Valea Seacă a Caraimanului (Munţii Bucegi)

Se anunţă vreme bună în acest început de septembrie, iar eu şi Hike cu muşchii încă „pompaţi” de ferrate italiene ne gândim să ducem momentul bun şi în Bucegi. Ce să fie, ce să fie… păi să fie Seaca Caraimanului, una dintre cele mai grele văi 1B din abruptul prahovean, dacă nu cea mai grea. Iar dacă descrierile nu „ameninţă” suficient, hai s-o facem şi mai dificilă prin faptul că eu îmi uit frontala (şi pufoaica) acasă. Totuşi n-ar trebui să fie chiar aşa mare problemă pentru că – nu-i aşa? – ar trebui să ieşim de pe vale înainte de lăsarea întunericului, ba chiar am face şi ceva din traseul de coborâre până să avem nevoie de lumini. Chiar dacă ajungem destul de târziu în Buşteni, rămânem optimişti în această privinţă, în baza acelei săptămâni de via ferrata când, dincolo de tracţiunile în cabluri, au avut grijă amicii noştri să ne alerge ca pe hoţii de cai. Muşchi în plus, şunci în minus, deci e fezabil.

Parcăm în partea de sus a staţiunii şi la ora 10 pornim spre Pârtia Kalinderu (1000 m), unde o luăm pe iarba de sub telescaun. Undeva între stâlpii 3 şi 4 s-ar desprinde în dreapta o potecă vizibilă; noi n-o nimerim întrucât cotim prea devreme, însă după câţiva paşi în sus prin pădure dăm de ea în dreptul unui arbore cu un mare „T” albastru pe scoarţă. Ceva mai încolo observăm şi un fel de cruci roşu-portocalii, care ne vor însoţi azi o bună bucată de drum. De unde şi cum au apărut nu ştim, dar cert e că trec şi ele peste Vâlcelul de sub Portiţă şi ajung în Valea Seacă a Caraimanului; ne întrebăm dacă se desprinde vreo variantă şi mai departe, pentru a înlesni găsirea accesului în Picătura.

La 11, echipaţi şi cu moralul la fel de sus ca şi soarele cald, pornim în amonte. Săritorile de început nu-s grele, chiar dacă unele arată impresionant şi fotogenic, precum cea care-şi desfăşoară rânduri de coloane. Le depăşim prin fantele create pe stânga sau pe dreapta, arareori trebuie să mergem frontal sau să ocolim prin lături şi deseori ne lăsăm ghidaţi de săgeţile portocalii care se încăpăţânează să urce cu noi. În schimb avem de ocolit alte chestii – mormanele de deşeuri, naturale sau umane, aduse de viituri din platou. Mai ales în porţiunea inferioară, Seaca e plină de uscături, moloz şi plastice; ceva mai sus vor apărea chestiile „grele”, cauciucuri şi ditamai bucăţile de metal de la Cruce. Îmi explic aspectul de hăţiş din prima parte a văii şi prin faptul că, spre deosebire de alte surate (Alba, Coştila, Mălin) se intră pe ea de foarte jos, aproape din Buşteni, aşa că are şi vegetaţia aportul ei în a păstra „aluviunile” în această zonă îngustă.

Înaintăm constant printre şi peste stânci, iar după vreun ceas ajungem la Săritoarea cu Bolovan; nu prezintă probleme în escaladarea ei prin dreapta, însă apare în peisaj impunătoare şi clonată parcă – una de genul ei pe fiecare vale a Bucegilor. Nu acelaşi lucru se poate spune în privinţa problemelor puţin mai sus, când, între pereţii apropiaţi, dăm de Săritoarea lui Zangur. Ok, ok, dificultăţile sunt doar pentru mine, Hike o urcă rapid şi aruncă un capăt de coardă; improvizez un ham pentru siguranţa morală şi dau şi eu repede după el pe acest cel mai „tehnic” segment al primei părţi din vale. Deasupra ne aşteaptă alte îngrămădeli de pietre şi arbori decojiţi, dar şi imaginea tot mai clară pe stânga a Ţancul Uriaşului, un colţ ascuţit de stâncă garnisită cu zade. Înainte de a ajunge efectiv în dreptul lui, spre stânga se desprinde Valea lui Zangur cu ieşire în Brâul Portiţei, iar săgeţile portocalii par să o ia şi ele spre cea mai uşoară ieşire din vale. Noi facem pauza de masă, apoi continuăm în sus şi lăsăm tot pe stânga desprinderea Vâlcelului Uriaşului, de data aceasta după ţanc, către acelaşi Brâu al Portiţei.

Între timp, valea şi-a schimbat uşor orientarea spre dreapta şi s-a lărgit suficient cât să se vadă impunătoare sa delimitare nordică: Creasta Picăturii, ce se va desfăşura treptat în toată sălbăticia sa, cu Vâlcelul Strungii Mari, proeminentul Vârf Picătura, Strunga Marelui V, Colţul Strungii Mari şi Gemenele. Dintr-acolo vom auzi de-acum permanent vocile căţărătorilor, ba chiar îi vom şi zări în rapel sau pe câte vreun platou. Tot din acea direcţie vom vedea mai târziu lansându-se o ditamai parapanta cu doi oameni la bord, iar vocile lor atât de clare vor fi încă o dovadă a zilei calme, lipsită de vânt, de care avem din fericire parte.

După cum ziceam, Picătura ni se dezvăluie treptat, pentru că la început abia îi vedem primele vârfuri înainte ca Seaca să se transforme în canionul ce precede Săritoarea din Cotitură. Cunoscătorii spun că se poate depăşi pe undeva prin stânga dacă chiar e nevoie, dar de ce ai face asta când fereastra de dedesubt e neastupată? Ce-i drept, cam cad pietrele prin ea şi debarasarea de rucsac e o idee bună, însă căţăratul prin înăuntru are farmecul lui. Pe principiul daca trece casca, trece şi restul corpului, ies la soare prin prima fereastră; apoi mă mir că la Hike nu se aplică aceeaşi regulă. Deh, oamenii mici au alte probleme decât oamenii mari…

În continuare, mai o săritoare, mai nişte trepte de iarbă şi ajungem la orele 14:30 la baza Săritorii Prelucii. Aceasta nu-i o săritoare în sensul clasic, ci o succesiune lungă de plăci înclinate, bine spălate de ploi şi alunecările de zăpadă care au transformat valea într-un jgheab deloc plăcut. E greu să alegi pe unde s-o iei: pe centru bazându-te maxim pe tupeu şi aderenţă, pe dreapta peste înşelătoarele trepte de pământ înierbat şi cu un pic de ajutor de la jneapăn, pe stânga într-o succesiune de bolovani fermi şi grohotiş dubios. Eu merg o vreme pe centru, apoi traversez spre stânga şi o ţin pe-acolo cam până la final. Hike îi dă viteaz pe centru mult mai mult timp, dar spre final se retrage în jnepeniş. Până la urmă, toboganul se restrânge şi îşi mai îmblânzeşte panta când intră în Poiana Mare, după mai bine de un ceas de bombăneală din partea noastră. Chiar dacă până acum, cu totul, am simţit nevoie de coardă ceva mai jos, la Săritoarea lui Zangur, Săritoarea Prelucie şi întreaga zonă adiacentă s-au părut mult mai grele – tehnic şi psihic.

În Poiana Mare valea se împarte în trei. Către dreapta, ca o continuare firească a Săritorii Prelucii, o ia în sus Spălătura Văii Seci despre care nici nu vreau să-mi închipui cum este. În stânga, Vâlcelul Mortului şi Spintecătura Văii Seci sunt o variantă ceva mai uşoară spre Portiţa Caraimanului şi Valea Jepilor pentru cei care se simt obosiţi sau presaţi de timp; noi suntem încă viteji, batman-batman. Iar între ele se află firul normal al albiei – Hornurile Văii Seci, pe care sperăm să le dăm gata în maaaaaxim trei ceasuri că, uite, se şi vede Crucea, e chiar acolo… Iată deci cum la ora 16 pornim prin Hornuri, optimişti şi voioşi.

După ce urcăm relativ uşor prima stâncă şi o săritoare scundă ne regăsim la baza Săritorii Portiţei; e uşor de recunoscut întrucât chiar sub ea stă săpat clar Brâul Portiţei, ca o platformă surplombată pe partea dreaptă. Citind retroactiv, descrierile spun că această săritoare se escaladează direct, dar Hike îmi indică s-o iau pe brâu şi astfel ieşim pe muchia înierbată, garnisită cu jepi şi zade. Înaintarea în sus pe muchie este destul de facilă, mai ales că la un moment dat în paralel cu ea, încă mai la dreapta, merge un vâlcel stâncos deloc abrupt. Problema cea mare este însă regăsirea intrării în firul văii, iar primele două sau trei încercări sunt sortite eşecului – fie e periculos de coborât, fie coborâm degeaba că intrăm într-o săritoare urâţică. Decidem până la urmă să-i mai dăm o vreme în sus, până la un pâlc mare de arbuşti, şi să vedem acolo ce putem face. E drept, ne încurajează faptul că pare a fi un fel de potecă, dar acum nu ştim dacă e bătută de oameni sau de capre. Într-un final, pare a se desprinde o cărăruie în stânga, îi dăm pe ea şi reintrăm nebănuit de confortabil în vale; cu totul însă am pierdut o oră doar căutând accesul, cu adăugarea unei minime diferenţe de nivel.

După o succesiune de bolovani şi un horn cu muşchi pe el, ajungem la un obstacol înalt, cu jgheab în stânga şi surplombă în dreapta. Hike îl recunoaşte ca fiind locul unde, acum mulţi-mulţi ani, pe el şi pe Creţu i-a prins seara şi au dormit ca băieţii pe Seacă, adăpostiţi în acea surplombă, pentru ca dimineaţa să iasă viteji la Cruce, nu înainte ca un piton să cedeze sub greutatea lui Creţu. Să n-am deci griji, că de aici nu mai e mult, iar ora 17:30 arată promiţător… Voi afla ceva mai târziu că ne aflăm de fapt la Săritoarea Neagră, iar memoria lui Hike mai are ceva scăpări. În fine, mie mi-e clar că n-am cum trece aici neasigurată, scoatem hamurile, coarda şi buclele echipate, mai ales că Hike a găsit un piton pe la mijlocul săritorii. E drept că acesta iese complet, dar teoretic nu şi la o încărcare în jos; oricum, planul ar cam fi să nu cadă. Trece relativ repede fără bagaj, apoi urcăm rucsacii şi într-un final mă caţăr şi eu la siguranţa corzii, mă încordez cât recuperez bucla şi mă odihnesc deasupra săritorii. Filez frumos coarda şi o pun în rucsac, că doar de aici mai avem puţin şi n-o să ne mai trebuiască.

Şi totuşi puţinul ăsta pare să nu se mai termine, iar când peste trei sferturi de oră dăm de încă o ditamai săritoarea, cu un mare bolovan suspendat deasupra, începem să ne întrebăm dacă am estimat corect. Spre dreapta se desprinde o potecă surplombată, însă la o primă inspecţie nu arată bine mai sus, peste iarba înşelătoare şi pământul friabil, aşa că rămânem pe vale. Hike lasă rucsacul, ia coarda şi urcă în ramonaj; reluăm faza cu bagajele, apoi mă caţăr şi eu, cu destul de mult efort – săritoarea e înaltă, verticală şi pe alocuri umedă. Voi afla ceva mai târziu că este vorba despre Săritoarea Crucii (sau Săritoarea lui Rafail), uşor identificabilă mai ales după ce treci de ea. După încă un obstacol ceva mai uşor de urcat, o cărare scurtă în stânga te duce la Crucea lui Rafail; dincolo de ea se deschide Vâlcelul Mortului, inaccesibil de aici.

Deci despre care „puţin” ziceam? E ora 19:30 şi încă o săritoare ne stă în faţă – lungă, nu chiar atât de înclinată şi lipsită de surplombă, însă plină, dar plină!, de muşchi verde şi umed. Şi aici urc asigurată, dar măcar nu mai repetăm instructajul cu rucsacii cât trecem de Săritoarea de la Hornul Adânc. În jumătate de ceas, pe măsură ce seara începe să se lase, suntem nevoiţi să ne oprim din nou şi să privim în sus la ceea ce blochează valea: stâncă pe mijloc, horn pe stânga, surplombă cu adăpost pe dreapta. Hmmm, sună cunoscut?

Hike se uită la mine cu disperare în priviri şi-mi spune: ştii, acum îmi dau seama că aici am dormit cu Creţu. Of Doamne, deci abia în momentul ăsta suntem la Săritoarea Mare, aia de la care cică nu mai e mult… Ce să-i faci, n-ai ce să-i faci, doar să-i dăm înainte şi să fim mulţumiţi că avem parte totuşi de o temperatură plăcută; n-aş vrea să mă gândesc cum ar fi dacă ar bătea vântul pe care l-am prins pe Valea Bucşoiului… Măcar ştim că-s pitoane, pot să-l filez pe Hike. El lasă rucsacul, ia frontala (uf, frontalaaaaa!!!), coarda şi buclele şi porneşte pe horn. Eu încerc să-i urmăresc măcar primii paşi, să ştiu cum să procedez mai târziu, însă lumina tot mai slabă nu-mi e de ajutor. Aud când pune cele trei bucle din dotare, dar pentru al patrulea piton nu mai are, noroc însă că nici nu-i trebuie în mod deosebit. Partea cu rucsacii este nasoală şi ne seacă pe amândoi ne nervi, iar pe Hike şi de puteri, întrucât se înţepenesc oricum i-am lega în coardă. În afară de asta, Hike e extrem de stresat de faptul că eu n-am frontală, deşi încerc să-l asigur că încă văd; nu-i spun faptul că mult mai rău îmi lipseşte pufoaica (uf, pufoaicaaaa!!!), mai ales că durează ceva să tragă bagajele şi să găsească un loc sigur de unde să mă fileze. Ce-i drept, nu mint când spun că văd. Cumva, tot albul din conglomerat reflectă lumina slabă a amurgului şi, mai ales legată în coardă, îmi e suficient. Oricum, în mod normal la astfel de săritori rar văd prizele de mână, acestea fiind deasupra şi le iau la pipăit; iar la picior mă bazez în sfârşit pe aderenţă. Bine, faptul că nu-s aşa handicapată de lipsa frontalei nu înseamnă că nu-s handicapată punct. Urc ca melcul şi fac eforturi mari, mai ales când trebuie să mă înţepenesc să scot buclele. Dar cum-necum depăşesc şi Săritoarea Mare şi sper că, într-adevăr, nu mai e mult.

Poate că pe lumină n-o fi, dar acum decizia cea mai bună este să rămânem legaţi în coardă şi s-o cărăm după noi cât mai puţin încurcată acolo unde n-o folosim efectiv. Mă uit în jos pe vale şi observ cum peretele Picăturii s-a luminat ireal, sub razele unei luni încă invizibile pentru noi. Asta îmi dă curaj, alături de faptul că ştiu că am o bună vedere nocturnă. Înaintarea noastră însă încetineşte drastic, iar Hike trebuie să mă fileze la cel puţin două săritori unde n-ar fi nevoie în mod normal; ca să nu mai vorbim de paşii atenţi pe care trebuie să-i facem pe solul cu grohotiş instabil.

Penultimul tronson importat este probabil Săritoarea de sub Streaşină, unde se găsesc nişte paşi buni în peretele de pe dreapta înainte de a depăşi pe deasupra surplomba şi bolovanul mare din buză. Deasupra se află Brâul de Sus (sau Brâul de sub Streaşină). Hike îşi aminteşte că pe acolo a ieşit cu Creţu, din brână în nişte tăpşane şi plaiuri spre Cruce, teoretic mai uşor decât pe ultimul horn al văii; însă eu pun întrebarea dacă se aplică asta şi acum, pe întuneric, sau mai bine urmăm valea până la capăt, stânca fiind totuşi mult mai vizibilă. Decidem să facem aşa şi intrăm în săritoarea finală, Streaşina Văii Seci, înaltă, îngustă şi cu doi bolovani succesivi la ieşire. Pentru mine acesta este momentul când simt că mă lasă puterile, însă strâng din dinţi şi nu-i spun nimic lui Hike, oricum n-are ce să-mi facă.

Trec de săritoare, fac câţiva paşi să-mi revin în vuietul vântului stârnit parcă de nicăieri şi mă opresc brusc, fascinată. De data aceasta nu din cauza vreunui obstacol ci, dimpotrivă, a unei treceri nebănuite. Obârşia văii este marcată de un superb portal din piatră al cărui nume nu l-am găsit nicăieri. O să-i spun Poarta Stelară, datorită sclipirilor astrale înşirate dincolo de ea; sună mai bine decât Poarta Vânturilor, nu? Momentul de fascinaţie e scurt, pentru că ceasul arată 23:15; la ora 20 eram în baza Săritorii Mari, deci nici măcar partea asta n-a fost scurtă, justificat însă de modul în care am înaintat. Trecem prin portal de partea cealaltă a muntelui şi, în vijelia asurzitoare, o luăm pe poteca ghicită din dreapta, care urcă în serpentine malul înierbat. Aceasta ne scoate într-o creastă ceva mai stâncoasă şi ultimii paşi pe piatră ne duc în Şaua Mare a Caraimanului. Dincolo de aceasta ne întâmpină Vârful Caraiman (2384 m) cu Crucea Eroilor luminată la intensitate maximă.

Nu m-aş fi gândit azi de dimineaţă că la ceasurile 23:30 o voi arde romantic la Cruce, pe singura latură unde vântul bate ceva mai încet. Încă o dată mă bucur că nu-i totuşi frig, asta în timp ce mâncăm ultimele provizii şi ne debarasăm de echipament. Alături, băgaţi unul în altul în sacii de dormit, doi băieţi par în grafic cu planul lor de a dormi la Cruce. Noi însă avem altceva în minte, aşa că la miezul nopţii pornim pe punctul albastru ce însoţeşte Brâna Mare a Caraimanului spre Cabana Caraiman (2025 m). Îl rog pe Hike să stingă frontala şi ne minunăm amândoi cât de bine se vede traseul la lumina unei luni nici pe jumătate pline. Ei, acum înţelegi că eu chiar vedeam prizele alea? Sperăm să găsim loc de înnoptat în cabană chiar dacă nu-i în circuitul turistic, dar nici câinele nu ne primeşte în coteţ; la ora asta târzie (00:30), oricum el e singurul care ne bagă în seamă.

Reaprindem frontala, scot şi eu lanterna (da, din asta am, dar de neutilizat pe Seacă) şi începem să coborâm Jepii Mici cu a lor cruce albastră. Chiar şi pe întuneric ne dăm seama că Valea Jepilor a devenit probabil cel mai „cablat” traseu de la noi, justificat parţial de accidentele petrecute pe aici, de fluxul mare de turişti şi de degradarea potecii. Cu cabluri sau fără, lung mai e traseul ăsta, mai ales la coborâri nocturne. După ce traversăm firul apei de trei ori în partea inferioară, intrăm în pădure şi scădem intensitatea pantei, pentru ca la ora 4 dimineaţa să ieşim în buza Buştenilor. Eu am vise îndrăzneţe cu taxiuri care să ne ducă de la telecabină la parcarea unde e maşina, dar după câteva încercări ratate renunţ şi reluăm drumul chinuitor pe şosea încă vreo jumătate de ceas. Iată-ne în sfârşit şi la final şi tot ce putem spera e să ajungem în siguranţă acasă.

Deşi pe traseu mi-a fost cald, în Buşteni e inversiune termică, încep să tremur şi propun să-i dăm bătaie cât mai poate sta Hike treaz. La Sinaia cedează în parcarea unui supermaket şi tage dreapta pentru somn; eu nu reuşesc să dorm din cauza frigului, asta în ciuda faptului că mor de somn, aşa că până la urmă trec eu la volan ca măcar să mă încălzesc. Cu o cafea tare la prima benzinărie şi un somn profund în soarele de pe lângă Ploieşti, ajungem fără probleme acasă, rupţi de oboseală şi în căutarea unui aşternut moale după, citat Hike, „tura cu cele mai nasoale condiţii în care am fost”.

Fotografii

Advertisements
Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Concediu în Dolomiţi (Italia)

Aceste pagini ar fi trebuit scrise puţin altfel acum un an, numai că dacă chiar mă apucam de ele şi aş fi vrut să respect întru-totul realitatea ar fi ieşit până la urmă ceva de genul „Concediu în Craiova”; un Ford cu o turbină crăpată, plus zilele libere de Sfântă Mărie, plus incompetenţii din service au făcut atunci ca tura noastră să se topească odată cu fiecare zi în care aşteptam să fie reparată maşina. Deznodământul a fost că ea şi stăpânul s-au întors pe platformă la Bucureşti, iar restul cu trenul. Pentru a evita astfel de noi neplăceri, dar şi drumul destul de lung, hotărâm ca acum să apelăm la avion şi maşini închiriate. Din echipa stabilită iniţial ne-am păstrat eu, Adi (nefericitul proprietar al Ford-ului), Cos şi Diana din Germania, cea care atunci a fost şi mai lovită pentru că îşi cumpărase un zbor până la Veneţia şi nu a putut recupera banii. Din păcate, ultimul protagonist al episodului craiovean, Alex, nu ne poate însoţi, dar se adaugă Hike şi Adriana, plus ulterior şi parţial Ciprian; toţi cei din ţară ne luăm bilete până la Bergamo, pentru ca de acolo să închiriem două autoturisme. Eu, Hike şi Adriana optăm pentru un Clio, iar Adi şi Cos se aleg cu un Peugeot în care o vor prelua de la Treviso şi pe Diana.

Urmează nouă zile de plimbări prin nordul Italiei, în special provincia Veneto, din care opt sunt dedicate într-o măsură mai mică sau mai mare activităţilor montane. Eu vin la pachet cu o gleznă buşită, care sper să reziste şi pe care o voi proteja pe cât posibil, ceea ce se va traduce în coborâri de melc; nu că la urcări voi excela, mai ales că n-am prea alergat vara asta, dar măcar m-am dat cap la panou în ultima vreme, aşa că mă bazez pe tracţiune integrală pe ferrate.

Ziua 1: 19 august

Prima zi e rezervată în întregime drumurilor şi acomodării. Zburăm cu noaptea-n cap de la Otopeni la Milano-Bergamo; în aeroportul de acolo preiau cheia, actele şi asigurarea opţională ale micului Clio rezervat din timp, apoi pornesc alături de Hike şi Adriana pe autostrada împânzită de popasuri-grill. Alegem şi noi unul pentru o cafea (cu ghimbir – noua descoperire) şi ceva între mic dejun şi prânz. Sunt cu totul mai bine de trei sute şaizeci de kilometri, până la Pian din Vedoia pe autostradă, ocazie cu care constat cât de imbecili sunt şoferii italieni; dintr-o dată, românii nu mi se mai par atât de răi. Evident, există şi varianta reţelei naţionale obişnuite, dar drumul ce începe din acea localitate ne arată că am ales totuşi corect. Ce-i drept, itinerariul devine extrem de pitoresc aşa cum şerpuieşte el prin Dolomiţii Bellunezi, îi taie prin tuneluri lungi sau le traversează văile pe ditamai viaductele, însă viteza e mică deşi nu-i aglomerat deloc în direcţia asta; pe sens opus traficul e crunt, notă de reţinut pentru întoarcere. Dacă vi se pare că Valea Prahovei e aglomerată, faceţi o tură pe drumurile de munte din nordul Italiei. Dăm din lanţ muntos în lanţ muntos, pentru a intra pe nesimţite în Dolomiţii Ampezzieni a căror inimă este destinaţia noastră de azi şi viitoarea „tabără de bază”, Cortina d’Ampezzo.

Aflată pe Valle del Bóite, în depresiunea înconjurată de Tofane, Croda de Lago, Giro del Sorapiss şi Monte Cristallo, Cortina d’Ampezzo are toate calităţile unei superbe staţiuni montane: peisaj cât cuprinde, infrastructură dedicată schiului care poate fi folosită şi vara pentru un acces mai rapid, o clădiri cochete şi omogene, aer curat şi un soare arzător. Nu-i de mirare că, deşi redusă ca dimensiuni, a fost aleasă în 1956 drept gazdă a Jocurilor Olimpice de Iarnă. Trecutul său poartă amprenta poziţionării geografice, în munţii din nordul Italiei de astăzi. Cândva aşezare romană, apoi parte a Imperiului Romano-German, Cortina îşi desfăşoară cea mai mare parte a istoriei sub stăpânire habsburgică, scurt întreruptă de incursiunea lui Napoleon. Nici încheierea Primului Război Mondial, atât de sângeros în aceste locuri, nu desprinde oraşul de Tirolul austriac, ci mai trece o vreme până să se alipească provinciei Veneto şi, deci, Italiei. În curând se împlineşte un secol de la această unire, însă influenţa majoră în ceea ce priveşte arhitectura şi organizarea urbană încă este cea austriacă. În ceea ce priveşte oamenii şi obiceiurile, Cortina s-a latinizat complet, aşa cum voi arăta mai jos. Totuşi, în ciuda acestei influenţe şi a perioadei lungi de dominaţie a imperiului, n-a existat niciodată o comunitate mare de vorbitori de germană în afară de etnicii în sine; Cortina şi împrejurimile au păstrat dialectul original retoroman, numit ladină, reflectat şi astăzi în toponime.

Primul lucru pe care-l facem este să mergem la zona de campare unde sperăm să prindem locuri în Rocchetta, unde ni s-a spus acum ceva vreme că nu se fac rezervări. Campingul este împărţit în scuaruri complet inegale, numite piazzole, iar regula e că într-un scuar nu pot sta mai mult de cinci oameni, aşa că trebuie să plătim două; ele ar fi disponibile, provocarea rămâne să le găsim adiacente. Până la urmă avem noroc şi dăm de un scuar suficient de mare unde să punem trei corturi, în timp ce în al doilea scuar plasăm maşinile; cum Diana va sta mai puţin decât noi, o să fie interesant să băgăm şi maşinile lângă corturi, odată restrânşi la un singur scuar. Altitudinea medie în Cortina este 1224 m, nopţile la cort vor fi relativ reci, aşa că sper ca sacul meu de vară de puf să facă faţă.

Altfel, la o primă inspecţie campingul e ideal – are şi umbră şi soare, cişmele cu apă potabilă şi felinare stradale sunt la tot pasul, toaletele se menţin curate, duşurile au apă decent de caldă, iar lângă recepţie există un magazin cu cele urgent necesare şi un cafe-bar numai bun pentru dimineaţă; aici putem lăsa la încărcat electronicele din dotare, pentru că la numeroasele panouri electrice nu se pot conecta decât rulotele. Şi mai e de notat că, deşi nu prindem decât ultima zi din sezonul cel mai cel, campingul este aglomerat până la refuz, lucru de mirat pentru Hike, care-şi aminteşte că atunci când a mai stat aici era loc berechet. Ce-i drept, e vorba despre o lună mai, adică fix cum e prost: zăpada nu s-a dus de majoritatea ferratelor aflate la altitudine, dar nici nu e suficientă pentru schiorii ce animă Cortina pe timp de iarnă; în plus este încă tare frig. Totuşi, această frază – „băi, ce aglomerat e, când am fost noi era liber, ah, stai, era mai” – va deveni laitmotivul turei.

După ce instalăm noi trei toate corturile, inclusiv pe cele ale lui Adi şi Cos numai bine pentru a-i primi în picioare, pornim la o tură prin oraş. De data aceasta luăm maşina, întrucât avem destul de mult de mers pe jos şi vrem să şi cumpărăm una, alta; nu ştiu exact dacă ne aflăm într-un cartier mai îndepărtat sau de-a dreptul o suburbie, însă se numeşte Località Campo di Sopra. Totuşi, există o cale de acces relativ rapid pe jos dacă am face dreapta cum ieşim din camping (şi nu stânga, precum maşinile), încă o dată dreapta pe şoseaua ce urcă dealul înverzit, pentru ca după ce trece de o biserică şi un mic pâlc de viluţe cochete şoseaua să se transforme într-un drum de pământ, inaccesibil autoturismelor, Ex Polveriera. Acesta continuă să urce, apoi să coboare dealul de unde se desfăşoară o superbă avanpremieră cu coloşii de stâncă din împrejurimi, un peisaj montan în acelaşi timp impunător şi opresiv prin agresivitatea sa. Un podeţ peste Bóite dă în parcarea destul de mare, dar aproape mereu plină, din Via dei Campi; acum nu ştim acest lucru, dar cauza e faptul că este gratuită, probabil singura din Cortina. După ce vom afla asta, aici vom lăsa maşina de fiecare dată când mai facem câte-o incursiune motorizată în oraş.

Momentan noi conduc spre altă parcare mare, probabil că cea mai încăpătoare din Cortina, pe Via Guglielmo Marconi, lângă autogară şi vizavi de primărie; şi aceasta e arhiplină într-o după-amiază de sâmbătă, la tariful de 1 € pe oră. Avantajul ei, după ce reuşeşti să vânezi un loc, este că-i aproape de centrul pietonal Corso Italia. Mai există un parcaj mic chiar în Piazza Largo Poste, însă e cam la risc să cauţi acolo. Altă abordare a italienilor zici că-i copiată de la români: ori călare pe trotuare în ciuda semnelor de interzis, ori avarii puse haotic pe prima bandă de parcă asta ar face maşina invizibilă şi imaterială. Iar când o combini cu străzile înguste ale Cortinei şi cu aglomeraţia din plin sezon, îţi dai seama ce iese şi de ce nu ne gândim să facem şi noi la fel, deşi avem numere de Italia; nici nu vreau să ştiu cum e traficul pe-aici iarna. Mi se confirmă părerea proastă conturată pe autostradă despre şoferii italieni şi voi mai avea ocazii s-o sedimentez.

Centrul cu inima în Piazza Angelo Dibona este o promenadă animată de o viermuială de oameni şi câini ce iau la rând magazinele de munte sau de lux, între care tronează La Cooperativa di Cortina. Aici se găsesc tot felul de chestii, de la suveniruri la produse de bricolaj, însă cele mai importante sunt magazinul alimentar de la parter şi cel de munte de la ultimul etaj; acolo se găsesc la tarif decent buteliile de primus, şi nu la „casă şi grădină” de unde le cumpărăm considerabil mai scump. Alt magazin preponderent alimentar, pe Via Barone Franchetti, este Kanguro – supermarket sensibil mai ieftin cu parcare gratis pentru clienţii care cumpără de minim 25 € şi înregistrează tichetul de parcare la casă.

Vizavi de acesta se află pizzeria Il Ponte, de care îşi aminteşte Hike; prin urmare, la final de zi, ne înfigem acolo la prima pizza a concediului şi ne bucurăm de savoarea ei în timp ce-i aşteptăm pe Cos, Adi şi Diana; aceştia apar ceva mai târziu prin ploaia iscată din senin şi le predăm lor masa. E drept, nu ne putem aşeza la cină înainte de a trece orele „sfinte” de siestă ale italienilor, cu care n-avem de-ales şi trebuie să ne obişnuim; sezon-nesezon, nu-i scoţi din ale lor şi eşti încântat dacă durează numai până la 6 seara. Un lucru interesant apropo de bucatele tradiţionale italieneşti: deşi ne bucurăm în multe seri de acest cocteil de carbohidraţi şi grăsimi (numit fie pizza, fie paste), eventual cu bere sau vin (aşa aflu că sicilianul e crunt de dulce) şi desert, iar micul dejun e în mod sistematic hipercaloric, eu şi Hike ne vom întoarce acasă cu muşchi mai mulţi şi kilograme mai puţine. Ce fac muntele, „fiarele” şi odihna ordonată din om…

În toată aglomeraţia centrului, ceea ce îmi reţine atenţia în mod deosebit este ghişeul de informare turistică, foarte bine pus la punct cu pliante, hărţi, cărţi, servicii de internet şi poştă; tot aici e afişată la intrare prognoza meteo pe trei zile şi programul instalaţiilor de cablu din zonă – adică fix ce trebuie pentru un turist informat. Ce-i drept, ai şi ce afla despre locurile înconjurătoare, bogata lor istorie, activităţile pe care le găzduiesc, căile de acces înspre ele. Personajele principale din lunile de vară sunt rutele istorice legate de luptele din Primul Război Mondial, tranşee de-a lungul cărora s-au amenajat în scop turistic multe dintre traseele de via ferrata. Alte ferrate considerabil mai tehnice s-au trasat recent, cel mai probabil peste foste trasee de alpinism.

De altfel, şi acestea din urmă sunt extrem de numeroase, de la pereţi de escaladă la alpinism clasic cu mai multe lungimi de coardă, lucru firesc dacă ne gândim la roca atât de ofertantă a acestor grupă a Alpilor: dolomita, calcar cu proporţii diferite de magneziu sau fier, foarte aderentă chiar şi netedă, de obicei brăzdată de prize excelente. Există şi rute de ciclism, uneori chiar foarte dificil, dar cea mai populară activitate rămâne drumeţia obişnuită, căreia îi sunt dedicate o grămadă de trasee de lungimi şi dificultăţi diferite, mereu desfăşurate între peisaje spectaculoase; interesant este că potecile n-au marcaje diferenţiate, ci doar roşu cu alb plus câte un număr.

Crestele sunt deci accesibile în toate felurile, iar dacă la toate aceste adăugăm telecabinele, telescaunele, teleschiurile pe timp de iarnă, drumurile cu serpentine strânse şi pante abrupte până în pasuri înalte din munţi, plus un extensiv transport public, obţinem o imagine extrem antropizată a Alpilor Dolomitici, reflexia faptului că localnicii au înţeles că investiţiile în turism aduc bani cu nemiluita. Ce-i drept, sălbăticia a dispărut cu totul, ceea ce mă face ca, în timp ce savurez panoramele şi traseele acestui concediu, să mă bucur de faptul că ea încă se regăseşte în Carpaţii româneşti şi nu voi întâlni în ei, în timpul vieţii mele, reţeaua de cabluri de aici.

Ziua 2: 20 august

Avem de făcut niscaiva cumpărături în prima parte a zilei, ceea ce înseamnă că ar trebui să alegem un traseu mai scurt şi, încercăm noi, mediu ca dificultate. După studierea hărţii ne decidem pentru Truppe Alpine, via ferrata construită în ultimul deceniu pe urmele unei vechi rute alese de soldaţi pentru antrenamente în zona delimitată de Torri del Falzarego şi Col dei Bos. Conducem până aproape de Passo Falzarego (2105 m) şi lăsăm maşinile în parcarea restaurantului Da Strobel. De aici o luăm în urcare destul de susţinută pe poteca 412/413, ce trece pe lângă Torre Picolla del Falzarego cu trasee de căţărat, dar şi foste cazemate transformate mai mult sau mai puţin în ruine. Locul unde părăsim poteca turistică e bine semnalizat, aşa că ne retragem după aproape o oră de urcat lângă nişte stânci şi începem echiparea.

Primii paşi din ferrata sunt de departe cei mai grei şi probabil că dau cotaţia traseului: mai întâi o forţare verticală, apoi o traversare scurtă la dreapta, urmată de o nouă urcare abruptă pe faţa aproape lipsită de prize de picior; la finalul acestor mişcări ne adunăm cu toţii într-o mică strungă şi ne dăm seama cu voce tare că povestea aia despre cum nu te foloseşti de cablu decât să te ancorezi e fix asta, o poveste, pentru că deja ne-am tras din plin de el şi de piroanele cu care e prins în stâncă. După încă un pasaj scurt cu surplombă, nu chiar atât de greu precum pare de la distanţă, şi de o traversare expusă ce dă roată stâncilor, restul traseului este o succesiune de urcări şi mici curbe de nivel, uneori lipsite de asigurări inutile, fără altă dificultate în afară de efortul necesar pentru a ajunge mai sus; ce-i drept, avem o ocazie bună de exersat folosirea kit-ului.

La sfârşit, după mai bine de două ore de ferrata, ne oprim pe un tăpşan ce marchează terminarea traseului, loc din care se vede un vechi tunel săpat în munte la poalele Col dei Bos (2559 m) – parte a zonei de antrenamente de care vorbeam mai sus. Tot aici iese din apropiere şi o rută alpină, de pe care apar grupuri de căţărători. Ne odihnim şi mâncăm ceva, înconjuraţi de vederea deosebită către Tofanele din apropiere (Tofana de Rozes cu un grohotiş atât de alb de parcă ar fi zăpadă), dar şi din ce în ce mai largă, spre Monte Cristallo în depărtare, Croda da Lago, Antelao, Pelmo, Cinque Torri, Civetta, Pale din San Martino şi, hăt la orizont, Marmolada cu gheţarul său.

În loc de retragerea abruptă şi mai scurtă, alegem varianta mai uşoară în special pentru genunchi ce începe cu poteca 401. Aceasta o ia pe lângă un tronson stâncos sub forma unui zid natural, ocoleşte oile ieşite la păscut în Forcella Travenanzes, pentru ca apoi s-o ia pe sub Torri del Falzarego în confluenţa cu poteca 402. Aceasta coboară susţinut urmărind oarecum panta abruptă a unei pârtii de schi, iar la final se transformă în curbă de nivel.

Suntem deja pe aceasta când întâlnim ferrata istorică Galleria Lagazuoi şi decidem să o urmăm o vreme, cât ne mai permite ziua-lumină; nu o vom parcurge complet, adică până la Rifugio Lagazuoi, pentru că mai e puţin până se înserează. Ferrata în sine este foarte uşoară şi cam singurele obiecte importante din echipament sunt casca şi lanterna, întrucât în rest poteca e facilă şi prevăzută cu tot felul de balustrade, scări, protecţii – ce-i drept, extrem de pitorească în contextul liniei frontului. Mergem ceva timp prin tunelul ce străbate Punta Berrino cu deschizături încă luminoase către fosta zonă de combat, apoi facem cale întoarsă şi continuăm pe potecile războiului străbătute cândva de vânătorii de munte austrieci (Kaiserjäger) şi italieni (Alpini). Drumul nostru se încheie la un post reconstruit în stâncă, totul sub Piccolo Lagazuoi (2750 m), de unde admirăm luminile amurgului reflectate în stâncile atât de golaşe, ascuţite şi agresive ale acestei părţi deosebite a Alpilor.

Revenim la poteca 402 şi coborâm pe ea până la parcarea de la Da Strobel, constatând că întreaga distracţie a durat vreo şapte ore. La ceas de seară, urcăm înapoi în maşini şi revenim în Rocchetta, decişi să ne odihnim bine pentru aventuri noi şi de durată mai mare.

Ziua 3: 21 august

Avem toată ziua la dispoziţie şi ni se adaugă şi Ciprian, aşa că alegem ceva lung şi considerat cu adevărat reprezentativ pentru ferratele din Dolomiţii Ampezzieni: Ivano Dibona din Monte Cristallo, denumită astfel în memoria celui care a găsit rămăşiţele frontului în anii ’60, s-a apucat de amenajarea traseului pentru turişti, dar n-a apucat să-l vadă terminat întrucât şi-a aflat sfârşitul chiar în acest masiv. Conducem maşinile până la parcarea de la Rio Gere (1680 m), cu puţin înainte de Passo Tre Croci (1809 m). De aici luăm telescaunul până la Rifugio Són Fórcia (2235 m), de unde mai demult am fi avut alt telescaun, dar acesta s-a închis acum un an şi ceva din cauza expirării „vieţii tehnice” –cei şaizeci de ani de la Jocurile Olimpice de Iarnă din 1956. Cunoaştem acest lucru încă de la camping, dar tot acolo decidem că putem urca pe picioarele noastre restul de drum, vreo şapte sute de metri şi un pic diferenţă de nivel. Oare am mai lua această decizie dacă am şti nu doar că e vorba de o pârtie neagră cu înclinaţie 64%, ci cea mai a naibii pârtie neagră din Dolomiţi, construită la Olimpiadă ca rezervă în caz că n-ar fi suficientă zăpadă pe pârtiile negre mai „cumsecade”, de mai jos? Mă-ntreb şi eu…

Cu mult aplomb încurajat şi de frigul ce începe să se insinueze în ciuda hainelor bine închise, îi dăm în sus pe poteca chinuită de pe Graa de Stouníes; grohotişul te face să aluneci înapoi jumătate din fiecare pas şi în curând frigul se transformă într-o căldură dogoritoare – din interior, evident. Prima jumătate mai e cum mai e, dar a doua este cumplit de grea şi la un moment dat simt că mi se face efectiv rău, cu urechi înfundate şi umbre tot mai negre peste privire. Nici eu nu ştiu cum ajung, după două ceasuri, la Capanna Guida Lorenzi (2932 m), închisă şi ea odată cu desfiinţarea telescaunului. Ce-i drept e însă drept: între Forcella Stouníes (2930 m) şi Forcella Grande (2874 m), panorama este cu adevărat excepţională, prezentând un Monte Cristallo în deplinătatea forţei, măreţiei şi colţilor săi. Superb.

Din motive de timp, ignorăm circuitul ferratei Marino Bianchi aflat în dreapta şi pornim întins pe Ivano Dibona din acelaşi Monte Cristallo di Mezzo. Traseul este relativ uşor, cu singurul pas mai dificil trecerea de pe scara metalică de la început pe stânca propriu-zisă; în schimb e extrem de lung şi variat, cu direcţia Monte Zurlon aflat în a doua jumătate, unde nu vom ajunge. Are câteva urcări scurte, însă cel mai mult se merge la vale, pe linia frontului ce a străbătut cândva Cresta Bianca (2932 m). Perspectiva de sub Vecio del Forame (2868 m) dezvăluie alte splendide fragmente de Dolomiţi, dar şi o bogată istorie militară, întrucât aici s-a aflat unul dintre punctele fierbinţi ale Primului Război Mondial. Tunelul străpuns chiar la început (Galleria del Cecchino), podul suspendat din lemn (Ponte Cristallo, 30 de metri, reconstruit), Forcella Granda cu intersecţia de poteci, fostele cazemate încă în picioare şi urmele de ghiulele din trupul muntelui mărturisesc episoade ale încrâncenării războiului.

Tura se completează cu atingerea unor vârfuri ce ne prezintă o largă panoramă circulară şi cu pauza de masă pe terasa însorită a unui refugiu în stâncă: Ricovero Buffa di Perrero (2760 m). Dacă am parcurge complet această ferrata, ea ar duce prin Forcella Piccola în Val Granda spre Ospitale (1474 m), dar hotărâm să ne retragem mai devreme, undeva după jumătate, spre Val Padéon. Au trecut deja trei ceasuri şi jumătate de cabluri şi ar mai fi ceva de mers şi din ferrata în sine, însă mai ales pe legătura lungă cu parcarea de la Rio Gere, iar noi deja resimţim din plin oboseala. Îi dăm deci abrupt în jos, având în faţă imaginea Cortinei înconjurate de creste, şi constatăm că, deşi oficial am părăsit ferrata, sunt şi aici trase cabluri şi nu fără folos. Când panta se domoleşte, traversăm cu ceva emoţii un grohotiş rupt de viituri, intrăm în pădure şi ajungem la o căsuţă din lemn.

După un foarte scurt urcuş dăm în poteca 205 ce ar duce, pe lângă lacul artificial care iarna devine patinoar, la staţia de telescaun de la Rifugio Són Fórcia. Avem câteva dezbateri despre care cale ar fi cea mai scurtă, o luăm în jos din Passo Són Fórcia (2110 m) pe lângă drumul de maşină şi urmăm cărarea 203 pe sub stâlpii instalaţiei. Fosta viitură ne dă de furcă cu altă ruptură, dar reuşim s-o traversăm prin vad, continuăm pe cărarea devenită brusc prietenoasă şi ajungem foarte obosiţi la maşini, după aproape nouă ore şi jumătate de tras. Nici nu-i de mirare că, odată sosiţi la camping, picăm pe capete, unii din noi fără duşul de care ar fi nevoie, dar nu şi dispoziţie.

Acum o concluzie a zilei cu care nu-s de acord toţi coechipierii: din punctul meu de vedere, în condiţiile de faţă nu merită efortul numit Ivano Dibona. Cel puţin, nu în sensul ales de noi, adică cel „clasic” de pe vremea când mergea telescaunul. Da, peisajele sunt superbe, dar Dolomiţii oferă vederi deosebite din multe alte locuri sau unghiuri. Da, ferrata e diversă, însă ca dificultate e banală. Toate acestea n-ar conta, dacă ar merge telescaunul şi ai fi scutit de acea urcare brutală, extrem de obositoare şi cronofagă. De exemplu, ea a fost una dintre cauzele din care n-am parcurs şi acea bucată de creastă cunoscută drept sălbatică, mai puţin antropizată. Mult de mers ar fi şi invers, însă sincer mi s-ar părea mai natural, ar permite în caz de timp prielnic şi un detur pe Marino Bianchi, iar coborârea grohotişului – chiar dacă neplăcută – s-ar face la alunecare controlată. Ca încheiere, încerc să-mi închipuiesc mutra amuzată a administratorilor de instalaţii de cablu de la noi la auzul acestui interesant concept, durată de viaţă tehnică… Cad cabinele? Nu. S-a rupt vreo sârmă? Nu luna asta. Atunci mai mergeeeee…..

Ziua 4: 22 august

După excesul de folosire a tălpilor de ieri, acum ne revenim cu ceva uşor şi pitoresc, şi anume două ferrate mici de pe Val de Fànes. Plecăm relativ târziu cu maşina până în parcarea din apropiere de Sant’Uberto, unde abia găsim loc, semn al popularităţii zonei. Ne îndreptăm paşii pe poteca 10 ce duce prin Pian de Loa şi pe deasupra defileului format de Rio Fànes, totul la umbra binecuvântată a pădurii formate din arbori seculari, înalţi şi înmiresmaţi. Ajungem astfel, cam după un ceas de urcuş domol pe cărări largi, la platforma panoramică de vizavi de Cascata di Fànes (1734 m), impresionantă cădere de apă, înaltă şi furioasă. Coborâm în albia râului pe o potecă abruptă, terasată prin tulpini de copaci dispuse în zigzag, trecem de izvorul captat într-un jgheab şi continuăm pe brâna firavă ce duce pe fundul defileului.

Alegem parcurgerea ferratei Giovanni Barbara în sens trigonometric, astfel că trecem prin duşul de la baza cascadei şi urcăm drept în sus primele scoabe fără prea mare efort, ca dovadă că aici întâlnim multe familii cu copii şi oameni în vârstă. Faptul ca Adi a uitat să treacă din adidaşii de condus în bocanci nu-i o problemă pe acest traseu uşor. Facem stânga printre pereţii foarte apropiaţi şi iată-ne efectiv sub căderea de apă a cascadei, protejaţi de o surplombă şi cu o minune a naturii în faţa ochilor. Continuăm pe poteca îngustă şi uşor ascendentă până în locul larg de repaus de la intersecţia potecilor Bus de l’Orso (1507 m), unde ajungem după mai puţin de jumătate de ceas.

Părăsim ferrata în acest moment şi urmăm poteca 10, printr-o urcare pe punţi şi cărări şerpuite, apoi chiar prin albia râului, ocazie cu care întâlnim adesea cascade mai mici sau mai mari. Cu tot cu pauză de masă, ne ia o oră şi jumătate să ajungem la intrarea în a doua ferrata, Cengia de Mattia, extrem de scurtă şi uşoară (vreo zece minute să fie cu totul), dar care cuprinde o nouă trecere pe sub furia cataractelor – Cascata Sbarco de Fànes (1728 m). După parcurgerea surplombei-tunel, urcăm un mic perete şi din partea superioară stâncoasă revenim în poteca 10.

Coborâm pe aceasta pe la Ponte Óuto, superb loc de belvedere asupra defileului, şi ne îndreptăm spre locul de repaus de mai devreme. Aici intrăm în al doilea segment din Giovanni Barbara, o coborâre continuă uşor expusă care ne scoate din nou la baza cascadei celei mari. De data aceasta traversăm podeţul, apoi urcăm din greu cărarea în trepte făcute din arbori groşi şi luăm drumul deja parcurs la venire spre maşini. Întreaga distracţie durează vreo cinci ore şi jumătate, deci o adevărată relaxare la altitudini mici, însă foarte ofertante ca peisaj acvatic şi stâncos. De asemenea, ne rămâne timp pentru o seară cu program de voie, iar eu şi Hike încercăm o pizzerie din Cortina observată din mers: La Perla; şi pizza, şi pastele sunt delicioase, iar eu mă declar încântată că găsesc bere artizanală, care n-are nicio treabă cu obişnuitele mizerii de beri italiene. Ce-i drept, nici preţul nu se compară. Cu tot cu cină în oraş, ne mai rămâne timp de un duş cald (în sfârşit!) şi culcat devreme.

Ziua 5: 23 august

Ne ameninţă o mare ploaie pe după-amiază, aşa că o idee ar fi să facem ceva scurt şi greuţ. Hike sugerează Col Rosà, dar Adi găseşte o ferrata mai tentantă în altă grupă a Dolomiţilor, în zona Canazei, sub masivul numit Ciampac-Colac. Avem ceva neclarităţi despre telecabina care ar trebui să ne ducă la baza traseului, dacă e sau nu funcţională, iar pe internet nu găsim nimic; întrebăm la recepţia campingului şi ni se spune că nici ei n-au cum să verifice, „dar sigur merge, că acolo e o zonă mai bogată decât aici”. Uf, sărăcuţa şi amărâta Cortina d’Ampezzo… Adriana hotărăşte să meargă la Tre Cime cu Ciprian; restul, optimişti, ne suim în maşini şi conducem vreo 50 de kilometri prin Passo Falzarego şi dincolo de el, pe drumuri şerpuite cu multe serpentine. Pentru mine este un voiaj auto destul de stresant, mai ales că pe o secţiune îngustă mă bagă unul în parapet. Noroc că tot ceea ce avariez e un capac de roată care deja avea o buşitură şi îmi dau seama ca în Italia e o idee bună acea asigurare opţională când închiriezi maşina.

Lăsăm în urmă Lago di Fedaia şi oprim la trecerea dintre Penia şi Alba di Ciancei, chiar sub telecabină. Cum aceasta este unica, nu studiem mai mult terenul şi luăm prima cursă în sus pe Col de Rossi. Abia la platforma cu o largă belvedere în toate direcţiile ne dăm seama că suntem pe partea greşită a văii, iar accesul ar fi fost pe celălalt versant. Când ne exprimăm mirarea că acolo nu apare nicio instalaţie de cablu ni se explică sensul şantierului enorm de la poalele muntelui: au dat totul jos să îl refacă anul acesta. Clar, cei de aici sunt mai bogaţi decât în Cortina unde telescaunul ăla stă dezafectat, fără planuri de înlocuire.

Nu avem nici chef nici timp să urcăm atâta pe jos, iar cea mai apropiată ferrata de pe partea aceasta e totuşi prea departe, aşa că decidem să ne reluăm îndeletniciri aproape uitate: drumeţie clasică, dus-întors pe Col de Cuch (2563 m). Până acolo avem o scurtă coborâre, apoi urcăm pante mai molcome sau mai abrupte, dar totul în raza vizuală. Pe vârf suntem răsplătiţi cu o vedere cuprinzătoare către Passo Pordoi, dar şi spre norii tot mai negri ce se înghesuie pe deasupra lacului către Marmolada şi chiar mai încoace, peste ferrata ce n-a fost să fie. Revenim la telecabină după două ore şi coborâm cu aceasta, ocazie cu care aflăm că este nouă, de ultimă generaţie şi tehnologie; a fost instalată în ultimii ani, ajungem deci la concluzia că băieţii de la Rocchetta nu vorbeau în dodii: cei din zona montană a provinciei Trento sunt mai cu dare de mână decât în Veneto.

Jos decidem că avem zi completă de admirat peisaj, ne urnim deci către instalaţia ce urcă pe Marmolada (3343 m) şi luăm bilete la una dintre ultimele curse. Ascensiunea pe cel mai înalt vârf al Dolomiţilor se face din trei bucăţi de la Malga Ciapela (1405 m) la Punta Rocca (3265 m), acolo unde într-o grotă naturală există capela micuţă „Regina delle Dolomiti”. Noi mergem din prima până la capăt printr-un peisaj aproape selenar prin ariditatea sa, în ciuda ploilor frecvente. Aici se află ultimul gheţar supravieţuitor al Dolomiţilor, favorizat de orientarea versantului şi de altitudinea superioară. Facem câţiva paşi înainte şi înapoi pe gheţar, fără a ajunge însă pe vârful propriu-zis. Însă cel mai mult timp îl petrecem admirând, de pe platforma de la staţie, panoramă largă şi covârşitoare ce se desfăşoară în toate direcţiile, căreia norii tot mai denşi nu doar că nu-i iau din farmec, ci îi sporesc dramatismul. Este una dintre cele mai impresionante imagini cu care rămân din această călătorie, greu de descris în cuvinte.

Revenim cu penultima telecabină la staţia precedentă, acolo unde un tun, un drapel şi un monument-memorial anunţă Museo Marmolada Grande Guerra; acesta este format în special din cazemate mai mult sau mai puţin restaurate, fără a ascunde însă urmele bombardamentelor de acum aproape un secol – preţul plătit de italieni pentru întregirea statului unitar.

Tot aici are loc un episod bizar şi amuzant în ciudăţenia lui. Când urcam mai devreme, am văzut un om în ascensiune pe gheţar, cu câte o chestie în fiecare mână. Uite un alpinist care se antrenează pentru marile înălţimi, ne-am zis atunci. Chiar încercam să ne dăm seama cât de repede se mişcă şi dacă ar ajunge sus suficient de repede cât să prindă ultima cursă, însă la un moment dat şi-a schimbat ruta în lateral şi noi am presupus că se întoarce. Iată-l deci întorcându-se, într-adevăr, iar indivizii ddintr-un grup sunt impacientaţi că va pierde coborârea şi nu are unde înnopta. Abia când ajunge în ultimul moment lângă ei în telecabină văd personajul, un tânăr blond cu faţa arsă de soare, şi mă crucesc. Cred că singur obiect „tehnic” e frontala de pe şapca Adidas pusă invers pe cap; în picioare are adidaşi (fără şosete), mai sus o pereche de şalvari trei-sferturi, o haină oarecarem iar în mâini – aici e aici, ce credeam noi a fi perechea de pioleţi – o ditamai bâta şi… o lopată! Zi Doamne fereşte şi mergi mai departe.

Îl lăsăm în urmă pe ciudatul de pe gheţar, coborâm şi ultimele două bucăţi de cablu, apoi  pornim spre camping pe ploaia anunţată ce face şoseaua şi mai solicitantă. O luăm de data asta prin Passo Geau (2236 m), că aşa a hotărât GPS-ul, drum şi mai înfiorător decât cel pe care am venit din cauza pantelor mai abrupte şi a serpentinelor mai strânse, deşi e greu de crezut că se poate. Bietul Clio urcă cu a-ntâia şi mi-e teamă în orice clipă că-şi va da obştescul sfârşit. Ajunşi cu bine în Cortina, mergem la perla descoperită aseară, adică La Perla, pentru pizza cum se cuvine şi alte bunătăţi.

Ziua 6: 24 august

După relaxarea (cu sau fără voie) din ultimele două zile, optăm în sfârşit pentru ceva mai greu, alt traseu „clasic” din zona Cortinei: Giovanni Lipella, ce poartă numele unui brav şi foarte tânăr soldat italian, ucis spre finalul Războiului. Urcăm cu maşina până la Rifugio Angelo Dibona (2050 m), ce-i drept cu ceva emoţii pe forestierul îngust de la final, unde la un moment dat Hike n-are de ales şi împinge un Clio neputincios până reporneşte motorul. Deşi suntem iniţial în echipă completă, Adriana ne va însoţi doar în prima parte, pentru ca apoi să rămână pe cărări pitoreşti şi să facă cea mai veche ferrata a zonei, Scala del Meneghel, ce datează din primii ani ai secolului al XX-lea.

Urcăm pe poteca 403 spre staţia inferioară a funicularului, apoi pe 442 şi 404 pe sub pereţii sudici ai Tofanei, înghiţind astfel ceva diferenţă de nivel până la Gallerie del Castelletto unde ajungem după o oră. Aici ne despărţim de Adriana şi începem să ne echipăm, ocazie cu care Adi constată că de data asta a uitat hamul; bine că are kit-ul şi bocancii, aşa că improvizăm ceva dintr-un anou şi subliniem importanţa încercării de a nu cădea. În faţa noastră tocmai ce începe Giovanni Lipella printr-o scară metalică, urmată de un tunel lung şi abrupt ce ne scoate în spatele Il Castelletto. Aici avem de-a face cu o scurtă coborâre ce propune paşi mai dificili din cauza surplombei de la final. Curba de nivel în care dăm reprezintă locul de joncţiune cu un traseu direct din Forcella Col dei Bos, cu evitarea tunelului de altfel pitoresc.

Urmăm poteca spre stânga ce ne solicită prin câteva traversee parcurse mai greu când ai picioare scurte sau din cauza grohotişului. Ce-i drept, ne şi încântă privirile cu o perspectivă ameţitoare asupra Val Travenanzes, defileu multicolor săpat de râul omonim în roca Tofanelor. Traseul se dovedeşte a fi susţinut şi lung, dar mai ales foarte aglomerat, de aceea mergem relativ încet şi îi lăsăm pe „vitezomani” să ne depăşească. Avem de urcat prin hornuri largi şi de sărit peste o spărtură „fără fund”, pentru ca apoi să urmăm cărarea pe sub o frumoasă serie de surplombe roşiatice.

Facem scurt popas pe un prag cu vedere largă, Tre Dita (2694 m) pe numele său, de unde se desprinde o retragere spre poteca turistică; tot aici are loc schimbarea de direcţie la dreapta şi ne încadrăm pe coasta unui amfiteatru larg şi terasat de straturile geologice, cu pereţi înnegriţi şi adesea umezi. La capătul său se află un traverseu mai lung, expus, cu apa şiroind, la care am ceva emoţii; nu pentru că ar fi periculos, ci pentru că din spatele nostru vine o trupă de retarzii şi se înghesuie peste noi, deşi platforma de la final este extrem de mică şi încă n-o putem părăsi din cauza celor de deasupra noastră. Traverseul e urmat de o urcare mai solicitantă şi lungă, cu paşi ce necesită atenţie şi efort, acesta fiind ultimul segment notabil al ferratei – cel mai intens.

Urcarea cea din urmă se face de fapt pe potecă turistică obişnuită ce apare din stânga şi ajunge pe Tofana de Rozes (3225 m). Cam jumătate de ceas ne ia s-o parcurgem pentru ca apoi să poposim pe îndelete la crucea de pe vârf, înconjuraţi stăncuţe alpine zburătăcite de vânt care cerşesc necontenit şi se înfig cu tupeu la firimiturile din mână lui Cos. Odată reporniţi la vale, Adi primeşte de la un italian de treabă un glonţ vechi de o sută de ani şi informaţia că dacă ne uităm cu atenţie prin grohotiş vom găsi multe astfel de relicve ale războiului; nu ştiu cum, că eu nu dau de niciuna… Coborârea se desfăşoară pe aceeaşi potecă, dar acum facem dreapta înainte de întâlnirea cu ferrata şi urmăm cărarea abruptă şi plină de grohotiş până la Rifugio Camillo Giussani (2580 m). Acolo ajungem în vreo două ceasuri, după ce trecem de un turn stâncos – rai al căţărătorilor plini de muşchi şi arşi de soare.

Facem o nouă pauză de odihnă lângă alte avanposturi militare, după această secţiune care, sincer, mie nu îmi place deloc şi mi se pare mai solicitantă decât o ferrata din cauza grohotişului instabil şi a pantei descendente ce pune presiune pe genunchi şi pe glezna mea buşită. După refugiu, drumul devenit de-a dreptul lat continuă în jos mult mai potolit pe Valon de Tofana, dovada fiind că o motocicletă enduro poate urca până la cabană. Întrezărim un fir de cărare din Punta Anna, ferrata lăsată pentru poimâine, precum şi o scară suspendată din acelaşi traseu. Trecem pe lângă turnurile extrem de pitoreşti din această zonă, încununate cu creneluri, colţi şi mici creste tăioase, în timp ce în faţă ni se desfăşoară muchiile semeţe din Croda da Lago.

Intrăm pe poteca 403 care, împreună cu câteva scurtături bine alese de Hike, ne scoate la baraca de jos a funicularului şi apoi la baza muntelui, în parcarea de la Rifugio Angelo Dibona, unde Adriana ne aşteaptă nerăbdătoare de ceva timp. Iată un alt traseu din care ne întoarcem în Cortina pe întuneric, după aproape zece ore de munte ce rezervă patru ceasuri şi jumătate ferratei în sine. Merită însă pe deplin ca timp, lungime şi efort. De altfel, nu este o ferrata foarte dificilă, dar te ţine în priză şi îţi oferă câte un pic din toate.

Ziua 7: 25 august

Deşi noi, restul, mai avem concediu, Adi merge s-o ducă pe Diana la aeroport şi să se plimbe o vreme prin Veneţia. Ceilalţi n-avem chef de amestecuri citadine, aşa că pornim spre Tre Cime di Lavaredo, mai ales că Adriana s-a plimbat acum două zile pe-acolo, a fost impresionată şi, spre surprinderea mea, vrea să revină. Pornim deci spre Misurina, pentru ca undeva dincolo de ea să oprim la bariera unde se plăteşte o taxă drum pentru a intra mai departe cu maşina în parcul natural. Este vorba de 25 €, nu chiar puţin, dar nici prohibitiv când împarţi la patru; acesta este modul administraţiei parcului de a limita oarecum accesul auto într-o zonă extrem, dar extrem de populară. În plus, există autobuze ca alternativă, aşa că taxa nu-i o idee aşa proastă. Continuăm pe drumul şerpuit, tot mai înclinat şi mai cambrat în coasta muntelui, până în Forcella Longeres; dincolo de acest punct începe o parcare enormă, cu mai multe platforme şi terase, deja extrem de aglomerată deşi ziua abia e la început. Ca idee, deşi încerc să reţin bine unde las maşina, la final nu o voi găsi din prima. Alt fapt interesant este că autobuzul de care scriam mai sus devine singura cale de acces când parcarea se umple, bariera închizându-se pentru restul autoturismelor.

Cum ieşim din parcare, ne alăturăm puhoiului de lume ce umple o cărare largă cât un drum forestier bine bătătorit, cu două benzi. Aceasta pleacă de la Rifugio Auronzo (2320 m) şi poartă paşii unei diversităţi de oameni pe lângă cele trei piscuri masive şi impunătoare, atât de clar distinse în marele decor – Tre Cime di Lavaredo, adică Cima Ovest (2973 m), Cima Grande (2999 m) şi Cima Piccola (2857 m). Poteca 101 merge o bună bucată pe curbă de nivel şi trece pe lângă Monumento ai Caduti şi Capella degli Alpini, edificii care accentuează importanţa acestor locuri în timpul Marelui Război, aici repurtându-se unele dintre cele mai crunte bătălii montane. Ceva mai încolo se află Rifugio Lavaredo (2344 m), cu o terasă plină de umbreluţe, apoi cărarea coteşte stânga şi începe să urce un pic mai pronunţat prin Forcella Lavaredo (2454 m).

De acum încolo, drumul nostru se încadrează în urcare domoală, dar prelungă, în coastele Monte Paterno, dând un frumos tur de perspectivă celor trei turnuri pe la baza cărora am trecut mai devreme. Din cauza caracterului său de urcuş şi vag expus, poteca se goleşte considerabil de oameni până dăm din nou de aglomeraţie la Rifugio Locatelli alle Tre Cime, din Forcella Toblin (2405 m). Acesta se profilează ca o căbănuţă albă şi cochetă, de la umbra căreia mulţimea de turişti are o vedere faină şi cuprinzătoare către Tre Cimme, Monte Paterno şi lacurile din spatele acestuia, Laghi dei Piani. Ne oprim şi noi o vreme să ne tragem sufletul, să admirăm peisajul şi să ne echipăm pentru ceea ce urmează.

Este vorba despre ferrata de pe Monte Paterno, De Luca – Innerkofler, ce urmează aproape fidel linia fostului front italiano-austriac. Ferrata în sine nu e dificilă, dar e pitorească prin secţiunea lungă de tuneluri ce începe practic într-un stâlp masiv de stâncă, avanposturi ale trăgătorilor, urme ale artileriei vizibile şi acum, poduri de lemn, bucle de sârmă ghimpată sau plăci comemorative. Cred că singurul aspect care-i sporeşte dificultatea este numărul mare al celor care o parcurg, mai ales că acest lucru se face în ambele sensuri, deci trebuie să fim atenţi să nu ne bulucim unii peste alţii şi să nu ne trezim cu vreo ploaie de pietre. Frumuseţea traseului este sporită de alternanţa peisajelor, când de o parte când de cealaltă a crestei.

Când ajungem într-o strungă numai bună ca loc de odihnă, Forcella Camoscio, observăm că se poate face un detur circular până pe principalul vârf. În acest loc, ferrata are notate clar sensurile de parcurgere, tocmai pentru a evita „coliziunile”; dar chiar şi aşa unii fac pe şmecherii şi o iau invers, că doar ştiu ei mai bine. Această secţiune a cablurilor este mai intensă, pentru ca apoi să-i urmeze poteca de un alb strivitor al calcarului ce duce pe Cima Monte Paterno (2744 m), încununat cu o cruce şi simboluri religioase întru memoria celor căzuţi pentru îndepărtarea stăpânirii habsburgice. Ne permitem şi noi un popas de prânz pe vârful aglomerat, înconjuraţi de o perspectivă largă în toate direcţiile, în care ceaţa alternează cu seninul.

După ce revenim în strunga de mai devreme, stăm să ne gândim puţin dacă să continuăm spre stânga, acolo unde Monte Cengia propune pe sub creasta sa crenelată o altă ferrata plină de istorie, Sentiero della Forcella. Cum însă aceasta pare a merge încă mult şi bine, iar vremea e schimbătoare, decidem totuşi s-o luăm în jos-dreapta şi să încheiem circuitul. După o coborâre abruptă şi instabilă din cauza grohotişului fărâmicios, ne bucurăm de calmul curbei de nivel, întreruptă de mici secţiuni în urcare, ce ne poartă pe deasupra unui amfiteatru de stâncă la protecţia surplombelor cărămizii. Capătul său este delimitat de Forcella Passaporto, acolo unde ieşim înapoi spre faţa cu Tre Cimme. Începem să ne apropiem de final, loc marcat de un tunel cu ferestre şi o dală comemorativă.

De aici până în Forcella Lavaredo, prin care am trecut mai devreme, nu mai sunt decât câţiva paşi, pentru ca apoi să revenim în poteca 101 tocmai când începe ploaia. Traficul pietonal a scăzut considerabil pe aceasta, iar noi ne grăbim puţin spre maşină. Ca bilanţ, întreaga tură ne-a luat cinci ore, împărţite egal între ferrata în sine şi restul traseului. Pe drumul de întoarcere, oprim în Misurina (1756 m) pentru a admira lacul şi a face niscaiva cumpărături. Eu merg ţintit la mănuşi de căţărat întrucât n-am vrut să le iau pe cele de acasă în ideea că am băgat suficient panou cât să-mi bătătoresc palmele. Ei bine, ghinion, trasul de cabluri e altfel decât agăţatul de prize şi am făcut băşici dureroase la mai multe falange. Găsesc o pereche pe măsura mea şi, surprinzător, primesc şi un suvenir din partea magazinului Camp: o insignă floare de colţ de care sunt foarte încântată. Finalul zilei îl petrecem în Cortina, ocazie cu care fac şi eu câteva fotografii cu pitorescul orăşel de munte, după care ne retragem la camping. Nu de alta, dar mâine avem zi grea…

Ziua 8: 26 august

Întrucât ce am lăsat pentru ultima zi de grup i se pare prea dificil şi expus, Adriana nu ne însoţeşte şi alege altceva relativ în zonă, cu acces rapid prin telecabină: Ferrata del Formenton din Tofana di Dentro. Noi, ceilalţi, încercăm unul dintre cele mai interesante trasee ale Dolomiţilor Ampezzieni, celebru datorită clipuleţelor cu un anumit pasaj sexi-suspendat: via ferrata dublă formată din Punta Anna (Doss de Tofana – Giuseppe Olivieri) şi Tofana di Mezzo. Ducem maşinile în parcarea de la Piètofana (1668 m), luăm telescaunul până la Rifugio Duca d’Aosta (2092 m) şi apoi încă unul ce ne depune la Rifugio Pomedes (2305 m). După atâta altitudine înghiţită dintr-un foc, avem de urcat cam jumătate de oră pe poteca de apropiere şi ne oprim să ne punem echipamentul în aglomeraţia mare de la intrarea în traseu.

Începem cu o primă urcare pe verticală făcută încet din cauza numeroaselor grupuri, apoi înaintăm susţinut dar fără pasaje dificile, chiar dacă o bună bucată se desfăşoară pe tăişul muntelui. Urcăm printr-un horn spre o muchie aeriană, pentru ca la finalul efortului primei ore şi jumătate să ne relaxăm într-o şa largă. Acesteia îi urmează încă un urcuş uşor expus până sub Cima Punta Anna (2731 m), pentru ca apoi să coborâm puţin, după încă o jumătate de ceas, în spaţiul generos de la finalul primei părţi. Aici apare şi poteca 403 ce vine direct de la Refugio Camillo Giussani şi tot aici se poate face retragerea spre Rifugio Ra Valles, prin ferrata străjuită de Terzo Torrione di Pomedes. Este momentul unei pauze consistente de masă, înainte de reluarea drumului.

A doua parte a traseului se eliberează brusc de oameni şi e formată de fapt din trei ferrate: Sentiero Olivieri (neparcursă de noi datorită accesului prin Punta Anna), Gianni Aglio şi Tofana di Mezzo. Startul are bucăţi mai susţinute, inclusiv cea prevăzută cu scara metalică zărită acum două zile, dar acestea nu sunt foarte grele până în momentul în care poteca face curbă prin spatele versantului. Observăm cât de mult se lungeşte totul din cauza reliefului, deşi de la locul de odihnă părea că mai avem puţin până pe vârful final. Avem de-a face în curând cu o urcare grea printr-un horn cu părţi verticale şi surplombate, urmată de o trecere cu efort considerabil spre dreapta. Deşi semnele ne-ar tenta în alte ocazii, ignorăm complet deturul cablat pe Torrione Gianni (2980 m), întrucât distracţia adevărată abia aici începe: ieşim în buza prăpăstiei (şi ce prăpastie!) pe o dală lucioasă şi descendentă, pentru a ne lansa în celebra traversare orizontală ce a împânzit internetul. După cum spuneam, aceasta se desfăşoară complet pe orizontală, chiar puţin în jos, deci teoretic mare efort n-ar fi, însă modul în care trebuie să-ţi vâri vârfurile bocancilor pentru a prinde cea mai mică muchie se traduce într-o încordare de sus până jos. Acei câţiva metri de traverseu mă fac să simt fie care muşchi din braţe şi să-mi tremure picioarele deasupra hăului ca la maşina de cusut. Neplăcut, complet neplăcut, mai ales că Adi şi Cos care au trecut deja se hlizesc de nu mai pot la capătul celălalt.

După ce ne tragem sufletul şi simţirile, continuăm cu o coborâre în strunga numită Bus de Tofana (2910 m) unde pare să urce o variantă de traseu tot dinspre Rifugio Camillo Giussani. Cum parcă lucrurile ar fi fost prea simple până acum, începe să picure, însă băieţii din faţă decid să-i dăm mai departe, deşi ne-am putea adăposti aici în nişte surplombe generoase. Ce-i drept, o vreme se opreşte, pentru a ne ameninţa din nou mai târziu, de data aceasta cu grindină. Noi mergem tot în sus spre marele amfiteatru, sperând la vreme mai bună, dorinţă îndeplinită după ce trecem printr-un enorm inel de piatră care ne scoate în partea cealaltă a masivului. De aici avem de urmat curba de nivel spre perechea de scări metalice ce ajută depăşirea unui perete pe cât de drept, pe atât de lustruit. Acestea sunt urmate de ultima urcare cu emoţii, întrucât escaladează o placă fără aderenţă. În timp ce noi ne aşteptăm unul pe altul în acest pasaj mai lent, în spatele nostru se buluceşte un grup de nemţoaice rapide şi numai fibră, dar deficitare în neuroni; deşi le-am strigat pe când erau la baza scărilor să aştepte că n-au unde urca, abia când ajung în curul nostru, de altfel într-o poziţie incomodă şi încordată, îşi dau seama că nu făceam mişto. Ei bine, asta e, vorba lui Hike: dacă nu le duce mintea, să sperăm că le duc muşchii să stea acolo până trecem, că n-au pe unde depăşi, iar noi n-o să riscăm nimic pentru nişte capete seci.

O scurtă curbă de nivel cu perspectivă cuprinzătoare asupra locurilor de unde venim ne desparte de încă un rând de cabluri într-o urcare pe deasupra protecţiilor de avalanşă; aceasta pare grea de la distanţă, dar odată intraţi în ea ne dăm seama că ne-am înşelat şi se desfăşoară cursiv şi natural. De altfel, după ce trecem de încă un set de scări, dificultatea traseului scade şi rămâne efortul parcurgerii ultimei părţi până pe Tofana di Mezzo (3243 m), acolo unde apare poteca turistică şi unde ajungem cam după două ore de la pauza de prânz. Poteca durează mai puţin de jumătate de ceas şi cuprinde regruparea de pe vârf, plus coborârea la staţia de telecabină „Freccia nel Cielo” de la Rifugio Cima Tofana (3191 m).

Înainte de a ajunge la staţie, arunc un ochi ceva mai departe şi mă bucur de vederea frumoasă către Tofana di Dentro şi Tofana de Inze, acolo unde se desfăşoară ferrata Adrianei. Bilanţul spune că am mers aproape şase ore, din care ne-am luptat cu ferrata cea mai mare parte, adică cinci ceasuri; iată un raport excelent, să tot fie din astea, mai ales că efortul de acces şi retragere este minim. În plus, cele două trasee lipite sunt cu adevărat de senzaţie. Luăm telecabina spre Rifugio Ra Valles (2472 m), ce se mândreşte cu pizzeria de la cea mai mare altitudine, a cărei structură sub formă de OZN o vedem luminată în fiecare noapte de la camping. Încă o telecabină ne depune la Col Drusciè (1778 m), unde se află observatorul Astro Ring; de aici o luăm pe drumul de maşină şi poteca 410 pentru a reveni în parcarea părăsită de dimineaţă. Este prima dată de când mă aflu aici când văd o jivină sălbatică, alta decât păsări: un şarpe mic şi debusolat în mijlocul colbului. Conducem înapoi spre oraş şi punem capăt zilei cu o pizza nu chiar genială, dar de „proximitate”, căci ne retragem la restaurantul campingului vecin, Cortina. Tot acum facem şi socotelile, la un pahar de vorbă în ultima seară împreună.

Ziua 9: 27 august

Azi plecăm spre ţară şi întrucât avionul nostru e seara târziu mă gândeam iniţial ca eu şi Hike să facem o plimbare „romantică” prin Bergamo. Însă, după cum s-a desfăşurat concediul, mi-a venit pe parcurs o altă idee: ce poate fi mai romantic decât un ultim traseu, cel mai scurt şi mai intens dintre toate? Este vorba despre Sci Club 18, pe care Hike s-a mai dat acum ceva ani şi are amintiri cu nişte muşchi blocaţi în surplombă. Prin urmare, strângem tot calabalâcul, achităm campingul şi ne despărţim de Adi şi Cos cărora le-o predăm pe semnătură pe Adriana. Pornim spre telecabina din Cortina ce poartă numele Funivia Faloria (1224 m) şi pentru care ne învârtim mai mult decât e cazul căci nu reuşim să găsim parcarea de acces.

Într-un final, luăm cabina până la staţia intermediară Rifugio Mandres (1480 m) ce arată ca o haltă gen Triaj, apoi urcăm relativ lejer încă vreo jumătate de ceas pe poteca 206, excelent remarcată, până la baza traseului. Acesta se cambrează mai departe pe sub cablurile telecabinei, urmând oarecum linia acestora, pe Crepe di Faloria. Ca fapt divers, Sci 18 e o ferrata încă tânără, ceea ce înseamnă că, din fericire, în cele mai multe locuri stânca n-a apucat să fie lustruită de prea mulţi paşi; habar n-am încă în ce măsură ne va fi asta de folos.

Ferrata începe în mare forţă, de-a dreptul brutal şi abia aştept să dau de un prag unde să stau cât de cât relaxată şi să-mi trag sufletul. Voi face acest lucru cât de des voi putea de-acum încolo, căci îmi dau seama repede că astfel de praguri sunt pe cât de binevenite, pe atât de rare. Întregul traseu este o succesiune de tracţiuni cu bicepşii drept personaje principale, adesea fără prea mult ajutor din partea picioarelor trecute în rol nu secundar, ci pasager. Avem de-a face cu numeroase surplombe, uneori depăşite prin scări metalice acolo unde cei care au amenajat ferrata şi-au dat seama că altfel gradul acesteia ar sări de pe scala „clasică”; ca un indicator, Hike, după ce l-a cărat degeaba cu el până acum, foloseşte permanent kit-ul de via ferrata, semn că nu-i de glumit. Ce-i bine în toată această poveste e numărul mic de amatori; uitându-mă la britanicii de deasupra noastră, nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar întâmpla cu puhoiul de pe Lipella sau Punta Anna.

Efortul maxim mă lasă adesea fără suflu, însă pasajul cel mai nasol este o urcare pe faţa verticală şi relativ spălată, unde simt cum îmi tremură tot corpul de la încordarea maximă şi mă îtreb ce mama naibii caut eu aici. Pereţi aproape drepţi sunt uneori legaţi de porţiuni de curbă de nivel sau traversee expuse, pentru ca apoi să apară vreo nouă urcare intensă, inclusiv pe hornuri sau muchii. Ca idee, deşi vine la final de concediu după atâta munte şi atâtea ferrate, e singurul traseu de la care fac febră musculară la braţe şi spate. Noroc cu faptul că echiparea este excelentă, de la cabluri la trepte şi manşoane pe piroanele înfipte în stâncă. Un lucru bun totuşi: trec fără mari probleme de surplomba cu care Hike are amintiri negative; ce-i drept, şi ritmul de acum este mult mai lent decât cel abordat de el când a mers cu Marius şi Oana.

Finalul vine după trei ore de „tras de fiare” şi e adeptul principiului: de ce să mergem direct la finiş când putem să mai facem un ocol pentru încă o sforţare verticală? Ieşim dintr-un ultim pasaj susţinut cu steagul Italiei în gură, la câţiva metri de Rifugio Faloria (2123 m) şi staţia de sus a telecabinei. Avem baftă că o prindem la fix şi coborâm repede la maşină unde constatăm ora târzie, ne schimbăm în haine de drum şi încercăm să-i dăm bătaie spre Bergamo. Un ultim aspect mai reţin în aşa viteză: Sci Club 18 tocmai ce-a devenit preferata mea în acest concediu, depăşind la mustaţă ferrata de ieri în ceea ce priveşte parcurgerea în sine; ca privelişti însă, Punta Anna – Tofana din Mezzo rămâne prima.

Socoteala de-acasă rareori se potriveşte cu cea din târg, prin urmare tot oraşul e blocat din cauza nu ştiu cărui eveniment şi ne mişcăm foarte, foarte greu. După ce ieşim din Cortina, rulăm cât de cât mai bine prin orăşelele montane până la cele de dinainte de intrarea pe autostradă, între Caralte şi Longarone, unde abia ne târâm şi ne amintim că aşa arăta pe sensul ăsta şi sâmbăta trecută. Urmează autostrada la maximă grabă, cu mine încercând să fac rucsacii şi curat în maşină cât conduce Hike, lucru care-mi iese doar parţial.

Alimentăm pe fugă întrucât trebuie să lăsăm rezervorul plin şi ajungem într-un final apoteotic la parcarea mare de la aeroport unde trebuie să predăm maşina. Surpriză însă: în stil tipic italian, cel care se ocupă de acest lucru e în pauză. Sun disperată la biroul firmei unde-mi spun oful cu pierderea avionul şi rămân în parcare să aştept să vină cineva, în timp Hike fuge la check-in pentru a depune unicul bagaj de cală. Până la urmă predau şi eu maşina, iar constatarea iese în regulă: ce am buşit când m-a băgat dementul ăla în parapet se suprapune peste o buşitură existentă, aşa că nu se pune. Cu sacii în căruţă, sprintez către intrarea în aeroport pentru restul de proceduri de îmbarcare pe care le facem în cam ultimul moment. Când goneam pe autostradă menţinând totuşi viteza în limite legale, noi ne-am resemnat că pierdem avionul; iată totuşi că-l prindem, ce-i drept cu broboane reci de sudoare pe frunte.

Încheiem concediul cu ceva din categoria „hai să nu repetăm asta”. Dar zău că fu fain în rest. Şi la câte chestii interesante au rămas nefăcute, abia aştept să revin; Col Rosà, Averau, Nuvoalo (Ra Gusela), Sorapiss (Berti-Vandelli), Cesco Tomaselli, Marino Bianchi – luaţi-o ca pe o promisiune, ne vom cunoaşte cumva.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Plimbări prin Munţii Retezat

Cum se strâng zile de o minivacanţă la mijlocul lui august, îmi propun să o petrec în Retezatul căruia aş vrea să-i cunosc câteva unghere mai puţin umblate. Pornim către zările îndepărtate vineri pe seară – eu şi Hike pentru întreaga tură, Lollek şi Andrei pentru drumul de dus. Ajungem târziu în noapte lângă Casa de Vânătoare Câmpuşel, acolo unde s-au pus bazele unui adevărat camping, acum plin de corturile participanţilor la cursele de mâine din cadrul Oslea Night Ridge. Montăm cortul cât putem de repede şi ne băgăm la somn, întrucât nu ne rămân prea multe ore la dispoziţie. Sâmbătă ne trezim devreme şi toţi în afară de mine îşi iau kit-urile de concurs, în timp ce eu oftez cu jind, mai verific o dată glezna buclucaşă şi mă echipez pentru o zi de drumeţie. Ideea mea e să pornesc pe acelaşi traseu ca şi cursa lor de zi, un „verical race” până sub Piatra Iorgovanului, unde să ajung cât mai aproape de sosirea lui Hike şi să revenim împreună pe alt traseu.

Astfel că la 8:30 îi dau bătaie în sus de la Câmpuşel (1180 m), pe triunghiul roşu care înghite cu repeziciune curbele de nivel din pădure pe deasupra Cheii Scocului. După un ceas de urcat la adăpostul codrului, ies în golul alpin, însorit şi presărat cu stânci calcaroase, aspect unic în peisajul de ansamblu al întregului masiv. De altfel, această zonă se mai numeşte Retezatul Mic sau Retezatul Calcaros, lucru confirmat în curând de pereţii aflaţi în dreapta piciorului pe care sui – cortine de rocă albă, cu striaţii verticale şi grote, denumite Găuroanele ce adăpostesc Peştera Iorgovanului. Tot acum încep să mă depăşească primii concurenţi, iar eu încetinesc ritmul pentru a le permite accesul pe potecă; nu-i bai, că aşa am tot timpul pentru admirat peisajul şi fotografiat, mai ales că ziua senină îmbracă frumos înălţimile.

Odată cu depăşirea unui pâlc de jnepeni, urcuşul îşi îndulceşte panta şi rămâne aşa până la baza pragurilor stâncoase ce formează vârful efectiv, acolo unde se află şi punctul terminus al cursei. Lollek a trecut demult de mine, iar înaintea acestor praguri mă depăşeşte şi Hike, deci nu va avea de aşteptat cine ştie ce până să apar. Asta se întâmplă la ora 10:30 iar o pauză mai lungă este binevenită, pauză în care de pe Vârful Piatra Iorgovanului (2014 m) – o cuşmă masivă din calcar – putem scruta în voie depărtările: de la Retezatul Mare, acum înveşmântat în neguri, trecând prin Munţii Oslea (a căror creastă de peste Pârâul Jiul de Vest abia îşi dezvăluie detaliile din cauza soarelui puternic) şi câteva înălţimi din Munţii Cernei pierdute în pâclă, până la începuturile Munţilor Godeanu cu piramida Gugului hăt departe. Panorama e largă în toate direcţiile, dincolo de aglomerările de calcar ce ne împresoară.

Odihniţi, începem coborârea spre traseul de creastă marcat cu bandă roşie; Lollek decide să ni se alăture, precum şi un alt concurent din zonă, Oli, dornic şi el de o plimbare mai lungă pe munte. Poteca o ia printre jnepeni şi bolovani, apoi ne va duce sub castelul de piatră al Iorgovanului, într-un plai larg din Abruptul Vestic populat cu vipere. De aici urcăm în ultim efort spre Vârful Stănuleţii Mari (2025 m), însă nu ajungem chiar pe el din cauza celor trei dulăi fioroşi care păzesc stânele din apropiere. Îl ocolim pe o curbă de nivel accesibilă ce ne scoate direct în Şaua Paltina (1930 m), acolo unde întâlnim marcajul punct roşu, recent refăcut, dar şi o ditamai turma de oi.

Schimbăm câteva vorbe cu ciobanul, apoi o luăm destul de abrupt în jos pe piciorul Muntelui Iaru. După o vreme coborâm pe lângă Tăul fără Fund în valea Pârâului Soarbele pe care o vom urma până la capăt, pe lângă o herghelie de cai semi-sălbatici. Pe la ceasurile 13:30 trecem de Stâna Soarbele şi intrăm în pădure, iar după câteva pasaje mai vertiginoase panta devine lină, mai ales când întâlneşte un forestier venit din stânga. În curând ne aflăm în drumul de maşină, aici neasfaltat, care duce în Pasul Jiu-Cerna, facem stânga pe el şi după cam un kilometru suntem înapoi la corturi. Este ora 15 şi un prânz gătit ar pica tare bine, aşa că ne suim în maşină şi mergem la Cheile Buţii, unde ne ospătăm pe măsură.

Revenţi la locul de campare, ne bucurăm de umbra care s-a lungit peste corturile noastre şi a făcut aerul respirabil faţă de dogoarea de mai devreme. Ne băgăm la un somn mai scurt sau mai lung, după cum are fiecare treabă pe înserat – cine aleargă şi cine nu. Când se apropie ora cursei nocturne, circuit pe Creasta Oslei, Hike îşi face băgăjelul şi părăseşte confortul cortului, eu rămân să lenevesc. Abia ce-mi dau seama când se întoarce, undeva pe la miezul nopţii, odată cu ploaia ce urmează să cadă aproape continuu.

Duminică ar trebui să urcăm – încă o dată în cazul unora – pe Oslea, dar de când scot nasul din cort îmi dau seama că planurile ne sunt compromise: plouă şi iar plouă. Tot sper să se spargă norii, însă mocăneasca asta nu ne dă vreo şansă. Lollek şi Andrei pleacă spre Bucureşti, noi ne mai învârtim prin zonă doar-doar s-o opri ploaia. Până la urmă strângem cortul, încărcăm totul în maşină şi pornim spre noua destinaţie – vreo pensiune pe lângă Lacul Gura Apei. Oprim la un Lidl în Uricani, apoi la Restaurantul Medieval din Petroşani, după care ne orientăm spre nord – Ohaba de sub Piatră, Râu de Mori, Brazi, până la pensiunea Cabana cu Flori, acolo unde am găsit cazare după nenumărate încercări telefonice ratate în zonă, subiect de dezbate referitor la cum înţeleg unii oameni să-şi facă o afacere în turism.

Locul e curat şi confortabil, chiar dacă rustic şi aflat într-o anume stare de abandon ce vorbeşte despre falimentul afacerii, după cum ne confirmă proprietarul. Pentru noi e mai mult decât suficient – duş fierbinte, pat moale şi aer curat, numai bun final al unui episod de lene în care ne-am mai încărcat bateriile. Mai mult, ploaia a stat de ceva timp şi avem speranţa unei zile frumoase mâine.

Într-adevăr, luni de dimineaţă pare că va fi vreme bună; soarele n-a dat încă, dar negurile încep să se ridice una câte una de prin văi şi ici-colo apar petice de albastru. Lăsăm în urmă cazarea şi urmăm drumul de pe Râu Mare spre barajul şi lacul de acumulare de la Gura Apei (998 m), iar la barieră parcăm maşina şi o luăm pe jos spre intrarea în traseu. La ora 9 pornim în stânga pe crucea albastră care urcă destul de brutal în prima parte, prin pădurea de pe piciorul Radeşului Mic din Muntele Zlata. După mai bine de două ceasuri şi jumătate de hei-rup, ieşim în păşunea de lângă Vârful Lăpuşnicul Mic (1852 m) şi facem o scurtă pauză, în timp ce privirile se duc după marea de nori de la baza înălţimilor Munţilor Ţarcu. În faţa noastră, sub soarele strălucitor, se întinde un ditamai jnepenişul şi Vârful Zlata (2142 m); poteca se lăţeşte printre jepi, dar ocoleşte vârful pe o curbă de nivel, trece pe lângă o stână părăsită şi intră într-o zonă aproape plată – Platoul Radeş-Zlata. Acesta coboară uşor spre Curmătura Radeşului unde întâlneşte triunghiul roşu venit din Gura Zlata, se cambrează pe lângă prăpastia abruptă din dreapta – obârşia Pârâului Zănoguţa, apoi reîncepe să urce lin către Platoul Zănoaga şi buza Tăului Zănoaga (1997 m), unde ajungem la ora 14.

Acesta este punctul în care noi părăsim marcajul ce coboară lângă lac şi o luăm în stânga, urmând linia crestei după momâi în timp ce zărim primele imagini din Rezervaţia Ştiinţifică „Gemenele”. Aici trebuie să fac o scurtă paranteză. Îmi doresc demult să ajung în această rezervaţie unde accesul turistic este interzis; nu ştiu dacă tocmai pentru că nu e o zonă deschisă oricui sau pentru că mă aştept la minunăţii nemaivăzute înăuntru, dar cert este că visez de ani de zile să o vizitez. Ştiam că se poate obţine autorizaţie de acces în urma unei cereri la Academia Română, cea care patronează rezervaţia, aşa că acum vreo lună mi-am luat inima în dinţi şi, înarmată cu cele foarte puţine informaţii găsite pe net, am sunat la Comisia pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii. Aici mi s-a spus să o contactez pe doamna doctor Simona Mihăilescu, secretarul ştiinţific al comisiei. I-am explicat ce doresc şi mi-a spus că nu-i nicio problemă, să redactez o cerere cu numele celor din grup, perioada şi traseul, să ataşez o copie după buletinul meu ca responsabil de grup şi să i le trimit pe e-mail. A doua zi aveam autorizaţia semnată şi ştampilată, aşa că tot ce mai doream era să avem vreme bună şi să nimerim potecile încâlcite ale rezervaţiei.

Vremea ne e favorabilă, deci iată-ne porniţi să rezolvăm a doua parte: căutarea intrării dinspre Tăul Zănoaga. După cum ziceam, ţinem linia crestei pe bolovanii masivi de granodiorit specifici Retezatului Mare, roci numite şi granit de Retezat. În stânga vedem în rezervaţie Vârful Radeşul Mare (2261 m) şi lacurile răsfirate sub el: Tăurile Zănoaga Mică, Tăurile Radeşului şi Tăul Cârligului. Noi nu avem însă treabă cu ele şi mergem mai departe, ocolim pe dedesubt Vârful Zănoaga (2262 m) şi ne oprim în şaua de dinainte de Vârful Şesele Mici (2278 m). Aici aflăm o placă a Academiei Române din vremuri de demult şi o potecă ce pare a coborî timid în rezervaţie. Stăm un pic la sfat, însă când vedem un grup de trei oameni care urcă spre noi decidem că acela este punctul de acces pe care-l căutăm.

Începem să coborâm pe cărarea clară printre stânci, tivită ici-colo cu câte o veche săgeată roşie, care însă se pierde când ajunge mai jos, în tăpşanul cu iarbă; sperăm ca, în urma indicaţiilor primite de la cei trei, să nimerim mai departe poteca printre jnepeni spre Tăul Negru, însă ori acestea sunt greşite, ori nu suntem noi în stare să le urmăm, întrucât coborâm mult prea mult pe lângă Tăul Secat şi pe un afluent al Pârâului Dobrun. Iarba înaltă până la genunchi, zonele mlăştinoase şi o momâie apărută de nicăieri nu ne folosesc nici ele prea mult. Cu ajutorul hărţii şi GPS-ului revenim pe o curbă de nivel care ar fi deasupra Tăului Negru, însă ce te faci cu oceanul de jnepeni din faţa noastră? Ne urcăm pe nişte bolovani ce ne ajută o vreme, însă până la urmă tot prin jepi o luăm şi urmează o luptă deznădăjduită cu aceştia. Nu ştiu exact cât durează şi cât ar mai fi putut dura până să cedăm noi psihic, însă din încrengătura sinistră dăm într-un fel de potecă şi hotărâm s-o urmăm, căci direcţia e cea bună. O săgeată roşie aflată în curând confirmă acest lucru şi de acum încercăm să nu mai pierdem drumul.

Reuşim să facem asta şi, cu o grijă în minus, încep să mă bucur de această împărăţie sălbatică. Ierburile înalte şi unduite de vânt, jnepenii extrem de înalţi (un Hike şi jumătate) cu rădăcini mai groase decât pulpa mea, florile multicolore, apele ireal de limpezi, broaştele mari cât palma, păsăruicile ce zboară razant şi caprele negre cocoţate pe stânci conturează lumea abia atinsă a Gemenelor. Încep să înţeleg de ce se obţin aşa uşor autorizaţiile de către turişti; cu fondurile tăiate, cercetătorii rareori mai tranzitează rezervaţia şi astfel se mai întreţin cât de cât potecile în faţa unei naturi hotărâte să nu lase niciun milimetru nerecucerit. La orele 17:30 terminăm coborârea abruptă printr-un horn larg şi stâncos ce precede malul Tăului Negru (2010 m). Înconjurăm apa prin stânga şi în locul unde poteca o părăseşte din nou facem o pauză mai lungă, de prânz târziu. Simţim cum ne ajunge oboseala şi mai avem ceva de mers. În plus, e uşor deprimant faptul că de vreo patru ore o ardem pe sub acelaşi Vârf Şesele Mici şi nu ne depărtăm de el.

Avem de traversat piciorul secundar pe nume Muntele Bârlea, desprins din creasta principală între Vârful Şesele Mari (2328 m) şi Vârful Judele (2398 m). Prin urmare urcăm un mic prag prin alt crâng de jepi, coborâm o cărare destul de abruptă şi friabilă într-o primă vale, apoi reîncepem urcuşul domol, întrerupt de curbe de nivel, pe coastele acestui picior acoperit de jnepeni din care se iţesc pini, îmbrăcaţi de sus până jos în coroană. Din punctul maxim al culmii reîncepem să coborâm şi să urmăm o potecă deloc optimă, cu tot felul de meandre şi ocolişuri, având permanent în faţă Custura Retezatului. Drumeagul ne scoate până la urmă, la orele 19:30, pe malul Lacului Gemenele (1920 m), parcă şi mai frumos decât Tăul Negru întrucât aici stâncăria e amestecată cu o bogată vegetaţie. Nu avem prea mult timp de pauză căci soarele a luat-o bine spre asfinţit, aşa că pornim în lungul malului după cum ne duce poteca. Din păcate, nu mai avem când să dăm o tură până la Casa Laborator, aflată ceva mai la vale, aşa că sper să mai ajung pe aici măcar o dată, eventual pe traseul de la Gura Zlata într-o tură lungă de-o zi, fără bagaj de camping în spate.

Trecem pe lângă un hipiot aparent străin care nu crede în regulile ce interzic camparea în rezervaţie şi ne întrebăm dacă n-o fi totuşi biolog; mai degrabă botanist – etnobotanist. Începem să urcăm, mai întâi lejer printre binecunoscuţii jnepeni, apoi mai intens, pe măsură ce arbuştii lasă loc stâncii Abruptului Nordic-Judele. Pe la ceasurile 20:30 punem piciorul pe malul Tăului Ştirbu (2090 m), însă nu ne oprim decât pentru a observa că soarele s-a ascuns în spatele unor neguri trandafirii care au şi început să urce prin Căldarea Ştirbu spre creastă. Tot către creastă ţintim şi noi, cu speranţa că vom ajunge acolo înainte să se lase complet întunericului. Cu un ultim efort susţinut, reuşim acest lucru şi ieşim lângă plăcuţa Academiei din Poarta Bucurei (2261 m) la ora 21, numai bine pentru a vedea cum împărăţia Mordor începe să pună stăpânire cu ceţurile sale pe nordul Retezatului.

Mai avem un pic de lumină, cât să vedem salbele de lacuri de sub noi şi aglomerarea de luminiţe de pe malul Lacului Bucura unde trebuie să poposim pentru noapte. Aprindem totuşi frontalele şi îi dăm cu atenţie la vale, pe punct roşu şi bandă galbenă din dreptul Tăului Porţii – cel mai înalt lac din Carpaţi, pe sub Vârful Bucura I (2433 m). Poteca este în prima parte abruptă, apoi se mai calmează şi ne duce prin întuneric pe lângă Lacul Bucurelu, până la malul nordic al Lacului Bucura (2041 m); ne mai ia ceva să ocolim cel mai întins lac glaciar al Carpaţilor şi, la ceasurile 22, punem capăt distracţiei în Căldarea Bucurei, după treisprezece ore de mers.

Găsim loc cât de cât plat între zecile de corturi din care deja se sforăie şi încercăm să eficientizăm procesul de campare. Îl las pe Hike să pună cea mai mare parte a cortului şi mă ocup de pregătitul cinei – o ciorbă la conservă şi un piure cu brânză de burduf, tare bune aşa fierbinţi după ziua cea lungă. Mi-ar plăcea să stau să admir cerul senin sticlă, cu stele căzătoare printre constelaţii şi o Cale Lactee extrem de clară, însă oboseala îşi cere tributul. Aşa că pic în sacul de puf cu dopurile atât de bine înfipte în urechi încât nu ştiu că peste noapte vine ursul la stâna din apropiere.

Marţi trebuie să ne pregătim de întoarcerea spre casă, însă deşi intenţionăm să ne trezim devreme nu prea ne dă ghes să ieşim în aerul rece de afară. Ne mobilizăm până la urmă, punem de-un ceai şi mic dejun, alimentăm cu apă, strângem cortul, umplem iar rucsacii şi pe la ora 10 pornim la drum. Coborâm printre jnepeni şi bolovani până la Lacul Ana (1979 m), pe malul căruia întâlnim poteca marcată în triplet: punct galben, cruce albastră, triunghi roşu. Doar pe primul marcaj îl vom urma până la capăt, căci celelalte două se despart şi o iau la un moment dat spre Lacul Zănoaga.

Odată cu marcajele începe şi urcuşul zilei, cel de pe Piciorul Slăveiului, întâi domol, apoi tot mai abrupt prin soarele necruţător, iar într-un final o ia în diagonală potolită spre stânga unde ne scoate sub Vârful Slăveiu (2347 m). O potecă marcată cu momâi urcă spre vârf şi mai departe dă în creasta principală, însă noi continuăm înainte, pe curba de nivel de deasupra Tăului Slăveiului. Mai departe începem să coborâm uşor, lăsăm în urmă o stână părăginită şi Tăul Turcel şi ţinem cărarea clară – dar luuuungă – de pe Piciorul Slăveiului. Depăşim pe dreapta o movilă, gorgan numit „La Clince” (2074 m), iar la ora 13 atingem punctul de bifurcaţie a marcajelor, Crucea Trăsnitului.

Este momentul unei scurte reculegeri, acesta fiind ultimul punct din care se vede clar creasta ascuţită a Retezatului Mare. În faţa noastră, dincolo de valea Pârâului Lăpuşnicu Mare, se întind înălţimile Retezatului Mic dintre care se evidenţiază Piatra Iorgovanului. Dincolo de acestea se profilează Oslea lungă şi calcaroasă, iar înspre dreapta se desfăşoară culmile doar aparent moi, cu o bază stâncoasă, ale Godeanului. Recunoaştem uşor câteva dintre locurile văzute îndeaproape sâmbătă, apoi îi dăm la vale pe Cracul Slăveiului plin de jnepeni. Avem ceva dificultăţi în a găsi poteca de intrare în jnepeniş, deşi e acolo un ditamai stâlpul; trebuie să-l observi de la depărtare, să-i reţii poziţia şi să încerci să te orientezi spre el într-un moment în care nu-l mai vezi din cauza arbuştilor înalţi. Apoi cărarea e lată şi bine bătătorită de turmele de oi – lucru pe care avem să-l aflăm în curând la prima mână.

Cum îi dăm noi în jos pe curbele de nivel ce înconjoară culmea, vedem cu poteca din faţa noastră tocmai ce s-a umplut de nişte pietre albe care nu erau acolo mai devreme. Mai mult, pietrele se mişcă! Uf, o ditamai turma şi nu avem ce face decât să ne băgăm în boscheţi până trece cu totul de noi, altfel mioarele se sperie şi nu mai vor să înainteze. Pierdem ceva timp aşa, dar n-avem ce face decât să ne reluăm drumul cât mai repede în urma transhumanţei. Continuăm coborârea deja desprinşi în stânga de linia culmii şi dăm de urmele Stânei Slăveiu, acum complet dispărută din poiana de dinainte de pădure. Aici mi se pare că e cel mai delicat moment din punctul de vedere al marcajului, pentru că de la stâlpul existent acesta face stânga, însă nici urmă de potecă sau semne încotro. Până la urmă Hike găseşte punctul galben pe nişte copaci uscaţi şi reuşim să păstrăm drumul.

De acum, cărarea o ia prin pădure într-o coborâre lentă şi cam ineficientă, căci abia spre final panta devine mai abruptă. La orele 15 suntem la Lunca Berhina (1229 m), lângă fostul Canton Judele, şi ne gândim cu groază la drumul pe care-l mai avem de parcurs până la Gura Apei – vreo zece kilometri de forestier. Doar că nici nu apuc să-mi strâng beţele şi să mănânc ultimul baton din dotare, că pe podul din faţa noastră trece o maşină agale de tot, după cum îi impun gropile omniprezente. Profit de viteza redusă şi de geamul lăsat al şoferului şi întreb dacă nu ne ia şi pe noi până la Gura Apei. Familiei de timişoreni i se face milă ne noi, ne doseşte o parte din bagaje în spate şi ne înghesuim lângă fetiţa de pe bancheta din spate. Şontâc-şontâc, break-ul masiv şi încărcat înaintează greoi, numai bine pentru a ne da seama de imensitatea drumului de care suntem scutiţi. Suntem depuşi lângă maşina noastră la barieră şi le dorim tot binele din lume pentru aşa pomană.

Trecem la echipament mai lejer şi pornim spre Petroşani, înfometaţi nevoie mare şi cu vid de cofeină. Pe drum ne prinde şi furtuna prognozată pentru după-amiază, deloc surprinzătoare după soarele care azi ne-a ars intens. Bine că n-am avut ieri parte de asta – nici de soare, nici de furtună. În Petroşani la Medieval ne anunţă că mâncarea durează foarte mult, aşa că doar ce bem o cafea şi ne mutăm puţin mai încolo, la Restaurantul Via, o surpriză extrem de plăcută, care ne face să reconsiderăm viitorul prânz în Petroşani. Chiar dacă n-are toate minunile descrise în meniu (peştele şi vânatul s-au terminat), ne îmbie cu tot felul de mâncăruri gustoase, rezonabile ca preţ şi servite prompt. Unde mai pui că nu m-aş fi aşteptat să ascult tocmai aici minute bune de Whitesnake, Scorpions şi Guns N’ Roses… Cu burţile pline şi stocul cofeinic refăcut, pornim în lungul drum spre casă, întrerupt de o singură oprire scurtă. Ajungem în Bucureşti binişor după miezul nopţii, dar din fericire mâine nu mergem la serviciu, ca să folosesc vorba lui Vlăduţ, cel care iniţial s-a abonat şi el la tura asta pentru ca apoi să dea bir cu fugiţii.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Valea Bucşoiului ratată, un Balaur şi un Morar (Munţii Bucegi)

Cum este primul weekend în care trei prognoze meteo spun că-i frumos în Bucegi, am planuri clare să-l petrec la munte. Şi poate că-i vremea ca, după ce unghia degerată a căzut şi a crescut la loc, să vindec şi trauma psihică dintr-o tură de la începutul ultimului octombrie, experienţă de care n-am scris şi pe care într-un fel aş vrea s-o uit: Valea Bucşoiului. Acum ar fi practic imposibil să mă prindă acolo o iarnă perfidă, când nu ştii dacă bagi pioletul în zăpadă, iarbă, pământ sau stâncă. Iată deci planurile pentru sâmbătă, duminică mai vedem.

Plec împreună cu Hike spre Buşteni şi, mai departe, Gura Diham unde parcăm maşina şi încercăm să găsim ceva cazare pentru la noapte; întrucât destinaţia am stabilit-o abia aseară târziu, n-am apucat să facem asta, dar avem sacii de dormit în portbagaj pentru eventualitatea unui somn pe banchete. Găsesc ceva, rezerv cu menţiunea că vom ajunge noapte târziu şi ne pregătim de drum cu privirile către cerul care nu prea se potriveşte cu prognoza aia veselă. În parcare e însorit şi cam la fel ar fi şi pe sus, dar mai degrabă spre sudul Bucegilor, în rest nori joşi care aleargă rapid în bătaia unui vânt puternic. Dar sperăm ca pe după-amiază aceştia să fie goniţi cu totul.

Pornim de la Cabana Gura Diham (987 m) pe la ora 10 pe banda roşie de pe Muntele Diham ce începe cu bine numita „pantă a prostului”. E un traseu mai mult decât cunoscut, ca şi noroiul aferent traversării Vâlcelului Poiana Izvoarelor; lăsăm în urmă Cabana Poiana Izvoarelor (1455 m) şi Pichetul Roşu (1445 m) cu bifurcaţia sa spre Cabana Diham, apoi parcurgem prima parte din Take Ionescu până în Poiana Bucşoiului, acolo unde se ramifică spre stânga Valea Bucşiata (sau Şistoaca Răsărită, cale mai obscură de acces în Balaur). Este ora 11:30 şi aici începe Valea Bucşoiului, cotată 1B şi desfăşurată între Muntele Bucşoiu Mic şi Muntele Bucşoiu Mare, iniţial între baza împădurită a Crestei Balaurului şi Creasta Văii Rele. Deschisă în apropierea traseului marcat, cu bolovani ce primesc vegetaţie, valea se îngustează ulterior şi capătă un sălbatic aspect alpin, accentuat de ţancurile profilate spre Balaur de care se agaţă ceţurile joase. Suim majoritatea săritorilor prin dreapta, iar la una din ele am nevoie de ajutor la ieşirea la liman din cauza uşoarei surplombe.

Valea se lărgeşte brusc la unirea cu Vâlcelul Portiţelor venit din stânga din care se vede şi desprinderea Vâlcelului Grohotişului, pentru ca apoi sa capete aspect de veritabil canion. Dacă până acum săritorile au fost relativ lejere şi le-am abordat direct, aici dăm de una mare şi neprietenoasă, horn stâncos şi înalt pe care-l ocolim pe treptele nu chiar stabile de pământ ierbos din stânga, după cum zice şi săgeata roşie de pe perete; abia unde se termină vegetaţia revenim în vad, după o traversare nu chiar comodă pe brâniţa de sub stânca bombată. Altă săritoare înaltă cu bolovan suspendat o depăşim pe „treptele” uşor umede din stânga, iar pe cea mai „şmecheră” prin dreapta, mai întâi căţărându-ne pe un colţ ieşit în afară (cu prize în peretele scobit), apoi în diagonala stâncii netede, la aderenţă şi tupeu.

Cam într-un ceas de la intrarea pe vale dăm de o primă limbă de zăpadă uşor de ocolit prin stânga, la capătul căreia calea este blocată de o săritoare cu trei variante – traseul cel mai din dreapta cu ditamai bolovanii suspendaţi unul pe celălalt este rezervat experţilor, hornul din mijloc – fie el şi sexy – poate că ar fi abordabil în lipsa zăpezii oprite fix în intrarea lui, iar noi o luăm bătrâneşte pe porţiunea oarecum friabilă din stânga. Ne continuăm urcuşul cu speranţa că am lăsat în urmă singurul pasaj alb, dar vai cum ne înşelăm… A doua limbă de omăt tasat, mai mare decât prima, o întâlnim chiar înainte de Turnul cu Jnepeni (1950 m). Ne descurcăm cum-necum să mergem pe şi pe lângă ea – eu cu snowline-ul din dotare, Hike numai el ştie cum şi nici n-am curaj să privesc, asta în timp ce constatăm că e cumplit de frig în special din cauza vântului. Urcăm săritoarea de la capăt cu ceva atenţie, însă deasupra ei începe următorul pasaj înzăpezit, mult mai consistent şi mai abrupt.

Trebuie să ne strecurăm pe lângă peretele stâng extrem de friabil şi să ne căţărăm pe un bolovan încăpăţânat cu care n-am avea treabă dacă valea ar fi descoperită. Chiar unde se termină baza turnului, dăm de o nouă astfel de săritoare, şi mai nasoală decât precedenta, întrucât pământul ud, rimayele de zăpadă şi conglomeratul instabil fac parcă totul să ne împiedice să trecem. Hike urcă la risc un prag din malul superior al turnului, cu nişte mişcări de care se miră şi el că le are, apoi asigură de un colţ, scoate coarda şi mă filează până sus; dacă ar mai sta puţin ar fila un caltaboş îngheţat. Pentru a nu mă demoraliza, nu-mi zice înainte să mă vadă lângă el ce urmează; de fapt, îmi arată: valea dincolo de locul unde îşi schimbă direcţia spre dreapta e toată numai pasaje ţepene de zăpadă, întrerupte de zone curate, deci nu are niciun sens să continuăm spre confluenţa cu Vâlcelul Furcilor. Pe lângă faptul că noi voiam să „simţim” săritorile de pe Valea Bucşoiului, nici nu suntem în stare fără colţari şi piolet. Iar pe Vâlcelul de sub Vârf, desprins în dreapta şi aparent curat, n-avem ce căuta…

Tot ce putem face e să ne declarăm înfrânţi şi ne dăm jos pe iarba udă şi abruptă din dreapta, de partea cealaltă a Turnului cu Jnepeni, pentru a nu relua segmentele cu zăpadă abia depăşite şi reintrăm în vale chiar sub ele. Coborâm toate săritorile urcate – ceea ce nu-i tocmai simplu şi de multe ori ne dăm pe fund, iar la una prea înaltă pentru mine scoatem din nou coarda şi rapelez de un bolovan. Mai ales la cea ocolită mai devreme pe iarbă tare ne-ar mai plăcea să găsim un piton să dăm direct rapel, dar na, valea asta e făcută s-o urci nu s-o cobori, aşa că nu avem de ales şi plantăm intens morcovi pe pământul ăla abrupt, numai bun să se rupă sub bocanci; ufff, că numai asigurare la brusturi nu făcusem până acum. Târâş-grăpiş, revenim în Poiana Bucşoiului unde-mi vărs frustrarea sub privirile amuzate ale unui turist oprit la odihnă. Asta e, Valea Bucşoiului mi-a arătat încă o dată degetul din mijloc, dar măcar acum am avut înţelepciunea de a nu continua.

Este ora 16:30 şi ne întoarcem pe acelaşi drum ca la venire, cu singura consolare că vom ajunge pe lumină. Am vrea să mâncăm la Gura Diham, dar după ce suntem ignoraţi vreun sfert de oră părăsim stabilimentul. În Buşteni e haos pe şosea şi abia reuşim să ne deplasăm la Casa Ancuţei la o cină îndestulătoare, apoi la niscaiva cumpărături pentru mâine. Când sun la pensiunea unde am rezervat – Casa Andutu – să ne anunţăm sosirea mai devreme decât am preconizat, aflu că nu mai avem camera, pe principiul „ca sunt atâţia turişti neserioşi şi nu ştiam dacă mai veniţi”; dincolo de faptul că dimineaţă când n-o avea ocupată n-a pus aşa problema sau că putea trimite un mesaj, este „pur întâmplător” că ne poate oferi altă cameră mai scumpă. Refuz împreună cu verbalizarea intenţiei de reclamaţie şi mă apuc să caut altă cazare, la ora 21 într-un Buşteni plin ochi. Simt cum mi se urcă sângele la cap…

Din fericire, găsesc ceva liber dincolo de calea ferată, la Casa Deea. Avem apă caldă, aşternuturi proaspete şi prosoape, iar camera e curată şi are un balcon de unde stâncile Bucegilor se desfăşoară panoramic. Nu mai zăbovim mult şi adormim greu, doborâţi de oboseală, frigul de pe vale şi eşecul alpiniştilor lu’ peşte. În plus, am mai învăţat ceva: confortul psihologic al sacilor de dormit din portbagaj dacă n-am plătit avans la vreo cazare.

Duminică ne trezim la fix cât să ne strângem catrafusele şi să-i aşteptăm lângă bariera de cale ferată pe Livia, Vlăduţ, Nicoleta şi Andrej, sosiţi pentru o tură de-o zi. Din categoria vremea la munte: azi e un soare dureros, aerul cald şi niciun pic de vânt, aşa că greu i-ar fi cuiva să intuiască frigul de ieri. Ne înghesuim cu toţii în Logan şi luăm din nou drumul Văii Cerbului. Oamenii ar vrea pe Valea Morarului, însă reuşesc cu bucurie să-i deturnez pentru Creasta Balaurului, cea pe care am ratat-o acum vreun an din cauza unei indigestii severe şi din care n-am savurat nimic când am coborât-o în tura cruntă de pe Valea Bucşoiului de care aminteam la început.

Pornim deci de la Cabana Gura Diham (987 m), la ceasurile 9:30, pe forestierul care merge în amonte pe Valea Cerbului. După mai puţin de un kilometru, într-un punct recunoscut după bolovanii mari din albie şi puntea improvizată, traversăm apa spre dreapta şi urmăm o vreme Pârâul Morarului. Avem apoi de-a face cu o urcare mai accentuată pe Piciorul Bujorului, pe cărarea nemarcată dar bine bătută până în Poiana Bătrânilor unde se află Cantonul de Vânătoare Colţii Morarului (1384 m) şi un izvor cu apă limpede, unde ajungem la o oră de la plecare. Aici întâlnim triunghiul roşu ce leagă Poiana Văii Cerbului de Pichetul Roşu şi o luăm la dreapta pe el, trecem peste firul împădurit al Văii Bujorilor (de reţinut drept cale de acces spre Ace) şi, după cum indică scrisul de pe bolovanul mare din stânga, dăm de intrarea pe Valea Morarului, acolo unde se uneşte cu Vâlcelul Înflorit.

Continuăm pe poteca relativ clară de pe Valea Morarului spre Poiana cu Urzici până sub turnul de piatră numit Ţimbalul; aici se desprinde spre drepata cărarea abruptă ce urcă în capul Balaurului, loc marcat şi de câteva momâi. Urmează cea mai grea parte a zilei: trepte înalte de pământ, rădăcini, tufe de tot felul şi jneapăn până în poiana largă de sub Ţimbal, a cărei verdeaţă e tivită cu pete mari de galben. E drept, tot acest urcuş ce seacă ficaţii merită din plin pentru vederea spectaculoasă spre Muntele Morarului cu Valea Poenii, Muchia Ţancurilor, Vâlcelul Ţancurilor, Râpa Mare, Râpa Crucii, Râpa Zăpezii, Valea Adâncă, brânele paralele abia ghicite care le unesc şi, bineînţeles, Acele Morarului cu o înfăţişare mult mai sălbatică şi mai colţoasă decât din Valea Cerbului, cum le-am admirat săptămâna trecută.

Încă o sforţare abruptă într-un soare înnebunitor pe Şistoaca Ţimbalului, cu poteca sa în serpentine, şi ieşim la ora 12:30 în Creasta Bucşoiului Mic sau Creasta Balaurului; extremitatea estică, cu stânca despicată ca o fereastră, e un genial loc de repaus într-o panoramă largă spre Măgura Codlei, Postăvaru cu Cheile Râşnoavei, Piatra Mare şi Ciucaş. Totul, evident, dominat de fortăreaţa stâncoasă a Vârfului Bucşoiul. Scurtă paranteză: o altă variantă de acces, pe care însă trebuie s-o cunoşti bine, este din Valea Morarului unde, după partea inferioară cu aspect de canion, se desprinde în dreapta Brâul Mare al Bucşoiului ce duce în Portiţa Bucşoiului; este evident o variantă mai interesantă şi mai plăcută, dar, după cum ziceam, trebuie s-o ştii pe de rost din cauza locului de desprindere din vale şi a orientării prin marea de jepi traversată înainte de ieşirea în creastă.

Creasta Balaurului este un traseu alpin lejer, cotat 1A, cumpănă între Valea Morarului atât de largă şi Valea Bucşoiului abia ghicită, din care vom lăsa pe rând în dreapta ieşirile din Şistoaca Răsucită, Vâlcelul Portiţelor, Vâlcelul Grohotişului, Vâlcelul Mignon. Sincer, am parcurs trasee marcate de dificultate mai mare ca acesta. Prima parte a crestei se desfăşoară pe versantul nordic dinspre Bucşoi cu o uşoară coborâre, apoi urcare prin jnepeni. Ţinem relativ uşor poteca ascendentă sau revenim în ea cu ajutorul momâilor când ne dăm seama că o pierdem, asta în timp ce depăşim rânduri şi  rânduri de lespezi cu aspect de solzi gigantici – aşa cum îi stă bine unei adevărate coame de balaur. Nu odată mintea îmi fuge la dragonul descris pe bolta barceloneză de Casa Batlló, cu ai săi solzi din ceramică strălucind pe cea mai frumoasă creaţie a lui Gaudí – iată deci legătura dintre Munţii Bucegi şi geniul arhitect catalan.

După ce depăşim un perete de stânci masive care blochează privirea, panta se îmblânzeşte şi trecem pe versantul sudic, suspendat spre Morar; lipsită de jnepeniş şi ceva mai expusă, dar şi cu o privelişte mult mai largă ce cuprinde acum şi Releul Coştila, cărarea clară urcă pe trepte de stâncă şi ocoleşte un bolovan prevăzut cu lanţ. Încă un efort mai susţinut pe un vâlcel bolovănos precede ultima parte a Balaurului, şerpuită pe feţe înierbate. Trebuie să menţionez totuşi că, deşi ne-am plimbat de pe-o faţă pe alta, nu înseamnă că n-am mai revenit chiar pe creastă – acolo de unde pornesc prăpăstiose vâlcelurile, văioagele şi râpele din cele două mari văi. Ne oprim la ora 14:30 în Şaua Bucşoiului, unde întâlnim banda roşie ce uneşte Vârful Bucşoiul (2492 m) de Vârful Omu (2505 m), cu vedere spre Culmea Ţigăneşti şi pitoreştile sale turnuri. Ţinem sfat scurt pe unde să coborâm şi decidem că, întrucât dorim lucruri diferite, eu şi Hike ne orientăm către cea mai scurtă variantă, Valea Morarului, iar ceilalţi trec pe la Omu pentru o bere, apoi îi dau în jos pe Valea Cerbului.

După ce trecem peste un afluent bolovănos al văii, părăsim marcajul pe o curbă de nivel în stânga ce ne duce în căldarea glaciară largă de sub Omu unde se află obârşia Pârâului Morarului. Coborâm din amfiteatrul înierbat până la primele stânci şi începem parcurgerea în aval a Văii Morarului; clasată 1A, aceasta este probabil cea mai uşoară vale de abrupt a Bucegilor care să şi arate spectaculos (tai aici de pe listă Priponul şi Căldările, „clasice” de coborâre). Descăţărăm singurul pasaj mai „tare” şi încercăm să urmărim poteca „marcată” pe ici pe colo cu puncte şi săgeţi verde fosforescent, mai întâi spre stânga, apoi de pe tăpşanele verzi în dreapta peste bolovanii de pe fir şi din nou şerpuitor pe stânga. Lăsăm în urmă pe stânga Brâul Mare al Morarului şi Brâul Mare al Bucşoiului, în timp ce ţinem ba albia, ba versanţii ierboşi unde pasc capre negre. Intrăm în canionul îngust pe care-l formează valea în secţiunea sa mediană, coborâm o vreme pe la umbra în care ne învăluie acesta şi, conform indicaţiilor din teren, îl părăsim pe poteca ce îi dă dreapta mult prin pădure. Revenim în vale în apropiere de locul în care am pornit dimineaţă spre Ţimbal, moment numai bun pentru o gustare târzie.

Este ora 17:30 când îi dăm bătaie pe acelaşi triunghi roşu până la canton (unde refacem proviziile de apă), apoi pe scurtătura nemarcată spre Gura Diham. Pe la ceasurile 18:30 ne oprim la maşină, ne schimbăm şi aranjăm portbagajul să încapă şi rucsacii celorlalţi. Pe coechipierii noştri îi recuperăm mai jos pe Valea Cerbului, la ieşirea traseului marcat cu bandă galbenă. Îl depunem pe Andrej la gara din Buşteni, unde speră să apuce să mănânce până la primul tren, iar Nicoleta, Livia şi Vlăduţ rămân cu noi. Surprinzător, mai ales dacă iau în calcul balamucul de ieri seară, traficul e nesperat de lejer, animat doar de obişnuiţii incapabili şi inconştienţi. Constat ca autostrada „nimănui”, cea dintre Ploieşti şi Bucureşti, a început să fie mai populată, cel puţin acum că o prindem pe lumină. Dar ajungem fără probleme în Bucureşti, la o oră mai mult decât acceptabilă, arşi de soare şi destul de obosiţi.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment

Soare şi ploaie pe Acele Morarului (Munţii Bucegi)

După mai multe sfârşituri de săptămână în care am zis  – după cum bătea prognoza meteo – ba că mergem, ba că nu mergem la munte, punem în sfârşit piciorul în prag şi sâmbătă ne pregătim de drum. Se anunţă o mică şansă de ploaie la Omu, dar sperăm să ne ocolească sau măcar să nu ne pună probleme. Echipa: Hike, eu, Alina, Titi şi Basarab. Lăsăm maşinile în „parcarea” de pe Valea Cerbului (950 m) şi la ora 9 pornim pe banda galbenă, unul dintre cele mai umblate trasee spre Vârful Omu. Urcăm pe Plaiul Fânului, ocolim Gâlma Mare (1419 m), coborâm puţin într-un colţ al Poienii Coştilei (1310 m), apoi reluăm urcarea ceva mai domoală spre reîntâlnirea cu Valea Cerbului, dintr-odată lipsită de bâlciul aferent zonei unde au maşinile acces. Trecem de intrarea în Valea Priponului şi Stâna Berbecilor pe care doar o ghicim deasupra noastră, apoi cadrul se deschide de-odată larg, cu Muntele Coştila plin de stânci inaccesibile în stânga şi Muntele Morarului, cu multă pajişte alpină, în dreapta. După două ore şi jumătate de traseu marcat, încercăm să ne dăm seama pe unde ar fi cel mai bine să-l părăsim pentru a intra în Brâul Mare al Morarului, cărare întreruptă care înconjoară tot acest sector al Bucegilor.

Nu pot da un reper mai clar de atât, dar când poteca face un mic cot către dreapta, desprinderea noastră are loc şi mai în dreapta, iar după un scurt urcuş pieptiş prin tufe de fragi dăm şi de cărăruia de care spuneam, ce-şi începe ascensiunea destul de domol, dar constant, pe alocuri însoţită de săgeţi roşii pe stânci. Urcăm deci tot mai aproape de primele contraforturi, înconjuraţi de o puzderie de flori, fluturi, lăcuste imense şi capre negre, pentru a depăşi Şiştoaca Roşie şi Şiştoaca Fântâniţei. De partea cealaltă a văii încep să ni se dezvăluie, aproape paralele în înclinarea lor, căile de străpungere a cetăţii Coştilei – Valea Ţapului, Valea Urzicii, Valea Caprelor, Valea Priponului, Valea Căldărilor. Prindem altitudine şi, când ajungem în dreptul unui colţ solitar de stâncă, trebuie să decidem dacă să continuăm pe brâu şi să-l ocolim sau să-i dăm direct în sus, prin stânga lui. Alegem până la urmă a doua variantă şi urmează cea mai „fizică” parte a turei, una care-mi seacă ficaţii şi plămânii, pentru că versantul înierbat e foarte abrupt şi, în cea mai mare parte a sa, n-are nici urmă de potecă. O scoatem într-un final la capăt şi, la ora 13, ne odihnim într-un lan de flori de colţ. Imaginea din jurul nostru se completează acum cu Valea Morarului, dincolo de care se desprinde Creasta Balaurului din înneguratul Vârf Bucşoiu Mare. Ne aflăm în capătul estic al Crestei Ascuţite (2150 m), punct în care se termină şi celălalt traseu de acces la Ace, Valea Bujorilor – singura variantă hivernală.

Dacă până acum ne-a ars intens soarele, norii au început să se adune şi să ne facă să sperăm că-s doar nişte pâcle trecătoare ce nu poartă în pântece ploi şi fulgere. Totuşi, valurile negre care trec acum peste Postăvaru şi tunetele înfundate din depărtări nu prevestesc nimic bun. Aici este momentul să ne echipăm şi, după o scurtă pauză, pornim în traseul efectiv al Acelor cu Creasta Ascuţită care nu pune nicio problemă în parcurgerea sa – o frumoasă potecă pe stânci cu prize bune şi înclinaţii confortabile, lucru care îmi mai calmează din temerile cauzate de un traseu 2A. În Strunga Crestei Ascuţite scoatem şi corzile, întrucât e de preferat ca Acul Mare să-l escaladezi asigurat, mai ales că sunt suficiente pitoane. Basarab pleacă primul, cap, în timp ce Alina şi Titi îl urmează pe aceeaşi coardă; fiind trei, au nevoie de ceva timp, ceea ce mă bucură pentru că-mi permit să fac fotografii în voie cu sălbatica lume de piatră a Bucegilor. Undeva cam la jumătatea urcuşului regrupează într-un piton, moment în care pleacă şi Hike, cap la coarda de care-s legată eu. Ancorată în pitonul de jos, sub o ditamai stânca, îl pierd repede din ochi şi tot ce-i mai trădează prezenţa e clinchetul metalic pe care-l fac buclele când le trece prin piton. Nici nouă nu ne ajunge coarda pentru întreg Acul Mare, aşa că în curând plec şi eu pentru prima porţiune. Nu e greu şi doar un pic expus când trebuie să trec un prag stâncos şi relativ îngust înainte de a mă ancora din nou pentru reluarea filării. A doua parte a acului este mult mai spectaculoasă, mai îngustă şi mai expusă, chiar dacă nu pune probleme în a găsi prize – stânca e prietenoasă aici şi bănuiesc că se trece şi neasigurat, însă confortul psihologic al corzii primează. Ajung la capăt tocmai când Basarab dă primul rapel spre Strunga Acului Mare; sunt practic două rapeluri până acolo, însă prima bucată se poate coborî lejer la picior, ocolind stâncile prin stânga. Rapelăm a doua porţiune, spre ieşirea din Râpa Mare. În acest timp tocmai cad primii stropi de apă.

Asta nu-i a bună şi ne grăbim în strungă, unde punem gecile şi ne uităm îngrijoraţi în jur. Acele pe ploaie – iată o idee deloc strălucită, după cum decid şi băieţii pe care i-am văzut mai devreme pe Acul Roşu. Observăm cum aceştia ocolesc pe la bază Acul Crucii, apoi dispar într-un tunel în Acul de Sus, undeva în stânga versantului. E util de ştiut acea retragere care dă, cel mai probabil, în continuarea traseului spre Omu. Iar mie mi se pare interesant ca acel ac are şi o… ureche! Noi aşteptăm să vedem în ce direcţie o iau lucrurile şi luăm în calcul să coborâm pe Şiştoaca Dracilor, al cărei afluent porneşte de sub picioarele noastre. Cât ne adunăm şi strângem coarda, ploaie se opreşte, aşa că decidem să mai trecem de un ac şi vedem apoi. Pornim deci spre Acul Roşu, care se poate ocoli, dar şi urca; cine urcă are „dreptul” de a scrie ceva în caieţelul de sus, iar Alina îşi doreşte foarte mult acest lucru. Însă în timp ce traversăm acul pe la bază, pe o brâniţă stâncoasă şi uşor expusă, începe o nouă ploaie, cu stropi mari şi deşi, care pare să pună capăt aventurii noastre. Vorba lui Titi, e genul de udătură care, chiar dacă durează puţin, nu prea te mai lasă să continui. În Strunga Degetelor (2280 m) ţinem un nou sfat şi zicem aşa: încercăm să urcăm pe Acul Roşu şi, în funcţie de cum se prezintă stânca şi iarba acolo, mergem mai departe sau ne retragem.

Zis şi făcut. Urcăm cu atenţie prima parte a acului, uşor dreapta după cum duc nişte trepte imaginare. Apoi cotim stânga şi ne oprim în dreptul a trei ancore nou-nouţe, pare-se de la o tiroliană încropită ad-hoc, iar ceva mai încolo identificăm şi vechiul piton cu multă cordelină în el. Până pe vârf se poate urca pe un horn sau pe o faţă laterală, iar Basarb escaladează iar primul şi pune coardă pentru un acces mai rapid. În curând suntem cu toţii pe Acul Roşu şi frunzărim carnetul cu însemnări. Pune şi Titi una scurtă, dar care descrie perfect situaţia: „Cinci fraieri pe ploaie”, asta deşi deasupra noastră cerul a redevenit albastru. Pe aceeaşi coardă dăm două rapeluri cât putem de repede, iar când revenim în strungă decidem că stânca e suficient de uscată cât să continuăm.

Urmează partea cea mai grea a Acelor în ceea ce priveşte aspectul alpin. Depăşim pe o brână Degetul Prelungit şi ne ancorăm în pitonul de la baza Acului Crucii. Din nou, întâi pleacă echipa de trei, apoi Hike îi dă în sus şi începe să pună bucle. La final pornesc eu, destul de greu şi lent pe bolovanul de la început; cele mai mari probleme le am după ce scot prima buclă, pentru că firesc e s-o iau drept în sus, în timp ce coarda mă trage în stânga. Reuşesc să trec, apoi mă încadrez pe muchia acului, cea care de jos pare de netrecut. Aici îmi dau seama că nu e chiar atât de speriat, dar mă bucur că sunt totuşi legată în coardă şi pitoanele sunt dese, mai ales că Acul Crucii nu-i doar cel mai expus, ci şi cel mai friabil, ca dovadă bolovanii care-mi pornesc de sub picioare. De lângă vârful unde stă bine înţepenită o cruce metalică mai am de făcut câţiva paşi până la pitonul de rapel, apoi ne reîntâlnim cu toţii în Strunga Acului de Sus, cu vedere prăpăstioasă în Râpa Crucii.

Acul de Sus, ultimul dintre Acele Morarului, pare cel mai uşor de trecut, însă probabil din cauza porţiunilor de pământ care se mai surpă există trei pitoane de asigurare. Traseul iese într-o mică strungă de piatră de unde, fără rucsac, fac şi ultimii paşi până pe Acul de Sus (2320 m), pentru o ultimă privire asupra Acelor şi a hăurilor ce se cască sub ele. Încântătoare privelişte, întinsă sub unul dintre cele mai frumoase trasee ale Bucegilor.

Este ora 18:30 şi de acum trebuie să începem să coborâm, lucru deloc uşor. Imediat după Acul de Sus, o luăm în jos spre Valea Cerbului pe versantul abrupt, plin de iarbă alunecoasă, o unei văioage largi, în timp ce în stânga noastră se iţesc Turnurile Morarului. Depăşim o potecă abia ghicită ce pare a fi Brâul de Sus (sau Brâul Acelor), apoi încercăm să ne tragem spre dreapta după amintirile lui Hike; deşi momentan valea pe care suntem este cât de cât prietenoasă, cu tot cu uzura psihică a unui coborâş neplăcut prin iarbă, nu ştim ce râpe s-or afla mai jos, acolo unde nu bate privirea. După un prim pasaj spre dreapta prindem altă vale pe care o urmăm încercând să dăm în Brâul de Mijloc, dar la un moment dat ne lipsesc din nou detaliile a „ce se află dedesubt” atunci când întâlnim un unghi mort. Încă o bucată la dreapta şi încă o vale, până când aceasta se termină cât se poate de clar într-o râpă. Iar dreapta şi iar vale, cu stânci relativ spălate, aşa că o urmăm pe versanţii înierbaţi ce o mărginesc, pentru ca la final să se scurgă în ea pe o potecă foarte clară aici – înapoi în Brâul Morarului. De acum găsim uşor drumul şi ne întoarcem în traseul marcat de pe Valea Cerbului foarte aproape de locul unde l-am părăsit.

La 20:30 pornim pe calea de întoarcere care, deşi e preponderent în coborâre, pare mai lungă decât de dimineaţă. Doar două lucruri notabile se petrec pe acest traseu. Primul este că aflăm că Basarab nu este Carla’s Dreams; sau…? Al doilea e că, în ultima coborâre, eu reuşesc să-mi dau peste cap o gleznă care pocneşte de răsună pădurea şi să termin traseul într-o cârjă improvizată de Titi. La maşină trag un bandaj şi mă gândesc cu groază că pun cruce o vreme alergatului şi căţăratului. Titi, Alina şi Basarab rămân în Buşteni cu speranţe de vreme bună şi pentru duminică, iar eu şi Hike pornim la 22:30 spre Bucureşti, unde vom schimba aerul curat şi răcoros al Bucegilor cu un cuptor încins.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment

Gojira, The Blackmordia, Xaon (Arenele Romane, Bucureşti)

Cu ceva emoţii legate de vreme – pe care n-o vrei nici toridă, nici ploioasă atunci când mergi la un concert în aer liber – mă îndrept spre intrarea de la Arenele Romane pentru o premieră în capitală: Gojira; sau modul în care se trage linie după un festival, aşa cum o spune denumirea evenimentului,  Aftermath Metalhead Meeting. Cum căldura emanată de betoane s-a mai disipat, iar norii nu sunt aşa ameninţători ca cei din zilele trecute, pe aleile Parcului Carol apar tot mai multe tricouri negre şi frizuri „excentrice”, care fie merg direct la porţile de acces, fie lungesc o bere rece la terasele plasate strategic în drum, cât se desfăşoară opening act-ul.

În cazul de faţă, introducerea începe cu Xaon, trupă recent înfiinţată care încearcă să-şi facă un nume în zona death metal-ului melodios. Elveţienii nu sunt străini publicului bucureştean şi se pare că au deja câţiva fani, după cum se vede între grupurile rarefiate din faţa scenei, în timp ce Rob Carson (voce), Vinc Zermatten (chitară), Flo Jacot-Descombes (bas) şi colaboratorul Sylvain Chambard (tobe) ne spun „welcome to the dark side of Switzerland”. Direcţi, dinamici şi entuziaşti, cei patru încearcă să menţină pe scenă echilibrul între agresivitatea genului şi muzicalitatea care nu-i permite să alunece în zgomot pur – un exemplu este Discrowned, cu solo-ul de chitară dinspre final. Pentru mine, Xaon nu e vreo relevaţie, dar sună interesant, închegat şi profesionist. Dincolo de acestea, se simte pe alocuri inspiraţia din doom/death-ul anilor ’90 – accente din vechile Anathema sau Paradise Lost (Zarathustra), dar sunetul rămâne modern şi actual, fapt accentuat de explorările prin hardcore. Cu primul album, The Drift, abia lansat şi cu tinereţea de partea lor, artiştii din Xaon au şansa de a spune ceva pe scena metal-ului; începuturile par a fi bine făcute şi depinde numai de ei să le cimenteze.

Francezi ca şi capul de afiş, metalheazii de la The Blackmordia încearcă să meargă pe linia agresivă impusă de acesta. Avem de-a face cu o trupă plonjată în metalcore, cu tot ce derivă de aici: piese scurte cu ruperi frecvente de ritm şi stopuri complete, strofele brutale succedate de refrenul oarecum melodios, subiecte de revoltă socială, viteză pe baterie, gâjâit în chitare şi alternanţă clean-scream la voce. Din păcate, şi o monotonie maximă. Nu lipseşte doar acea doză de noutate care să-i deosebească pe francezi de multe trupe din aceeşi zonă, ci orice element care să-ţi păstreze atenţia mai mult de două-trei piese. Iar dacă nesincronizările şi micile gherle sunt puse pe seama tinereţii – căci Peter (voce), Max şi Enzo (chitare), Luke (bas) şi So’ (tobe) sunt într-adevăr foarte tineri, adolescenţi aş zice –, orizontul artistic limitat şi abordarea muzicală extrem de infantilă par bine înrădăcinate în CV-ul trupei. Cu toată părerea de rău, The Blackmordia cu al său EP Slaves of Barong nu convinge, mai ales pe scenă, pentru că o ascultare prealabilă a câtorva înregistrări mi-a dat speranţe ceva mai mari. Cu un lucru îi creditez pe cei cinci: implicarea tradusă într-o imagine lipsită de compromisuri, care spune „nu luăm prizonieri”. Altfel, ne puteam lipsi uşor de experiment, chiar dacă include multă ţopăială şi lasere cât cuprindes.

Aflată încă în turneul de promovare pentru albumul lansat anul trecut, Magma, Gojira ne vizitează în sfârşit. Îmi revin în minte gândurile de când am văzut prima dată acest grup, acum mulţi ani, la el acasă: „frate, ăştia au aici la fel de mulţi fani ca Metallica!” Pentru mine respectivii muzicieni erau nişte iluştri necunoscuţi. Iar faima lor mi s-a reconfirmat ulterior, când i-am reîntâlnit în acelaşi context francez, într-un cort ce a oscilat permanent între cutremur şi incendiu. Iată nivelul de energie la care mă aştept şi în această seară şi-mi dau seama repede că nu pot fi dezamăgită.

Only Pain dă tonul pieselor noi, între care însă va străluci Silvera, din punctul multora de vedere apogeul Magma. Cred că aici se poate simţi cel mai bine modul în care Gojira încearcă să redefinească death metal-ul modern şi să-l plieze pe propria viziune în care înglobează extrem de mult groove – linii vocale violente, riff-uri melodioase şi agăţătoare, sunet plin în care tobele rup ritmul, dar nu-l întrerup nicio clipă. Totul suprapus peste acea temă sacadată, aproape obsesivă, care creează baza multor compoziţii. Nu o dată trupa mi-a dat impresia că e varianta franţuzească a Machine Head, iar acum senzaţia e şi mai puternică. Stranded, The Cell şi The Shooting Star cea cu tempou lent şi apăsător vin să întregească realitatea şi să arate unde se află Gojira acum. În ceea ce mă priveşte, preferinţele îmi rămân îndreptate către L’Enfant Sauvage, de pe care nu e prezentă acum decât piesa titlu, cu riff-urile sale electrizante de la început, numai bune de rămas pe cortex.

Odată ajunşi la jumătatea show-ului, sau a acestei „heavy metal meditation”, n-ai cum să nu remarci modul în care cei patru artişti interacţionează cu audienţa – argint viu. Ca fotograf este foarte greu să tragi un cadru clar mai ales cu sufletul trupei, solistul-chitarist Joe Duplantier; iar chitaristul Christian Andreu, basistul Mario Duplantier şi tobarul Jean-Michel Labadie nu-s nici ei prea departe, conturând astfel o explozie de energie mai ales când vin în prim-plan cu câte un solo încadrat de lumini-piramidă. Sau cu câte un moment amuzant, precum cel în care fraţii schimbă rolurile, cu Joe la baterie şi Jean-Michel cu chitara de gât în spatele microfonului. Iar jocurile de lumini, culori şi rafale de fum completează dinamica. Într-o lume în care stabilitatea formaţiilor e mai degrabă ideal decât realitate, este surprinzător faptul că Gojira nu şi-a schimbat componenţa niciodată de la înfiinţarea sub numele de Godzilla, acum mai bine de două decenii. Iar dacă în studio lucrurile se mai reglează de la butoane, această consecvenţă se observă excelent în concert, unde coeziunea e maximă. Iar publicul… ei bine, un public cunoscut pentru entuziasm atunci când are motive reacţionează în consecinţă; nu de calibrul francezilor de care povesteam mai devreme, dar are un aport însemnat la reuşita serii.

Concertul e completat de compoziţii mai vechi, iar trupa trece astfel prin aproape întreaga discografie – The Heaviest Matter of the Universe, Flying Whales, Toxic Garbage Island, Backbone, Terra Inc., Oroborus şi Vacuity conturează tabloul istoriei Gojira, cu diversele sale stadii; iar preluarea Territory (Sepultura) dezvăluie una dintre influenţele importante asupra evoluţiei trupei – ca fapt divers, primul concert al francezilor a constat 70% doar în preluări Sepultura. La final, înţelegi uşor de ce poate că în Franţa Gojira e la fel de cunoscută (şi aclamată) ca Metallica. În România păstrăm proporţiile; totuşi, pe lângă faptul că se întreabă de ce i-a luat atâta să concerteze la Bucureşti, Joe mulţumeşte publicului pentru una dintre cele mai frumoase atmosfere create de-a lungul turneului.

Fotografii

Posted in Concerte | Tagged , , , | Leave a comment

Despre munte, cu drag

Mi-a plăcut tare mult cum pune Ancuţa Iosif problema mersului lui munte în acest articolul Învățături după zece ani de umblat prin munți. În caz că ești la început de potecă. Sumarizează cele mai importante aspecte ale acestei activităţi într-un mod foarte atractiv; explicaţiile sunt simple și se adresează celor mai începători dintre noi, dar cu ele pot rezona uşor şi cei „titraţi”. Scurt, la obiect şi cuprinzător.

Încercam să-mi amintesc, săptămâna trecută, lucruri din primele ture la munte și refuzam să cred că au trecut zece ani de atunci. Abia după ce i-am calculat de vreo trei ori, i-am acceptat ca trecuți. N-am avut un tortuleț cu lumânări care să marcheze perioada asta importantă din viața mea. Calculând însă mai departe, pe la jumătatea lui martie 2017, când am schimbat oficial prefixul de experiență, eram prin creasta Pietrei Craiului rașchetată de vânt, încercând să-mi fixez colțarii într-un horn înzăpezit. Sărbătoream cum se cuvenea.

 

Posted in Munte | Tagged , , | Leave a comment

Stonehenge, Salisbury

Unul dintre cele mai cunoscute locuri din Regatul Unit, cu siguranţă printre cele mai celebre situri arheologice ale lumii, poartă numele de Stonehenge. Să fim serioşi, cine n-a auzit de complexul de monoliţi din sudul Angliei, al căror mister n-a fost nici până acum în totalitate dezvăluit? Datarea cu carbon a mai elucidat câteva dintre necunoscute prin plasarea bolovanilor de câte douăzeci şi cinci de tone fiecare undeva înspre anul 3100 î.Hr., iar studiile istoricilor au constatat corelarea cercului de blocuri cu răsăritul şi apusul soarelui în timpul celor două solstiţii. Acest fapt, împreună cu necropolele adiacente, leagă complexul de ceremonialul vieţii, morţii şi fertilităţii solului în timpul anului. Druizii şi presupusele lor ritualuri sângeroase au fost excluse din ecuaţie, chiar dacă unul din bolovanii din afara cercului poartă şi azi numele de Piatra Sacrificiului, căci fierul în contact cu apa dă într-adevăr rocii o culoare sângerie.

Pentru o vizită la Stonehenge trebuie să te înarmezi cu răbdare, mai ales dacă ajungi acolo de dimineaţă, cea mai aglomerată perioadă a zilei. Ce-i drept, un bilet de autobuz „cu de toate”, cumpărat online sau din Salisbury, te scapă de statul la coadă. Dar, mai ales când vii din Titchfield, trebuie să treci prin timpul irosit cu autobuzul până la Southampton, apoi tren spre Salisbury, încă un autobuz pentru Stonehenge cu ghid audio şi, într-un final, microbuzele până la complex. Ce-i drept, dacă te interesezi, poţi afla că nu-i musai să mergi cu acestea din urmă, ci o poţi lua frumuşel pe jos, ceea ce merită din plin când puhoiul de oameni e mare.

La faţa locului, trebuie să spun cinstit că sunt impresionată. Ceea ce am citit pe internet nu era foarte încurajator, întrucât mulţi spun: sunt doar nişte pietre. Sunt, dar colosale. Iar imaginea lor, în vârful dealului cu cercul săpat de jur împrejur, cu adevărat emblematică. Da, dacă te afli cât de cât în apropiere, merită din plin să mergi să vezi „bolovanii” de la Stonehenge. E cu totul altceva faţă de orice alt sit arheologic pe care l-am văzut până acum şi au fost câteva. Dincolo de întrebările rămase – când anume, în ce scop şi de către cine – persistă mirarea că o civilizaţie primitivă în ceea ce priveşte cunoştinţele şi tehnica a reuşit o asemenea minune. Şi, când te gândeşti de logistică trebuie să fi stat în spate, te minunezi şi mai tare: efortul pentru a aduce monoliţii (pietrele numite sarseni, gresii, par a fi aduse de la o distanţă de 30-50 kilometri, dar cele albastre şi cu adevărat grele, vulcanice, provin din Ţara Galilor şi au fost transportate peste 250 de kilometri, cel mai probabil pe apă), munca asiduă pentru a-i ciopli, atâtea alte braţe care să producă uneltele, care să ridice locuinţele truditorilor şi care să cultive pământul pentru a-i hrăni. Trebuie să fi fost aici un adevărat şantier cu tot cu „echipa suport”. În timp ce mă îndepărtez mă mai gândesc la un singur lucru: acum e musai să văd Sarmizegetusa…

Următoarea oprire a autobuzului este un alt loc istoric, Old Sarum, prima localizare a cetăţii de la Salisbury până când aceasta s-a mutat acolo unde se află astăzi. Dealul din imediata apropiere a Râului Avon prezintă semne ale locuirii încă din Neolitic, aproape la fel de vechi ca cele de la Stonehenge şi Avebury. Când romanii cuceresc Bretania, în secolul I d.Hr., ei găsesc aici comunităţi galeze, iar aşezarea începe să se închege sub forma unui mic fort numit Sorviodunum, însă însemnătatea acestuia este minoră. Saxonii îl cuceresc la jumătatea secolului al VI-lea, dar nu dau prea mare importanţă dealului până la invaziile vikinge, două veacuri şi ceva mai târziu. Este momentul când avanpostul e refăcut doar pentru a fi asediat şi distrus în atacuri succesive. Normanzii aduc cu ei, în secolul al XI-lea, construcţia unei cetăţi în adevăratul sens al cuvântului, cu tot cu castel, catedrală, o întreagă comunitate umană şi inclusiv o mică industrie. Aşezarea începe să crească şi să se extindă dincolo de zidurile masive şi şanţurile de apărare, pentru ca astfel să ia naştere, în secolul al XIII-lea, New Sarum; acesta se transformă în Noul Salisbury şi, într-un final, în Salisbury. Din acest moment, Old Sarum începe să scadă în importanţă şi să decadă, cu atât mai mult cu cât şi episcopii se mută în tânărul oraş, iar în prima parte a veacului următor castelul este demolat.

Cu toate acestea, viaţa continuă să pulseze aici până în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, când se poate spune că Old Sarum se transformă din veche cetate în sit arheologic. Deşi, după cum ziceam, castelul e dărâmat dinadins chiar de către proprietari, şi deci mare lucru din zidurile lui nu rămâne, este totuşi interesant să vezi dispunerea acestora în vârful unui deal aproape rotund. De asemenea, fundaţiile catedralei spun multe despre dimensiunea şi geometria sa, mai ales când le vezi de sus, de pe rămăşiţe de metereze. Iar imaginea este completată de cele două cercuri concentrice ale şanţurilor de apărare: unul mai strâmt şi mai adânc, chiar în jurul fortificaţiilor principale, al doilea mai larg şi mai superficial care să înglobeze catedrala şi casele târgoveţilor. Fără a fi vreo capodoperă a istoriei, Old Sarum merită văzut dacă tot ai bătut drumul până aici.

Se poate spune că istoria cetăţii Salisbury începe acolo unde se termină cea a rădăcinilor numite Old Sarum, la figurat dar şi la propriu, întrucât o bună parte din materialul de construcţie provine din „dezmembrarea” vechii aşezări. Mai mult, îşi păstrează numele de New Sarum până în… 2009, când trece oficial la deja demult întrebuinţata denumire modernă. Secolul al XIV-lea reprezintă momentul de cotitură al oraşului, întrucât acum cunoaşte cea mai rapidă creştere şi dezvoltare a infrastructurii medievale, devenind cel mai mare centru din Wiltshire. Un fapt interesant e că aici este executat Lordul Buckingham, în urma revoltei eşuate împotriva regelui Richard al III-lea. Odată cu declararea Râului Avon ca navigabil, în secolul al XVII-lea, comerţul cunoaşte o deosebită înflorire, cea mai de preţ marfă cu care se mândreşte cetatea fiind postavul. În cele ce urmează, istoria fereşte Salisbury de mari vicisitudini, ceea ce se poate vedea şi astăzi în faptul că centrul oraşului păstrează mult din farmecul unei aşezări medievale şi respiră istorie la fiecare colţ. Interesant este modul în care a scăpat bombardamentelor în cel de-al Doilea Război Mondial – turla catedralei e luată de avioanele inamice drept reper pentru a se deplasa spre alte destinaţii, prin urmare este în mod voit cruţată; ceea ce nu ştiu nemţii e că astfel protejează fabrica unde se produc rezervoare, apoi şi alte componente, pentru celebrele avioane de vânătoare Spitfire.

După cum ziceam, este o încântare să te plimbi pe străzile şi străduţele din Salisbury, în special pe New Canal (denumire ce aminteşte de vechile canale trasate prin cetate şi ulterior acoperite din cauza epidemiilor), pe New Street cu al său New Inn superb restaurat, prin Market Place ce păstrează amintirea vremurilor când aici îşi expuneau marfa breslele ce dădeau numele străduţelor convergente – din care doar Butcher Row şi Fish Row au supravieţuit timpului. Însă cei mai mulţi paşi bat dalele din High Street, care duce la North Gate – poarta veche ce păstrează cel mai bine pecetea însemnătăţii oraşului. Dincolo de ea se află Chorister Square, spaţiu cunoscut sub numele mult mai familiar de The Close. Trei dintre laturile sale sunt împodobite cu clădiri joase, deosebit de frumoase, urmărind atât de bine fermecătorul tipar englezesc – Mompesson House (secolul al XVIII-lea), Arundells (secolul al XVII-lea), The Wardrobe.

Însă de departe cea mai impresionantă apariţie de aici tronează pe a patra latură – Cathedral Church of the Blessed Virgin Mary. Construită începând cu prima jumătate a secolului al XIII-lea, superbul edificiu gotic englezesc timpuriu păstrează toate caracteristicile genului său atât de elegant. Înaltă şi subţire, de o fermecătoare fragilitate aparentă, catedrala etalează şiruri suprapuse de statui, vitralii luminoase, bolte arcuite, turnuri şi contraforturi; în interior, spaţiul enorm sprijinit pe coloane şi arce frânte îmbracă un măreţ cor din lemn sculptat, nişe cu morminte din marmură ale clerului şi oamenilor de de vază, o fântână cu apa precum oglinda, cel mai vechi orologiu din Evul Mediu încă funcţional şi mici capele de o deosebită frumuseţe. Dar elementul arhitectonic ce o face cu adevărat specială este turla centrală, conică, care parcă împunge insistent cerul – cea mai înaltă dintre toate bisericile britanice. Alt lucru cu care se mândreşte catedrala, de data aceasta de o mare însemnătate istorică, se găseşte într-una din vechile chilii, Chapter House. Este vorba despre unul din cele patru manuscrise care au supravieţuit din Magna Carta, document de la începutul secolului al XIII-lea conceput la momentul respectiv pentru a împiedica un război civil între rege şi puternicii baroni; însă prin prevederile neobişnuite la acea dată devine un simbol antitotalitar al justiţiei şi drepturilor cetăţenilor. Scris într-o latină extrem de abreviată, cu litere înghesuite pe un pergament din piele de miel, hrisovul de la Catedrala din Salisbury uimeşte prin modul excelent în care s-a conservat.

Dacă se poate spune despre catedrală că e impresionantă, ce i s-ar reproşa e o oare care lipsă de apropiere faţă de vechii locuitori ai cetăţii. Mult mai caldă în inimile lor se pare că a fost – şi a rămas – biserica din Saint Thomas’s Square, Saint Thomas’s Church. Ridicat de asemenea în primele decenii ale secolului al XIII-lea, lăcaşul de cult merge pe linia goticului în care integrează elemente romanice, precum turnul-clopotniţă şi aspectul ceva mai solid al zidurilor, în ciuda specificelor arce frânte şi vitraliilor prelungi. Deşi mult mai modestă decât opulentul dom, biserica aceasta oferă nu doar un spaţiu mai intim, propice vieţii spirituale, ci şi o superbă pictură pe arcada precedentă altarului: Judecata de Apoi, prezentată într-un stil atipic catolicilor şi anglicanilor, de o expresivitate artistică extrem de puternică. Cred că e una dintre cele mai frumoase picturi pe care le-am întâlnit în bisericile apusene, lucru amplificat de faptul că este o scenă murală şi nu tablou prins în zid.

Mă bucur că am reuşit să umplu această zi oarecum mohorâtă de duminică şi să mai vizitez cate ceva prin împrejurimi. Surpriza plăcută vine atât din partea sitului de la Stonehenge, în care mulţi aleg să nu vadă altceva decât un maldăr de bolovani, cât – mai ales – din partea minunatului Salisbury, o nebănuită întoarcere vie în timp.

Fotografii

Posted in Aşezări rurale, Aşezări urbane | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Southampton, Stubbington, Titchfield

La vest de locul izolat unde sunt „staţionată” se află unul dintre cele mai importante noduri de transport din sudul Regatului Unit, centru rutier, feroviar, maritim şi aeronautic cu ramificaţii în toate direcţiile: Southampton. Cel mai mare oraş din Hampshire se află la confluenţa Râului Test şi cu Râul Itchen, cele două formează Southampton Water, un fel de golf prin care se face accesul la Strâmtoarea Solent şi, mai departe, la Insula Wight. Odată cu extinderea aşezării, Râul Hamble s-a adăugat reţelei hidrografice extrem de avantajoase. Poziţionarea geografică a permis locuirea zonei încă din paleolitic, însă primele documente care vorbesc despre acest punct menţionează cetatea înfiinţată de romani după cucerirea bretonilor în secolul I d. Hr. – Clausentum. Ulterior, saxonii construiesc o aşezare mai mare al cărei nume converge în Hampton, iar după sfârşirea repetatelor invazii vikinge, în secolul al X-la, Southampton ia în sfârşit naştere în forma incipientă a oraşului de astăzi. După ce e cucerită de normanzi, cetatea începe să crească în însemnătate, pentru ca secolul al XIII-lea să găsească aici un port de primă mână, înfloritor în special datorită comerţului cu Franţa. Tocmai din cauza poziţiei sale, pentru Southampton Evul Mediu presupune atât prosperitate, cât şi atacuri dinspre mare, astfel se explică fortificaţiile trainice care supravieţuiesc până astăzi. Fără a avea vreo clipă de răgaz, oraşul plonjează cu repeziciune în Revoluţia Industrială, pe care o impulsionează prin maşinăria lui Walter Taylor de producţie a scripeţilor pentru vapoare. Totodată, începe să se dezvolte turismul maritim. Secolul al XIX-lea şi epoca victoriană reprezintă un nou moment de înflorire, de data aceasta pe linia industriei navale; astfel că nu e de mirare faptul că Southampton este portul de unde Titanicul s-a lansat în călătoria sa fatidică. Mai departe, tradiţia de mare şantier naval se continuă în interbelic, ceea ce face ca în al Doilea Război Mondial portul, docurile ce adăposteau echipament militar şi restul oraşului să devină puncte predilecte pentru bombardamentele Luftwaffe. Prin urmare, o mare parte a vechilor construcţii sunt distruse iremediabil, iar reconstrucţia s-a axat pe eficientizarea spaţiului şi decongestionarea unei metropole tot mai aglomerate, iar nu pe renaşterea arhitecturii istorice.

Prin urmare, se poate observa uşor că, spre deosebire de Portsmouth, Southampton nu e mai deloc un oraş turistic. Are, ce-i drept, câteva locuri deosebite, însă ele se pot număra pe degete. Primul, deşi în afara centrului, poate fi considerat Ocean Village, un cartier cochet spre opulent, unde vilele sunt delimitate de străzi înguste şi canale sau bazine formate din Râul Itchen, unde sunt parcate bărcile riveranilor. Principalul motiv pentru a arunca un ochi asupra sa este amestecul de zone rezidenţiale, centre de afaceri şi spaţii de recreere, toate integrate într-un enorm port luxos.

Însă principalul port turistic se află ceva mai la vest, dincolo de superba clădire victoriană de la jumătatea secolului al XIX-lea pe nume South Western House şi în imediata apropiere a centrului desfăşurat de-a lungul High Street. Precedat de una din porţile-bastion ale zidului de apărare, God’s House Tower, Town Quay este un terminalul prelung şi pitoresc ce primeşte nave comerciale, fregate şi enorme hoteluri plutitoare. De la chei, singura direcţie care ademeneşte paşii este în sus pe High Street prin French Quarter, până la ruinele a ceea ce a fost cândva Holy Rood Church. Unul dintre primele lăcaşuri de cult ale cetăţii fortificate, ridicat în prima parte a secolului al XIV-lea, şi-a găsit sfârşitul într-unul din bombardamentele fulger din al Doilea Război Mondial. Cele câteva ziduri rămase în picioare vorbesc şi astăzi despre un stil gotic destul de lipsit de ornamentaţii, având ca bază clasicele arce frânte; turnul cu ceas, rămas relativ intactă, continuă să arate ora şi să marcheze impozant răspântia.

Nu departe, pe Castle Way, se află cel mai vechi edificiu din Southampton care continuă să fie folosit – Saint Michael’s Church, biserică înălţată în a doua jumătatea a secolului al XI-lea; devenită între timp anglicană, ea este singura rămasă dintre cele cinci din vechea cetate după bombardamentul amintit mai sus. Stilul arhitectonic este cel normand, adaptarea făcută celui romanic de către normanzi în teritoriile stăpânite, în special în Anglia. Ceea ce scoate în evidenţă bazilica este turla înaltă ca o suliţă, subţire şi zveltă, care parcă erupe din clădirea de altfel destul de joasă pentru a străpunge cerul. Interiorul păstrează prea puţin din originalul bisericii, întrucât a fost alterat în repetate rânduri, cu adăugiri şi modificări; este însă un spaţiu luminos şi plăcut, mai ales în fumul dens al tămâii arse duminica dimineaţă prin care abia se zăresc vitraliile colorate.

Chiar pe latura opusă a Saint Michael’s Square se află probabil cel mai interesant obiectiv turistic din Southampton, Tudor House – un superb conac ale cărui origini datează din secolul al XII-lea, acele mostre de arhitectură laică normandă putând fi încă vizibile pe latura ce se lipeşte de zidul de apărare al cetăţii. Restul casei dispuse pe trei niveluri datează în special din secolul al XVI-lea şi înfăţişează trăsături specifice modului în care se construia în perioada Tudor; nu sunt lipsite însă nici elemente adăugate ulterior, astfel încât se întâlnesc diverse tuşe specifice stilurilor din perioada Stuart, georgiană şi victoriană. O vizită scurtă încearcă să readucă acele timpuri în prezent, cu obiecte de epocă, recreerea bucătăriei şi a cămării, tablourile de pe holuri şi un beci folosit mai târziu ca adăpost antiaerian. Însă cea mai frumoasă parte o reprezintă grădina interioară, de unde se pot observa toate corpurile clădirii, de la cel mai vechi zid până la cel mai nou, inclusiv unul dintre puţinele hornuri normande supravieţuitoare.

După cum spuneam, Tudor House stă lipită de ceea ce a mai rămas din vechile fortificaţii, aşa că cel mai logic mod de a continua plimbarea este pe lângă acestea. Întins de-a lungul Western Esplanade, zidul de apărare continuă să păstreze coloane, creneluri, arcade, porţi cu tot cu herse. Este uimitor cât de bine sunt conservate acele porţiuni din secolul al XII-lea care n-au fost dărâmate cu totul, aproape intacte, aşa cum se poate vedea din Mayflower Roundabout, cu celebra crâşmă The Pig in the Wall, şi până în Harbour Parade. Pentru o vedere de sus, o idee bună este urcarea scărilor zidului până în Forest View, acolo unde se ridică sobra Masonic-Hall, pentru ca apoi paşii să se piardă pe străduţele oraşului vechi, cu hanuri şi case desprinse din alte veacuri.

Un pod pietonal părăseşte acest fermecător labirint pentru a reveni în High Street în probabil cel mai aglomerat loc al oraşului – piaţa din jurul Bargate, celebra poartă deschisă cândva în zid despre care se poate spune că a devenit simbolul istoric al oraşului. Ridicată la sfârşitul secolului al XII-lea, Bargate ilustrează perfect stilul romanic englezesc – arhitectură robustă, de cetate impenetrabilă, un minim de ornamente care doar să puncteze silueta impozantă. Leii-străjer din bronz, ferestrele cu arcade gotice terminate în feţe umane, silueta romană şi clopotul abia zărit sunt detaliile care dau personalitate colosului normand. De-o parte şi de alta se întinde High Street, cu clădiri moderne amestecate printre cele vechi, precum hoteluri, bănci cu tradiţie, bijuterii şi magazine. Este un loc numai bun să te pierzi în furnicarul de lume şi să părăseşti pe furiş metropola.

Un drum cu autobuzul de-a lungul coastei sudice a Marii Britanii găseşte cam la jumătatea distanţei dintre Southampton şi Portsmouth satul pe nume Stubbington. Acesta apare pentru prima dată menţionat într-un document în secolul al XI-lea, fără a avea ulterior vreo însemnătate istorică deosebită; totuşi, aşezarea se bucură de o poziţionare geografică aparte, care a permis dezvoltarea turistică atât în direcţia iubitorilor de plaje şi sporturi marine, cât şi a pasionaţilor de faună sălbatică, în special păsări. Pe o latură a sa se întinde apa sărată şi plajele pietroase ale Strâmtorii Solent, iar pe alta zona mlăştinoasă formată de Râul Meon la vărsarea sa în mare.

Astfel se face că, după ce laşi în urmă căsuţele cochete din „vatra” satului şi te îndrepţi către sud-vest, încep să apară vile de vacanţă mai mici sau mai mari, mai simple sau mai opulente, toate având acelaşi lucru în comun: ieşirea la faleza spălată de valuri. Anumite porţiuni sunt plaje private, în altele este permis accesul tuturor, printre pietriş, scoici şi fragmente de silex. Cea mai interesantă porţiune o reprezintă alea pietonală ce înaintează pe sub coastă şi e tivită cu barăcile din lemn, vopsite colorat, deţinute de cei care vor să aibă un mic spaţiu privat la malul mării. Unii ţin înăuntru echipament acvatic, alţii chestii de plajă sau camping, poate câteva ustensile de bucătăreală sau vreo laviţă numai bună de somn la umbră.

La capătul aleii se face accesul în Titchfield Haven National Natural Reserve – rezervaţia-sanctuar pentru tot păsăretul care cuibăreşte în delta creată de Meon. Între pâlcurile de stuf, suprafeţele mari de apă şi aleile de pământ au fost instalate foişoare de observaţie unde iubitorii de păsări pot sta cu orele la pândă. Din păcate însă, eu ajung prea aproape de sfârşitul programului pentru a avea sens să mai intru, însă mă bucur de o lungă plimbare pe marginea rezervaţiei, în drum spre hotel. Este momentul în care mă bucur că în România rezervaţiile naturale nu se închid la vreo oră anume şi nici nu ai în ele un acces limitat la două drumeaguri. Cărarea însoţeşte Canalul Titchfield, pare-se unul dintre cele mai vechi canale de irigaţie englezeşti. Din fericire, cea mai mare parte a drumului se desfăşoară la umbră, pavăză împotriva soarelui extrem de puternic de astăzi, printre arbori, arbuşti, ierburi înalte, cuiburi ascunse de zburătoare, vaci ieşite la păscut şi podeţe arcuite.

Capătul se află în Titchfield, alt sătuc tipic englezesc, cu o vechime de prin secolul al VI-lea. Căsuţele din cărămidă la vedere sau îngrijit tencuite sunt pline de flori şi plante căţărătoare, iar în faţă au, dacă nu o adevărată grădină, măcar un mic spaţiu verde impecabil îngrijit.  Bridge Street, Coach Hill Road şi Saint Margaret Lane amestecă şirurile de case, fiecare denumită după inspiraţia proprietarului, cu zone întinse de vegetaţie, astfel încât în anumite părţi şoseaua devine un îngust tunel de crengi şi coroane. Într-adevăr, romantice aşezări rurale au britanicii… dar ai impresia uneori că timpul stă în loc.

Fotografii

Posted in Aşezări rurale, Aşezări urbane | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Portsmouth

M-am bucurat când am aflat că trebuie să plec cu slujba la un client din Marea Britanie, însă nu mă aşteptam ca acesta să-şi aibă sediul în mijlocul… pustietăţii. Nu pot zice „câmpului”, pentru că nu e câmp, ci un amestec de autostrăzi, clădiri ale unui parc de afaceri şi industrial, păduri, stâlpi de înaltă tensiune, ultimele case ale unor suburbii şi turme de oi. Hotelul în care stau e la periferia unui sat, care la rândul lui e la periferia unui orăşel-fundătură pe nume Fareham, care e şi el la la periferia extrem de extinsă a Southamptonului. Sau Portsmouthului, cam tot pe-acolo. E un loc unde cele mai multe magazine se închid la 6, iar autobuzele locale nu circulă duminica; de magazine îmi pasă prea puţin, pentru că am de mers trei kilometri până la cel mai apropiat care să nu fie restaurantul hotelului sau benzinăria de vizavi. Nu-i de mirare deci că, la al doilea sfârşit de săptămână pe care-l petrec aici, caut ceva nou de făcut. Iar o vizită în Portsmouth sună extrem de tentant.

Cel mai mare port naval la apogeul Imperiului Britanic şi cămin al marinei regale, Portsmouth ocupă în întregime Insula Portsea şi se extinde mai departe, în Bazinul Hampshire, în timp ce malurile sale sunt trasate de Strâmtoarea Solent cu vedere la Insula Wight, Canalul Mânecii, Portsmouth Harbour, Portul Langstone şi o întreagă serie de lacuri la est şi la vest. Deşi rădăcinile numite Portus Adurni se întind până în perioada romană, istoricii consideră că Portsmouth se încheagă ca aşezare la sfârşitul secolului al XII-lea când primeşte şi primele privilegii de la Richard Inimă de Leu. În curând, aici se construiesc primele docuri, iar regii englezi folosesc tânăra cetate ca avanpost în atacurile asupra Franţei; datorită poziţiei avantajoase şi protejate natural, economia Portsmouthului începe să înflorească, în ciuda asediilor dese (numai în secolul al XIV-lea, francezii au patru astfel de incursiuni devastatoare), epidemiilor de ciumă şi a concurenţei acerbe cu alt mare port din vecinătate, Southampton. Secolul al XVI-lea înseamnă Dinastia Tudor, când oraşul primeşte fortificaţii noi şi durabile, precum şi primele schiţe ale destinului militar ce îl va urmări de aici încolo; tot acum se construieşte primul doc uscat din lume, funcţional şi astăzi. Un veac mai târziu, în timpul Dinastiei Stuart, zidurile de apărare sunt refăcute, întărite şi extinse, simultan cu dezvoltarea şantierului naval-militar şi îmbunătăţirea legăturii terestre cu Londra. Sfârşitul secolului al XVIII-lea îl întâmpină pe căpitanul James Cook întors din călătoria în jurul lumii sau priveşte către Prima Flotă – şirul de nave cu cei dintâi colonişti ai îndepărtatei Australie. Cum cele mai multe operaţiuni ale marinei regale se mută în Portsmouth, nu este de mirare că în secolul al XIX-lea oraşul are fortificaţiile de cea mai mare anvergură din Europa; de aici pleacă amiralul Nelson către Capul Trafalgar unde repurtează celebra victorie împotriva forţelor franco-spaniole conduse de Napoleon. Tot acum, odată cu epoca victoriană, începe Revoluţia Industrială, încă un impuls dat economiei oraşului. În secolul al XX-lea, portul suferă consecinţele însemnătăţii şi utilităţii sale, fiind bombardat intens de către nemţi în ambele Războaie Mondiale; nu este o raritate ca şi astăzi să se găsească proiectile neexplodate dintre cele lansate de Luftwaffe – preţul plătit pentru rolul central jucat în lansarea la apă a Debarcării din Normandia. Perioada postbelică este dedicată reconstrucţiei şi extinderii metropolei, pentru ca ulterior să înceapă să-i fie exploatat potenţialul istoric şi turistic. Nu se pierde însă caracterul militar, ca dovadă că de aici pleacă cele două fregate menite să recupereze Insulele Falkland de sub invazie argentiniană. În plus, două treimi din marina regală britanică este staţionată în Portsmouth.

Inima zonei turistice pulsează sub numele de The Hard Street şi strânge laolaltă terminale de transport (marin, rutier şi feroviar), cafenele matinale, privelişti acvatice şi un viu furnicar de oameni. Când strada se cambrează după un bar de colţ, din ea se desprinde Main Road, pe lângă Saint Annn’s Church – o capelă aproape ascunsă în zidul din secolul al XVIII-lea şi destinată serviciului religios pentru comunitatea navală. Practic, aici se face intrarea în cea mai preţioasă moştenire a metropolei: Portsmouth Historical Dockyards. Vechiul şantier naval, activ atâtea secole, este astăzi principala atracţie a oraşului şi o inedită pagină de istorie militară şi navală în cartea a ceea ce a fost cândva Imperiul Britanic. Un fapt interesant: deşi biletul de intrare este destul de scump, el e valabil un an de zile pe baza comparaţiei semnăturii posesorului. Dincolo de Victory Gate, căpitanul Robert Scott – explorator britanic din Marina Regală – întâmpină vizitatorii pe College Road cu aceeaşi privire gânditoare cu care a scrutat cândva întinderile antarctice. Şi, alături de câinele său din bronz, îi invită să păşească în deosebita lume a vaselor de război sau expediţie ce poartă nobila titulatură de „Nava Alteţei Sale” – Her Majesty’s Ship.

Încă înainte de intra efectiv la docuri eşti surprins de o siluetă extrem de impozantă – cea din urmă navă victoriană şi primul vas de război în totalitate negru: HMS Warrior. Construită la jumătatea secolului al XIX-lea, fregata pe aburi cu 40 de tunuri a fost la vremea ei o inovaţie a ingineriei navale, însă chiar acest lucru i-a fost fatal; avântul pe care l-a dat tehnicii din domeniu a făcut ca suratele ei mai tinere s-o întreacă şi s-o trimită în derizoriu în scurt timp. Povestea sa tristă include un episod când nici măcar pentru fier vechi n-a vrut s-o cumpere nimeni, dar norocul i-a surâs când s-a dispus restaurarea şi includerea în situl istoric de aici. Acum ni se arată în întreaga sa splendoare, un vas grandios prin dimensiuni, relativ auster şi impunător de respect. O adevărată doamnă rece a războiului.

În continuare, aleea principală te duce pe lângă tot felul de clădiri care adăpostesc expoziţii sau prezentări ale unor momente istorice, precum 36 Hours dedicată Bătăliei Iutlandei – sau „bătălia care a câştigat războiul”. Însă cea mai interesantă mi se pare Boathouse 4 – hangarul unde se recondiţionează nave. Dincolo de machete şi ambarcaţiuni de mici dimensiuni expuse pe cele două niveluri, miezul construcţiei este acaparat de pupe, cale, punţi, catarge sau chiar vase complete – în stadii diferite de descompunere sau recompunere, de la schelet până la ultimul strop de vopsea. Ceva mai încolo, aceeaşi Main Road te duce la principalul muzeu „clasic” al sitului, National Museum of the Royal Navy, care probabil că ar merita vizitat într-o şedere mai extinsă, însă pentru moment sunt alte lucruri mai atrăgătoare în împrejurimi.

De exemplu, HMS M.33; deşi mic şi „îngropat” într-un doc uscat, monitorul destinat bombardamentelor de coastă are de spus o poveste fascinantă. Construit la începutul secolului al XX-lea, în plină conflagraţie mondială, este singurul vas britanic supravieţuitor al luptelor de la Gallipoli, când Aliaţii au trebuit să se retragă învinşi după un an de măcel. Scopul său era de a susţine infanteria cu tunuri din apele puţin adânci din apropierea ţărmului, acolo unde submarinele germane nu puteau face pagubele deja cauzate crucişătoarelor de mari dimensiuni. Însă o construcţie relativ deficitară şi o masă mare pentru geometria sa i-ar fi rezervat lui M.33 încă de la început un destin nefericit; cu toate acestea, într-o campanie în care numai în rândurile Aliaţilor au fost aproape două sute de mii de victime, HMS M.33 a revenit acasă cu echipajul intact. Astfel că îşi merită din plin renumele de „nava norocoasă”, în timp ce îi sunt complet recunoscute meritele în evacuarea trupelor – acţiune desfăşurată cu succes, „slabă consolare a unei înfrângeri dureroase”, după cum spune documentarul vizionat la bord.

În imediata apropiere tronează un vas de la care cu greu îţi poţi lua ochii, pe bună dreptate perla docurilor de la Portsmouth: HMS Victory. Nava de linie construită în secolul al XVIII-lea a reprezentat stindardul flotei lordului amiralul Horatio Nelson în Bătălia de la Trafalgar; cu cele 104 tunuri dispuse pe trei niveluri, vasul este într-adevăr o apariţie aparte. Aristocrata splendidă în vârstă de un sfert de mileniu e un exemplu de eleganţă – reflectată chiar şi în uneltele războiului, întrucât nu există detaliu neşlefuit sau aspect grosolan. De la silueta zvelt profilată pe cer la tunurile care abia aşteaptă să trimită salve, de la încăperile tactice la sala furnalelor, totul e armonios şi sclipitor. Chiar şi masivele lanţuri de ancoră sau funiile mai groase decât pulpa mea par delicate în ansamblul creionat de vapor. Iar surpriza cea mai mare este că, în ciuda vârstei respectabile, HMS Victory nu s-a retras din activitate, ci are echipaj activ şi dor de ducă.

Nu toate poveştile de la docur sunt însă unele fericite; dovada ne-o prezintă Mary Rose Museum, expoziţie construită cu grijă după recuperarea relativ recentă a epavei HMS Mary Rose. Numită şi „Trandafirul Scufundat”, caraca asamblată în secolul al XVI-lea şi-a găsit sfârşitul la scurt timp de la construcţie în Strâmtoarea Solent, în urma atacurilor francezilor. Când scafandrii au dat de urmele ei, ceea ce a identificat-o a fost emblema trandafirului de pe unul din tunuri; apoi, cu mare grijă, s-a extras din apă o mare parte a calei şi a încărcăturii. Punţile au fost restaurate în limita scheletului recuperat, iar tunurile şi echipamentul sunt dispuse de jur împrejur, într-un surogat de navă pe care îl constituie muzeul. Nu sunt uitaţi nici membrii echipajului, cărora artiştii arheologi au încercat să le recreeze figurile, iar unul dintre exponate este scheletul câinelui de pe vas.

Destinul tragic al Trandafirului pune capăt explorării docurilor, iar următoarea oprire are loc într-un spaţiu cum nu se poate mai diferit: Gunwharf Quays. Acesta este un mare centru comercial, cu tot felul de magazine de marcă, restaurante, cafenele şi spaţii pentru recreere. Ceea ce este însă cu adevărat de văzut e Spinnaker Tower, una dintre cele mai înalte clădiri britanice şi un simbol recent al oraşului. Deşi e o clădire modernă şi respectă o bună parte din cutumele arhitecturii contemporane, se observă uşor că – în ciuda celor 170 de metri înălţime – turnul nu irită deloc privirea, ci se integrează perfect cu linia ţărmului Solentului. Datorită formei de catarg, atât de bine amestecată cu sutele de vele mai mari sau mai  mici de pe apă, înălţimea colosului de observaţie captează ochii, dar nu-i deranjează. Ce-i drept, adevărata experienţă este să urci în el şi să iei cele trei platforme la rând. Prima, la „doar” o sută de metri deasupra mării, are în centru o podea din plastic transparent astfel încât, odată suit pe el, ai impresia că stai în gol. A doua, micul restaurant, reprezintă un loc numai bun, să iei un prânz la înălţime. Iar a treia, lipsită de acoperiş, te aduce în aerul cald cu care se îmbracă metropola pe timp de vară; spre deosebire de restul Marii Britanii, coasta de sud – şi în special Southampton şi Portsmouth – e renumită pentru vremea bună şi soarele fierbinte. Totuşi, cel mai bun loc de observaţie rămâne primul nivel, acolo unde ferestrele mari înfăţişează o superbă panoramă a coastei, a Strâmtorii Solent cu apele sale aflate acum în reflux şi a îndepărtatei Insule Wight. Toată zarea e numai ambarcaţiuni, şantiere navale, parcuri întinse, apă lovindu-se de malul înălţat şi multă istorie. Revenirea la sol înseamnă o scurtă plimbare pe pontonul Venom Jetty, pe lângă Venom Creek cu ale sale vase în miniatură şi o scurtă oprire la Old Customs House, acolo unde trecutul întâlneşte prezentul.

Mai departe, începând cu Vulcan Building, se poate spune că părăsim portul şi ne îndreptăm sprea a doua zonă turistică din Portsmouth, Southsea. Odată înconjurat bazinul cu bărci pe nume Inner Camber, se prefigurează în faţă un excelent loc de belvedere asupra docurilor şi a cheiului: The Point. Şi pentru ca spectatorul să nu se simtă străin, în jur domneşte o atmosferă intimă, între vilele cochete şi cârciumioarele boeme din Broad Street, West Street sau Tower Alley. Puţin mai încolo, lângă Quebec House, Bath Square te întâmpină cu ceva şi mai de-al casei – pescari surprinşi chiar asupra undiţelor sau, mai bine, a unei capturi proaspete care loveşte furios cu coada de caldarâm. Drumul de-a lungul coastei continuă cu ceea ce a mai rămas din vechile fortificaţii – Round Tower legat prin Battery Wall de Square Tower şi Victoria Peer. Aici pare a fi locul cel mai bun pentru a face plajă sau baie, cu atât mai mult cu cât structura zidului oferă şi câteva umbrare. Spre surprinderea mea, apa este suficient de caldă pentru o repriză de înot; singurul incovenient sunt pietrele colţuroase ce înlocuiesc nisipul cu care sunt familiară, astfel că nu-i de mirare că, în ciuda interdicţiei afişate, mulţi preferă să plonjeze în apă de la înălţimea pontoanelor.

La capătul zidului de apărare, peisajul se deschide larg şi către uscat, unde te întâmpină Domus Dei – sau Royal Garrison Church, o micuţă biserică în stil normand, construită la începutul secolului al XIII-lea ca loc de slujire, dar şi de îngrijire a bolnavilor; stilul romanic adaptat de normanzi în teritoriile engleze se completează armonios cu elementele gotice aduse ulterior, astfel încât edificiul pare o fortăreaţă în miniatură înalţată către cer după arcele sale frânte. În imediata apropiere se află un lăcaş de cult mult mai impunător, Cathedral Church of Saint Thomas of Canterbury (sau, pe scurt, Catedrala din Portsmouth); construit în secolul al XII-lea, edificiul merge pe linia clasică romanică, inspirată din spaţiul germanic. Construcţia cu exterior masiv, de cetăţuie trainică, cuprinde înăuntru un spaţiu larg şi luminos, ale cărui puncte centrale sunt altarul cu tavanul suspendat din lemn pictat şi bătrâna orgă.

Mai departe, paşii se întorc spre ţărm şi urmează linia dată de Clarence Peer spre Southsea. Clarence Esplanade este mai degrabă un bâlci – la propriu, cu parc de distracţii, jocuri de noroc, vată de zahăr şi suveniruri ieftine, care îşi varsă puhoiul de oameni dornici de un pic de odihnă în enorma zonă cu iarbă numită Southsea Common; nu ştiu dacă-i pot spune parc, ci mai degrabă un câmp imens unde lumea stă la soare, se joacă, îşi plimbă câinii sau… deja încinge grătare. Izolat pe o latură, se înalţă Royal Naval War Memorial, monument închinat mateloţilor flotei regale care n-au alt mormânt decât valurile.

Acolo unde aglomeraţia începe să se disipeze, apare un alt fragment al fortificaţiei medievale, West Battery; la baza sa, rampele care coboară domol în apă formează un loc mult mai prietenos şi mai liniştit de plajă şi bălăceală, fără acele pietre neprietenoase. La capătul şirului de ziduri se află cele mai sudice atracţii din Portsmouth. Una dintre ele este Southsea Castle (numit şi Chaderton Castle), mică cetate din secolul al XVI-lea, excelent conservată cu tot cu şanţul protector, poarta de la capătul podului, terasele de observaţie, tunurile şi farul integrat cumva în structură. Din păcate, celălalt obiectiv este închis pentru reamenajare; D-Day Museum (dedicat Debarcării din Normandia), trebuie să mai aştepte, împreună cu piesa lui de rezistenţă – pânza brodată pe nume Operaţiunea Overlord, una dintre cele mai lungi din lume.

Alt loc cu mare părere de rău exclus din această plimbare este Charles Dickens Birthplace Museum, locul unde s-a născut scriitorul englez, dar care e la o distanţă considerabilă de ţărmul Portsmouth Harbour. Ultimul lucru cu care poţi încheia ziua este o traversare a bazinului cu feribotul pentru a avea acces la celălalt nod de transport important al oraşului, Gosport. Fără a avea ceva anume de văzut pe malul opus, această scurtă călătorie oferă o altă perspectivă asupra malului vestic al Insulei Portsea, care înşiră meticulos cele trei puncte forte – docurile istorice, cheiul de la Gunwharf şi vechile întăriri de la Southsea.

Fotografii

Posted in Aşezări urbane | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment