te vom uita…

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in General, Munte and tagged , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s