Florii tradiţionale în Dobrogea… şi un pic de munte

Tradiţia în Ursul Trubadur spune că de Florii mergem în Dobrogea – nu contează dacă 2 Mai, Vadu, Enisala sau vecinii bulgari, dar în Dobrogea să fie. Ei bine, cumva se potriveşte că anul acesta renunţăm la mare şi prindem şi nişte înălţimi de Măcin, ceea ce nu se potriveşte întocmai cu tradiţia sus numită, însă caracterul danubiano-pontic se păstrează. Gaşca veselă care pleacă sâmbătă dimineaţa din Bucureşti este destul de mare de data aceasta: Livia, Vlăduţ, Magda, Andrej, eu, Paul, Bacea, Hana, Maria, George, Claudia, Octav, Hike, Monica, Emilia, Cristi cu fiul lor Alex, Alinuţa, Ozi cu copiii Leila şi Timur. Îi dăm cu sârg pe autostrada pe care o părăsim la Drajna, apoi ne îndreptăm cătinel către centrul Brăilei, pentru a găsi uşor parcare în Piaţa Traian de unde ne împrăştiem care-ncotro.

Pe malul apusean al Dunării, acolo unde se află astăzi Brăila, vestigiile vorbesc despre locuinţe neolitice şi getice, pentru ca prima aşezare medievală să dateze din secolul al X-lea. Atestată documentar la jumătatea secolului al XIV-lea, mica urbe dunăreană este descrisă în cronici greceşti drept „oraşul dacilor, în care fac un comerţ mai mare decât în toate oraşele ţării”. Aflată intermitent sub stăpânire turcă şi românească, ea reprezintă o răscruce a războaielor ruso-turce şi importantă ieşire la fluviu, având astfel parte de orori şi binefaceri. După revenirea la România în prima jumătate a secolului al XIX-lea, i se conferă statutul de oraş porto-franco şi se dezvoltă ca infrastructură şi cultură; din păcate, războiul şi comunismul înseamnă decădere pentru Brăila şi abia acum pare să fi intrat într-un proces de reconstrucţie.

Primul loc pe care-l vizităm este Biserica Grecească cu hramul Buna Vestire, construită la jumătatea secolului al XIX-lea pe locul unui vechi paraclis de lemn unde veneau să se închine membrii comunităţii greceşti, a treia ca mărime după cea românească şi evreiască, precum şi corăbierii greci aflaţi pe drumuri. Lăcaşul de cult este şi simbol al continuării tradiţiei clerului grec de care au aparţinut ortodocşii locali cât timp Brăila a fost sub ocupaţie otomană. Stilul bizantin, cu influenţe din Grecia antică şi renascentiste, descrie o structură monumentală ca o catedrală, cu trei altare, candelabre mari şi o catapeteasmă grandioasă, superb sculptată. Ne continuăm plimbarea pe Strada Mihai Eminescu numită şi Regală, încadrată de Teatrul Maria Filotti, case vechi renovate sau părăginite, hoteluri, crame, restaurante şi băruleţe. Nu avem însă prea mult de mers, căci foamea ne dă ghes şi intrăm în restaurantul unui hotel cu aspect comunist, dar unde din meniu ne face cu ochiul scrumbia aflată în plin sezon. Şi nu intuim rău, întrucât peştele asezonat cu sos, mămăligă şi mujdei alunecă de minune pe gâtlejuri.

Cu burta plină, eu decid să mai continui un pic plimbarea şi, după ce trec de eleganta Casă Christescu, mă opresc la Biserica Bulgărească Înălţarea Domnului; ctitorită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, frumoasa biserică adoptă stilul bizantin din cea mai înfloritoare perioadă a oraşului – epoca „Glasis”; din păcate, ea este astăzi atât de grav avariată încât nu se ştie dacă mai trece un cutremur. La polul opus, ceva mai încolo şi doar un pic mai tânără, Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel este un exemplu de restaurare şi grijă. Ridicată pe locul unei biserici mai vechi, construite imediat după eliberarea de sub turci şi dărâmate din cauza tasării terenului, spaţiul său larg este încadrat de arhitectură neobizantină prin care lumina pătrunde în voie peste pictura bine întreţinută şi tavanul superb.

Finalul vizitei în Brăila are loc pe faleza vestică a Dunării, unde ne întâmpină un frumos conac străjuit de ancore – vechea Gară Fluvială. Dincolo de ea, stau înşirate barje cu scop ştiinţific şi vaporaşe elegante, între care se remarcă Vaporul Mureş, o esplanadă cu terase, părculeţe înverzite, un panou de căţărat în aer liber şi un monumental conac brâncovenesc. Undeva în fundal se profilează, tristă în abandonul său, Moara Violattos; construită în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, superba clădire industrială ce poartă pecetea lui Anghel Saligny devenea cea mai mare moară cu abur din estul Europei.

Aici punem punct şi ne îndreptăm spre bacul care să ne treacă Dunărea; dincolo de un drum lovit parcă de bombe, avem de aşteptat ceva timp până să plece şi a doua ambarcaţiune pe care s-a nimerit maşina mea şi a Alinuţei, în timp ce restul lumii ne aşteaptă cu nerăbdare pe malul tulcean, la Smârdan. Mai departe, o ţinem lungă pe ruta Luncaviţa – Isaccea, pentru ca următoarea oprire să o facem la Mănăstirea Saon. Înfiinţată în prima jumătate a secolului al XIX-lea pe când aceste meleaguri se aflau sub stăpânire otomană, aşezământul monahal reprezintă un colţ de rai de pe malul Lacului Telincea. În interiorul arcului descris de chiliile împresurate cu flori se află biserica principală construită la începutul secolului al XX-lea, splendid pictată. Alături, nu ştii dacă să priveşti mai întâi vechea moară din lemn, ieşirea printre bărci către apă sau menajeria formată din păuni, fazani, porumbei, bibilici, prepeliţe, găini „exotice” şi doi struţi. Sau, mai bine, dai o raită pe la magazinul cu vin mănăstiresc şi miere.

Drumul ne poartă apoi către Mănăstirea Celic-Dere denumită turceşte după pârâul din apropiere. Ridicată tot în prima jumătate a secolului al XIX-lea, acum îşi are vatra pe un mic deal unde chilii cochete anunţă o biserică interbelic, neobizantină în plan triconic, impresionantă ca mărime. Pictura este frumoasă, deosebită prin culorile întunecoase, aproape sumbre, şi brâurile cu motive floral-vegetale.

Mai avem ceva drum de străbătut, aşa că o luăm prin Babadag şi Jurilovca, până la Capul Doloşman. Aici numeroase carouri de ruine povestesc că s-a înălţat cândva Cetatea Argamum (sau Orgame), numită de către arheologii de acum şi Comoara de la Doloşman. Pe platoul stâncos ridicat la limita dintre Lacul Goloviţa şi Lacul Razim, având astfel o excelentă apărare naturală prin apă şi falezele abrupte, elinii au fondat Orgame în secolul al VII-lea î.Hr.; astfel, odată descoperită, colonia grecească a „detronat” renumele Histriei ca cea mai veche aşezare de pe teritoriul României. Aici au fost identificate  locuinţe, morminte şi bazilici paleocreştine datând până în secolul al VI-lea d.Hr., când se crede că cetatea şi-a încheiat existenţa. Cu soarele apunând în faţa noastră, obosiţi, , atacaţi de stoluri de ţânţari uriaşi, înfriguraţi de vântul puternic şi înfometaţi, ne suim în maşini pentru ultimul drum al zilei, cel care ne poartă prin Enisala până în satul Sarichioi, unde ne aşteaptă camerele încălzite ale pensiunii La Cupric.

Despre Sarichioi se ştie că există oficial din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, când aşezarea de pescari lipoveni capătă denumirea turcă de „sat galben”. Aceşti ruşi de rit vechi sunt gospodari cu dare de mână şi păstrători de tradiţii, excelent puse în valoare în duminica Floriilor, aşa cum putem vedea în procesiunile de la cele două frumoase lăcaşuri de cult înălţate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea: Biserica Naşterea Maicii Domnului, ridicată deasupra Razimului, superbă în mantia sa albastră, respectiv Biserica Sfântul Vasile cel Mare, galbenă cu ancadramente albe, clopotniţă cu fresce colorate, cupolă largă şi înconjurată de un zid trainic. O plimbare prin sat îţi dezvăluie casele lipoveneşti înconjurate de flori şi „lanuri” de stuf unde se ascunde păsăretul. Însă cel mai interesant loc unde poţi poposi o vreme este micul port cu bărci încremenite în aşteptarea catranului de primăvară şi pontoane lacustre; de aici te ameţeşte cu întinderea sa Lacul Razim, căruia numai Insula Popina, undeva în depărtare, pare să-i mai pună stavilă. Dincolo de ea se găseşte acel loc secret de unde apare, devreme de tot, soarele mare şi roşu.

Plecăm destul de târziu, cu gând de munte, pe ruta Zebil – Cerna – Măcin, un  drum extrem de pitoresc printre dealurile tot mai înalte ale Dobrogei, care prin îngrămădelile de stânci ar vrea să ne spună că nu sunt de fapt dealuri, ci sunt ultimele pulsări din arterele unor munţi atât de vechi încât ar da impresia că falnicii Carpaţi nici n-au ieşit din pubertate. Chiar înainte de Măcin facem dreapta pe drumul spre carieră şi improvizăm un loc de parcare pe tăpşanul înverzit.

Dacă acum ceva ani am mers pe culmea principală şi înălţimile Munţilor Măcin, încununaţi de Vârful Ţuţuiatul, de data aceasta vrem să parcurgem un segment secundar ce se desprinde din aceasta – Culmea Pricopanului. Vom urma aproape permanent marcajul bandă albastră, bine conturat pe copaci şi stânci, într-un circuit în sens trigonometric. De la maşinile lăsate mai  jos de carieră (aproximativ 50 m), la ora 13:30 facem dreapta şi urcăm peste Valea Şerparu, urmându-i albia o vreme. Ceva mai sus, copacii rari şi pâlcurile de stânci ne distanţează de apă şi ne scot în – hai să-i zicem aşa – golul alpin dinspre Vârful Căprăriei (297 m), unde se deschide o largă perspectivă spre sud. După trei sferturi de oră, se poate spune că ne-am încadrat deja pe Piciorul Sulucului, iar curba de nivel prin păduricea fermecătoare precede urcuşul prelung până pe Vârful Sulucu Mare (370 m) – punctul maxim al zilei. Aici se face racordul, prin Dealul Îmbulzita, cu culmea principală a Munţilor Măcin, acolo unde tronează Vârful Ţuţuiatul (467 m).

După un binemeritat popas aferent ceasurilor 14:45, coborâm într-o şa, apoi urcăm din nou pe fratele mai mic, Vârful Sulucu Mic (316 m), apoi luăm la picior Vârful Piatra Râioasă (346 m). Constat cu bucurie că, în ciuda acestor cifre modeste, culmea are un caracter cât se poate de alpin, cu grohotişuri, stâncăraie, pereţi buni de escaladă, păşuni, poteci şi efortul aferent. Dar şi cu o belvedere superbă oriunde ai privi, mai ales că în această zi oarecum însorită, dar rece şi vântoasă, condiţiile sunt prielnice pentru a vedea până hăt departe, acolo unde se profilează formele line ale Carpaţilor de Curbură, cu Măgura Odobeşti şi Măgura Răiuţi.

Urmează coborârea uşor neprietenoasă, din cauza terenului friabil, în Şaua Şerparu, acolo unde măsuţă de sub care porneşte Valea Izvoarele oferă un îmbietor loc de repaus. Urcuşul se reia pe deasupra carierei, acolo formaţiunea Sfinxul Dobrogei se iţeşte proiectată pe cer. Trecem de Vârful Vaju (335 m), remarcabil din cauza tonelor de vopsea albastră din traseul de bicicletă, iar în înşeuarea de dinainte de Vârful Caramalău (277 m), cel cu o cruce metalică pe el, hotărâm că am lungit-o cam mult pe culmea aceasta şi părăsim marcajul pentru a-i da în jos pe sub vârf. Ne orientăm către Valea Fântâna de Leac spre troiţa ce ascunde Izvorul Fântâna de Leac înconjurat de legendă, iar de acolo până la Mănăstirea Izvorul Tămăduirii (44 m) nu mai sunt decât câţiva paşi. O luăm pe drumul prăfos de maşină, păzit pe alocuri de câte un dulău de la mănăstire sau de la stâna din apropiere, iar la ceasurile 16 revenim la maşini.

Ora târzie ne face să ne dăm seama că nu avem efectiv când să mai ajungem şi la mare, deşi unii şi-ar dori foarte mult şi asta. Astfel că drumul către casa o ia prin Cerna, Topolog şi Saraiu, unde suntem încântaţi de peisaje extrem de frumoase dar şi izolate, cu apă, stuf, păduri şi sate uitate de lume. Planul ar fi să mâncăm peşte la Hârşova, însă – surpriză mare – niciunul dintre restaurantele la care sunăm nu are aşa ceva. Nici măcar cel aflat lângă podul de la Vadu Oii. Absolut revoltător! Până la urmă, găsim ceea ce căutăm în Slobozia, La Costa, unde mâncare chiar este bună şi îndestulătoare, însă când să plătim dă cu virgulă rău. E însă târziu şi mai avem mult de mers, aşa că trecem peste, strângem banii cum o fi şi plecăm cu un gust amar. Nu mai rămâne decât viteza de pe autostradă şi revenirea în capitala deja adormită.

Fotografii

Posted in Aşezări rurale, Aşezări urbane, Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Apocalyptica (Sala Palatului, Bucureşti)

<<Ce bine, studiază muzică clasică şi a ales violoncelul… Să vezi ce-o să ne mai încânte cu lucrări din Beethoven, Bach, Brahms şi Haydn; sau, dacă se ţine de treabă, chiar concertul lui Dvořák. Eh, ce dacă şi-a lăsăt părul mai lung, e doar o fază a adolescenţei. Iar muşchii la care lucrează mai nou sunt taman buni să-şi care instrumentul între autocarul Filarmonicii şi sălile de concert, doar e mare şi greu cu tot cu cutie. Tatuajul ăla? Nu-i bai, ca la Operă oricum va purta cămaşă cu mânecă lungă.>>

Acesta este un monolog fictiv pe care l-ar fi putut ţine oricare din părinţii lui Eicca Toppinen, Perttu Kivilaakso, Paavo Lötjönen şi Antero Manninen, pe când băieţii lor începeau să se dedice tot mai intens violoncelului. S-or fi gândit oare aceşti părinţi că fiii lor îşi vor face cunoscut numele sub titulatura Apocalyptica, prin preluări ale probabil celei mai cunoscute trupe de metal? Că în loc de sonate în săli de operă vor transpune într-un mod autentic piese cu denumiri precum Creeping Death la concerte şi festivaluri pline de tricouri pe care nu se înţelege scrisul?

O fericită potrivire de evenimente şi preferinţe face ca Plays Metallica by Four Cellos, de la apariţia căruia au trecut mai bine de două decade, să transforme nişte muzicieni clasici care s-ar fi adâncit foarte probabil în anonimat într-un grup renumit şi admirat de o comunitate extrem de largă. Şi selectivă. Cu ajutorul instrumentului ce reproduce cel mai bine vocea umană, compoziţiile Metallica redate pur instrumental au un farmec aparte în viziunea finlandezilor, iar acest lucru se observă de minune în concertul aniversar al discului de debut. Acestuia îi este dedicată prima jumătate a serii, când este prezentat în întregime: Enter Sandman, Master of Puppets, Havester of Sorrow, The Unforgiven, Sad but True, Creeping Death, Wherever I May Roam, Welcome Home (Sanitarium). După pauză apar piesele aceluiaşi grup american – completate însă de bateria lui Mikko Siren, cel care aduce acele tonalităţi extrem de heavy în muzica Apocalyptica; astfel, Fade to Black, For Whom the Bell Tolls, Fight Fire with Fire, Until It Sleeps, Orion, Escape, Battery, Seek & Destroy, Nothing Else Matters şi One saltă în picioare şi invită la headbanging o sală plină ochi.

Ca atmosferă, acesta este cel mai reuşit concert Apocalyptica la care am asistat. Nu extind această în toate planurile pentru că, deşi îmi place mult cum au adaptat finlandezii nişte piese de referinţă în thrash metal, le prefer compoziţiile proprii de care mulţi tind să uite. Albumul meu preferat este şi va rămâne Worlds Collide, prin urmare am fost mult mai încântată atunci când, acum mulţi ani, era promovat în concerte. Cu toate acestea, spectacolul de la Sala Palatului – jumătate clasic, jumătate rock – este un eveniment cu adevărat memorabil. Noroc cu pletele, tatuajul şi muşchii. Noroc cu violoncelul.

Fotografii

Posted in Concerte | Tagged , | Leave a comment

Follow Me (Royal Hunt)

Descoperirea istoriei recente continuă şi iată că dau de încă o splendidă compoziţie pierdută în negura vremurilor, întrucât Fear a apărut la finalul mileniului trecut. Mai degrabă progressive rock decât metal, Follow Me îmi stârneşte noi regrete că nu am descoperit Royal Hunt mai devreme şi să mă întreb cum poate să fie o piesă în acelaşi timp radio-friendly şi construcţie complexă. Pasajul instrumental prelung, din mijlocul cântecului, precum şi metaforele din versuri mi se par principalele puncte de „atracţie”, însă piesa în ansamblul său e mai mult decât suma acestor atuuri. Audiţie plăcută.

If pictures could talk there’d be too many voices
If sorrow could scream I’d be deaf in a day

If pain could been seen there’d be too many faces
Wherever I’d go – I’d rather be blind

Posted in Colţul cu muzică | Tagged , | Leave a comment

Cheile Gârliştei (Munţii Aninei)

Bacea are pe ţeavă o tură în Munţii Berzunţi de care mă pune în temă cu vreo două săptămâni înainte pentru a fi sigură că, întrucât n-am Facebook, mă menţin la curent cu planurile. Aşa o destinaţie „exotică” nu sună rău, chiar dacă unii mai cârcotaşi precum Vlăduţ susţin că există dealuri mai înalte ca munţii ăia. Totuşi, timpul lung de la anunţ la tură şi primăvara capricioasă fac ca perspectiva să fie una cu noroi şi multă apă; acestea, adăugate la boscheţii deja cunoscuţi, nu dau deloc cu inimioare roz, aşa că nu putem face decât singurul lucru de bun simţ: ne reorientăm. Pe principiul că nu scăpăm de vreme rea decât la bulgari sau cât mai în vestul ţării, alegem ceva unde să nu fie de săpat în zăpadă şi să ne alegem cu ceva soare: Munţii Aninei. Şi un traseu inedit, rar cutreierat chiar şi de cei aflaţi mai în zonă, Cheile Gârliştei.

Locurile de care vorbesc nu-s deloc aproape, iar şoselele până acolo pe placul niciunui şofer, aşa că sâmbătă pornim cu noaptea-n cap, cinci adormiţi: Hike, Bacea, eu, Miha şi Liviu. Cum eu sunt cam şontoroagă de două zile şi stau cu picioarele cocoţate pe bord, iar Bacea a găsit oportun să-şi pună o lingură de rom în borcanul matinal de cafea, singurul şofer va fi Hike căruia drumul lung nu-i dă cea mai fericită dispoziţie. Astfel parcurgem ruta Bucureşti – Orşova – Caransebeş – Reşiţa – Gârlişte, unde traversăm satul şi parcăm maşina pe un fost forestier, într-o rână pe malul apei.

Nu-mi amintesc să fi plecat vreodată atât de târziu într-un traseu montan, fie el şi uşurel; până mâncăm ceva şi ne echipăm, ceasurile se fac 15. Abia atunci părăsim satul Gârlişte (300 m) pe punct roşu şi o luăm în amonte pe lângă Pârâul Gârlişte, între Dealul Stupiulor şi Dealul Roşan. Până în Poiana Periş poteca este lată, iar apariţiile rare şi şterse ale marcajului nu ne dau bătăi de cap; apoi, pe măsură ce intră în pădure, cărarea se îngustează şi grija cea mare trebuie s-o avem la confluenţa cu afluentul Valea Mare: acolo apare un nou marcaj, cruce galbenă, ce urcă versanţii spre Caraşova. Însă noi facem dreapta, întrucât acesta este locul unde încep efectiv Cheile Gârliştei, acum pline de verdeaţă proaspătă şi flori multicolore.

Săpate în calcare cretacice cu incluziuni negre de silex, cheile ne poartă paşii pe sub arcadele malului drept al apei (stânga în sensul nostru de deplasare), acolo unde Cleanţul Ghearei îşi desfăşoară surplombele alb-gălbui prin zone de fost terasament şi pe lângă ruine de mori. Lăsăm în urmă un tunel care-şi desprinde picurii deasupra noastră, apoi depăşim un portal a cărui arcadă se înalţă asemeni unei porţi stelare. Nenumăratele liane sporesc senzaţia de sălbăticie, aşa că nu ne miră deloc porţiunile unde stânca s-a surpat; totuşi, acolo unde prăvălirea e mai mare, cineva a fixat un cablu de care cei mai temători sau neputincioşi se pot ajuta. Îmi place că, în timp ce poteca urcă și coboară ținându-și echilibrul pe țărm, Bacea documentează de zor traseul şi îi înregistrează pe telefon parcursul şi particularităţile. Cu grijă la paşi şi încântare în ochi, la orele 16:30 ajungem la Marele Cot al Gârliştei, acolo unde o potecă bine conturată spre stânga urcă la Peştera cu Apă, cea mai lungă din chei. Suntem întâmpinaţi de broaşte aflate în rut, lilieci abia treziţi din hibernare, păianjeni verzui şi timizi – toate de-a lungul formelor ca de rădăcini săpate de apă, interesante intercalații de silex stratiforme.

După jumătate de oră de cotrobăit prin adâncuri, revenim la potecă şi ne continuăm drumul, peste fire de apă ce par a ieşi chiar din rădăcinile acoperite de muşchi ale arborilor. Deşi Bacea încearcă să urmărească o descriere veche a traseului, ratăm deturul spre Peştera Galaţiului şi înaintăm pe Cleanţul Cerbilor, pe sub Poiana Mangoriţa. Începe să se lase seara când lăsăm în urmă albia secată a Pârâului Jelniţa; la scurt timp dăm de un perete aproape vertical, cu calcarele orientate oblic, unde avem doi-trei paşi de căţărat, după cum a reuşit cărarea să biruiască stânca. Ceva mai încolo traversăm pe pietre Pârâul Celnicul Mic şi lăsăm în urmă Padina Vierului Mic şi Padina Vierului Mare, cu ale lor rămăşiţe de mori de citură.

Între timp, nu ştiu exact cum, Bacea găseşte un ou micuţ şi albastru, cu coaja lucioasă, şi, întrucât i se pare mort, decide să-l ia ca amintire. Îmi place raţionamentul de gamer al lui Hike: Bacea tocmai realizează un quest – a găsit oul acesta relativ normal, îl ia cu ea prin Anina, îl duce la incubatorul atomic de la Ciudanoviţa care-l transformă prin radiaţii, iar la Bucureşti eclozează… Godzilla. Hmmm, sper sincer să se întâmple la Bucureşti şi nu mai devreme, că nu mai e loc în maşină. Din păcate, ceva mai târziu Bacea va eşua lamentabil în quest-ul ei, căci oul se sparge şi-i umple trusa foto de lichid vâscos; Godzilla, fie-ţi ţărâna uşoară, că Bacea nu trece la nivelul următor.

Treptat, poteca urcă faţă de albie, începe încet să se lăţească şi devine drum forestier depănat în noapte peste firul Pârâului Celnicul Mare. Încă vreo doi kilometri şi intrăm în Anina (556 m) prin nord-vesticul Cartier Schlucht, pe lângă puţuri de mină, halde de steril şi foste spălătorii de cărbuni acum aflate în ruină. Din păcate, deşi ajungem repede în centru, nu este de găsit niciun taxi, aşa că trebuie să traversăm un oraşul depopulat, dar mai lung decât ne-ar plăcea. Abia la ora 21:30 ne oprim pe Strada Caraiman la Pensiunea Costi, după şase ceasuri şi jumătate de mers, ultimul doar în Anina.

Nu zăbovim prea mult cu pregătirile de somn, mai ronţăim câte ceva doar ca să nu zicem că ne culcăm cu burta goală şi ne băgăm în aşternuturi. E cald şi plăcut în cameră, iar noi profităm de fiecare clipă de somn, mai ales că în această noapte ceasurile se dau înainte şi pierdem o oră de odihnă. Ne trezim aproape violent de dimineaţă, zoriţi intens de Bacea să prindem microbuzul de 8:30. Acesta ne depune în centru, la barieră, unde putem lua în sfârşit micul dejun în tihnă şi reuşim să ne trezim cu adevărat.

La ora 9 părăsim bariera şi pornim pe calea ferată ce leagă Anina de Oraviţa; da, este vorba despre acea cale ferată cunoscută între iubitorii de munte şi de istorie – prima cu ecartament normal de pe teritoriul României de astăzi, construită de austrieci între 1847 şi 1863 după proiectul lui Anton Rappos. O adevărată realizare a tehnicii de la jumătatea secolului al XIX-lea, tronsonul feroviar însumează 33,4 kilometri din care o bună parte pe sub versant întărit prin ziduri de sprijin, înşiră zece viaducte şi străpunge muntele în paisprezece locuri, fiind în acelaşi timp una dintre cele mai abrupte căi ferate europene fără cremalieră. Dincolo de reuşita inginerească, peisajul superb care se desfăşoară de-a lungul ei reprezintă al doilea argument pentru a fi comparată cu austriaca Semmering. Acum ceva ani, panicaţi de închiderea iminentă a acestei rute din lipsă de profitabilitate, am mers pe şine cu trenul pitoresc, pe cărbuni, ce face zilnic câte un drum dus întors între localităţile miniere, treizeci şi ceva de kilometri în vreo două ore. Nici nu-i de mirare că nu aduce bani în aceste condiţii de timp, când navetiştii preferă microbuzele mult mai rapide; însă, din perspectivă turistică, experienţa este deosebită şi iată de unde ar putea să iasă cu adevărat profitul, mai ales că Anina-Oraviţa este clasată ca monument istoric de valoare naţională. Iată că după petiţii şi tot felul de intervenţii, CFR-ul a decis să nu închidă linia şi să-i facă un pic de reclamă, aşa că încă o putem vizita intactă, în toată spectaculozitatea sa de cale ferată montană.

Lăsăm în urmă Vârful Mociur (686 m) şi Dealul Tâlva Lupului înţesate de „vestigiile” miniere ale Aninei, pentru a ajunge la Viaductul Schlucht, cu silueta sa maiestuos arcuită peste valea bolovănoasă. În scurt timp intrăm în pădurea rară cu vechi stâlpi de joasă tensiune, locuinţe din piatră părăsite precum sălaşul Buză de Lup şi stâne straşnic păzite de dulăi; peisajul este completat de şinele cambrate pe curbele versantului, înşiruirea de tuneluri scurte săpate în calcarul invadat de iederă şi borne kilometrice feroviare. Se spune că de Buna Vestire, care a fost ieri, poţi auzi pentru prima dată cucul cântând; noi îl auzim acum, din păcate însă din stânga, deci vom avea de dat bani dacă nu reuşim să ne întoarcem repede-repede cu urechea dreaptă spre el.

La ora 11, aflaţi pe sub Culmea Polom cu vârful său omonim (821 m), dăm în sfârşit de Tunelul Gârlişte, cea mai lungă străpungere în stâncă a căii ferate. Dincolo de el, Gara Gârlişte (700 m) marchează altitudinea maximă a feroviarei. De la responsabilul de gară bucuros de turişti aflăm despre ţevile de alimentare cu apa necesară locomotivelor cu aburi (apă venită cândva din bazinele situate în coasta dealului), despre afluxul de călători mai ales străini pe timp de vară (atât de mare uneori încât angajaţii nu mai au unde sta jos în tren), despre pădurea de pini din apropiere care iarna se îmbracă în straie aurii.

Tot el ne arată cum am putea ajunge mai repede în Gârlişte: în jos, spre dreapta, pe poteci şi drumeaguri de căruţă printre Dealul Babei (523 m) şi Vârful Moghila (681 m). Drumurile din pajişte, la început destul de abrupte, intră în curând în pădure şi îşi potolesc panta, pentru a se aplatiza complet când coborâm până pe malul Pârâului Valea Mare. Acesta ne duce pe malul stâng al Pârâului Gârlişte, pe care-l urmăm cuminţi până la primul podeţ din Gârlişte; excepţie face Bacea, care nu mai are răbdare, se descalţă şi traversează Gârlştea prin vad. Drumul din sat ne scoate înapoi la maşină pe lângă câteva căsuţe cochete şi interesanta rezervaţie de mori de apă, la 13:30.

Deşi ştim ce drum lung ne aşteaptă din Gârlişte, hotărâm să n-o luăm totuşi pe cea mai scurtă cale, ci să profităm de ziua frumoasă şi însorită, prima de anul acesta când soarele apune mai târziu. Ieşim în Goruia, centrul comunal al micilor localităţi din zonă, dar până să ajungem în Ticvanu Mare facem stânga pe drumul de ţară, plin de gropi şi praf ce ne duce în Ciudanoviţa. Două sate, unul mai depopulat şi mai ruinat ca celălalt, formează această comună dosită între dealurile împădurite şi înconjurată de un frumos peisaj submontan. Ceva mai încolo, fosta colonie minieră cunoscută pentru exploatarea de uraniu, cu blocuri hidoase şi maşini mâncate de rugină, contrastează puternic atât cu vechile case ţărăneşti din satele vecine, atât de frumoase cândva, cât şi cu mătasea verde a Dealului Plaveniţa; cu greu găseşti ceva mai slut decât o comună pe vremuri aglomerată şi prosperă, cu cinematograf şi maternitate (!), căzută în dizgraţie şi mâncată, la propriu şi figurat, de cancer. În mod surprinzător însă, colonia trăieşte – vezi oameni, animale, gospodării, grădini de legume, fum pe hornuri; cumva, nenorociţii aceştia sărăciţi de închiderea minelor şi îmbolnăviţi de radioactivitatea deşeurilor găsesc un mod de a menţine vie această comunitate.

Mai departe, o luăm în sus pe dealurile Cârja Lungă şi Tâlva Dobrei, pline de serpentine ce străjuiesc aceeaşi cale ferată pe care am mers mai devreme, iar de data aceasta chiar întâlnim pitorescul tren cu care n-am fi vrut să dăm nas în nas, de exemplu, când parcurgeam Tunelul Gârlişte. Şoseaua se strecoară prin culoarele de vegetaţie şi, când brusc asfaltul devine bun, e o adevărată plăcere să conduci prin curbele şi acele de păr înşirate prin munte. Mai mult, dacă Bacea a tot invocat bicicleta pentru multe dintre locurile pe unde am trecut, acum exclamă că aici se pretează excelent motorul; mda, un enduro-touring mic şi roşu, mmm-mm…  Ruta urmează Brădişoru de Jos – Oraviţa, unde decidem să nu o luăm înapoi către Reşiţa, ci să coborâm în sud, spre graniţa sârbă. Iată cum şoseaua Răcăşdia – Radimna – Pojejena ne poartă prin sătuce cu eufonice denumiri sârbo-croate înainte de a ne arăta şerpuirea lucioasă a Dunării de la Moldova Veche. De acum urmăm fluviul în zbaterea sa printre stânci, pe sub carstul Platoului Coronini şi prin sălbăticia Defileului Porţile de Fier. Oprim de câteva ori pentru fotografii, la vreun cot cu perspectivă sau la chipul săpat în stâncă al lui Decebal de la Dubova, însă atenţia ne e captată mai ales de structura dubioasă de peste apă, de la Lepenski Vir; cine ar bănui că acel colos de metal, plastic şi sticlă, cu aspect de hotel industrialo-futurist, adăposteşte de fapt un sit arheologic din Mezolitic?

Deşi zona este plină de pensiuni şi restaurante, sezonul mai are ceva până să fie deschis, aşa că primul loc unde reuşim să luăm un prânz târziu este abia la Orşova, unde oprim la Damiro, pe malul Dunării. Deşi ospătăriţa ne asigură că e cel mai bun local unde se mănâncă aici, mofturoasa de mine nu-i foarte încântată de ofertă – ciorba nu-i fierbinte, iar peşte nu au decât prăjit. Însă porţiile sunt mari şi îndestulătoare, aşa că restul lumii e mulţumită. Un lucru amuzant este că la televizor ştirile povestesc despre vremea urâtă din ţară, despre cum ninge la munte şi derulează imagini cu Poiana Braşov unde schiorii abia se văd printre fulgi; mutăm privirea de la ecran la geamul mare ce ne desparte de Dunăre şi vedem cum fluviul reflectă razele amurgului, încă plăcut călduţe. Ciudat şi interesant contrast.

Ne reluăm pe înserat drumul şi, pe măsură ce părăsim graniţa, vremea se schimbă şi dăm de ploaie, pentru ca pe autostradă să fim înconjuraţi adesea de o ceaţă densă. În Bucureşti ajungem mult după miezul nopţii, destul de obosiţi. Însă eu una, cel puţin, mă bucur că am evadat atât de departe, prin locuri arar bătute şi atât de frumoase.

Fotografii

Referinţe Anina-Oraviţa

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Message to God (Royal Hunt)

Există momente când descoperi extrem de târziu o trupă, cu un oarecare nume de altfel. Aşa s-a întâmplat în cazul meu şi danezii de la Royal Hunt. Deşi am auzit de ei în nenumărate rânduri, niciodată nu mi-a stârnit ceva curiozitatea care să mă facă să-i ascult. Asta până cam acum un an, ceea ce spune destule dacă ţinem cont de faptul că trupa se apropie de trei decenii de existenţă. Iar dacă tot am dat de aşa o îndelungată istorie progresivă, mi-am spus că n-ar strica să iau albumele mai vechi la ascultat şi astfel am ajuns la bijuteria numită Paradox, un excepţional disc de acum douăzeci de ani care la fel de bine s-ar fi putut compune ieri că ar fi fost la fel de actual. M-am oprit asupra piesei Message to God, agăţătoare şi melodioasă, păstrând totuşi structurile complexe regăsite de-a lungul întregului album. Dincolo de asumarea propriei ignorante, niciodată nu e prea târziu, nu?

Posted in Colţul cu muzică | Tagged , | Leave a comment

Munţii Ciucului la limită de judeţe

Ne-am obişnuit ca prin această perioadă Livia să-şi serbeze ziua de naştere şi, chiar dacă anul trecut a ales ceva mai aproape de casă, nu e prima dată când destinaţia s-ar afla undeva prin secuime. Acum, locul faptei se numeşte Valea Boroş, localitate harghiţeană aflată nu doar în extremitatea judeţului, ci şi a maghiarimii transilvane – nu departe de primele aşezări moldave ale Bacăului montan. Locul este relativ inedit, iar culmile vizate – cele ale Munţilor Cicului – prea rar bătute de noi, aşa că punem repede de o gaşcă veselă care părăseşte sudul ţării într-o vineri după-amiază: Livia, Vlăduţ, Andrej, Nicoleta, Pancu, Bacea, Cristina, Cristina-Kmushmu, Nico, Georgiana, eu, Paul, Hana, Vali, Ştefan şi Cristina-Zâna. Destinaţia se află dincolo de Pasul Ghimeş, doar că din păcate drumul lung şi ziua scurtă fac să ajungem pe întuneric şi nu vedem mai nimic din pitorescul şoselei. Pe de altă parte, oricât ar fi de târziu, nu putem să nu observăm de cu seară frumuseţea Satului de Vacanţă de pe malul Pârâului Boroş – numeroase căsuţe ţărăneşti mutate aici din satele unde erau condamnate la ruină, restaurate după metode din vechime şi transformate în spaţii de cazare într-un veritabil muzeu al satului locuibil. Completate printr-o saună în aer liber, o şură enormă destinată meselor şi festivităţilor, o biserică catolică şi o mică expoziţie de artizanat, clădirile înşirate pe culmile dealului sunt un exemplu excelent de turism tradiţional, în care confortul şi modernitatea completează arhaicul.

Noi suntem cazaţi în culă, cea mai mare dintre case, cu două niveluri pe care le avem în totalitate pentru noi. Profităm de ocazie şi, pe măsură ce sosim la destinaţie, scoatem pe masă ce avem de băut – cu bună măsură totuşi, că trebuie să ne ajungă şi pentru mâine seară. Plus că… stai, am uitat… a, da, mâine avem de urcat pe munte.

Sâmbătă ne pregătim de drum la o oră decentă, luăm maşinile şi urcăm în plin soare până în Pasul Ghimeş (1155 m), unde lăsăm totul în parcarea amenajată şi, pe la ceasurile 10, o luăm din loc pe banda roşie ce urmăreşte culmea principală a Munţilor Ciucului spre Pasul Uz. Zăpada nu este mare şi, îmbătată de căldura nesperată a zilei senine, cedează uşor sub paşii noştri; de asemenea, panta domoală ne dă voie să înaintăm repede şi să ajungem imediat la primul vârfuleţ pe care se înalţă câteva relee. De aici, de deasupra Făgeţelului, vom urma o succesiune molcomă de suişuri şi coborâşuri, legate prin lungi curbe de nivel sau înşeuări largi, ale căror nume le ştiu doar ciobanii locurilor. Traversăm astfel numeroasele pajişti suspendate pe cumpăna apelor ce desparte Izvorul Trotuşului de Valea Frumoasă, ne bucurăm de soare şi de locurile larg deschise în jurul nostru, chiar dacă mustind a pâcle orbitoare.

Muntele lui Petru ne aduce la intersecţia cu Culmea Păltiniş, acolo unde un vechi drum militar se opreşte într-un spaţiu larg, betonat, numai bun pentru ca vehiculele grele să poată întoarce. Acesta se iţeşte ca o terasă de fortăreaţă spre Valea Frumoasă, ciudată prezenţă în aceste locuri puţin umblate de turişti. Mai departe, traseul ne duce pe lângă Refugiul Viscol, nou şi bine întreţinut, pentru ca puţin mai sus să ajungem în cel mai îndepărtat loc al excursiei noastre – Vârful Viscol (1493 m). Este ora 13 şi, în mod neaşteptat, nu suntem singurii drumeţi, pentru că pe vârf alţi doi temerari îşi fac de lucru: unul cu menţinerea unui kite în vântul puternic, celălalt cu pilotarea unei drone cvadrocopter. Aici perspectiva se lărgeşte şi mai mult, mai ales dacă faci câţiva paşi de-a lungul vârfului, aşa că avem parte de savuroasa lecţie de geografie ţinută de Vlăduţ. Şi ce loc ar fi mai bun decât acesta, împărţit de Harghita şi Bacău a căror graniţă am tot trecut-o înainte şi-napoi, împărţit de fapt de Transilvania şi Moldova?

Ceva mai cultivaţi, dar şi pătrunşi de vântul cu greu îmblânzit aici de soare, începem coborârea şi ne oprim la refugiu pentru masa de prânz. Dacă la început cei mai mulţi aleg băncuţa de afară, scăldată în raze, rând pe rând ne retragem în refugiu, la adăpost şi o vagă senzaţie de căldură. Apoi pornim pe acelaşi drum pe care am venit, urmându-ne paşii acolo unde omătul e mai mare, pentru ca la ora 16:30 – după aproape douăzeci de kilometri – să revenim la maşini. În drum spre cazare oprim scurt la Mănăstirea Făgeţel, nouă şi elegantă în simplitatea sa, apoi tot ce mai dorim este o cină fierbinte şi îmbelşugată aşa cum ne-au promis gazdele.

Şi zău că se ţin de cuvânt, cu ciorba groasă cu tarhon, sarmalele cât pumnul şi scovergile pudrate; e atâta mâncare că abia ne putem ridica de la masă pentru a ne retrage în cotlonul nostru la tradiţionala băută şi chităreală. Am mai sta în şură, acolo unde are loc un moment folcloric de anvergură, însă aflăm nu numai că este destinat exclusiv localnicilor (motiv din care nici nu i s-a făcut reclamă), dar şi că, oricât de bineveniţi am fi, efectiv n-am avea loc. Nu-i bai, avem ce face, iar seara se lungeşte mult spre noapte, chiar dacă Bacea suferă de un gât umflat şi Pancu trebuie să întreţină singur atmosfera trubadură.

Duminică ne trezim cu o oarecare greutate şi constatăm că trebuie să curăţăm maşinile – deşi ieri a fost toată ziua soare şi cald, peste noapte a nins zdravăn. În timp ce luăm micul dejun, ceţurile se mai risipesc şi vremea se îndreaptă cât de cât, numai bine pentru a ne uşura drumul deviat prin Mihăileni şi Livezi. Cum lăsăm în urmă şoselele naţionale, stratul de zăpadă creşte, aşa că la un moment dat trebuie să depunem maşinile într-o parcare improvizată şi să facem pe jos ultima bucată până la principalul nostru obiectiv de astăzi: Viaductul Caracău. Prima formă a tronsonului de cale ferată suspendat la peste 64 de metri deasupra Pârâului Caracău a luat naştere în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, ca parte a legăturii feroviare dintre Transilvania austro-ungară şi Moldova românescă. Distrus în ambele Războaie Mondiale, viaductul a fost reconstruit în perioada postbelică, devenind cel mai mare pod de cale ferată din beton armat din România – cu o lungime totală de 264 de metri şi o deschidere a bolţii de 100 de metri. Într-adevăr, impresionantă structură, mai ales când o priveşti de jos şi nu efectiv din tren, aşa cum am făcut-o cu ceva timp în urmă când am coborât în Livezi Ciuc, în altă tură prin zonă.

Nu zăbovim prea mult căci mai avem ceva drum de bătut spre casă, dar ne bucurăm că în timp ce gonim spre Tuşnad apare din nou soarele. Acolo, la Hanul Hotarul Ciucului, facem o reuniune de final de tură, cu un prânz generos înainte de împrăştierea pe la casele noastre. Lăsăm în urmă un sfârşit de săptămână vesel, amintiri din locuri noi, frumuseţea unei zone cu mare potenţial şi, să nu uităm, destule sticle goale.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Barbarians (Prayers for the Blessed) (Sixx:A.M.)

Vorbeam ieri despre Sixx:A.M., uimirea şi admiraţia pe care mi le-au stârnit acest grup şi faptul că anul în curs a lansat două albume – mişcare inteligentă ale unor oameni rodaţi prin marketing-ul muzical american, care spune că un disc dublu atrage mai puţini bani şi o mai mică atenţie decât două discuri apărute la relativ scurt timp unul de altul. În plus, dacă le numeşti în „oglindă” (Prayers for the Blessed, Vol. 2), opui un gargui unui înger şi le integrezi în acelaşi concept frământat, revoltat şi întunecos, este greu să dai greş. (Ca paranteză, conceptul – nume, coperte, atmosferă – îmi aminteşte de „Alpha Noir / Omega White” al celor de la Moonspell, chiar dacă muzical vorbind distanţa e mare.) Poate pentru că primul album m-a impresionat teribil şi a stabilit o ştachetă greu de atins, recunosc faptul că al doilea m-a dezamăgit puţin; fără să dea impresia de reciclare sau că ar conţine „rebuturile” celui dintâi, Vol. 2 nu este animat permanent de aceeaşi forţă, intensitate şi inspiraţie. E drept, mi-a livrat una dintre cele mai bune preluări ascultate vreodată – Without You (Badfinger, dar mult mai cunoscut în varianta Mariah Carey), cu un aranjament remarcabil al percuţiei. De data aceasta, n-am avut nicio dificultate să-mi aleg piesa preferată; deşi nu-i singura foarte bună, Barbarians începe albumul ca un taifun şi te aruncă în gol, fără plasă de siguranţă.

Posted in Colţul cu muzică | Tagged , | Leave a comment

Better Man (Sixx:A.M.)

Cine-ar fi crezut că principalul compozitor al unui grup de o calitate cel puţin îndoielnică poate veni cu un proiect individual excelent. În ordinea celor menţionate, este vorba despre Nikki Sixx, Mötley Crüe şi relativ noul Sixx:A.M. Ce-i drept, formaţia înfiinţată acum nouă ani şi cinci albume este completată de meseriaşul DJ Ashba şi de un cvasi-anonim cu auz absolut (deh, producător de studio) James Michael. Mi-a luat ceva să-i acord puţină atenţie, însă în 2016 este greu să treci cu vederea o trupă ce lansează două materiale discografice dintr-un foc. Astăzi ascult din nou Prayers for the Damned, Vol. 1 şi îmi reamintesc faptul că întreaga vară mi-a fost extrem de greu să desemnez piesa preferată din colecţia de bijuterii rock/metal, cu refrene agăţătoare, riff-uri nebune şi atmosferă întunecată în ciuda ritmului mai degrabă săltăreţ. Aproape imposibil, însă am reuşit să mă opresc asupra a ceea ce cred eu că e cel mai optimist cântec – Better Man. Ziceţi voi dacă basistul ăsta nu s-a irosit atâţia ani…

…I fly on crippled wings but I would take your bitterness away…

Posted in Colţul cu muzică | Tagged , | Leave a comment

Amon Amarth (Arenele Romane, Bucureşti)

În mod normal, titlul ar include şi numele trupei de deschidere, Grand Magus, numai că nişte probleme tehnice cărora li se adaugă traficul infernal din capitală în decembrie mă fac să ajung la Arenele Romane cu mult după începerea prestaţiei heavy metaliştilor suedezi. Cât apuc din actul introductiv nu mă face să regret prea mult întârzierea, aşa că petrec restul timpului căutând cunoscuţi prin cortul plin ochi sau cercetând cu interes ceea ce se găseşte la standul cu merch.

Cu album nou lansat anul acesta, Jomsviking, nu este de mirare că Amon Amarth a inclus România în turneul de promovare – nu numai că aici are mulţi fani, de fiecare dată trupa a fost întâmpinată cu un entuziasm extrem, venit nu numai din partea celor care le poartă tricourile sau le ştiu toate versurile. Adepţii unui death metal melodios, cu riff-uri memorabile şi refrene agăţătoare, cu texte care se înţeleg dincolo de growl-ul omniprezent, suedezii fac deliciul multor ascultători de metale mai dure sau mai puţin dure. Se explică deci cortul devenit neîncăpător în momentul în care Amon Amarth intră pe scenă.

The Pursuit of Vikings dă tonul unui concert alert, dinamic şi plin de voie bună, în care publicul şi artiştii mai că nu ciocnesc la propriu halbele de bere. Sufletul „petrecerii” este, ca de obicei, solistul Johan Hegg, parcă ceva mai slab decât data trecută, dar însoţit de acelaşi corn încrustat şi de răsunătoarea sa voce aflată în super-formă. Carismatic şi volubil, simpaticul uriaş bărbos ne conduce printr-un playlist suficient de divers, însă axat – deloc surprinzător – pe ultimul disc: First Kill, The Way of Vikings, At Dawn’s First Light, On a Sea of Blood, One Thousand Burning Arrows şi imnul bahic Raise Your Horns încearcă să contureze viziunea muzicală recentă a celor de la Amon Amarth.

Alături de Hegg, se desfăşoară restul de forţe vikinge, întrucât Olavi Mikkonen, Johan Söderberg şi Ted Lundström numai statici nu sunt în timp ce mânuiesc chitarele, respectiv basul, şi electrizează întreaga incintă; lor li se adaugă Jocke Wallgren abia zărit în spatele tobelor, dar care ţine neobosit ritmul unui headbanging permanent. Cu un decor pe măsură şi figuranţi care mânuiesc arme străvechi, spectacolul e complet. Iar spectatorii se înscriu în aceeaşi dinamică trepidantă ca şi trupa, mai ales când îşi fac loc piese vechi şi cunoscute – As Loke Falls, Cry of the Black Birds, Deceiver of the Gods, On a Sea of Blood, Death in Fire, Father of the Wolf, Runes to My Memory sau War of the Gods. Iar finalul, un clasic Amon Amarth format din Guardians of Asgaard şi Twilight of the Thunder God, dinamitează efectiv cortul.

Şi iată cum mai trec la activ un show excelent al suedezilor, în ciuda faptului că recentul album nu m-a făcut să-l ascult mai mult de două ori. E drept, cu greu îmi vine-a cred că voi întâlni concertul care să-l egaleze pe cel văzut la Hellfest acum mulţi ani, în miez de zi pe scenă secundară, când stâlpii de susţinere erau plini de nebuni care dădeau din cap. Cam acesta este gradul de entuziasm al fanilor Amon Amarth.

Fotografii

Posted in Concerte | Tagged , | Leave a comment

Aniversare UT în Munţii Grohotiş

Pare de necrezut că Ursul Trubadur s-a înfiinţat acum cincisprezece ani, însă timpul trece mai repede decât ţi-ai dori după o anumită vârstă. Ca de obicei, pregătirile se fac de pe la începutul toamnei, mai ales că acum nu mai merge orice cabană suficient de mare cât să încapă un grup numeros. După intense căutări şi dezbateri, s-a ales pensiunea Iordache (aproximativ 1000 m) de pe Valea Doftanei, la poalele Munţilor Grohotişului. Casa e încăpătoare, amplasată în liniştea pădurii, iar gazda bucuroasă de oaspeţi, aşa că începem să venim rând pe rând, unii de vineri seara, alţii sâmbătă dimineaţă. Până la urmă, grupul complet de adulţi ar fi cam aşa: Iulian, Vali, Diana, Anda, Babau, Rodica, Cristi, Mirela, Alex, Costina, Monica, Hana, Cristina, Hike, Parazitu, Livia, Vlăduţ, Magda, Andrej, Grasu, Dorin, Nicoleta, Mateo, Alinuţa, Ozi, Vladimir, Ancuţa, Ada, Osmoza, Sebe, Monica, George, Claudia, Octav, Mădălina, Marean, Frisky, Wizard, Geanina, Oana, Kilo şi eu. O adunătură pestriţă, veselă şi parţial rară la vedere, completată de o liotă de copii al cărei şir l-am pierdut.

Cei care ajungem vineri seara ne bucurăm de o cină proaspăt luată de pe foc, de un pahar de vorbă şi de camerele curate şi călduroase. Sâmbătă ne reunim cu marea parte a celorlalţi, iar cei cu dor de ducă ne echipăm pentru un traseu care să ne amintească, măcar pentru câteva ore, că suntem un grup cu „profil” montan. Plecăm deci la drum în jur de ora 10:30, în jos pe Valea Muşiţei. De fapt, cunoscuta Vale a Doftanei se formează aici din doi afluenţi: Pârâul Muşiţa (unde se află pensiunea) şi Valea Neagră. Aceasta din urmă e însoţită un forestier destul de bun, precum şi de marcajul cruce roşie care ne poartă spre fosta Cabana Ciungi. Abia de acolo începe urcuşul în sine, pe coasta Muntelui Şetul, unde poteca şerpuieşte printr-o pădure plină de dărâmături şi ciuperci bine ascunse.

După vreo două ceasuri şi ceva, arborii lasă loc golului alpin şi alor sale stâne din Plaiul Şetul. Cum norii alternează cu momentele luminoase, privirea ne este ademenită de pâlcurile viu colorate ale pădurilor de foioase, pentru ca dincolo de ele să se agaţe brusc de priveliştea clară şi colţoasă Bucegilor, cu Coştila proiectată pe orizont. După un mic popas cu ciocolată belgiană la adăpostul celei mai mari dintre stâne, continuăm urcuşul domol pe pajiştea măturată de vânt până când, la baza unui grup solitar de stânci, intersectăm banda albastră ce urmăreşte creasta principală a Munţilor Grohotiş. De acolo urmează un heirup ceva mai intens, dar de scurtă durată, până pe Vârful Grohotişul (1768 m), unde ne întâmpină nişte rafale furioase de vânt, tăioase de reci ce sunt.

Este ora 14 şi căutăm un loc cât mai adăpostit de unde să admirăm panorama spre Valea Teleajenului cu Lacul Maneciu înconjurat de întinderi tot mai văduvite de frunziş. Din cauza urgiei vântului care devine tot mai puternic, odată strânşi cu toţii facem câteva fotografii de grup şi o luăm din loc, prin ceaţa densă care ne-a înconjurat pe neaşteptate. Coborâm lin spre nord şi intrăm în banda albastră, ce lasă în urmă un mic lac colmatat şi Vârful Bobul Mare (1732 m), lăsat undeva în dreapta.

În şaua de dinainte de Vârful Bobul Mic (1752 m – a se observa contradicţia dintre denumirile şi înălţimile celor doi „Bobi”), cotim stânga pe banda roşie care pierde altitudine până în Pasul Predeluş (1298 m) şi face astfel trecerea spre Munţii Neamţului, urmând Meridionalii din extremitatea lor estică. Acum avem de-a face cu un drum clar de creastă pe Muntele Văii Negre, ce ne poartă într-o coborâre când domoală, când abruptă până într-o şa largă, deasupra unei stâne impresionante ca dimensiuni. Aici, pe Muntele Zănoaga Moritului, deja s-a potolit vântul, atmosfera s-a mai încălzit, iar ceaţa a fost lăsată undeva în urmă, aşa că ne permitem un prânz frugal.

Ne continuăm apoi coborârea pe drumul de acces la stână, drum conturat pe cumpăna apelor Pârâului Secuianca şi Pârâului Neagra, ce se unesc mai jos şi formează Valea Neagră. Pe versantul malului stâng coroanele colorate ale arborilor încep să prindă aurul unui soare târziu, care abia acum alege să ni se înfăţişeze cu adevărat. Când ajungem în acel punct, deja am revenit pe crucea roşie urmată de dimineaţă, pentru ca la pensiune să ne întoarcem în jur de orele 18:00.

Aşa cum ne şi aşteptam, o găsim animată la maxim de forfota celor rămaşi la lene sau joacă. Unii s-au apucat de Dixit, alţii încep să ia decizii în privinţa grătarului de mai târziu, alţii se dau în leagăne alături de copii – cert e că nimeni nu-şi găseşte locul în pregătirea serii „festive”. Mâncăm cina pregătită de gazdă, apoi lucrurile se îndreaptă tot mai vertiginos către friptane, discuţii animate, tort aniversar, chitară şi o noapte lungă. Nu ştiu de ce, dar nu mă simt foarte în formă sau dispoziţie de ore matinale, aşa că trag obloanele destul de devreme, bucurându-mă în acelaşi timp de ora suplimentară de somn primită în ultimul weekend din octombrie. Gata, de mâine începe oficial scurgerea timpului de iarnă.

Duminica înseamnă o lene lungă, cu draperia trasă şi reprize de aţipeală. Aproape nimeni nu se grăbeşte să plece, nici măcar care se trezesc de dimineaţă, ca să nu mai vorbesc de petrecăreţii târzii. Savurez ceva între mic dejun şi prânz, apoi îmi propun să profit de aerul curat şi drumul forestier destul de bun ce trece prin faţa pensiunii pentru a ieşi cu Hike la un ceas şi ceva de alergat, taman bine pentru a prinde atât nişte raze promiţătoare de soare, cât şi un roi hotărât de fulgi mici şi înţepători. Ce ziceam mai devreme de iarnă? Încet, dar sigur, ne va umple cu vifor munţii, pădurile, oraşele şi sufletele – acelea în care vor veni nebuni să facă schi.

Fotografii

Posted in Munte | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment