Valea Mălinului, Valea Priponului (Munţii Bucegi)

Tocmai când începeam să mă gândesc că degeaba mi-am cumpărat bocanci noi de iarnă şi că-i cazul să-mi vând colţarii, asta apropo de cât i-am scod din debara sezonul ăsta, că vine Adi cu propunerea de a ieşi o zi pe Mălin – numai să prindem o fereastră de vreme bună, lucru rar în mult prea multe weekenduri. Iată că stabilim până la urmă ca lucrurile să se petreacă duminică şi iată că pornim – eu la volan, Hike, Adi şi Cosmina din Bucureşti, pe Mihai îl preluăm înghesuit din Nistoreşti, iar în Buşteni ni se alătură localnicul Alex, ce care ne-a arătat drumul anul trecut pe Brâna Aeriană. La 8:30 suntem gata de plecare de la Căminul Alpin (925 m) şi, începând cu La Troiţă, îi dăm cu nerăbdare în sus pe Plaiul Munticelul cu al său triunghi roşu, apoi pe Plaiul Coştilei până în Poiana Coştilei (1310 m). Norii şi ceaţa par a fi în meniul de moment al zilei, iar vremea parţial însorită promisă de prognoză se mai lasă aşteptată. Urmează neplăcutul urcuş susţinut şi în serpentine strânse pe Vâlcelul Poieniţei până în locul de unde coboară cele două fire ale Hornului Pământos. Cum Hornul Mare de la Scară, tobogan de lut, ni se pare prea dificil de coborât în condiţii de umezeală mergem pe varianta ce iese mai sus, Hornul Mic de la Scară. Însă, spre ruşinea mea, eu nu mă simt deloc confortabil să mă descaţăr cu bocancii de iarnă pe piatra udă şi relativ friabilă, chiar dacă ştiu că astă vară n-am avut nicio problemă în fix acelaşi loc când am mers pe Colţilor. Decât să pierdem atâta vremea, Adi decidă să prindă semicoarda de copacul din capul hornului şi, într-o poziţie destul de nefirească, dau rapel că-i mai simplu şi rapid aşa.

Iată-ne deci la ora 10:30 în partea inferioară a Văii Mălinului şi ne uităm cum în prima ei parte vom merge fără colţari şi pioleţi, într-atât s-a dus deja zăpada. Lăsăm în stânga desprinderea firului Văii Colţilor şi ne îndreptăm către săritoarea mare, cea cu cablu, de altfel singura unde trebuie să zăbovim mai mult. Cosmina – mică, uşoară şi pricepută – urcă prima cu tot cu rucsăcelul lipit de spate. Mie nu-mi iese aceeaşi strategie, lucru de care-mi dau seama abia când rămân înţepenită în despicătura din dreapta săritorii. Şi iată cum ajung eu să mă chinui, prinsă ca o muscă de păianjen, să-mi rămân cu picioarele înfipte în prize, să mă ţin şi cu mâinile şi totuşi să reuşesc să scot şi rucsacul pentru a-l pasa Cosminei – totul într-o poziţie extrem de incomodă. Depăşesc momentul penibil şi mă relaxez deasupra săritorii, de unde pot face fotografii cum ceilalţi întind coarda pentru a trage rucsacii. Din păcate, nu reuşesc să-l prind în cadru pe Hike, care se ambiţionează să urce pe stânga după ce a văzut unde-s găurile de prize; mai bine, zice el, decât să fotografiez „o focă pe uscat”.

În continuare valea prezintă încă o săritoare, simplu de urcat prin dreapta, apoi limbi de zăpadă care se pot fie ocoli, fie urca fără ajutorul „fiarelor” pentru destul de mult timp. Lăsăm în urmă, pe stânga, Valea Hornurilor ce se îndreaptă spre Creasta Strungilor, iar pe dreapta Poiana Mălinului. Abia după un ceas de urcuş printre pereţii apropiaţi dăm de prima secţiune de zăpadă continuă unde să ne echipăm de iarnă. Colţarii şi pioletul se înfig cu spor şi panta se urcă fără alte probleme decât cea a efortului pentru ăştia mai ruginiţi. În aceste condiţii de relativă iarnă, cu excepţia trecerii de pe un pod cu rimaye dedesubt până pe o stâncă – ce ne face un pic atenţi şi ne dă emoţii că ar putea ceda, Valea Mălinului se parcurge extrem de uşor, cu greu i-ai putea vedea cotarea 1B. Uşor… dar în mult timp. E lungă, nene, ca o zi de post, mai ales că n-o ţine drept în sus, ci o ia strâmb – dreapta, stânga şi iar dreapta. Va trebui să duc multă muncă de convingere cu mine însămi s-o mai fac o dată în condiţii de vară, chiar dacă am văzut fotografii cu săritorile acum ascunse.

Prima pantă înzăpezită se termină în locul numit La Lespezi, acolo unde Valea Scoruşilor se scurge în Mălin. Este ora 13, numai bine pentru o pauză în care să scoatem colţarii. Valea îşi schimbă uşor direcţia şi ne demonstrează că nu urcăm prea mult fără ei însă, întrucât pe măsură ce se îngustează şi îşi accentuează înclinaţia, Mălinul se acoperă din nou de un strat gros, excelent pentru colţari. Suntem în Canionul Mălinului, pe firul ce şerpuieşte printre blocurile de piatră din dreapta (acolo unde se înalţă Creasta Mălinului) şi alternanţa de pereţi cu pante înierbate din stânga.

De sus vine un grup de trei oameni, despre care constatăm cu uimire că sunt aceeaşi cu care ne-am întâlnit la început de drum şi ne-au zis că intenţionează să urce pe Valea Coştilei. Ei bine, se pare că au făcut asta deja, au traversat pe Brână Mare a Coştilei şi au apucat să-i dea şi ceva la vale. Oau, băieţii nu chiar tineri s-au mişcat turbo. Observăm şi că n-au chestii de detaliu, precum căşti sau piolet, iar unul dintre ei apucă să ne facă un exerciţiu involuntar de oprire în beţe atunci când alunecă şi o ia la vale; ce sa zic, poate că pioleţii nu-s chiar detalii…

Între timp începe să apară soarele, în reprize mai lungi sau mai scurte, aşa că peisajul îşi tot schimbă aspectul şi îşi sporeşte frumuseţea sălbatică. Îi dăm deci cu spor, fiecare în ritmul lui şi lăsăm în urmă Colţul Mălinului şi ciudata siluetă ascuţită a Dintelui dintre Colţi. În curând, depăşim locul unde valea e traversată de Brâna Mare a Coştilei. Este ora 15:30 când omătul lasă loc îngrămădirilor de bolovani care ne forţează la o ultimă bucată la mixt. Ne oprim pentru masa de prânz pe un prag convenabil chiar sub ieşirea în Platoul Bucegilor, ne tragem sufletul, molfăim câte ceva şi observăm cum din vale încep să apară primii membri ai unui grup numeros de care ştiam că-i undeva pe urmele noastre.

Decidem că vom face coborârea pe Valea Priponului (1A) despre a cărei stare nu ştim încă nimic, aşa că păstrăm colţarii în ciuda faptului că ne incomodează pe solul tot mai descoperit. De altfel, când ieşim în platou lângă Vârful Coştila (2490 m), nu mai avem decât iarbă sub tălpi. Cum eu şi Hike ne mişcăm considerabil mai încet decât restul şi anticipăm că la coborârea diferenţele vor fi şi mai mari, le spunem celorlalţi s-o ia înainte, mai ales că aşa au tot timpul să mănânce cina în Buşteni, lucru la care noi nu ţinem neapărat. Lăsăm în urmă Releul Coştila şi ne orientăm către zarea ce se închide superb cu Vârful Omu, aflat într-un frumos amestec de nori, soare şi petice albastre. Din drumul de creastă marcat cu bandă roşie, coborâm sub Şaua Şugărilor şi abia după ce valea începe să se deschidă constatăm că nu mai avem ce face cu colţarii. Îi strângem deci şi o luăm la vale pe versantul drept, având permanent în faţă Acele Morarului de pe muntele omonim.

Ar mai fi ceva zăpadă chiar pe firul văii, însă ajungem s-o călcăm doar de vreo două ori; în rest, poteca şi momâile inspirat plasate ne păstrează pe mal şi ne uşurează înaintarea. Avem de-a face cu nişte jnepeni îndărătnici şi cu un pasaj stâncos şi umed, unde atârnă o coardă despre care nu ştim cât de şubredă e. În condiţii de teren uscat, descăţărarea n-ar fi dificilă, însă acum ne ajutăm de coarda suspectă şi lucrurile se termină cu bine. Cotim şi mai spre dreapta unde ne întâmpină omăt alunecos amestecat cu bălării, apoi facem în sfârşit stânga şi traversăm valea. Este ora 18:30 când ne oprim pe pragul masiv unde trecem pe celălalt versant, de unde în sus se vede succesiune de cascade ale văii; continuăm coborârea pe o potecuţă pe lângă Stâna Berbecilor, părăsind astfel Priponul. După încă jumătate de oră suntem în traseul marcat cu bandă galbenă ce descrie Valea Cerbului.

Mai avem ceva de mers, aşa că încercăm să grăbim ritmul în timp ce trecem de ieşirea efectivă din Pripon, apoi pe lângă Valea Caprelor, Valea Urzicii, Valea Ţapului şi Valea Verde. După treceri succesive de-o parte şi de alta a văii şi traversarea poienilor peste care se lasă seara, ajungem la intersecţia de trasee din dreptul Vârfului Gâlma Mare şi, mai departe, în Poiana Coştilei. Reluăm în sens invers traseul de dimineaţă, iar la ora 20:30, adică la douăsprezece ceasuri de la plecare, suntem înapoi la Căminul Alpin. Îi anunţăm şi pe ceilalţi care au deja burţile pline, ne schimbăm în haine comode şi mă rog să nu mi se facă somn până la Bucureşti. Drumul e relativ liber şi îmi dau seama în scurt timp că mă simt prea bine ca să am vreo problemă de atenţie la volan. Mi-a lipsit tare mult muntele şi a fost tare bine să mă reconectez cu el, chiar dacă m-a cam trădat condiţia fizică.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Dobrogea

Există locuri unde începe viaţa. Unde laşi în urmă fricile, trecutul şi zbuciumul. Panica, neliniştile. Locuri unde poţi să uiţi. Întideri care te rup de tot ce-ai fost şi te călăuzesc spre altceva, oricât ar fi el de palid nisip mişcător. Să respiri tăvăluguri de ceaţă, să te pierzi în urmele roţilor în noroi, să te încordezi de efort, să guşti sărutul algelor putrezite. Să scormoneşti cu privirea constelaţii aruncate desupra apelor sau să absorbi galbenul violent al lanurilor de rapiţă. Să te întrebi cum de poţi să urci şi să cobori atâta la nivelul mării şi să-ţi destinzi muşchii la umbra unui mănunchi de stuf. Să amesteci reţinerea cu entuziasmul când întâlneşti oamenii în umilele lor aşezări şi să le ceri iertare egretelor fugare că le-ai deranjat în inima sălaşurilor lor. Să cuprinzi în palmă bărci cu vâsla ruptă, totemuri ale efemerităţii şi abandonului. Să simţi trecând prin tine fiecare sunet, fie el zbor pierdut, plesnitura talazului, scâncet de enot sau vuiet al neantului. Să înşiri în minte nume uşor exotice, dar familiare în sălbăticia lor – Corbu, Vadu, Grindul Chiţuc, Periboina, Gura Portiţei, Goloviţa, Grindul Lupilor, Canalul 5, Sinoe, Cogealac, Taşaul. Şi există locuri unde totul se termină. Definitiv. Ca la un capăt al lumii. Dobrogea.

Fotografii

Posted in Aşezări rurale | Tagged , , , , , , , , , , , | Leave a comment

A plecat și Walter Kargel…

Sângealb

Încetul cu încetul ne părăsesc toți cei care au făcut și au iubit alpinismul din tot sufletul pe tot parcursul vieții lor pământene. Dar Walter Kargel a făcut mai mult decât atât.

View original post 602 more words

Posted in Culturale, Munte | Leave a comment

Fortificaţii transilvănene

Iată o tură puţin mai atipică pentru Ursul Trubadur, în sensul că nu se merge la munte, ci la o plimbare cu maşina prin ţară în scop – să-i spunem – educativ. Ştiu că în trecut ieşirile culturale erau ceva mai frecvente în UT, însă în cei noua ani de când aparţin şi eu de grup acestea s-au rărit considerabil. În cazul de faţă este vorba în primul rând despre biserici fortificate din zona Sighişoara – Mediaş, cu niscaiva delicii culinare pe parcurs. Planul este ca eu şi Marius să luăm maşinile, iar pasageri să fie Livia, Vladuţ, Cristina, Hike, Nicoleta şi Sollene – noua colegă franţuzoaică a Nicoletei. Astfel că sâmbătă dimineaţă plec voioasă pentru a-mi prelua coechipierii când Hike îmi zice că trebuie să mergem în Berceni, la Marius, să-i dăm curent că nu-i porneşte maşina. Cum n-are nici cabluri, Hike sugerează să-o ia pe-a lui şi să ne reîmpărţim, dar eu constat că am cele necesare în portbagaj, aşa că, cu tot cu Nicoleta şi Sollene, dăm fuga la Marius în parcare. Acolo montăm instalaţia conform clipuleţelor de pe youtube, dau cheie, motorul merge, lumea se bucură – când Marius observă: măi, puteţi să strângeţi şi să plecaţi fără mine, că eu am uitat cheile în maşină şi se încuie singură după o vreme. Evident, cheie de rezervă n-are şi, chiar dacă ar exista, aceasta s-ar afla în casă. Acolo unde nu poate să intre întrucât cheile de acasă sunt în rucsacul din portbagaj. Se gândeşte să spargă un geam şi să deblocheze, dar până la astfel de măsuri drastice zicem să încercăm alte metode. De exemplu pe cea cu sârma făcută lasou cu care se oferă trei vecini proaspăt veniţi dimineaţa de prin vreun club – un mulatru cât casa, un taximetrist pletos şi un tattoo-artist ce locuieşte în Franţa şi aflat în concediu. Iată deci cinci bărbaţi mai mult sau mai puţin impunători, care sâmbăta la orele 8 încearcă să spargă un Passat. Frumoasă perspectivă, nu? Mai ales că băieţii ne povestesc cum au reuşit ieri, în acelaşi fel, să intre în maşina unuia dintre ei, deci au experienţă oamenii. Se pare însă cu Passatul e mai îndărătnic şi nu se lasă gâdilat cu sârma, chiar şi după mai bine de un ceas de încercări. Cu multă exasperare, îl rog pe Marius să facem ceea ce ar fi trebuit de la început: să apelăm la profesionişti, „spărgători” de portiere cu firma pusă pe net. Găsim un astfel de serviciu nonstop, chemăm omul, însă evident că mai avem de aşteptat; în acest timp, Vlăduţ fierbe în casă… În sfârşit vine lăcătuşul, în doi timpi şi trei mişcări deblochează uşa (vreo 30 de secunde, pe bune), apoi decide să-i ofere totuşi servicii complete lui Marius şi să îi dea şi curent la baterie. Se pare însă că nu aceasta e motivul din care nu porneşte, pentru că motorul Passatului rămâne mort. Şi iată că revenim la ideea cea bună a lui Hike de a lua Loganul lui, idee ignorată aşa uşor iniţial.

Ne urcăm toţi cinci în Clio, pentru optimizarea timpului oricum critic o înghesuim cumva şi pe Cristina care sta tot în Berceni şi plecăm spre Moxa să ia Hike maşina. Îi las pe acesta şi pe Cristina acolo, cu scop declarat de a-i prelua pe Vlăduţ şi Livia care deja se urcă pe pereţi, iar eu cu Marius pe post de copilot îi dau pe A3 spre Ploieşti. La ce nu m-am gândit eu din timp este că, la ora 11 cât s-a făcut, ieşirea prin Colentina este extrem de aglomerată. Ne reunim la benzinăria de la Comarnic, apoi mergem în relativ tandem spre Braşov şi mai departe, bazându-ne în special pe GPS-ul Loganului. Spunem din start pas opririi din Sighişoara şi primul popas pe care îl facem este cel de masă de prânz, la Daneş, acolo unde ni s-a recomandat restaurantul Domeniului Dracula Daneş. Ce-i drept, locul arată superb, cu heleşteie, verdeaţă, podeţe de lemn şi manejuri pentru echitaţie, iar clădirea este extrem de frumoasă şi aranjată cu gust. Însă mâncarea e relativ dezamăgitoare – comună, scumpă şi puţină.

Cu foamea oarecum astâmpărată, pornim mai departe până în Criş, acolo unde dorim să vedem Castelul Bethlen. Reşedinţa nobiliară fortificată datează din secolul al XIV-lea şi are forma patrulateră a unei mici cetăţi renascentiste; timpul şi-a lăsat amprenta asupra ei şi acum se află în proces de restaurare, însă lucrurile arată bine pentru cât s-a lucrat deja la ea. Mai e de muncă, însă familia de maghiari care a recuperat-o i-a sesizat potenţialul de patrimoniu şi turistic, prin urmare a reuşit să meargă după originalul demult dărăpănat. Ne plimbăm prin camerele golaşe sprijinite pe arcele goticului târziu, între care se mai păstrează câteva fresce vechi, din postul de observaţie al unui bastion admirăm verdeaţa ce a acaparat şanţul de apărare, urcăm pe scări spiralate în Turnul Arcaşilor şi căutăm beciurile tenebroase. Însă imaginea cea mai frumoasă este cea care ni se înfăţişează din curte, cu întreaga structură militară medievală desfăşurată între contraforturi, ziduri trainice, coloanele loggiei prelungi, arcade şi efigii în basorelief.

O luăm din loc spre Biertan, unde sosim după ora închiderii, dar măcar vedem programul pentru mâine; este un obiectiv prea important pentru a-l ignora. Ne dăm seama că nu vom mai găsi nimic deschis astăzi, aşa că ne oprim cam un ceas în Mediaş, urbe cochetă, restaurată după modelul Sibiului. Nu mă aşteptam ca Mediaşul, despre care oricum nu ştiu mare lucru, să fie atât de aranjat şi de pitoresc. Atestată documentar la jumătatea secolului al XIII-lea, mica aşezare transilvăneană îşi leagă numele de cel al uni trib secuiesc din zonă şi este unul dintre cele mai vechi oraşe din România. Parcăm lângă Parcul sub Alee şi dăm ocol zidurilor vechii cetăţi, nu înainte însă ca eu şi Livia să ne măsurăm înălţimea la răngile verticale şi gradate din iarbă; cu această ocazie aflu că am cu cinci centimetri mai puţin decât eram eu convinsă… Intrăm în spatele fortificaţiilor pe Strada Johannes Honterius şi ajungem în apropierea centrului, acolo unde se înalţă încă din prima decadă a secolului al XX-lea Liceul Teoretic Stephan Ludwig Roth. La capătul unui tunel misterios apare silueta gotică a Bisericii Sfânta Margareta străjuită de al său Turn al Trompeţilor. Dăm ocol lăcaşului fondat la începutul secolului al XV-lea, protejaţi de rândul de ziduri de apărare şi admirăm „clopotarul” din vârful clopotniţei; nu doar că acest turn arată fazele lunii, dar păstrează şi trista amintire a întemniţării lui Vlad Ţepeş de către Matei Corvin. Mai facem o scurtă oprire în mijlocul centrului istoric, Piaţa Regele Ferdinand I, cu ale sale case colorate desprinse parcă din vremurile când goticul se întrepătrundea armonios cu Renaşterea, pentru ca peste ele să se suprapună elemente baroce şi neoclasice.

Revenim alene la maşini pentru ultimul segment de drum. Acesta se încheie în Axente Sever unde Vlăduţ a rezervat cazare – însă nu la vreo pensiune, ci char la biserica fortificată. Construit la începutul secolului al XIV-lea în stil gotic, lăcaşul de cult poartă hramul Tuturor Sfinţilor şi se pare că este unul dintre puţinele exemplare care îşi înalţă clopotniţa deasupra corului; în jurul său, zidurile groase şi contraforturile au apărut ceva mai târziu, din cauza atacurilor iniţiate tot mai des de turci. Principalul scop al proiectului de restaurare este consolidarea bisericii şi a zidului masiv ce o împresoară, reconstrucţia părţilor dispărute, amenajarea unui muzeu şi învierea vremurilor din trecutul medieval în camere tematice amenajate în zid, inclusiv în Turnul Slăninilor – acolo unde localnicii îşi păstrau hălcile însemnate pentru a le deosebi. Acest proiect se află în derulare şi, chiar dacă mai are mult până la încheiere, rezultatele sale sunt notabile. Însă un al doilea „capitol” îl reprezintă înfiinţarea câtorva odăi destinate turiştilor – iată unde vom dormi noi, acolo unde cândva saşii găseau adăpost împotriva invaziilor otomane. Cele două dormitoare, fiecare cu baia proprie şi dispuse pe două niveluri, beneficiază de tot confortul chiar dacă se desfăşoară în interiorul unor fortificaţii seculare. Curăţenie, căldură, paturi confortabile, lumină suficientă – totul este aici, frumos integrat cu specificul construcţiei originale. Destul de obosiţi după startul ratat al unui drum lung, ne strângem cu toţii la masă, discutăm politică şi picăm rând pe rând, mai ales după vreun duş fierbinte.

Dimineaţa o începem cu micul dejun luat în bucătăria amenajată într-un fost beci, în apropierea camerelor. Din păcate acesta e mult inferior cazării, mai ales pentru un vegetarian; toate produsele sunt chestii de la supermarket, nimic local, nimic gătit, iar frigul din beci e pătrunzător. Totuşi, ne facem cât de cât plinul şi ne putem bucura de vizita în micului complex. Perla sa este, în mod evident, biserica, cu arhitectura gotică tipică, orgă, altar decorat cu picturi şi sculpturi, loje din lemn pictat şi frize superbe pe balconul corului. Cea mai interesantă parte este periplul în clopotniţă, de unde se vede spectacolul larg al împrejurimilor. De jur-împrejur, masivul fort păstrează şi acum parfumul trecutului, încremenit parcă în amintirea herselor din porţile joase şi boltite.

Odată terminată vizita, ne suim în maşini şi încercăm să recuperăm din restanţele de ieri. Prima pe listă e Valea Viilor, acolo unde se află o trainică biserică fortificată, adepta goticului din secolul al XIV-lea. Din păcate, este închisă şi nici nu suntem siguri că aceasta se poate vizita la sfârşit de săptămână. Îi dăm ocol şi pornim mai departe, prin reluarea drumului către Biertan, una dintre primele aşezări săseşti din Ardeal – acolo unde ne întâmpină un centru curat, cochet şi plin de culoare. Aşezarea respectă planul urbanistic specific francmason, cu şiruri de case dispuse precum centurile în jurul cetăţii înălţate.

Complexul religios îşi are originile în secolul al XV-lea şi, împreună cu sistemul de apărare, adoptă arhitectura gotică târzie, înfrumuseţată prin elemente renascentiste transilvănene – aşa cum bine îi şade celui care, vreme de trei veacuri, a reprezentat reşedinţa episcopiei săseşti. Acum îl găsim deschis şi plin de vizitatori, iar soarele ce preschimbă norii în cer albastru întregeşte peisajul. Ceea ce putem vedea astăzi este şi rezultatul muncii asidue de restaurare, întrucât vechea cetate arată extrem de frumos. Cele trei inele de fortificaţii sunt încununate de turnurile înalte de apărare – opt la număr, o parte din ele legături între forturi: Turnul cu Ceas, Turnul cu Clopot, Turnul Mausoleului, Bastionul Închisorii, Turnul Catolic, Turnul Primăriei, Turnul Slăninii, Turnul de Poartă şi Bastionul Ţesătorilor. Zidurile crenelate împrejmuite de şanţuri, frescele din capele şi arcadele succesive ce descriu tuneluri pe jumătate deschise reprezintă preambulul piesei centrale. Monumentala biserică-hală cu trei nave şi hram Sfânta Maria – un gotic masiv şi relativ auster pe afară – se bucură de o deosebită prelucrare a lemnului din care sunt făcute lojele şi uşa principală, unde motivele marine şi cele agrare au o surprinzătoare întrepătrundere. Totul se desfăşoară într-un spaţiu larg, aerisit şi încărcat de penumbră: orga monumentală, basoreliefurile meşteşugite, superbul poliptic cu douăzeci şi opt de picturi al altarului, covoarele din Anatolia, amvonul din piatră sculptată, frizele cu motive populare, stranele ornamentate. Într-adevăr, complexul ecleziastic de la Biertan merită vizitat.

Ne continuăm itinerarul pe drumul secundar ce duce în Richiş. Aici facem o primă vizită acolo unde am şti că se află un muzeu al războaielor de ţesut, însă cel care ne deschide spune că acestea au fost dezmembrate. Dar ne invită să-i călcăm pragul şi să vedem cum arată gospodăria plină de moştenire românească a unui… olandez stabilit aici. Bărbatul de vreo şaizeci de ani ne povesteşte cum mai întâi stătea jumătate din an în Richiş, jumătate în ţara natală, pentru ca apoi să se mute complet în Transilvania. Căsuţa asta adună piese de mobilier, port popular şi unelte casnice din întreaga ţară, majoritatea cumpărate pe aproape nimic în anii de după ’90, în special de prin satele sărace ale Moldovei. Totul este alăturat cu gust şi pricepere, iar tehnologia şi confortul moderne nu lipsesc deloc. Mare lucru să reuşeşti asta.

Revenim la biserica de la sfârşitul secolului al XIV-lea ce a făcut iniţial parte dintr-o mănăstire cisterciană, astăzi legendara fortificaţie a satului, înălţată pe locului unei bazilici vechi de jumătate de mileniu când a fost înlocuită. Aici, între uşa boltită şi clopotniţa detaşată de biserică, ne întâmpină curatorul şi ghidul acestui monument – domnul Schaas, un sas extrem de bătrân, unul dintre ultimii „mohicani” ai acestei etnii în Richiş. El ne povesteşte despre viaţa şi obiceiurile oamenilor din vechime, explicându-ne astfel provenienţa găurilor în piatra ce formează cadrul uşii – sunt găurile ruşinii, făcute de degetele celor mustraţi de preot pentru păcate, un fel de mătănii în văzul babelor cârâitoare. Ne povesteşte despre cum biserica gotică abia ce fusese terminată atunci când Reforma a cuprins Transilvania, astfel că enoriaşii au decis păstrarea ei, însă au ras totul de pe pereţi şi au dat, an de an, câte un nou strat de var alb, astfel încât după o vreme tencuiala a devenit ea însăşi groasă cât un perete. Ne vorbeşte şi despre mecanismul complex de la ivărul uşii sacristiei, încuietoare mai veche decât cea de la – mândrie mare! – Biertan; în plus, cea de aici poate fi folosită în continuare, spre deosebire de surata ei de la care, pare-se, s-a pierdut cheia şi de aceea n-o mai încuie nimeni (şi nu pentru că asta ar deteriora mecanismul, cum susţin cei de acolo). Ne arată şi lucruri mai puţin vizibile din biserica fără turlă, precum mielul sacrificat, Trinitatea pe frunze de vie, faţa întoarsă de călugăr capucin din capiteluri, capul de femeie de la baza unei arcade (lucru atipic pentru o mănăstire bărbătească) ori gravura care arată transfigurarea apostolului Pavel din fostul soldat persecutor Saul (lepădat de armură şi cu o floare de crin în locul lăncii). Sau altele mai greu de intuit, precum motivul pentru care Sfântul Ioan Botezătorul, aflat în stânga altarului, are poalele hainei din material textil, deşi restul sculpturii e din piatră: povestea spune că artistul l-ar fi realizat cu toate detaliile masculine şi, când procesiunile dădeau roată altarului, femeile nu se puteau abţine şi se uitau sub tunică, inclusiv babele care îi ponegreau pe nefericiţii de la intrarea în biserică; aşa că un preot a decis ca, în loc să distrugă frumuseţe de statuie, mai bine o îmbracă în mod cuviincios. Altarul însuşi este o piesă deosebită, întrucât a fost realizat în stil baroc – vârful de lance artistică a Contrareformei – într-un lăcaş evanghelic; însă asta e doar aparenţa, întrucât, în pur stil protestant, Maica Domnului lipseşte din scenă. Însă de departe cea mai interesantă expunere, între figurine zoomorfe şi vegetale, îl are în centru pe Omul Verde. Când ghidul nostru era tânăr şi a început munca de curator, a descoperit sub stratul gros de var nişte figuri antropomorfe în basorelief, cu barbă şi un fel de coarne, pe care le-a numit mult timp „drăcuşori”. Abia când a condus un grup irlandez, o turistă i-a spus că aceia nu-s drăcuşori, ci o reprezentare a lui „Green Man”, personaj păgân din mitologia celtică, adoptat de constructorii creştini din întreaga Europă întrucât acesta reprezintă vitalitatea, fertilitatea pământului şi întoarcerea omului spre natura pe care trebuie s-o protejeze. Ca dovadă, arcada ce precede altarul are la bază figura Omului Verde privind către cea a lui Hristos. De atunci, sasul a prezentat figurile drept omul verde şi nu puţini s-au uitat pătrat la el şi poveştile ca despre marţieni.

De la Richiş drumul destul de prost dar extrem de pitoresc ne duce în Alma Vii, acolo unde, dincolo de cele câteva case tencuite în culori vesele, vechile fortificaţii au renăscut de curând. Conform ghidei, biserica medievală a fost restaurată în baza unor fonduri finlandeze, iar munca s-a terminat cândva în toamna trecută. Abia redeschisă, fortificaţia a început să primească valuri de turişti de foarte curând, după difuzarea unui documentar la televiziunea naţională. Ce-i drept, drumeţii au toate motivele să vină până aici, pentru că proiectul este un adevărat succes, demn de urmat de toate locurile încărcate de istorie din ţară. În mod contrar celor mai multe astfel de cetăţi, biserica în sine – un gotic târziu din secolul al XV-lea – e cel mai puţin spectaculoasă. E drept, impresionează silueta sa masivă, însă interiorul e relativ mic şi lipsit de podoabe, cu excepţia orgii baroce; marele său atu este preaplinul de lumină. Însă adevărata minune de la Alma Vii o reprezintă zidurile de apărare excelent reconstruite şi aduse într-o stare impecabilă. Fortificaţiile cu locuri de pază, guri de tragere şi pasaje de trecere, punctele de observaţie, cele patru trainice turnurile defensive dispuse după punctele cardinale, coridoarele şi fostele încăperi precum bucătăria şi cămara – toate acestea descriu vremurile de demult când mica cetate făcea faţă asalturilor şi îi proteja pe locuitorii săi; cele câteva săli tematice, decorurile tradiţionale, panourile informative şi scheletul cu dantură de actor de Hollywood întregesc periplul spre trecut şi vin în întâmpinarea curiozităţii vizitatorilor.

Aici punem capăt opririlor culturale, urmând ca următoarea să aibă temă culinară – unde altundeva decât în Sibiu? Ne punem deci pe drum, însă încă o dată aflăm că socoteala de-acasă şi cea din târg nu prea se potrivesc. Abia ce trecem de Nocrich şi decidem unde să dejunăm în Sibiu când, pe drumul plin de curbe dintre sate, îl prind din urmă pe Hike staţionat într-un loc unde nu mă aşteptam. Ce s-a întâmplat? O căprioară ieşită kamikaze din câmp, aia s-a întâmplat! Aripa stângă înfundată-n portieră, masca desprinsă, farul spart, proiectorul atârnând, urme de sânge şi smocuri de păr în jantă – cam asta e prima constatare. Nu ştiu exact ce-i în capul nostru de pornim mai departe, însă cuiva îi vine mintea cea de pe urmă şi ne întoarcem în căutarea victimei, măcar pentru a putea demonstra că a fost lovită o căprioară cu patru picioare şi nu una cu două. Între timp sunăm şi la poliţie şi, prin ploaia rece care tocmai începe, găsim patrupedul ricoşat în şanţ, un exemplar de căprior de vreo şaizeci de kile, cu corniţe frumoase şi ochii încremeniţi. Milă mi-e de el, dar mai milă mi-e de sperietura pasagerilor din Logan şi de buzunarul lui Hike când îl va repara. Şi, în egoismul meu, mă gândesc că bine că nu mi s-a întâmplat mie, întrucât nu ştiu cum am fi reacţionat – nici eu, nici maşina ceva mai mică. Apare poliţia din Nocrich care ne invită la sediu pentru ca şoferul să rescrie prin declaraţie Moartea căprioarei şi etilotest (care probabil în cazul de faţă dă cu minus şi se decalibrează iremediabil), în timp ce restul punem cruce prânzului domnesc de la Sibiu. Măcar de-am pleca mai repede spre casă. În mod clar, deşi bogată cultural, această tură n-a fost favorabilă maşinilor. Sper ca pe drumul relativ lung pe care-l mai avem măcar Clio să nu păţească nimic.

După încheierea formalităţilor, chiar eficient conduse de poliţişti, îi lăsăm pe şefii de post şi de fond de vânătoare local să-şi burduşească frigiderele cu câte un copan de căprior şi ne reluăm mult mai precauţi drumul. Şi cum românul e genial când e vorba de haz de necaz, glumele despre căprioare, Loganuri pe post de puşti de unică folosinţă, talentul lui Labiş şi neiscusinţa noastră în a tranşa victima vor persista o vreme. Cum trebuie totuşi să mâncăm ceva, decidem să oprim pe Valea Oltului la Casa Dacilor – local pe care l-am observat de mai multe ori, dar nu am avut ocazia să-l încercăm. Iată că o facem acum şi suntem destul de încântaţi de mâncare – mult mai bună şi sensibil mai ieftină decât la Dracula, însă ceea ce nemulţumeşte complet e servirea; atitudinea chelneriţei este plină de sictir şi lipsită complet de bunăvoinţă, lucru care sper eu că se va reflecta în bacşiş. Din fericire, restul călătoriei până la Bucureşti e doar lungă şi obositoare, dar fără alte incidente. La final, pot spune că un mare regret rămâne ratarea – din nou! – a Sighişoarei, despre care încep să cred că-s singurul om din România ce nu i-a trecut pragul. Vor mai exista ocazii, sunt convinsă, iar până atunci mă voi gândi cu drag la Biertan, Alma Vii şi, mai ales, cazarea intimă de la Axente Sever.

Fotografii

Posted in Aşezări rurale, Aşezări urbane | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Exit Wound (Royal Hunt)

Şi iată acum un clip de prezentare, extras de pe Paradox II: Collision Course, de altfel album care stă mărturie că se poate ca urmarea unui disc excelent să se ridice la aceleaşi înălţimi; de aici, Exit Would mi se pare cea mai reuşită piesă, fermecătoare şi elaborată, cu o complexitate a muzicii care se mulează perfect pe probpleme filozofice puse de versuri.

Posted in Colţul cu muzică | Tagged , | Leave a comment

Florii tradiţionale în Dobrogea… şi un pic de munte

Tradiţia în Ursul Trubadur spune că de Florii mergem în Dobrogea – nu contează dacă 2 Mai, Vadu, Enisala sau vecinii bulgari, dar în Dobrogea să fie. Ei bine, cumva se potriveşte că anul acesta renunţăm la mare şi prindem şi nişte înălţimi de Măcin, ceea ce nu se potriveşte întocmai cu tradiţia sus numită, însă caracterul danubiano-pontic se păstrează. Gaşca veselă care pleacă sâmbătă dimineaţa din Bucureşti este destul de mare de data aceasta: Livia, Vlăduţ, Magda, Andrej, eu, Paul, Bacea, Hana, Maria, George, Claudia, Octav, Hike, Monica, Emilia, Cristi cu fiul lor Alex, Alinuţa, Ozi cu copiii Leila şi Timur. Îi dăm cu sârg pe autostrada pe care o părăsim la Drajna, apoi ne îndreptăm cătinel către centrul Brăilei, pentru a găsi uşor parcare în Piaţa Traian de unde ne împrăştiem care-ncotro.

Pe malul apusean al Dunării, acolo unde se află astăzi Brăila, vestigiile vorbesc despre locuinţe neolitice şi getice, pentru ca prima aşezare medievală să dateze din secolul al X-lea. Atestată documentar la jumătatea secolului al XIV-lea, mica urbe dunăreană este descrisă în cronici greceşti drept „oraşul dacilor, în care fac un comerţ mai mare decât în toate oraşele ţării”. Aflată intermitent sub stăpânire turcă şi românească, ea reprezintă o răscruce a războaielor ruso-turce şi importantă ieşire la fluviu, având astfel parte de orori şi binefaceri. După revenirea la România în prima jumătate a secolului al XIX-lea, i se conferă statutul de oraş porto-franco şi se dezvoltă ca infrastructură şi cultură; din păcate, războiul şi comunismul înseamnă decădere pentru Brăila şi abia acum pare să fi intrat într-un proces de reconstrucţie.

Primul loc pe care-l vizităm este Biserica Grecească cu hramul Buna Vestire, construită la jumătatea secolului al XIX-lea pe locul unui vechi paraclis de lemn unde veneau să se închine membrii comunităţii greceşti, a treia ca mărime după cea românească şi evreiască, precum şi corăbierii greci aflaţi pe drumuri. Lăcaşul de cult este şi simbol al continuării tradiţiei clerului grec de care au aparţinut ortodocşii locali cât timp Brăila a fost sub ocupaţie otomană. Stilul bizantin, cu influenţe din Grecia antică şi renascentiste, descrie o structură monumentală ca o catedrală, cu trei altare, candelabre mari şi o catapeteasmă grandioasă, superb sculptată. Ne continuăm plimbarea pe Strada Mihai Eminescu numită şi Regală, încadrată de Teatrul Maria Filotti, case vechi renovate sau părăginite, hoteluri, crame, restaurante şi băruleţe. Nu avem însă prea mult de mers, căci foamea ne dă ghes şi intrăm în restaurantul unui hotel cu aspect comunist, dar unde din meniu ne face cu ochiul scrumbia aflată în plin sezon. Şi nu intuim rău, întrucât peştele asezonat cu sos, mămăligă şi mujdei alunecă de minune pe gâtlejuri.

Cu burta plină, eu decid să mai continui un pic plimbarea şi, după ce trec de eleganta Casă Christescu, mă opresc la Biserica Bulgărească Înălţarea Domnului; ctitorită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, frumoasa biserică adoptă stilul bizantin din cea mai înfloritoare perioadă a oraşului – epoca „Glasis”; din păcate, ea este astăzi atât de grav avariată încât nu se ştie dacă mai trece un cutremur. La polul opus, ceva mai încolo şi doar un pic mai tânără, Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel este un exemplu de restaurare şi grijă. Ridicată pe locul unei biserici mai vechi, construite imediat după eliberarea de sub turci şi dărâmate din cauza tasării terenului, spaţiul său larg este încadrat de arhitectură neobizantină prin care lumina pătrunde în voie peste pictura bine întreţinută şi tavanul superb.

Finalul vizitei în Brăila are loc pe faleza vestică a Dunării, unde ne întâmpină un frumos conac străjuit de ancore – vechea Gară Fluvială. Dincolo de ea, stau înşirate barje cu scop ştiinţific şi vaporaşe elegante, între care se remarcă Vaporul Mureş, o esplanadă cu terase, părculeţe înverzite, un panou de căţărat în aer liber şi un monumental conac brâncovenesc. Undeva în fundal se profilează, tristă în abandonul său, Moara Violattos; construită în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, superba clădire industrială ce poartă pecetea lui Anghel Saligny devenea cea mai mare moară cu abur din estul Europei.

Aici punem punct şi ne îndreptăm spre bacul care să ne treacă Dunărea; dincolo de un drum lovit parcă de bombe, avem de aşteptat ceva timp până să plece şi a doua ambarcaţiune pe care s-a nimerit maşina mea şi a Alinuţei, în timp ce restul lumii ne aşteaptă cu nerăbdare pe malul tulcean, la Smârdan. Mai departe, o ţinem lungă pe ruta Luncaviţa – Isaccea, pentru ca următoarea oprire să o facem la Mănăstirea Saon. Înfiinţată în prima jumătate a secolului al XIX-lea pe când aceste meleaguri se aflau sub stăpânire otomană, aşezământul monahal reprezintă un colţ de rai de pe malul Lacului Telincea. În interiorul arcului descris de chiliile împresurate cu flori se află biserica principală construită la începutul secolului al XX-lea, splendid pictată. Alături, nu ştii dacă să priveşti mai întâi vechea moară din lemn, ieşirea printre bărci către apă sau menajeria formată din păuni, fazani, porumbei, bibilici, prepeliţe, găini „exotice” şi doi struţi. Sau, mai bine, dai o raită pe la magazinul cu vin mănăstiresc şi miere.

Drumul ne poartă apoi către Mănăstirea Celic-Dere denumită turceşte după pârâul din apropiere. Ridicată tot în prima jumătate a secolului al XIX-lea, acum îşi are vatra pe un mic deal unde chilii cochete anunţă o biserică interbelic, neobizantină în plan triconic, impresionantă ca mărime. Pictura este frumoasă, deosebită prin culorile întunecoase, aproape sumbre, şi brâurile cu motive floral-vegetale.

Mai avem ceva drum de străbătut, aşa că o luăm prin Babadag şi Jurilovca, până la Capul Doloşman. Aici numeroase carouri de ruine povestesc că s-a înălţat cândva Cetatea Argamum (sau Orgame), numită de către arheologii de acum şi Comoara de la Doloşman. Pe platoul stâncos ridicat la limita dintre Lacul Goloviţa şi Lacul Razim, având astfel o excelentă apărare naturală prin apă şi falezele abrupte, elinii au fondat Orgame în secolul al VII-lea î.Hr.; astfel, odată descoperită, colonia grecească a „detronat” renumele Histriei ca cea mai veche aşezare de pe teritoriul României. Aici au fost identificate  locuinţe, morminte şi bazilici paleocreştine datând până în secolul al VI-lea d.Hr., când se crede că cetatea şi-a încheiat existenţa. Cu soarele apunând în faţa noastră, obosiţi, , atacaţi de stoluri de ţânţari uriaşi, înfriguraţi de vântul puternic şi înfometaţi, ne suim în maşini pentru ultimul drum al zilei, cel care ne poartă prin Enisala până în satul Sarichioi, unde ne aşteaptă camerele încălzite ale pensiunii La Cupric.

Despre Sarichioi se ştie că există oficial din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, când aşezarea de pescari lipoveni capătă denumirea turcă de „sat galben”. Aceşti ruşi de rit vechi sunt gospodari cu dare de mână şi păstrători de tradiţii, excelent puse în valoare în duminica Floriilor, aşa cum putem vedea în procesiunile de la cele două frumoase lăcaşuri de cult înălţate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea: Biserica Naşterea Maicii Domnului, ridicată deasupra Razimului, superbă în mantia sa albastră, respectiv Biserica Sfântul Vasile cel Mare, galbenă cu ancadramente albe, clopotniţă cu fresce colorate, cupolă largă şi înconjurată de un zid trainic. O plimbare prin sat îţi dezvăluie casele lipoveneşti înconjurate de flori şi „lanuri” de stuf unde se ascunde păsăretul. Însă cel mai interesant loc unde poţi poposi o vreme este micul port cu bărci încremenite în aşteptarea catranului de primăvară şi pontoane lacustre; de aici te ameţeşte cu întinderea sa Lacul Razim, căruia numai Insula Popina, undeva în depărtare, pare să-i mai pună stavilă. Dincolo de ea se găseşte acel loc secret de unde apare, devreme de tot, soarele mare şi roşu.

Plecăm destul de târziu, cu gând de munte, pe ruta Zebil – Cerna – Măcin, un  drum extrem de pitoresc printre dealurile tot mai înalte ale Dobrogei, care prin îngrămădelile de stânci ar vrea să ne spună că nu sunt de fapt dealuri, ci sunt ultimele pulsări din arterele unor munţi atât de vechi încât ar da impresia că falnicii Carpaţi nici n-au ieşit din pubertate. Chiar înainte de Măcin facem dreapta pe drumul spre carieră şi improvizăm un loc de parcare pe tăpşanul înverzit.

Dacă acum ceva ani am mers pe culmea principală şi înălţimile Munţilor Măcin, încununaţi de Vârful Ţuţuiatul, de data aceasta vrem să parcurgem un segment secundar ce se desprinde din aceasta – Culmea Pricopanului. Vom urma aproape permanent marcajul bandă albastră, bine conturat pe copaci şi stânci, într-un circuit în sens trigonometric. De la maşinile lăsate mai  jos de carieră (aproximativ 50 m), la ora 13:30 facem dreapta şi urcăm peste Valea Şerparu, urmându-i albia o vreme. Ceva mai sus, copacii rari şi pâlcurile de stânci ne distanţează de apă şi ne scot în – hai să-i zicem aşa – golul alpin dinspre Vârful Căprăriei (297 m), unde se deschide o largă perspectivă spre sud. După trei sferturi de oră, se poate spune că ne-am încadrat deja pe Piciorul Sulucului, iar curba de nivel prin păduricea fermecătoare precede urcuşul prelung până pe Vârful Sulucu Mare (370 m) – punctul maxim al zilei. Aici se face racordul, prin Dealul Îmbulzita, cu culmea principală a Munţilor Măcin, acolo unde tronează Vârful Ţuţuiatul (467 m).

După un binemeritat popas aferent ceasurilor 14:45, coborâm într-o şa, apoi urcăm din nou pe fratele mai mic, Vârful Sulucu Mic (316 m), apoi luăm la picior Vârful Piatra Râioasă (346 m). Constat cu bucurie că, în ciuda acestor cifre modeste, culmea are un caracter cât se poate de alpin, cu grohotişuri, stâncăraie, pereţi buni de escaladă, păşuni, poteci şi efortul aferent. Dar şi cu o belvedere superbă oriunde ai privi, mai ales că în această zi oarecum însorită, dar rece şi vântoasă, condiţiile sunt prielnice pentru a vedea până hăt departe, acolo unde se profilează formele line ale Carpaţilor de Curbură, cu Măgura Odobeşti şi Măgura Răiuţi.

Urmează coborârea uşor neprietenoasă, din cauza terenului friabil, în Şaua Şerparu, acolo unde măsuţă de sub care porneşte Valea Izvoarele oferă un îmbietor loc de repaus. Urcuşul se reia pe deasupra carierei, acolo formaţiunea Sfinxul Dobrogei se iţeşte proiectată pe cer. Trecem de Vârful Vaju (335 m), remarcabil din cauza tonelor de vopsea albastră din traseul de bicicletă, iar în înşeuarea de dinainte de Vârful Caramalău (277 m), cel cu o cruce metalică pe el, hotărâm că am lungit-o cam mult pe culmea aceasta şi părăsim marcajul pentru a-i da în jos pe sub vârf. Ne orientăm către Valea Fântâna de Leac spre troiţa ce ascunde Izvorul Fântâna de Leac înconjurat de legendă, iar de acolo până la Mănăstirea Izvorul Tămăduirii (44 m) nu mai sunt decât câţiva paşi. O luăm pe drumul prăfos de maşină, păzit pe alocuri de câte un dulău de la mănăstire sau de la stâna din apropiere, iar la ceasurile 16 revenim la maşini.

Ora târzie ne face să ne dăm seama că nu avem efectiv când să mai ajungem şi la mare, deşi unii şi-ar dori foarte mult şi asta. Astfel că drumul către casa o ia prin Cerna, Topolog şi Saraiu, unde suntem încântaţi de peisaje extrem de frumoase dar şi izolate, cu apă, stuf, păduri şi sate uitate de lume. Planul ar fi să mâncăm peşte la Hârşova, însă – surpriză mare – niciunul dintre restaurantele la care sunăm nu are aşa ceva. Nici măcar cel aflat lângă podul de la Vadu Oii. Absolut revoltător! Până la urmă, găsim ceea ce căutăm în Slobozia, La Costa, unde mâncare chiar este bună şi îndestulătoare, însă când să plătim dă cu virgulă rău. E însă târziu şi mai avem mult de mers, aşa că trecem peste, strângem banii cum o fi şi plecăm cu un gust amar. Nu mai rămâne decât viteza de pe autostradă şi revenirea în capitala deja adormită.

Fotografii

Posted in Aşezări rurale, Aşezări urbane, Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Apocalyptica (Sala Palatului, Bucureşti)

<<Ce bine, studiază muzică clasică şi a ales violoncelul… Să vezi ce-o să ne mai încânte cu lucrări din Beethoven, Bach, Brahms şi Haydn; sau, dacă se ţine de treabă, chiar concertul lui Dvořák. Eh, ce dacă şi-a lăsăt părul mai lung, e doar o fază a adolescenţei. Iar muşchii la care lucrează mai nou sunt taman buni să-şi care instrumentul între autocarul Filarmonicii şi sălile de concert, doar e mare şi greu cu tot cu cutie. Tatuajul ăla? Nu-i bai, ca la Operă oricum va purta cămaşă cu mânecă lungă.>>

Acesta este un monolog fictiv pe care l-ar fi putut ţine oricare din părinţii lui Eicca Toppinen, Perttu Kivilaakso, Paavo Lötjönen şi Antero Manninen, pe când băieţii lor începeau să se dedice tot mai intens violoncelului. S-or fi gândit oare aceşti părinţi că fiii lor îşi vor face cunoscut numele sub titulatura Apocalyptica, prin preluări ale probabil celei mai cunoscute trupe de metal? Că în loc de sonate în săli de operă vor transpune într-un mod autentic piese cu denumiri precum Creeping Death la concerte şi festivaluri pline de tricouri pe care nu se înţelege scrisul?

O fericită potrivire de evenimente şi preferinţe face ca Plays Metallica by Four Cellos, de la apariţia căruia au trecut mai bine de două decade, să transforme nişte muzicieni clasici care s-ar fi adâncit foarte probabil în anonimat într-un grup renumit şi admirat de o comunitate extrem de largă. Şi selectivă. Cu ajutorul instrumentului ce reproduce cel mai bine vocea umană, compoziţiile Metallica redate pur instrumental au un farmec aparte în viziunea finlandezilor, iar acest lucru se observă de minune în concertul aniversar al discului de debut. Acestuia îi este dedicată prima jumătate a serii, când este prezentat în întregime: Enter Sandman, Master of Puppets, Havester of Sorrow, The Unforgiven, Sad but True, Creeping Death, Wherever I May Roam, Welcome Home (Sanitarium). După pauză apar piesele aceluiaşi grup american – completate însă de bateria lui Mikko Siren, cel care aduce acele tonalităţi extrem de heavy în muzica Apocalyptica; astfel, Fade to Black, For Whom the Bell Tolls, Fight Fire with Fire, Until It Sleeps, Orion, Escape, Battery, Seek & Destroy, Nothing Else Matters şi One saltă în picioare şi invită la headbanging o sală plină ochi.

Ca atmosferă, acesta este cel mai reuşit concert Apocalyptica la care am asistat. Nu extind această în toate planurile pentru că, deşi îmi place mult cum au adaptat finlandezii nişte piese de referinţă în thrash metal, le prefer compoziţiile proprii de care mulţi tind să uite. Albumul meu preferat este şi va rămâne Worlds Collide, prin urmare am fost mult mai încântată atunci când, acum mulţi ani, era promovat în concerte. Cu toate acestea, spectacolul de la Sala Palatului – jumătate clasic, jumătate rock – este un eveniment cu adevărat memorabil. Noroc cu pletele, tatuajul şi muşchii. Noroc cu violoncelul.

Fotografii

Posted in Concerte | Tagged , | Leave a comment

Follow Me (Royal Hunt)

Descoperirea istoriei recente continuă şi iată că dau de încă o splendidă compoziţie pierdută în negura vremurilor, întrucât Fear a apărut la finalul mileniului trecut. Mai degrabă progressive rock decât metal, Follow Me îmi stârneşte noi regrete că nu am descoperit Royal Hunt mai devreme şi să mă întreb cum poate să fie o piesă în acelaşi timp radio-friendly şi construcţie complexă. Pasajul instrumental prelung, din mijlocul cântecului, precum şi metaforele din versuri mi se par principalele puncte de „atracţie”, însă piesa în ansamblul său e mai mult decât suma acestor atuuri. Audiţie plăcută.

If pictures could talk there’d be too many voices
If sorrow could scream I’d be deaf in a day

If pain could been seen there’d be too many faces
Wherever I’d go – I’d rather be blind

Posted in Colţul cu muzică | Tagged , | Leave a comment

Cheile Gârliştei (Munţii Aninei)

Bacea are pe ţeavă o tură în Munţii Berzunţi de care mă pune în temă cu vreo două săptămâni înainte pentru a fi sigură că, întrucât n-am Facebook, mă menţin la curent cu planurile. Aşa o destinaţie „exotică” nu sună rău, chiar dacă unii mai cârcotaşi precum Vlăduţ susţin că există dealuri mai înalte ca munţii ăia. Totuşi, timpul lung de la anunţ la tură şi primăvara capricioasă fac ca perspectiva să fie una cu noroi şi multă apă; acestea, adăugate la boscheţii deja cunoscuţi, nu dau deloc cu inimioare roz, aşa că nu putem face decât singurul lucru de bun simţ: ne reorientăm. Pe principiul că nu scăpăm de vreme rea decât la bulgari sau cât mai în vestul ţării, alegem ceva unde să nu fie de săpat în zăpadă şi să ne alegem cu ceva soare: Munţii Aninei. Şi un traseu inedit, rar cutreierat chiar şi de cei aflaţi mai în zonă, Cheile Gârliştei.

Locurile de care vorbesc nu-s deloc aproape, iar şoselele până acolo pe placul niciunui şofer, aşa că sâmbătă pornim cu noaptea-n cap, cinci adormiţi: Hike, Bacea, eu, Miha şi Liviu. Cum eu sunt cam şontoroagă de două zile şi stau cu picioarele cocoţate pe bord, iar Bacea a găsit oportun să-şi pună o lingură de rom în borcanul matinal de cafea, singurul şofer va fi Hike căruia drumul lung nu-i dă cea mai fericită dispoziţie. Astfel parcurgem ruta Bucureşti – Orşova – Caransebeş – Reşiţa – Gârlişte, unde traversăm satul şi parcăm maşina pe un fost forestier, într-o rână pe malul apei.

Nu-mi amintesc să fi plecat vreodată atât de târziu într-un traseu montan, fie el şi uşurel; până mâncăm ceva şi ne echipăm, ceasurile se fac 15. Abia atunci părăsim satul Gârlişte (300 m) pe punct roşu şi o luăm în amonte pe lângă Pârâul Gârlişte, între Dealul Stupiulor şi Dealul Roşan. Până în Poiana Periş poteca este lată, iar apariţiile rare şi şterse ale marcajului nu ne dau bătăi de cap; apoi, pe măsură ce intră în pădure, cărarea se îngustează şi grija cea mare trebuie s-o avem la confluenţa cu afluentul Valea Mare: acolo apare un nou marcaj, cruce galbenă, ce urcă versanţii spre Caraşova. Însă noi facem dreapta, întrucât acesta este locul unde încep efectiv Cheile Gârliştei, acum pline de verdeaţă proaspătă şi flori multicolore.

Săpate în calcare cretacice cu incluziuni negre de silex, cheile ne poartă paşii pe sub arcadele malului drept al apei (stânga în sensul nostru de deplasare), acolo unde Cleanţul Ghearei îşi desfăşoară surplombele alb-gălbui prin zone de fost terasament şi pe lângă ruine de mori. Lăsăm în urmă un tunel care-şi desprinde picurii deasupra noastră, apoi depăşim un portal a cărui arcadă se înalţă asemeni unei porţi stelare. Nenumăratele liane sporesc senzaţia de sălbăticie, aşa că nu ne miră deloc porţiunile unde stânca s-a surpat; totuşi, acolo unde prăvălirea e mai mare, cineva a fixat un cablu de care cei mai temători sau neputincioşi se pot ajuta. Îmi place că, în timp ce poteca urcă și coboară ținându-și echilibrul pe țărm, Bacea documentează de zor traseul şi îi înregistrează pe telefon parcursul şi particularităţile. Cu grijă la paşi şi încântare în ochi, la orele 16:30 ajungem la Marele Cot al Gârliştei, acolo unde o potecă bine conturată spre stânga urcă la Peştera cu Apă, cea mai lungă din chei. Suntem întâmpinaţi de broaşte aflate în rut, lilieci abia treziţi din hibernare, păianjeni verzui şi timizi – toate de-a lungul formelor ca de rădăcini săpate de apă, interesante intercalații de silex stratiforme.

După jumătate de oră de cotrobăit prin adâncuri, revenim la potecă şi ne continuăm drumul, peste fire de apă ce par a ieşi chiar din rădăcinile acoperite de muşchi ale arborilor. Deşi Bacea încearcă să urmărească o descriere veche a traseului, ratăm deturul spre Peştera Galaţiului şi înaintăm pe Cleanţul Cerbilor, pe sub Poiana Mangoriţa. Începe să se lase seara când lăsăm în urmă albia secată a Pârâului Jelniţa; la scurt timp dăm de un perete aproape vertical, cu calcarele orientate oblic, unde avem doi-trei paşi de căţărat, după cum a reuşit cărarea să biruiască stânca. Ceva mai încolo traversăm pe pietre Pârâul Celnicul Mic şi lăsăm în urmă Padina Vierului Mic şi Padina Vierului Mare, cu ale lor rămăşiţe de mori de citură.

Între timp, nu ştiu exact cum, Bacea găseşte un ou micuţ şi albastru, cu coaja lucioasă, şi, întrucât i se pare mort, decide să-l ia ca amintire. Îmi place raţionamentul de gamer al lui Hike: Bacea tocmai realizează un quest – a găsit oul acesta relativ normal, îl ia cu ea prin Anina, îl duce la incubatorul atomic de la Ciudanoviţa care-l transformă prin radiaţii, iar la Bucureşti eclozează… Godzilla. Hmmm, sper sincer să se întâmple la Bucureşti şi nu mai devreme, că nu mai e loc în maşină. Din păcate, ceva mai târziu Bacea va eşua lamentabil în quest-ul ei, căci oul se sparge şi-i umple trusa foto de lichid vâscos; Godzilla, fie-ţi ţărâna uşoară, că Bacea nu trece la nivelul următor.

Treptat, poteca urcă faţă de albie, începe încet să se lăţească şi devine drum forestier depănat în noapte peste firul Pârâului Celnicul Mare. Încă vreo doi kilometri şi intrăm în Anina (556 m) prin nord-vesticul Cartier Schlucht, pe lângă puţuri de mină, halde de steril şi foste spălătorii de cărbuni acum aflate în ruină. Din păcate, deşi ajungem repede în centru, nu este de găsit niciun taxi, aşa că trebuie să traversăm un oraşul depopulat, dar mai lung decât ne-ar plăcea. Abia la ora 21:30 ne oprim pe Strada Caraiman la Pensiunea Costi, după şase ceasuri şi jumătate de mers, ultimul doar în Anina.

Nu zăbovim prea mult cu pregătirile de somn, mai ronţăim câte ceva doar ca să nu zicem că ne culcăm cu burta goală şi ne băgăm în aşternuturi. E cald şi plăcut în cameră, iar noi profităm de fiecare clipă de somn, mai ales că în această noapte ceasurile se dau înainte şi pierdem o oră de odihnă. Ne trezim aproape violent de dimineaţă, zoriţi intens de Bacea să prindem microbuzul de 8:30. Acesta ne depune în centru, la barieră, unde putem lua în sfârşit micul dejun în tihnă şi reuşim să ne trezim cu adevărat.

La ora 9 părăsim bariera şi pornim pe calea ferată ce leagă Anina de Oraviţa; da, este vorba despre acea cale ferată cunoscută între iubitorii de munte şi de istorie – prima cu ecartament normal de pe teritoriul României de astăzi, construită de austrieci între 1847 şi 1863 după proiectul lui Anton Rappos. O adevărată realizare a tehnicii de la jumătatea secolului al XIX-lea, tronsonul feroviar însumează 33,4 kilometri din care o bună parte pe sub versant întărit prin ziduri de sprijin, înşiră zece viaducte şi străpunge muntele în paisprezece locuri, fiind în acelaşi timp una dintre cele mai abrupte căi ferate europene fără cremalieră. Dincolo de reuşita inginerească, peisajul superb care se desfăşoară de-a lungul ei reprezintă al doilea argument pentru a fi comparată cu austriaca Semmering. Acum ceva ani, panicaţi de închiderea iminentă a acestei rute din lipsă de profitabilitate, am mers pe şine cu trenul pitoresc, pe cărbuni, ce face zilnic câte un drum dus întors între localităţile miniere, treizeci şi ceva de kilometri în vreo două ore. Nici nu-i de mirare că nu aduce bani în aceste condiţii de timp, când navetiştii preferă microbuzele mult mai rapide; însă, din perspectivă turistică, experienţa este deosebită şi iată de unde ar putea să iasă cu adevărat profitul, mai ales că Anina-Oraviţa este clasată ca monument istoric de valoare naţională. Iată că după petiţii şi tot felul de intervenţii, CFR-ul a decis să nu închidă linia şi să-i facă un pic de reclamă, aşa că încă o putem vizita intactă, în toată spectaculozitatea sa de cale ferată montană.

Lăsăm în urmă Vârful Mociur (686 m) şi Dealul Tâlva Lupului înţesate de „vestigiile” miniere ale Aninei, pentru a ajunge la Viaductul Schlucht, cu silueta sa maiestuos arcuită peste valea bolovănoasă. În scurt timp intrăm în pădurea rară cu vechi stâlpi de joasă tensiune, locuinţe din piatră părăsite precum sălaşul Buză de Lup şi stâne straşnic păzite de dulăi; peisajul este completat de şinele cambrate pe curbele versantului, înşiruirea de tuneluri scurte săpate în calcarul invadat de iederă şi borne kilometrice feroviare. Se spune că de Buna Vestire, care a fost ieri, poţi auzi pentru prima dată cucul cântând; noi îl auzim acum, din păcate însă din stânga, deci vom avea de dat bani dacă nu reuşim să ne întoarcem repede-repede cu urechea dreaptă spre el.

La ora 11, aflaţi pe sub Culmea Polom cu vârful său omonim (821 m), dăm în sfârşit de Tunelul Gârlişte, cea mai lungă străpungere în stâncă a căii ferate. Dincolo de el, Gara Gârlişte (700 m) marchează altitudinea maximă a feroviarei. De la responsabilul de gară bucuros de turişti aflăm despre ţevile de alimentare cu apa necesară locomotivelor cu aburi (apă venită cândva din bazinele situate în coasta dealului), despre afluxul de călători mai ales străini pe timp de vară (atât de mare uneori încât angajaţii nu mai au unde sta jos în tren), despre pădurea de pini din apropiere care iarna se îmbracă în straie aurii.

Tot el ne arată cum am putea ajunge mai repede în Gârlişte: în jos, spre dreapta, pe poteci şi drumeaguri de căruţă printre Dealul Babei (523 m) şi Vârful Moghila (681 m). Drumurile din pajişte, la început destul de abrupte, intră în curând în pădure şi îşi potolesc panta, pentru a se aplatiza complet când coborâm până pe malul Pârâului Valea Mare. Acesta ne duce pe malul stâng al Pârâului Gârlişte, pe care-l urmăm cuminţi până la primul podeţ din Gârlişte; excepţie face Bacea, care nu mai are răbdare, se descalţă şi traversează Gârlştea prin vad. Drumul din sat ne scoate înapoi la maşină pe lângă câteva căsuţe cochete şi interesanta rezervaţie de mori de apă, la 13:30.

Deşi ştim ce drum lung ne aşteaptă din Gârlişte, hotărâm să n-o luăm totuşi pe cea mai scurtă cale, ci să profităm de ziua frumoasă şi însorită, prima de anul acesta când soarele apune mai târziu. Ieşim în Goruia, centrul comunal al micilor localităţi din zonă, dar până să ajungem în Ticvanu Mare facem stânga pe drumul de ţară, plin de gropi şi praf ce ne duce în Ciudanoviţa. Două sate, unul mai depopulat şi mai ruinat ca celălalt, formează această comună dosită între dealurile împădurite şi înconjurată de un frumos peisaj submontan. Ceva mai încolo, fosta colonie minieră cunoscută pentru exploatarea de uraniu, cu blocuri hidoase şi maşini mâncate de rugină, contrastează puternic atât cu vechile case ţărăneşti din satele vecine, atât de frumoase cândva, cât şi cu mătasea verde a Dealului Plaveniţa; cu greu găseşti ceva mai slut decât o comună pe vremuri aglomerată şi prosperă, cu cinematograf şi maternitate (!), căzută în dizgraţie şi mâncată, la propriu şi figurat, de cancer. În mod surprinzător însă, colonia trăieşte – vezi oameni, animale, gospodării, grădini de legume, fum pe hornuri; cumva, nenorociţii aceştia sărăciţi de închiderea minelor şi îmbolnăviţi de radioactivitatea deşeurilor găsesc un mod de a menţine vie această comunitate.

Mai departe, o luăm în sus pe dealurile Cârja Lungă şi Tâlva Dobrei, pline de serpentine ce străjuiesc aceeaşi cale ferată pe care am mers mai devreme, iar de data aceasta chiar întâlnim pitorescul tren cu care n-am fi vrut să dăm nas în nas, de exemplu, când parcurgeam Tunelul Gârlişte. Şoseaua se strecoară prin culoarele de vegetaţie şi, când brusc asfaltul devine bun, e o adevărată plăcere să conduci prin curbele şi acele de păr înşirate prin munte. Mai mult, dacă Bacea a tot invocat bicicleta pentru multe dintre locurile pe unde am trecut, acum exclamă că aici se pretează excelent motorul; mda, un enduro-touring mic şi roşu, mmm-mm…  Ruta urmează Brădişoru de Jos – Oraviţa, unde decidem să nu o luăm înapoi către Reşiţa, ci să coborâm în sud, spre graniţa sârbă. Iată cum şoseaua Răcăşdia – Radimna – Pojejena ne poartă prin sătuce cu eufonice denumiri sârbo-croate înainte de a ne arăta şerpuirea lucioasă a Dunării de la Moldova Veche. De acum urmăm fluviul în zbaterea sa printre stânci, pe sub carstul Platoului Coronini şi prin sălbăticia Defileului Porţile de Fier. Oprim de câteva ori pentru fotografii, la vreun cot cu perspectivă sau la chipul săpat în stâncă al lui Decebal de la Dubova, însă atenţia ne e captată mai ales de structura dubioasă de peste apă, de la Lepenski Vir; cine ar bănui că acel colos de metal, plastic şi sticlă, cu aspect de hotel industrialo-futurist, adăposteşte de fapt un sit arheologic din Mezolitic?

Deşi zona este plină de pensiuni şi restaurante, sezonul mai are ceva până să fie deschis, aşa că primul loc unde reuşim să luăm un prânz târziu este abia la Orşova, unde oprim la Damiro, pe malul Dunării. Deşi ospătăriţa ne asigură că e cel mai bun local unde se mănâncă aici, mofturoasa de mine nu-i foarte încântată de ofertă – ciorba nu-i fierbinte, iar peşte nu au decât prăjit. Însă porţiile sunt mari şi îndestulătoare, aşa că restul lumii e mulţumită. Un lucru amuzant este că la televizor ştirile povestesc despre vremea urâtă din ţară, despre cum ninge la munte şi derulează imagini cu Poiana Braşov unde schiorii abia se văd printre fulgi; mutăm privirea de la ecran la geamul mare ce ne desparte de Dunăre şi vedem cum fluviul reflectă razele amurgului, încă plăcut călduţe. Ciudat şi interesant contrast.

Ne reluăm pe înserat drumul şi, pe măsură ce părăsim graniţa, vremea se schimbă şi dăm de ploaie, pentru ca pe autostradă să fim înconjuraţi adesea de o ceaţă densă. În Bucureşti ajungem mult după miezul nopţii, destul de obosiţi. Însă eu una, cel puţin, mă bucur că am evadat atât de departe, prin locuri arar bătute şi atât de frumoase.

Fotografii

Referinţe Anina-Oraviţa

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Message to God (Royal Hunt)

Există momente când descoperi extrem de târziu o trupă, cu un oarecare nume de altfel. Aşa s-a întâmplat în cazul meu şi danezii de la Royal Hunt. Deşi am auzit de ei în nenumărate rânduri, niciodată nu mi-a stârnit ceva curiozitatea care să mă facă să-i ascult. Asta până cam acum un an, ceea ce spune destule dacă ţinem cont de faptul că trupa se apropie de trei decenii de existenţă. Iar dacă tot am dat de aşa o îndelungată istorie progresivă, mi-am spus că n-ar strica să iau albumele mai vechi la ascultat şi astfel am ajuns la bijuteria numită Paradox, un excepţional disc de acum douăzeci de ani care la fel de bine s-ar fi putut compune ieri că ar fi fost la fel de actual. M-am oprit asupra piesei Message to God, agăţătoare şi melodioasă, păstrând totuşi structurile complexe regăsite de-a lungul întregului album. Dincolo de asumarea propriei ignorante, niciodată nu e prea târziu, nu?

Posted in Colţul cu muzică | Tagged , | Leave a comment