To Mega Therion (Therion)

Mare dreptate avea un prieten după concertul de aseară: a scos Christofer Johnsson cu al său Therion de-a lungul anilor şi chestii superbe, şi mult balast. Dar o piesă rămâne acolo, pe locul ei foarte clar stabilit. Şi dacă ar exista un dicţionar video-ilustrat al metal-ului, la capitolul „symphonic” nu cred că s-ar potrivi mai bine altceva decât To Mega Therion. Iar pe scenă este o mostră a idealei îmbinări între profesionalism, pasiune şi dăruire.

Advertisements
Posted in Colţul cu muzică | Tagged | Leave a comment

Therion, Imperial Age, Null Positiv, The Devil (Quantic, Bucureşti)

A trecut ceva vreme de la ultimul concert la care am fost, astfel încât am impresia că în seara aceasta iau o supradoză – nu mai puţin de patru trupe, desfăşurate pe scena destul de generoasă din Quantic. Cu fiecare ocazie în care ajung în clubul acesta îmi dau seama că-mi place tot mai mult – sala de concerte în sine cu o sonorizare mai mult decât decentă, barul-restaurant, terasa, parcarea.

Din Marea Britanie vine o trupă care se doreşte originală prin stil, înfăţişare şi descriere. Numai că degeaba îţi spui „cea mai grea şi mai controversată trupă de heavy metal a tuturor timpurilor”, porţi măşti veneţiene, te păstrezi cât mai anonim şi numeşti ceea ce cânţi „cinematic metal” dacă nu vii şi cu ceva cu adevărat original. Iar The Devil nu o face. Adepţii unui gothic metal atmosferic, în care vocea este înlocuită de fragmente din discursuri politice sau conversaţii conspiraţionale în ton cu proiecţiile de pe fundal, britanicii nu vin cu nimic nou sau memorabil prin compoziţiile lor. Ce-i drept, creează o ambianţă întunecată, difuză şi misterioasă, plăcută auzului, însă aici se opreşte entuziasmul meu, mai ales că după câteva piese redundanţa se face simţită din plin.

Null Positiv schimbă complet registrul, printr-o explozie de energie, sunete şi growl. Iar în mijlocul acestui iureş se remarcă solista Elli Berlin – un munte de femeie cu plămâni de fier şi corzi vocale versatile. Nu pot spune că mă impresionează copiile Arch Enemy, mai ales că dincolo de forţă şi aplomb vocea nemţoaicei nu are cine ştie ce veleităţi artistice în variantă clean; corectă, dar atât. Iar restul, coloana sonoră desfăşurată de trupă, se întinde atât de banal între nu metal şi alternative încât plictiseala ar interveni rapid dacă n-ar fi atmosfera dinamică, aproape brutală, cu care acaparează publicul. Un lucru trebuie să apreciez însă la trupa germană: sinceritatea, modul deschis şi onest cu care interacţionează cu publicul.

Deja am impresia că mă plimb prin întreaga Eurasie când pe scenă apare – bombastic şi un pic teatral datorită ţinutelor – Imperial Age. Nu numai schimbarea de registru este evidentă, ci şi profesionalismul artiştilor. Fără a fi nici ei vreun geniu al originalităţii, ruşii propun un symphonic metal oarecum apropiat de capul de afiş, solid construit, omogen şi foarte plăcut de ascultat. Un mare merit în această direcţie îl are şeful trupei, Alexandr „Aor” Ospiov, tenor cu un timbru remarcabil. Oamenii ştiu să se promoveze, dovada fiind informaţiile detaliate aflate pe pagina lor, să se impună pe scenă şi să comunice cu publicul într-o engleză neaşteptat de bună. Jos pălăria pentru prezentare, în timp ce muzica, departe de a-mi rămâne lipită de creier, este cea mai bună idee ca preambul pentru ceea ce urmează.

Therion a fost şi va rămâne un fenomen, trupă gata să se reinventeze iar şi iar sub bagheta lui Christofer Johnsson în decursul celor trei decenii de existenţă. Exemplul cel mai recent este opera rock numită Beloved Antichrist, album amplu, complex şi deloc uşor de digerat. Ce-i drept, odată transpuse pe scenă şi suprapuse peste jocul „actorilor”, cele cinci compoziţii prezente în seara aceasta prind o altă viaţă, mult mai metal – Theme of the Antichrist, Night Reborn, Temple of New Jerusalem şi My Voyage Carries On sună cu totul altfel, iar Bring Her Home este de departe cea mai reuşită noutate. Symphinic metal ca la carte, predat de unul din iniţiatorii acestui subgen.

Totuşi, e clar că deşi ultimul disc este centrul turneului, publicul aşteaptă în special compoziţiile mai vechi cu care este familiarizat, iar suedezii nu dezamăgesc niciun moment. The Blood of Kingu, Din (cu colaborarea lui Ellie Berlin), Nifelheim, Ginnungagap, Typhon, Cults of the Shadow, Wine of Aluqah, Son of the Staves of Time sau The Invincible demonstrează că Therion a trecut cu brio testul timpului, iar rezultatul este o trupă omogenă, cu sunet zid şi o prezenţă scenică remarcabilă. În ceea ce mă priveşte, prefer momentul melodios descris de Lemuria, în care cele trei voci – Thomas Vikström, rebela sa fiică Linnéa Vikström şi Chiara Malvestiti – se întrepătrund într-un vaiet sensibil şi pătrunzător. Lăsate pentru final, The Rise of Sodom and Gomorrah şi To Mega Therion, reprezintă adevărate imnuri suficiente pentru a demonstra de ce acest concert dintr-un turneu îndelungat este primul cu casa închisă. Nu-i un secret că publicul român îi adoră pe cei de la Therion, iar trupa este recunoscătoare pentru asta nu doar prin revenirile frecvente, ci şi prin atitudinea extrem de caldă. Este totuşi o surpriză să-l vezi pe Johnsson, un personaj de altfel distant şi uşor condescendent, vorbind şi implicându-se atât de tare în comunicarea cu audienţa. Dacă aş avea o pălărie ca a lui, cu siguranţă mi-aş scote-o în faţa lui Therion.

Fotografii

Posted in Concerte | Tagged , , , , | 1 Comment

„Ce mult te-am iubit”

Nu, nu este o declaraţie de dragoste care să-mi aparţină, ci rememorarea unui titlu şi, mai ales, a încărcăturii sale. Acum ceva ani îl descopeream pe Zaharia Stancu, mai întâi prin nuvele, apoi prin acest roman alcătuit asemeni unei poezii în proză. Nu ştiu de ce mă gândesc de o vreme la el şi-mi revine în minte acel pasaj în care Tudor îşi plânge soţia moartă cu vorbele şi gesturile de iubire pe care nu i le-a împărtăşit niciodată în timpul vieţii. Oricât aş recit pasajul de mai jos, nu-mi pot da seama ce e mai sfâşietor pentru bătrân – pierderea celei ce i-a fost alături la bine şi la greu sau pornirea atât de tardivă de a-i vorbi cu dragoste şi de a-i săruta mâinile.

Cât mama a fost vie, niciodată nu l-am auzit pe tata spunându-i cuvinte de dragoste şi niciodată nu l-am văzut mângâind-o. Acum îl aud şoptind:

– Mărio, Mărio, ce mult te-am iubit eu pe tine Mărio! Şi-l văd că-i mângâie obrazul, bărbia, fruntea care înainte era plină de încreţituri şi care acum e netedă ca o frunte de fată mare.

– Dacă ai iubit-o atât de mult pe mama, pentru ce nu i-ai spus-o niciodată? Tata tresaltă. Pare mirat de întrebarea mea…

– Cum era să-i spun şi de ce era să-i spun? Maică-ta ştia c-o iubesc. Şi de vreme ce ştia, de ce era nevoie să i-o mai spun? De altfel nici ea cât a trăit, nu mi-a spus vreun cuvânt de dragoste. Dar după ce rosteşte pentru a nu ştiu câta oară cuvintele acestea, tata se întoarce spre mine.

– Da, tu ai dreptate. Cuvintele acestea ar fi trebuit să i le spun maică-tii pe când trăia. Ar fi făcut-o fericită. Ar fi bucurat-o.

Tata îi mai sărută o dată buzele reci şi vinete, care acum au început a se înnegri, şi-i mai sărută mamei, pentru întâia oară de când o cunoaşte mâinile reci şi vinete. Dar mâinile mamei nu simt că tata le-a sărutat. Au rămas mai departe reci şi nemişcate, îngheţate, moarte. Sărutarea a venit prea târziu… Prea târziu!

Când totul pare de la sine înţeles, mai este loc de afecţiune? Când tragem linie şi ne îngăduim analiza rece a regretelor, sunt mai puternice cele pentru ce am zis şi am făcut sau pentru ce nu am zis şi nu am făcut? Există un Tudor şi-o Mărie în fiecare din noi; măcar de i-am percepe din timp şi ne-am întreba cât să închidem în noi şi cât să lăsăm la iveală.

Uneori este suficient atât de puţin, un strop ce concentrează întreaga natură simţirii noastre. Până nu e prea târziu… prea târziu…

Posted in Culturale | Tagged , | 1 Comment

Decembre (Nicu Alifantis)

Din dragoste în ură şi-napoi, din adolescenţă în bătrâneţe, din suflet chinuit spre suflet chinuit – vai, cât l-am îndrăgit pe Bacovia din prima clipă. Cu simbolismul său atât de muzical, versurile vizuale şi atmosfera înnegurată, era greu să nu-şi regăsească vibraţiile în sufletul meu de când i-am citit primele rânduri. Între timp, cu folk de sezon, „ningă… zăpada ne-ngroape” spune Nicu Alifantis pentru un etern Decembre al angoaselor, depresiei şi disperării albe. Al meu… cumva al tuturor…

Posted in Colţul cu muzică | Tagged , | Leave a comment

După o vreme (Veronica A. Shoffstall)

– traducere –

După o vreme afli
acea fină osebire
între îngemănarea mâinilor şi înrobirea sufletului
şi înţelegi că dragostea nu înseamnă reazăm,
iar însoţirea nu îndepărtează mereu primejdiile.
Şi începi să înveţi
că sărutările nu pot sta chezaş,
iar ofrandele nu ascund făgăduinţe.
Şi ţi se arată că ai a accepta înfrângerile
cu capul sus şi privirea înainte,
cu gingăşia unei femei, nu cu jalea unui copil.
Şi înveţi cum să-ţi clădeşti toate drumurile astăzi
căci nu te poţi bizui
pe temeliile de mâine,
iar viitorul găseşte calea năruii
în timp ce se naşte.
După o vreme afli
că până şi razele soarelui ard
dacă le chemi prea aproape.
Astfel sădeşti o grădină doar a ta
şi împodobeşti un suflet doar al tău
în loc să aştepţi ca un altul
să-ţi aducă flori.
Înveţi că poţi îndura cu-adevărat,
că eşti cu-adevărat puternică,
că eşti cu-adevărat preţioasă.
Înveţi,
şi iarăşi înveţi,
cu fiecare adio, înveţi…

(Original)

Posted in Culturale | Tagged , , | 1 Comment

Trei sferturi de cer (Mădălina Amon)

Rămân o vreme în universul folk, cu una din piesele mele preferate – o poveste despre simplitate, linişte sufletească, credinţă şi iubire. Un cântec unde metafora şi realitatea se întrepătrund, precum cerul şi huma, în vocea Mădălinei Amon: Trei sferturi de cer.

Posted in Colţul cu muzică | Tagged , | Leave a comment

Criză în întuneric (Tatiana Stepa)

Nu ştiu să existe în folk-ul românesc o voce feminină mai expresivă şi mai sfâşietoare decât a Tatianei Stepa; de altfel, puţine au aceeaşi sensibilitate în muzica noastră contemporană. Din cântecele ei se revarsă o durere contagioasă – îţi vine să plângi, să zbieri şi să-ţi înfigi unghiile în carne când le asculţi. Dar rareori suferinţa capătă atâta melodie; cu greu găseşti un astfel de loc artistic unde sfârşirea fizică şi sufletească se îmbracă aşa de frumos în muzică şi cuvinte. Undeva, în cotlonul fiinţei oricui dintre noi, măcar o dată răsună o Criză în întuneric, cu ale sale hăuri, boli, rătăciri, tânguiri, pustiiri, morţi şi deznădăjduiri. Şi, mai adânc, singurătatea ultimă.

… Mai sunt sanatorii deasupra în stele…

Posted in Colţul cu muzică | Tagged , | Leave a comment

Cindrel – muntele unde aerul este albastru

Pândeam demult o tură a lui Dumi, de preferat în Şureanu – masiv în care n-am ajuns niciodată, indiferent de anotimp. S-a nimerit să fie însă o nouă vizită a cunoştinţelor mele mai vechi, Munţii Cindrel, pe care i-am văzut şi vara şi iarnă, deci ştiu la ce să mă aştept. Într-un fel, cam asta îmi dă curaj să mă înscriu, nefiind altfel încă foarte sigură de capacitatea mea de efort. Ceva nou, totuşi? Ei bine, da: rachetele de zăpadă. Ninsorile recente şi experienţele trecute din aceeaşi zonă ne fac pe cei care nu avem să închiriem câte o pereche; nu-i greutate de neglijat, dar primează în lupta cu nămeţii anticipaţi.

Un grup numeros adunat din toate colţurile ţării şi echipat până-n dinţi porneşte deci sâmbătă la ora 11:30 din Păltiniş (1443 m), însoţit de soare şi o temperatură plăcută. Urmăm triunghiul roşu pe forestierul de după staţia de telescaun, dincolo de cantonul din Grădina Onceşti (1635 m). În Poiana Muncel (1657 m), unde triunghiul coboară spre Gâtul Berbecului, ne aşteaptă la un ceas de la plecare banda roşie cu a sa urcare lină spre dreapta, mai întâi prin pădure, apoi prin golul alpin de sub Vârful Bătrâna (1911 m) unde punem rachetele de zăpadă. De acum avem parte de un soare puternic şi un senin cristalin deasupra mărilor joase de nori ce plutesc pe Muntele Conţu, astfel că vom regăsi permanent alături spectacolul ireal al Făgăraşului, cu proeminentele vârfuri Negoiu şi Vânătoarea lui Buteanu. În acelaşi timp, în faţă ne invită Cindrelul pe de-o parte şi Munţii Lotrului cu Negovean şi Ştefelşti pe cealaltă. Şi totul, absolut totul, respiră a albastru.

Urmăm curba de nivel pentru puţin timp şi întâlnim crucea roşie venită ca traseu alternativ din Păltiniş prin Poiana Găujoara. Coborârea scurtă ceva mai jos de Şaua Bătrâna (1850 m) se continuă cu o altă pantă descendentă până în Şaua Rozdeşti (1826 m). De aici avem de urcat mai susţinut pe Vârful Rozdeşti (1952 m), pentru a ne răsplăti cu cea mai lungă pauză de odihnă a zilei, la ceasurile 15. O nouă coborâre lejeră ne duce în Şaua Şerbănei (1870 m), unde crucea roşie o ia la dreapta spre Cantonul Niculeşti; nici noi nu mai păşim prea mult timp pe bandă roşie, căci în curând părăsim culmea principală spre stânga, alături de punctul roşu de sub Vârful Niculeşti (2035 m). În ultima vreme, razele ce scapătă spre asfinţit au îmbrăcat culmile în aur şi văile în văluri transparente; mai ales trecerea spre Munţii Lotrului, Şaua Ştefleşti, pare desprinsă dnitr-un basm uitat. Dar acum e momentul când începe să ne înconjoare ceaţa albăstruie, aşa că cei ce nutream diverse gânduri temerare renunţăm la alte „ascensiuni” pe ziua de azi. Coborâm în diagonala muntelui, traversăm Pârâul Cânaia şi ne oprim într-un final pe pragul Refugiului Cânaia (1760 m) la ora 17.

Ne descotorosim cât putem de repede de rachete, mulţumiţi însă de contribuţia lor mai ales în prima parte a traseului, până pe Vârful Rozdeşti; lăsăm bagajele în camere şi ne înfigem în sala de mese unde abia aşteptăm ca Doru – primitoarea noastră gazdă – să aducă tuciurile cu ciorbă. Tare bine intră lichidul fierbinte, mai ales că spre sfârşit de zi frigul, foamea şi oboseala nu fac casă bună. Lumea e cu chef de vorbă de şi de pahar, numai că eu nu mă ridic la înălţimea aşteptărilor pentru că mă biruie somnul. Patul moale şi cald îmi uşurează decizia, ca şi ora matinală a zilei de mâine când avem planificată trezirea.

Duminică, la puţin peste ceasurile 5:30, cei care dorim să urcăm pe vârf suntem gata echipaţi. Lăsăm în urmă Refugiul Cânaia pe întuneric şi constatăm că e înnorat, dar plafonul nebulos stă foarte sus. Nu avem parte de vânt sau ceaţă, aşa că nu ne împiedică nimic să îi dăm bătaie pe punctul albastru din coasta de sub Vârful Cânaia (2057 m). Urcarea accentuată este aproape continuă până în Şaua Cânaia (2020 m), când începe să se crape de ziuă albastră; acolo panta se îmblânzeşte puţin pentru a se relua mai departe, până pe Vârful Cindrel (2244 m) prelungit cu Platoul Diavolului. Folosim şi acum rachetele de zăpadă, pentru orice eventualitate, deşi în timp ce trag de ele la deal mi se pare că mult mai utili – şi uşori – ar fi colţarii; este însă prea frig pentru a face acum schimbarea. La ora 6:30, odată cu primele gene de lumină, facem şi noi un scurt popas lângă crucile de pe înălţimea maximă a Cindrelului.

Stăm foarte puţin să admirăm peisajul zugrăvit de zorii înnoraţi, întrucât gerul îşi face simţită prezenţa chiar şi în lipsa vântului. Bine că nu s-au adeverit presimţirile de vifor… Acelaşi ger albastru face însă ca depărtările să fie clare, chiar dacă bolta nu-i suficient de senină încât să admirăm răsăritul propriu-zis. Panorama largă ce se deschide în jurul nostru este de o frumuseţe deosebită, aşa cum culmile şi crestele se întrepătrund cu văile înnegurate – Făgăraş, Lotrului, Şureanu, Parâng, Retezat, Apuseni sunt toţi acolo, parcă numai pentru noi.

Cu respiraţia îngheţată, ne angajăm în coborâre pe aproape aceleaşi urme. Facem o mică oprire în buza Rezervaţiei Iezerele Cindrelului, de unde se ghiceşte suprafaţa ascunsă a Iezerului Mare, apoi îi tot dăm în jos spre refugiu, unde ne oprim la ora 8. Între timp s-au trezit şi ceilalţi, numai bine pentru un mic dejun îndestulător.

Sătui, ne pregătim de calea întoarsă către maşini. Ne echipăm din nou cu rachetele de zăpadă căci ştim că vom avea nevoie de ele mai încolo şi, la ora 10:30, părăsim primitorul Refugiu Cânaia într-un amestec de soare şi ceţuri subţiri, albastru-aurii, ce devin uneori orbitoare. Urmăm exact acelaşi drum pe care am sosit ieri, întovărăşiţi de punct roşu, bandă roşie şi triunghi roşu, dar şi de peisaje unde nu ştii când se termină iarna şi când începe irealul. Traseul ni se încheie în Păltiniş, la ceasurile 14:30, unde intrăm pe o negură deasă, neprietenoasă, ce ne înconjoară cu un frig pătrunzător atât de contrastant cu căldura de la înălţime. Ne strângem aproape toţi la masă la Dumbrava Sibiului, apoi pornim fiecare spre casa din câte un cotlon al ţării.

Este a treia sau a patra oară când vizitez aceste locuri şi mi-am amintit de ce simt nevoia să revin. Lipsit de stânci agresive şi pereţi colţoşii, Cindrelul te poartă de-a lungul pantelor sale domoale prin minunata galerile fotografică a masivelor din jor.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment

Tardive (Karma / Tică Lumânare)

[…]
Lângă tine-am aflat ce e setea de vis
Şi tristeţea unui învins

[…]
Că mi-e dat şi să pierd uneori
Că ades e greu chiar sa mori
[…]

Posted in Colţul cu muzică | Tagged , , | Leave a comment

Cabana Curmătura (Munţii Piatra Craiului)

Cu o oarecare teamă legată de capacitatea mea de a merge pe munte – lucru care nu s-a mai întâmplat din septembrie – îmi iau inima în dinţi şi mă înscriu în tura din Piatra Craiului a Adrianei. Plecăm matinali din Bucureşti şi la ora 9 trecem de Zărneşti, parcăm lângă Podul Măgurii (720 m), ne echipăm pentru două zile de munte şi îi dăm în sus de la  Fântâna lui Botorog pe bandă galbenă. În timp ce urcăm pe lângă Pârâul Dănişor, ni se conturează o zi senină şi călduroasă, fapt confirmat când ieşim, după aproximativ un ceas, în Poiana Zănoaga (1280 m). Pe o parte se înalţă Bucegii ca o cetate ninsă, pe cealaltă creasta Craiului de un alb orbitor; între ele, bolta albastră poartă din când în când amintirea vreunui nor, destrămată repede între razele arcuite.

După o sesiune fotografică, ne continuăm drumul prin zona denumită Gălbenoasa şi ajungem la 11:30 la Cabana Curmătura (1470 m), unde ne întâmpină pisicile blănoase, câinele cerşetor, ceaiul fierbinte şi bucatele proaspete. Mâncăm prânzul pe terasa însorită, plină ochi de lume, ne luăm în primire paturile pentru la noapte şi mai că ne încearcă o mare lene.

Totuşi, ne mobilizăm şi pe la ora 13 luăm un minim de bagaj pentru a porni pe punct albastru spre Şaua Crăpăturii (1620 m) unde ajungem în jumătate de ceas. Ne clătim din nou ochii cu imaginile în care se amestecă iarna, stânca şi cerul, ocazie cu care observăm un şir de oameni bătând urme pe creasta principală; iată o veste bună, mâine vom înainta relativ uşor. Începem să urcăm seria de hornuri stâncoase marcate în continuare cu punct albastru, iar colţarii îşi dovedesc utilitatea în aceste porţiuni unde zăpada topită s-a transformat în gheaţă.

După o serie de urcări şi coborâri ajungem pe Vârful Piatra Mică (1816 m) pe la 15:30 şi facem o scurtă pauză de masă, apoi ne urnim în continuare prin porţiunea de arbori şi poieni care-l leagă de următorul vârf, cel pe care se înalţă Crucea Eroilor. La ora 16 suntem acolo şi facem cea mai lungă oprire, întrucât soarele a început să scapete spre apus şi am vrea să-i vedem spectacolul final. Deşi odată cu dispariţia luminii scade brusc şi temperatura, rămânem până când discul incandescent dispare dincolo de Crai, iar împrejurimile se îmbracă într-o ceaţă albăstruie.

Grăbiţi oarecum de un vânt subţire şi de frigul înserării, pornim în jos pe panta abruptă şi acum alunecoasă din pădure ce ne scoate după jumătate de ceas în Poiana Zănoaga, acolo unde suntem întâmpinaţi de luna ce conturează feeric linia Bucegilor. Nu mai zăbovim mult, ci o luăm repejor pe traseul de la prânz spre Cabana Curmătura unde ajungem la lumina frontalelor. Ne băgăm înfometaţi în sala de mese, apoi, cu burţile pline şi trupurile obosite, cădem rând pe rând în căldura aşternutului. Nu de alta, dar noaptea trece repede şi avem în plan o nouă trezire matinală.

Doar o parte din grupul de ieri se încumetă la circuitul de duminică, început cu noaptea-n cap. Când ne trezim întreaga creastă este împresurată de ceţuri, însă pe măsură ce zorii dau să se ivească acestea încep să coboare şi să creeze cunoscutul fenomen de inversiune termică. Pe o lumină abia ghicită, la ora 7, pornim în traseu pe acelaşi drum ca şi ieri, urmând de data aceasta punctul roşu până în Şaua Crăpăturii. Deşi nu s-a luminat bine, ne dăm seama că nu-i deloc frigul la care ne aşteptam în lipsa soarelui, mai ales pe măsură ce ajungem deasupra norilor. De aici încolo colţarii ne sunt extrem de utili în timp ce urcăm versantul abrupt de acces în creastă – o zonă plină de hornuri stâncoase prevăzute cu cabluri. Sunt porţiuni care, datorită orientării, nu mai au deloc zăpadă, ci numai piatră şi iarbă uscată; dar în altele zăpada topită, cursă de sus, s-a transformat peste noapte în gheaţă şi ne dă de furcă, cu tot cu pioleţii din dotare. Dincolo de acest segment mai dificil în condiţiile date, ieşim pe muchia plină de zăpada a crestei principale acolo unde apare traseul din Padina Hotarelor, iar la ora 9:30 poposim pe Vârful Turnu (1923 m). În tot acest timp, am fost însoţiţi de o lumină tot mai vie dinspre răsărit, acolo unde soarele s-a înălţat pe deasupra Pietrei Mici şi a îmbrăcat văile într-o ceaţă aurie, mereu mişcătoare. În schimb, înălţimile le-a dăruit cu aer proaspăt şi imaculat, astfel că în depărtări se pot cerceta cu uşurinţă, într-un tur de orizont, Ciucaşul, Grohotişului, Baiului, Bucegii, Leaota, Iezerul şi Făgăraşul.

Observăm că în creastă bate dinspre nord-vest un vânt rece şi puternic de face să vibreze săgeţile de pe stâlpul indicator; în schimb, la doi metri mai jos, într-un jilţ de zăpadă, aproape că poţi sta la plajă. Ne odihnim şi noi ca şopârlele la soare, apoi ne reluăm drum pe linia crestei, pe urmele făcute ieri de alţi temerari. Cu tot cu vânt, zăpadă, urcări şi coborâri, ne ia cam o oră până în Şaua Padinei Închise, unde ne odihnim un pic înainte de următoarele două urcări mai solicitante. Primul la rând este Vârful Padina Popii (2018 m), după care poteca începe să evite pe alocuri creasta inaccesibilă şi să se lase uşor pe versantul din stânga. Din fericire însă, zăpada pare suficient de ţeapănă cât să n-o ia la vale, iar cornişele – nu prea mari de altfel – sunt formate doar peste cealaltă faţă. Pe măsură ce ne apropiem de prânz, vântul se stârneşte tot mai tare şi înalţă fuioare de cristale tăioase încât zici că acestea erup din creastă. Grăbiţi de frigul scos în cale, urcăm ultima „redută” a zilei, Vârful Ascuţit (2156 m), şi observăm că dincolo de el zăpada este neatinsă, deci nimeni nu s-a încumetat spre La Om, prin Ţimbale, de la ultima ninsoare. Este puţin trecut de 11:30 când ne adăpostim în refugiul de la Ascuţit, aşa că tragem pe noi nişte haine în plus să ne încălzim cât timp înfulecăm o masă frugală. Altfel, nu prea e de stat, căci soarele abia face faţă urgiei vântului, iar noi avem destul de mers până înapoi la cabană.

Planul iniţial era să ne întoarcem pe unde am venit, din cauza pantelor expuse care fac din Padinile Frumoase un loc mai propice avalanşelor decât altele din Crai. Însă urmele recente de paşi care pleacă în jos pe padini, precum şi problema neplăcută a coborârii hornurilor pe care am urcat, duc la hotărârea de a o lua pe triunghiul albastru cu precauţie maximă. În curând constatăm că zăpada ţine bine, în special datorită orientării către soare ce a permis, în zilele senine ale săptămânii acesteia, să se întrepătrundă bine straturile. Păstrăm ceva distanţă între noi, dar singura zonă pe care o traversăm câte unul este coborârea abruptă în albia Pârâului Colţul Scris. Odată ajunşi în vad, putem observa că pe acolo au avut loc scurgeri de zăpadă, inclusiv o avalanşă ce a lăsat în urmă bulgări tari ca piatra, însă acestea s-au petrecut acum ceva timp, iar urmele pe care călcăm sunt mai recente. În plus, tot datorită soarelui, dăm de zone unde stratul de nea a scăzut simţitor, deci nu prea mai are ce să plece la vale.

Nu observăm însă locul în care marcajul face stânga prin pădure, spre cabană; ce-i drept, chiar dacă l-am observa, nu cred că ne-am încumeta să tăiem potecă nouă prin zăpada adâncă, grea şi apoasă dintre arbori. Astfel că ne dăm seama la un moment dat că, deşi suntem în continuare pe urmele de paşi, ne aflăm într-o zonă nemarcată a Craiului, pe o vale ce duce cel mai probabil în Prăpăstiile Zărneştilor. Ne resemnăm cu acest gând şi facem planul de a-i ruga pe cei de la cabană să ia şi bagajele noastre pentru a ne reuni la maşini, însă iată că la ceasurile 14, la două ore de la părăsirea refugiului, dăm de o nouă potecă, mult mai bătută, unde regăsim marcajele triunghi galben şi triunghi roşu. Acestea însoţesc cel mai facil drum spre Cabana Curmătura şi, chiar dacă înseamnă să urcăm ceva din cât am coborât, decidem să încheiem cercul.

O luăm voiniceşte în sus pe poteca ce iese pe o culme despădurită, acolo unde întâlnim un generos drum de maşină. Îl urmăm cam fără chef, observând paradoxul că deşi venim din creastă urcăm dinspre Prăpăstii, iar la ora 15:30 ne putem odihni din nou la cabană. Aici ne ospătăm pe îndelete, încărcăm rucsacii şi începem să ne urnim spre maşini pe acelaşi drum pe care am urcat ieri, marcat cu bandă galbenă. Diferenţa este că acum, pentru a înainta mai uşor pe poteca extrem de bătută din Gălbenoasa, colţarii sunt extrem de utili. În Poiana Zănoaga avem parte de un nou spectacol ceresc; norii adunaţi deasupra Craiului transformă apusul într-o vâltoare de flăcări, iar întinderile pătrunse de amurg capătă nuanţe trandafirii. Acestea sunt ultimele imagini montane, extrem de frumoase, înainte de a reintra în pădure. Ajungem la Fântâna lui Botorog la ora 18, odată cu întunericul care se lasă din toate direcţiile. Nu mai avem decât drumul lung şi aglomerat spre casă, lăsând în urmă peisaje dintre cele mai frumoase. Rar mi-a fost dat să prind aşa o vreme superbă iarna la munte; în Crai însă, este pentru prima dată. Poate nu ultima.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 Comments