Fortificaţii transilvănene

Iată o tură puţin mai atipică pentru Ursul Trubadur, în sensul că nu se merge la munte, ci la o plimbare cu maşina prin ţară în scop – să-i spunem – educativ. Ştiu că în trecut ieşirile culturale erau ceva mai frecvente în UT, însă în cei noua ani de când aparţin şi eu de grup acestea s-au rărit considerabil. În cazul de faţă este vorba în primul rând despre biserici fortificate din zona Sighişoara – Mediaş, cu niscaiva delicii culinare pe parcurs. Planul este ca eu şi Marius să luăm maşinile, iar pasageri să fie Livia, Vladuţ, Cristina, Hike, Nicoleta şi Sollene – noua colegă franţuzoaică a Nicoletei. Astfel că sâmbătă dimineaţă plec voioasă pentru a-mi prelua coechipierii când Hike îmi zice că trebuie să mergem în Berceni, la Marius, să-i dăm curent că nu-i porneşte maşina. Cum n-are nici cabluri, Hike sugerează să-o ia pe-a lui şi să ne reîmpărţim, dar eu constat că am cele necesare în portbagaj, aşa că, cu tot cu Nicoleta şi Sollene, dăm fuga la Marius în parcare. Acolo montăm instalaţia conform clipuleţelor de pe youtube, dau cheie, motorul merge, lumea se bucură – când Marius observă: măi, puteţi să strângeţi şi să plecaţi fără mine, că eu am uitat cheile în maşină şi se încuie singură după o vreme. Evident, cheie de rezervă n-are şi, chiar dacă ar exista, aceasta s-ar afla în casă. Acolo unde nu poate să intre întrucât cheile de acasă sunt în rucsacul din portbagaj. Se gândeşte să spargă un geam şi să deblocheze, dar până la astfel de măsuri drastice zicem să încercăm alte metode. De exemplu pe cea cu sârma făcută lasou cu care se oferă trei vecini proaspăt veniţi dimineaţa de prin vreun club – un mulatru cât casa, un taximetrist pletos şi un tattoo-artist ce locuieşte în Franţa şi aflat în concediu. Iată deci cinci bărbaţi mai mult sau mai puţin impunători, care sâmbăta la orele 8 încearcă să spargă un Passat. Frumoasă perspectivă, nu? Mai ales că băieţii ne povestesc cum au reuşit ieri, în acelaşi fel, să intre în maşina unuia dintre ei, deci au experienţă oamenii. Se pare însă cu Passatul e mai îndărătnic şi nu se lasă gâdilat cu sârma, chiar şi după mai bine de un ceas de încercări. Cu multă exasperare, îl rog pe Marius să facem ceea ce ar fi trebuit de la început: să apelăm la profesionişti, „spărgători” de portiere cu firma pusă pe net. Găsim un astfel de serviciu nonstop, chemăm omul, însă evident că mai avem de aşteptat; în acest timp, Vlăduţ fierbe în casă… În sfârşit vine lăcătuşul, în doi timpi şi trei mişcări deblochează uşa (vreo 30 de secunde, pe bune), apoi decide să-i ofere totuşi servicii complete lui Marius şi să îi dea şi curent la baterie. Se pare însă că nu aceasta e motivul din care nu porneşte, pentru că motorul Passatului rămâne mort. Şi iată că revenim la ideea cea bună a lui Hike de a lua Loganul lui, idee ignorată aşa uşor iniţial.

Ne urcăm toţi cinci în Clio, pentru optimizarea timpului oricum critic o înghesuim cumva şi pe Cristina care sta tot în Berceni şi plecăm spre Moxa să ia Hike maşina. Îi las pe acesta şi pe Cristina acolo, cu scop declarat de a-i prelua pe Vlăduţ şi Livia care deja se urcă pe pereţi, iar eu cu Marius pe post de copilot îi dau pe A3 spre Ploieşti. La ce nu m-am gândit eu din timp este că, la ora 11 cât s-a făcut, ieşirea prin Colentina este extrem de aglomerată. Ne reunim la benzinăria de la Comarnic, apoi mergem în relativ tandem spre Braşov şi mai departe, bazându-ne în special pe GPS-ul Loganului. Spunem din start pas opririi din Sighişoara şi primul popas pe care îl facem este cel de masă de prânz, la Daneş, acolo unde ni s-a recomandat restaurantul Domeniului Dracula Daneş. Ce-i drept, locul arată superb, cu heleşteie, verdeaţă, podeţe de lemn şi manejuri pentru echitaţie, iar clădirea este extrem de frumoasă şi aranjată cu gust. Însă mâncarea e relativ dezamăgitoare – comună, scumpă şi puţină.

Cu foamea oarecum astâmpărată, pornim mai departe până în Criş, acolo unde dorim să vedem Castelul Bethlen. Reşedinţa nobiliară fortificată datează din secolul al XIV-lea şi are forma patrulateră a unei mici cetăţi renascentiste; timpul şi-a lăsat amprenta asupra ei şi acum se află în proces de restaurare, însă lucrurile arată bine pentru cât s-a lucrat deja la ea. Mai e de muncă, însă familia de maghiari care a recuperat-o i-a sesizat potenţialul de patrimoniu şi turistic, prin urmare a reuşit să meargă după originalul demult dărăpănat. Ne plimbăm prin camerele golaşe sprijinite pe arcele goticului târziu, între care se mai păstrează câteva fresce vechi, din postul de observaţie al unui bastion admirăm verdeaţa ce a acaparat şanţul de apărare, urcăm pe scări spiralate în Turnul Arcaşilor şi căutăm beciurile tenebroase. Însă imaginea cea mai frumoasă este cea care ni se înfăţişează din curte, cu întreaga structură militară medievală desfăşurată între contraforturi, ziduri trainice, coloanele loggiei prelungi, arcade şi efigii în basorelief.

O luăm din loc spre Biertan, unde sosim după ora închiderii, dar măcar vedem programul pentru mâine; este un obiectiv prea important pentru a-l ignora. Ne dăm seama că nu vom mai găsi nimic deschis astăzi, aşa că ne oprim cam un ceas în Mediaş, urbe cochetă, restaurată după modelul Sibiului. Nu mă aşteptam ca Mediaşul, despre care oricum nu ştiu mare lucru, să fie atât de aranjat şi de pitoresc. Atestată documentar la jumătatea secolului al XIII-lea, mica aşezare transilvăneană îşi leagă numele de cel al uni trib secuiesc din zonă şi este unul dintre cele mai vechi oraşe din România. Parcăm lângă Parcul sub Alee şi dăm ocol zidurilor vechii cetăţi, nu înainte însă ca eu şi Livia să ne măsurăm înălţimea la răngile verticale şi gradate din iarbă; cu această ocazie aflu că am cu cinci centimetri mai puţin decât eram eu convinsă… Intrăm în spatele fortificaţiilor pe Strada Johannes Honterius şi ajungem în apropierea centrului, acolo unde se înalţă încă din prima decadă a secolului al XX-lea Liceul Teoretic Stephan Ludwig Roth. La capătul unui tunel misterios apare silueta gotică a Bisericii Sfânta Margareta străjuită de al său Turn al Trompeţilor. Dăm ocol lăcaşului fondat la începutul secolului al XV-lea, protejaţi de rândul de ziduri de apărare şi admirăm „clopotarul” din vârful clopotniţei; nu doar că acest turn arată fazele lunii, dar păstrează şi trista amintire a întemniţării lui Vlad Ţepeş de către Matei Corvin. Mai facem o scurtă oprire în mijlocul centrului istoric, Piaţa Regele Ferdinand I, cu ale sale case colorate desprinse parcă din vremurile când goticul se întrepătrundea armonios cu Renaşterea, pentru ca peste ele să se suprapună elemente baroce şi neoclasice.

Revenim alene la maşini pentru ultimul segment de drum. Acesta se încheie în Axente Sever unde Vlăduţ a rezervat cazare – însă nu la vreo pensiune, ci char la biserica fortificată. Construit la începutul secolului al XIV-lea în stil gotic, lăcaşul de cult poartă hramul Tuturor Sfinţilor şi se pare că este unul dintre puţinele exemplare care îşi înalţă clopotniţa deasupra corului; în jurul său, zidurile groase şi contraforturile au apărut ceva mai târziu, din cauza atacurilor iniţiate tot mai des de turci. Principalul scop al proiectului de restaurare este consolidarea bisericii şi a zidului masiv ce o împresoară, reconstrucţia părţilor dispărute, amenajarea unui muzeu şi învierea vremurilor din trecutul medieval în camere tematice amenajate în zid, inclusiv în Turnul Slăninilor – acolo unde localnicii îşi păstrau hălcile însemnate pentru a le deosebi. Acest proiect se află în derulare şi, chiar dacă mai are mult până la încheiere, rezultatele sale sunt notabile. Însă un al doilea „capitol” îl reprezintă înfiinţarea câtorva odăi destinate turiştilor – iată unde vom dormi noi, acolo unde cândva saşii găseau adăpost împotriva invaziilor otomane. Cele două dormitoare, fiecare cu baia proprie şi dispuse pe două niveluri, beneficiază de tot confortul chiar dacă se desfăşoară în interiorul unor fortificaţii seculare. Curăţenie, căldură, paturi confortabile, lumină suficientă – totul este aici, frumos integrat cu specificul construcţiei originale. Destul de obosiţi după startul ratat al unui drum lung, ne strângem cu toţii la masă, discutăm politică şi picăm rând pe rând, mai ales după vreun duş fierbinte.

Dimineaţa o începem cu micul dejun luat în bucătăria amenajată într-un fost beci, în apropierea camerelor. Din păcate acesta e mult inferior cazării, mai ales pentru un vegetarian; toate produsele sunt chestii de la supermarket, nimic local, nimic gătit, iar frigul din beci e pătrunzător. Totuşi, ne facem cât de cât plinul şi ne putem bucura de vizita în micului complex. Perla sa este, în mod evident, biserica, cu arhitectura gotică tipică, orgă, altar decorat cu picturi şi sculpturi, loje din lemn pictat şi frize superbe pe balconul corului. Cea mai interesantă parte este periplul în clopotniţă, de unde se vede spectacolul larg al împrejurimilor. De jur-împrejur, masivul fort păstrează şi acum parfumul trecutului, încremenit parcă în amintirea herselor din porţile joase şi boltite.

Odată terminată vizita, ne suim în maşini şi încercăm să recuperăm din restanţele de ieri. Prima pe listă e Valea Viilor, acolo unde se află o trainică biserică fortificată, adepta goticului din secolul al XIV-lea. Din păcate, este închisă şi nici nu suntem siguri că aceasta se poate vizita la sfârşit de săptămână. Îi dăm ocol şi pornim mai departe, prin reluarea drumului către Biertan, una dintre primele aşezări săseşti din Ardeal – acolo unde ne întâmpină un centru curat, cochet şi plin de culoare. Aşezarea respectă planul urbanistic specific francmason, cu şiruri de case dispuse precum centurile în jurul cetăţii înălţate.

Complexul religios îşi are originile în secolul al XV-lea şi, împreună cu sistemul de apărare, adoptă arhitectura gotică târzie, înfrumuseţată prin elemente renascentiste transilvănene – aşa cum bine îi şade celui care, vreme de trei veacuri, a reprezentat reşedinţa episcopiei săseşti. Acum îl găsim deschis şi plin de vizitatori, iar soarele ce preschimbă norii în cer albastru întregeşte peisajul. Ceea ce putem vedea astăzi este şi rezultatul muncii asidue de restaurare, întrucât vechea cetate arată extrem de frumos. Cele trei inele de fortificaţii sunt încununate de turnurile înalte de apărare – opt la număr, o parte din ele legături între forturi: Turnul cu Ceas, Turnul cu Clopot, Turnul Mausoleului, Bastionul Închisorii, Turnul Catolic, Turnul Primăriei, Turnul Slăninii, Turnul de Poartă şi Bastionul Ţesătorilor. Zidurile crenelate împrejmuite de şanţuri, frescele din capele şi arcadele succesive ce descriu tuneluri pe jumătate deschise reprezintă preambulul piesei centrale. Monumentala biserică-hală cu trei nave şi hram Sfânta Maria – un gotic masiv şi relativ auster pe afară – se bucură de o deosebită prelucrare a lemnului din care sunt făcute lojele şi uşa principală, unde motivele marine şi cele agrare au o surprinzătoare întrepătrundere. Totul se desfăşoară într-un spaţiu larg, aerisit şi încărcat de penumbră: orga monumentală, basoreliefurile meşteşugite, superbul poliptic cu douăzeci şi opt de picturi al altarului, covoarele din Anatolia, amvonul din piatră sculptată, frizele cu motive populare, stranele ornamentate. Într-adevăr, complexul ecleziastic de la Biertan merită vizitat.

Ne continuăm itinerarul pe drumul secundar ce duce în Richiş. Aici facem o primă vizită acolo unde am şti că se află un muzeu al războaielor de ţesut, însă cel care ne deschide spune că acestea au fost dezmembrate. Dar ne invită să-i călcăm pragul şi să vedem cum arată gospodăria plină de moştenire românească a unui… olandez stabilit aici. Bărbatul de vreo şaizeci de ani ne povesteşte cum mai întâi stătea jumătate din an în Richiş, jumătate în ţara natală, pentru ca apoi să se mute complet în Transilvania. Căsuţa asta adună piese de mobilier, port popular şi unelte casnice din întreaga ţară, majoritatea cumpărate pe aproape nimic în anii de după ’90, în special de prin satele sărace ale Moldovei. Totul este alăturat cu gust şi pricepere, iar tehnologia şi confortul moderne nu lipsesc deloc. Mare lucru să reuşeşti asta.

Revenim la biserica de la sfârşitul secolului al XIV-lea ce a făcut iniţial parte dintr-o mănăstire cisterciană, astăzi legendara fortificaţie a satului, înălţată pe locului unei bazilici vechi de jumătate de mileniu când a fost înlocuită. Aici, între uşa boltită şi clopotniţa detaşată de biserică, ne întâmpină curatorul şi ghidul acestui monument – domnul Schaas, un sas extrem de bătrân, unul dintre ultimii „mohicani” ai acestei etnii în Richiş. El ne povesteşte despre viaţa şi obiceiurile oamenilor din vechime, explicându-ne astfel provenienţa găurilor în piatra ce formează cadrul uşii – sunt găurile ruşinii, făcute de degetele celor mustraţi de preot pentru păcate, un fel de mătănii în văzul babelor cârâitoare. Ne povesteşte despre cum biserica gotică abia ce fusese terminată atunci când Reforma a cuprins Transilvania, astfel că enoriaşii au decis păstrarea ei, însă au ras totul de pe pereţi şi au dat, an de an, câte un nou strat de var alb, astfel încât după o vreme tencuiala a devenit ea însăşi groasă cât un perete. Ne vorbeşte şi despre mecanismul complex de la ivărul uşii sacristiei, încuietoare mai veche decât cea de la – mândrie mare! – Biertan; în plus, cea de aici poate fi folosită în continuare, spre deosebire de surata ei de la care, pare-se, s-a pierdut cheia şi de aceea n-o mai încuie nimeni (şi nu pentru că asta ar deteriora mecanismul, cum susţin cei de acolo). Ne arată şi lucruri mai puţin vizibile din biserica fără turlă, precum mielul sacrificat, Trinitatea pe frunze de vie, faţa întoarsă de călugăr capucin din capiteluri, capul de femeie de la baza unei arcade (lucru atipic pentru o mănăstire bărbătească) ori gravura care arată transfigurarea apostolului Pavel din fostul soldat persecutor Saul (lepădat de armură şi cu o floare de crin în locul lăncii). Sau altele mai greu de intuit, precum motivul pentru care Sfântul Ioan Botezătorul, aflat în stânga altarului, are poalele hainei din material textil, deşi restul sculpturii e din piatră: povestea spune că artistul l-ar fi realizat cu toate detaliile masculine şi, când procesiunile dădeau roată altarului, femeile nu se puteau abţine şi se uitau sub tunică, inclusiv babele care îi ponegreau pe nefericiţii de la intrarea în biserică; aşa că un preot a decis ca, în loc să distrugă frumuseţe de statuie, mai bine o îmbracă în mod cuviincios. Altarul însuşi este o piesă deosebită, întrucât a fost realizat în stil baroc – vârful de lance artistică a Contrareformei – într-un lăcaş evanghelic; însă asta e doar aparenţa, întrucât, în pur stil protestant, Maica Domnului lipseşte din scenă. Însă de departe cea mai interesantă expunere, între figurine zoomorfe şi vegetale, îl are în centru pe Omul Verde. Când ghidul nostru era tânăr şi a început munca de curator, a descoperit sub stratul gros de var nişte figuri antropomorfe în basorelief, cu barbă şi un fel de coarne, pe care le-a numit mult timp „drăcuşori”. Abia când a condus un grup irlandez, o turistă i-a spus că aceia nu-s drăcuşori, ci o reprezentare a lui „Green Man”, personaj păgân din mitologia celtică, adoptat de constructorii creştini din întreaga Europă întrucât acesta reprezintă vitalitatea, fertilitatea pământului şi întoarcerea omului spre natura pe care trebuie s-o protejeze. Ca dovadă, arcada ce precede altarul are la bază figura Omului Verde privind către cea a lui Hristos. De atunci, sasul a prezentat figurile drept omul verde şi nu puţini s-au uitat pătrat la el şi poveştile ca despre marţieni.

De la Richiş drumul destul de prost dar extrem de pitoresc ne duce în Alma Vii, acolo unde, dincolo de cele câteva case tencuite în culori vesele, vechile fortificaţii au renăscut de curând. Conform ghidei, biserica medievală a fost restaurată în baza unor fonduri finlandeze, iar munca s-a terminat cândva în toamna trecută. Abia redeschisă, fortificaţia a început să primească valuri de turişti de foarte curând, după difuzarea unui documentar la televiziunea naţională. Ce-i drept, drumeţii au toate motivele să vină până aici, pentru că proiectul este un adevărat succes, demn de urmat de toate locurile încărcate de istorie din ţară. În mod contrar celor mai multe astfel de cetăţi, biserica în sine – un gotic târziu din secolul al XV-lea – e cel mai puţin spectaculoasă. E drept, impresionează silueta sa masivă, însă interiorul e relativ mic şi lipsit de podoabe, cu excepţia orgii baroce; marele său atu este preaplinul de lumină. Însă adevărata minune de la Alma Vii o reprezintă zidurile de apărare excelent reconstruite şi aduse într-o stare impecabilă. Fortificaţiile cu locuri de pază, guri de tragere şi pasaje de trecere, punctele de observaţie, cele patru trainice turnurile defensive dispuse după punctele cardinale, coridoarele şi fostele încăperi precum bucătăria şi cămara – toate acestea descriu vremurile de demult când mica cetate făcea faţă asalturilor şi îi proteja pe locuitorii săi; cele câteva săli tematice, decorurile tradiţionale, panourile informative şi scheletul cu dantură de actor de Hollywood întregesc periplul spre trecut şi vin în întâmpinarea curiozităţii vizitatorilor.

Aici punem capăt opririlor culturale, urmând ca următoarea să aibă temă culinară – unde altundeva decât în Sibiu? Ne punem deci pe drum, însă încă o dată aflăm că socoteala de-acasă şi cea din târg nu prea se potrivesc. Abia ce trecem de Nocrich şi decidem unde să dejunăm în Sibiu când, pe drumul plin de curbe dintre sate, îl prind din urmă pe Hike staţionat într-un loc unde nu mă aşteptam. Ce s-a întâmplat? O căprioară ieşită kamikaze din câmp, aia s-a întâmplat! Aripa stângă înfundată-n portieră, masca desprinsă, farul spart, proiectorul atârnând, urme de sânge şi smocuri de păr în jantă – cam asta e prima constatare. Nu ştiu exact ce-i în capul nostru de pornim mai departe, însă cuiva îi vine mintea cea de pe urmă şi ne întoarcem în căutarea victimei, măcar pentru a putea demonstra că a fost lovită o căprioară cu patru picioare şi nu una cu două. Între timp sunăm şi la poliţie şi, prin ploaia rece care tocmai începe, găsim patrupedul ricoşat în şanţ, un exemplar de căprior de vreo şaizeci de kile, cu corniţe frumoase şi ochii încremeniţi. Milă mi-e de el, dar mai milă mi-e de sperietura pasagerilor din Logan şi de buzunarul lui Hike când îl va repara. Şi, în egoismul meu, mă gândesc că bine că nu mi s-a întâmplat mie, întrucât nu ştiu cum am fi reacţionat – nici eu, nici maşina ceva mai mică. Apare poliţia din Nocrich care ne invită la sediu pentru ca şoferul să rescrie prin declaraţie Moartea căprioarei şi etilotest (care probabil în cazul de faţă dă cu minus şi se decalibrează iremediabil), în timp ce restul punem cruce prânzului domnesc de la Sibiu. Măcar de-am pleca mai repede spre casă. În mod clar, deşi bogată cultural, această tură n-a fost favorabilă maşinilor. Sper ca pe drumul relativ lung pe care-l mai avem măcar Clio să nu păţească nimic.

După încheierea formalităţilor, chiar eficient conduse de poliţişti, îi lăsăm pe şefii de post şi de fond de vânătoare local să-şi burduşească frigiderele cu câte un copan de căprior şi ne reluăm mult mai precauţi drumul. Şi cum românul e genial când e vorba de haz de necaz, glumele despre căprioare, Loganuri pe post de puşti de unică folosinţă, talentul lui Labiş şi neiscusinţa noastră în a tranşa victima vor persista o vreme. Cum trebuie totuşi să mâncăm ceva, decidem să oprim pe Valea Oltului la Casa Dacilor – local pe care l-am observat de mai multe ori, dar nu am avut ocazia să-l încercăm. Iată că o facem acum şi suntem destul de încântaţi de mâncare – mult mai bună şi sensibil mai ieftină decât la Dracula, însă ceea ce nemulţumeşte complet e servirea; atitudinea chelneriţei este plină de sictir şi lipsită complet de bunăvoinţă, lucru care sper eu că se va reflecta în bacşiş. Din fericire, restul călătoriei până la Bucureşti e doar lungă şi obositoare, dar fără alte incidente. La final, pot spune că un mare regret rămâne ratarea – din nou! – a Sighişoarei, despre care încep să cred că-s singurul om din România ce nu i-a trecut pragul. Vor mai exista ocazii, sunt convinsă, iar până atunci mă voi gândi cu drag la Biertan, Alma Vii şi, mai ales, cazarea intimă de la Axente Sever.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări rurale, Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s