Valea Bucşoiului ratată, un Balaur şi un Morar (Munţii Bucegi)

Cum este primul weekend în care trei prognoze meteo spun că-i frumos în Bucegi, am planuri clare să-l petrec la munte. Şi poate că-i vremea ca, după ce unghia degerată a căzut şi a crescut la loc, să vindec şi trauma psihică dintr-o tură de la începutul ultimului octombrie, experienţă de care n-am scris şi pe care într-un fel aş vrea s-o uit: Valea Bucşoiului. Acum ar fi practic imposibil să mă prindă acolo o iarnă perfidă, când nu ştii dacă bagi pioletul în zăpadă, iarbă, pământ sau stâncă. Iată deci planurile pentru sâmbătă, duminică mai vedem.

Plec împreună cu Hike spre Buşteni şi, mai departe, Gura Diham unde parcăm maşina şi încercăm să găsim ceva cazare pentru la noapte; întrucât destinaţia am stabilit-o abia aseară târziu, n-am apucat să facem asta, dar avem sacii de dormit în portbagaj pentru eventualitatea unui somn pe banchete. Găsesc ceva, rezerv cu menţiunea că vom ajunge noapte târziu şi ne pregătim de drum cu privirile către cerul care nu prea se potriveşte cu prognoza aia veselă. În parcare e însorit şi cam la fel ar fi şi pe sus, dar mai degrabă spre sudul Bucegilor, în rest nori joşi care aleargă rapid în bătaia unui vânt puternic. Dar sperăm ca pe după-amiază aceştia să fie goniţi cu totul.

Pornim de la Cabana Gura Diham (987 m) pe la ora 10 pe banda roşie de pe Muntele Diham ce începe cu bine numita „pantă a prostului”. E un traseu mai mult decât cunoscut, ca şi noroiul aferent traversării Vâlcelului Poiana Izvoarelor; lăsăm în urmă Cabana Poiana Izvoarelor (1455 m) şi Pichetul Roşu (1445 m) cu bifurcaţia sa spre Cabana Diham, apoi parcurgem prima parte din Take Ionescu până în Poiana Bucşoiului, acolo unde se ramifică spre stânga Valea Bucşiata (sau Şistoaca Răsărită, cale mai obscură de acces în Balaur). Este ora 11:30 şi aici începe Valea Bucşoiului, cotată 1B şi desfăşurată între Muntele Bucşoiu Mic şi Muntele Bucşoiu Mare, iniţial între baza împădurită a Crestei Balaurului şi Creasta Văii Rele. Deschisă în apropierea traseului marcat, cu bolovani ce primesc vegetaţie, valea se îngustează ulterior şi capătă un sălbatic aspect alpin, accentuat de ţancurile profilate spre Balaur de care se agaţă ceţurile joase. Suim majoritatea săritorilor prin dreapta, iar la una din ele am nevoie de ajutor la ieşirea la liman din cauza uşoarei surplombe.

Valea se lărgeşte brusc la unirea cu Vâlcelul Portiţelor venit din stânga din care se vede şi desprinderea Vâlcelului Grohotişului, pentru ca apoi sa capete aspect de veritabil canion. Dacă până acum săritorile au fost relativ lejere şi le-am abordat direct, aici dăm de una mare şi neprietenoasă, horn stâncos şi înalt pe care-l ocolim pe treptele nu chiar stabile de pământ ierbos din stânga, după cum zice şi săgeata roşie de pe perete; abia unde se termină vegetaţia revenim în vad, după o traversare nu chiar comodă pe brâniţa de sub stânca bombată. Altă săritoare înaltă cu bolovan suspendat o depăşim pe „treptele” uşor umede din stânga, iar pe cea mai „şmecheră” prin dreapta, mai întâi căţărându-ne pe un colţ ieşit în afară (cu prize în peretele scobit), apoi în diagonala stâncii netede, la aderenţă şi tupeu.

Cam într-un ceas de la intrarea pe vale dăm de o primă limbă de zăpadă uşor de ocolit prin stânga, la capătul căreia calea este blocată de o săritoare cu trei variante – traseul cel mai din dreapta cu ditamai bolovanii suspendaţi unul pe celălalt este rezervat experţilor, hornul din mijloc – fie el şi sexy – poate că ar fi abordabil în lipsa zăpezii oprite fix în intrarea lui, iar noi o luăm bătrâneşte pe porţiunea oarecum friabilă din stânga. Ne continuăm urcuşul cu speranţa că am lăsat în urmă singurul pasaj alb, dar vai cum ne înşelăm… A doua limbă de omăt tasat, mai mare decât prima, o întâlnim chiar înainte de Turnul cu Jnepeni (1950 m). Ne descurcăm cum-necum să mergem pe şi pe lângă ea – eu cu snowline-ul din dotare, Hike numai el ştie cum şi nici n-am curaj să privesc, asta în timp ce constatăm că e cumplit de frig în special din cauza vântului. Urcăm săritoarea de la capăt cu ceva atenţie, însă deasupra ei începe următorul pasaj înzăpezit, mult mai consistent şi mai abrupt.

Trebuie să ne strecurăm pe lângă peretele stâng extrem de friabil şi să ne căţărăm pe un bolovan încăpăţânat cu care n-am avea treabă dacă valea ar fi descoperită. Chiar unde se termină baza turnului, dăm de o nouă astfel de săritoare, şi mai nasoală decât precedenta, întrucât pământul ud, rimayele de zăpadă şi conglomeratul instabil fac parcă totul să ne împiedice să trecem. Hike urcă la risc un prag din malul superior al turnului, cu nişte mişcări de care se miră şi el că le are, apoi asigură de un colţ, scoate coarda şi mă filează până sus; dacă ar mai sta puţin ar fila un caltaboş îngheţat. Pentru a nu mă demoraliza, nu-mi zice înainte să mă vadă lângă el ce urmează; de fapt, îmi arată: valea dincolo de locul unde îşi schimbă direcţia spre dreapta e toată numai pasaje ţepene de zăpadă, întrerupte de zone curate, deci nu are niciun sens să continuăm spre confluenţa cu Vâlcelul Furcilor. Pe lângă faptul că noi voiam să „simţim” săritorile de pe Valea Bucşoiului, nici nu suntem în stare fără colţari şi piolet. Iar pe Vâlcelul de sub Vârf, desprins în dreapta şi aparent curat, n-avem ce căuta…

Tot ce putem face e să ne declarăm înfrânţi şi ne dăm jos pe iarba udă şi abruptă din dreapta, de partea cealaltă a Turnului cu Jnepeni, pentru a nu relua segmentele cu zăpadă abia depăşite şi reintrăm în vale chiar sub ele. Coborâm toate săritorile urcate – ceea ce nu-i tocmai simplu şi de multe ori ne dăm pe fund, iar la una prea înaltă pentru mine scoatem din nou coarda şi rapelez de un bolovan. Mai ales la cea ocolită mai devreme pe iarbă tare ne-ar mai plăcea să găsim un piton să dăm direct rapel, dar na, valea asta e făcută s-o urci nu s-o cobori, aşa că nu avem de ales şi plantăm intens morcovi pe pământul ăla abrupt, numai bun să se rupă sub bocanci; ufff, că numai asigurare la brusturi nu făcusem până acum. Târâş-grăpiş, revenim în Poiana Bucşoiului unde-mi vărs frustrarea sub privirile amuzate ale unui turist oprit la odihnă. Asta e, Valea Bucşoiului mi-a arătat încă o dată degetul din mijloc, dar măcar acum am avut înţelepciunea de a nu continua.

Este ora 16:30 şi ne întoarcem pe acelaşi drum ca la venire, cu singura consolare că vom ajunge pe lumină. Am vrea să mâncăm la Gura Diham, dar după ce suntem ignoraţi vreun sfert de oră părăsim stabilimentul. În Buşteni e haos pe şosea şi abia reuşim să ne deplasăm la Casa Ancuţei la o cină îndestulătoare, apoi la niscaiva cumpărături pentru mâine. Când sun la pensiunea unde am rezervat – Casa Andutu – să ne anunţăm sosirea mai devreme decât am preconizat, aflu că nu mai avem camera, pe principiul „ca sunt atâţia turişti neserioşi şi nu ştiam dacă mai veniţi”; dincolo de faptul că dimineaţă când n-o avea ocupată n-a pus aşa problema sau că putea trimite un mesaj, este „pur întâmplător” că ne poate oferi altă cameră mai scumpă. Refuz împreună cu verbalizarea intenţiei de reclamaţie şi mă apuc să caut altă cazare, la ora 21 într-un Buşteni plin ochi. Simt cum mi se urcă sângele la cap…

Din fericire, găsesc ceva liber dincolo de calea ferată, la Casa Deea. Avem apă caldă, aşternuturi proaspete şi prosoape, iar camera e curată şi are un balcon de unde stâncile Bucegilor se desfăşoară panoramic. Nu mai zăbovim mult şi adormim greu, doborâţi de oboseală, frigul de pe vale şi eşecul alpiniştilor lu’ peşte. În plus, am mai învăţat ceva: confortul psihologic al sacilor de dormit din portbagaj dacă n-am plătit avans la vreo cazare.

Duminică ne trezim la fix cât să ne strângem catrafusele şi să-i aşteptăm lângă bariera de cale ferată pe Livia, Vlăduţ, Nicoleta şi Andrej, sosiţi pentru o tură de-o zi. Din categoria vremea la munte: azi e un soare dureros, aerul cald şi niciun pic de vânt, aşa că greu i-ar fi cuiva să intuiască frigul de ieri. Ne înghesuim cu toţii în Logan şi luăm din nou drumul Văii Cerbului. Oamenii ar vrea pe Valea Morarului, însă reuşesc cu bucurie să-i deturnez pentru Creasta Balaurului, cea pe care am ratat-o acum vreun an din cauza unei indigestii severe şi din care n-am savurat nimic când am coborât-o în tura cruntă de pe Valea Bucşoiului de care aminteam la început.

Pornim deci de la Cabana Gura Diham (987 m), la ceasurile 9:30, pe forestierul care merge în amonte pe Valea Cerbului. După mai puţin de un kilometru, într-un punct recunoscut după bolovanii mari din albie şi puntea improvizată, traversăm apa spre dreapta şi urmăm o vreme Pârâul Morarului. Avem apoi de-a face cu o urcare mai accentuată pe Piciorul Bujorului, pe cărarea nemarcată dar bine bătută până în Poiana Bătrânilor unde se află Cantonul de Vânătoare Colţii Morarului (1384 m) şi un izvor cu apă limpede, unde ajungem la o oră de la plecare. Aici întâlnim triunghiul roşu ce leagă Poiana Văii Cerbului de Pichetul Roşu şi o luăm la dreapta pe el, trecem peste firul împădurit al Văii Bujorilor (de reţinut drept cale de acces spre Ace) şi, după cum indică scrisul de pe bolovanul mare din stânga, dăm de intrarea pe Valea Morarului, acolo unde se uneşte cu Vâlcelul Înflorit.

Continuăm pe poteca relativ clară de pe Valea Morarului spre Poiana cu Urzici până sub turnul de piatră numit Ţimbalul; aici se desprinde spre drepata cărarea abruptă ce urcă în capul Balaurului, loc marcat şi de câteva momâi. Urmează cea mai grea parte a zilei: trepte înalte de pământ, rădăcini, tufe de tot felul şi jneapăn până în poiana largă de sub Ţimbal, a cărei verdeaţă e tivită cu pete mari de galben. E drept, tot acest urcuş ce seacă ficaţii merită din plin pentru vederea spectaculoasă spre Muntele Morarului cu Valea Poenii, Muchia Ţancurilor, Vâlcelul Ţancurilor, Râpa Mare, Râpa Crucii, Râpa Zăpezii, Valea Adâncă, brânele paralele abia ghicite care le unesc şi, bineînţeles, Acele Morarului cu o înfăţişare mult mai sălbatică şi mai colţoasă decât din Valea Cerbului, cum le-am admirat săptămâna trecută.

Încă o sforţare abruptă într-un soare înnebunitor pe Şistoaca Ţimbalului, cu poteca sa în serpentine, şi ieşim la ora 12:30 în Creasta Bucşoiului Mic sau Creasta Balaurului; extremitatea estică, cu stânca despicată ca o fereastră, e un genial loc de repaus într-o panoramă largă spre Măgura Codlei, Postăvaru cu Cheile Râşnoavei, Piatra Mare şi Ciucaş. Totul, evident, dominat de fortăreaţa stâncoasă a Vârfului Bucşoiul. Scurtă paranteză: o altă variantă de acces, pe care însă trebuie s-o cunoşti bine, este din Valea Morarului unde, după partea inferioară cu aspect de canion, se desprinde în dreapta Brâul Mare al Bucşoiului ce duce în Portiţa Bucşoiului; este evident o variantă mai interesantă şi mai plăcută, dar, după cum ziceam, trebuie s-o ştii pe de rost din cauza locului de desprindere din vale şi a orientării prin marea de jepi traversată înainte de ieşirea în creastă.

Creasta Balaurului este un traseu alpin lejer, cotat 1A, cumpănă între Valea Morarului atât de largă şi Valea Bucşoiului abia ghicită, din care vom lăsa pe rând în dreapta ieşirile din Şistoaca Răsucită, Vâlcelul Portiţelor, Vâlcelul Grohotişului, Vâlcelul Mignon. Sincer, am parcurs trasee marcate de dificultate mai mare ca acesta. Prima parte a crestei se desfăşoară pe versantul nordic dinspre Bucşoi cu o uşoară coborâre, apoi urcare prin jnepeni. Ţinem relativ uşor poteca ascendentă sau revenim în ea cu ajutorul momâilor când ne dăm seama că o pierdem, asta în timp ce depăşim rânduri şi  rânduri de lespezi cu aspect de solzi gigantici – aşa cum îi stă bine unei adevărate coame de balaur. Nu odată mintea îmi fuge la dragonul descris pe bolta barceloneză de Casa Batlló, cu ai săi solzi din ceramică strălucind pe cea mai frumoasă creaţie a lui Gaudí – iată deci legătura dintre Munţii Bucegi şi geniul arhitect catalan.

După ce depăşim un perete de stânci masive care blochează privirea, panta se îmblânzeşte şi trecem pe versantul sudic, suspendat spre Morar; lipsită de jnepeniş şi ceva mai expusă, dar şi cu o privelişte mult mai largă ce cuprinde acum şi Releul Coştila, cărarea clară urcă pe trepte de stâncă şi ocoleşte un bolovan prevăzut cu lanţ. Încă un efort mai susţinut pe un vâlcel bolovănos precede ultima parte a Balaurului, şerpuită pe feţe înierbate. Trebuie să menţionez totuşi că, deşi ne-am plimbat de pe-o faţă pe alta, nu înseamnă că n-am mai revenit chiar pe creastă – acolo de unde pornesc prăpăstiose vâlcelurile, văioagele şi râpele din cele două mari văi. Ne oprim la ora 14:30 în Şaua Bucşoiului, unde întâlnim banda roşie ce uneşte Vârful Bucşoiul (2492 m) de Vârful Omu (2505 m), cu vedere spre Culmea Ţigăneşti şi pitoreştile sale turnuri. Ţinem sfat scurt pe unde să coborâm şi decidem că, întrucât dorim lucruri diferite, eu şi Hike ne orientăm către cea mai scurtă variantă, Valea Morarului, iar ceilalţi trec pe la Omu pentru o bere, apoi îi dau în jos pe Valea Cerbului.

După ce trecem peste un afluent bolovănos al văii, părăsim marcajul pe o curbă de nivel în stânga ce ne duce în căldarea glaciară largă de sub Omu unde se află obârşia Pârâului Morarului. Coborâm din amfiteatrul înierbat până la primele stânci şi începem parcurgerea în aval a Văii Morarului; clasată 1A, aceasta este probabil cea mai uşoară vale de abrupt a Bucegilor care să şi arate spectaculos (tai aici de pe listă Priponul şi Căldările, „clasice” de coborâre). Descăţărăm singurul pasaj mai „tare” şi încercăm să urmărim poteca „marcată” pe ici pe colo cu puncte şi săgeţi verde fosforescent, mai întâi spre stânga, apoi de pe tăpşanele verzi în dreapta peste bolovanii de pe fir şi din nou şerpuitor pe stânga. Lăsăm în urmă pe stânga Brâul Mare al Morarului şi Brâul Mare al Bucşoiului, în timp ce ţinem ba albia, ba versanţii ierboşi unde pasc capre negre. Intrăm în canionul îngust pe care-l formează valea în secţiunea sa mediană, coborâm o vreme pe la umbra în care ne învăluie acesta şi, conform indicaţiilor din teren, îl părăsim pe poteca ce îi dă dreapta mult prin pădure. Revenim în vale în apropiere de locul în care am pornit dimineaţă spre Ţimbal, moment numai bun pentru o gustare târzie.

Este ora 17:30 când îi dăm bătaie pe acelaşi triunghi roşu până la canton (unde refacem proviziile de apă), apoi pe scurtătura nemarcată spre Gura Diham. Pe la ceasurile 18:30 ne oprim la maşină, ne schimbăm şi aranjăm portbagajul să încapă şi rucsacii celorlalţi. Pe coechipierii noştri îi recuperăm mai jos pe Valea Cerbului, la ieşirea traseului marcat cu bandă galbenă. Îl depunem pe Andrej la gara din Buşteni, unde speră să apuce să mănânce până la primul tren, iar Nicoleta, Livia şi Vlăduţ rămân cu noi. Surprinzător, mai ales dacă iau în calcul balamucul de ieri seară, traficul e nesperat de lejer, animat doar de obişnuiţii incapabili şi inconştienţi. Constat ca autostrada „nimănui”, cea dintre Ploieşti şi Bucureşti, a început să fie mai populată, cel puţin acum că o prindem pe lumină. Dar ajungem fără probleme în Bucureşti, la o oră mai mult decât acceptabilă, arşi de soare şi destul de obosiţi.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Valea Bucşoiului ratată, un Balaur şi un Morar (Munţii Bucegi)

  1. Pingback: NOTA BENE | Însemnări

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s