Munţii Făgăraş

Cred că este primul weekend de vară cu adevărat frumos la munte, asta după o săptămână în care nu doar toată ţara, dar şi întreaga Europă, s-au topit într-o caniculă nimicitoare. Ai mei „clasici” merg în Parâng, dar, cum eu m-am prăjit – la propriu – prin ceaţă acum două săptămâni între Târnov şi Parâng, aleg o tură mai aproape de casă şi care acoperă o parte a Munţilor Făgăraş pe care am prins-o ultima dată printre nori şi ploi. Excursia propusă de Dragoş pe carpaţi.org cuprinde Custura Sărăţii, de data aceasta în sens invers faţă de abordarea de anul trecut, de Sfântă Mărie, adică aşa cum e de fapt mai uşor, dinspre Vârful Negoiu spre Vârful Şerbota, cu părţile „şmechere” mai mult în urcare. Interesant este însă şi restul turei, mai ales intrarea în traseu: Valea Topologului.

Plecăm deci destul de devreme din Bucureşti, pe A1, şi o ţinem lungă până în Curtea de Argeş, unde se desprinde drumul spre Râmnicu Vâlcea. Noi îl lăsăm în Tigveni, de unde începem să urmărim Topologul până în Sălătrucu pe o şosea între acceptabilă şi foarte proastă; mai departe intrăm pe un forestier ca lovit de bombe, grea piatră de încercare pentru autoturisme, printre munţii Marginea şi Clăbucet, dincolo de Lacul Topolog. Drumul urcă până la puţin timp după Poiana Bălţi, adică până în locul în care se formează efectiv Pârâul Topolog, din confluenţa dintre Izvorul Scării şi Izvorul Negoiului (cca. 1350 m). Aici lăsăm cele două maşini după 32 de kilometri făcuţi într-un ceas şi jumătate, şi, la ora 10:30, ne echipăm de drum – bocanci, rucsaci, loţiune de soare şi multă voie bună.

Urmăm triunghiul roşu pe stânga apei în sensul nostru de mers, asta deşi poteca pare a o traversa şi a deveni ditamai drumeagul pe malul opus; totuşi, marcajul rar de la început nu părăseşte ţărmul iniţial, ci se avântă într-un urcuş pronunţat pe Valea Negoiului parţial împădurită, până în Poiana Negoiului, pe sub Piscul lui Cazan ce ne zâmbeşte din stânga, apoi pe Culmea Negoiu, spre Căldarea Mieilor. Un prim moment de respiro, pe curbă de nivel, traversează circul glaciar de o frumuseţe sălbatică, ce se datoreşte şi rarităţii turiştilor pe acest traseu. Urmează Căldarea Mioarelor (sau Căldarea Pietroasă), aflată la finalul unei poteci cocoţate pe stânci, printre fire de apă şi cascade răsfirate, iar un ultim urcuş îndărătnic ne duce, la patru ore de la plecare, în Şaua Cleopatrei (2355 m). Aici întâlnim marcajul de creastă, bandă roşie, parcă şi el spulberat de vântul puternic, pe care-l urmăm încă jumătate de ceas până pe Vârful Negoiu (2535 m). Pe vârf, aşa cum ne aşteptam, este plin de grupuri de drumeţi absorbiţi de frumuseţea orizontului. Adevărul este că panorama e largă şi adâncă, datorită vremii senine dar destul de reci, ce împiedică pâcla caracteristică fierbinţelii să ascundă orizonturile.

După masa de prânz luată la pavăza Negoiului, revenim în Şaua Cleopatrei, ne orientăm după banda roşie în direcţie opusă (adică spre vest), ocolim Vârful Sărăţii (2365 m) şi începem traversarea prin Custura Sărăţii, probabil cea mai frumoasă parte a crestei Făgăraşului. După două ore de muchii, colţi, mici porţiuni de căţărare şi descăţărare, lanţuri, prize, ţancuri înierbate, hornuri înguste, stânci vântoase şi privelişti de vis, ajungem cu un ultim urcuş pe cumpăna apelor în Vârful Şerbota (2331 m), unde ne bucurăm de un popas binevenit la ora 18:15. Parcursă în acest sens, custura este parcă alt traseu decât cel făcut acum un an, mai natural parcă, cu excepţia ultimului horn abordat în urcare – acolo am nevoie de ajutor, iar Dragoş îmi trage rucsacul, pentru ca eu să mă pot împinge în mâini şi picioare fără greutatea din spate.

Mai avem ceva de mers, dar de-acum împărăţia stâncii este mult îmblânzită; nu se poate spune acelaşi lucru şi despre vântul de miazănoapte, devenit tot mai sălbatic pe măsură ce soarele îşi pierde puterea. Coborâm în Şaua Şerbotei (2123 m), urcăm uşurel formaţiunile ce se contopesc în Muntele Mâzgavu de Creastă: Vârful Musceaua Scării (2277 m) mai pronunţat, Şaua Muscelei (2233 m) abia adâncită şi Vârful Muscelei (2261 m) ca o grămadă de bolovani. O nouă coborâre ne duce în jur de ceasurile 20 în Şaua Scării (2146 m), la Refugiul Scara – loc unde vom rămâne peste noapte; abia ferită de micuţul Vârf Puha (2177 m), construcţia albă face cu greu faţă vântului tot mai teribil, aşa că ne bucurăm că nu-i nevoie să punem corturile. Chiar dacă refugiul nu-i cea mai grozavă gazdă din punctul de vedere al apei, dar măcar se află un izvor la o distanţă rezonabilă, iar mâine nu va trebui să urcăm din nou în creastă – suntem deja acolo.

Înfriguraţi şi obosiţi, luăm o cină frugală şi ne băgăm în sacii de dormit, sperând ca respiraţia noastră să fie suficientă pentru a dezmorţi aerul. Când abia aţipesc, aud uşa refugiului deschizându-se şi intră un grup de trei tineri care au făcut acelaşi traseu ca şi noi, dar fără Vârful Negoiu. Ca idee, lor le-a luat trei ore să parcurgă forestierul, asta ca să înţelegeţi cum s-a ales praful de el din cauza exploatărilor. Adorm din nou, dar este prima noapte în foarte mult timp când somnul nu mi-e odihnitor la munte: ba mi-e prea frig, ba mi-e prea cald, ba am impresia că unele rafale ale vântului zguduie refugiul din încheieturi.

Duminică dimineaţa vântul începe să piardă din forţe la vederea soarelui strălucitor şi îşi restrânge vijelia la faţa nordică a crestei. După micul dejun, realimentarea cu apă şi organizarea bagajelor devenite mai uşoare, dăm startul la ora 8:30 şi continuăm pe bandă roşie spre vest prin provocarea urcării timp de jumătate de ceas pe Vârful Scara (2306 m); fără a fi excesiv de înalt, Scara apare ca un colos masiv şi impunător între zone mai joase. Coborâm intens în Şaua Estică a Gârbovei (2125 m), apoi ocolim Vârful Gârbova (2185 m) pe la baza sa pietroasă până în Şaua Vestică a Gârbovei (2140 m). Aici, la o oră şi jumătate de la plecare, facem o scurtă pauză, părăsim marcajul de creastă şi ne orientăm după crucea roşie care continuă cu adevărat creasta, pe deasupra Lacului Avrig. Asta înseamnă că urcăm pe primul pisc al Vârfurilor Ciortea (2419 m), aflat la finalul unei pante destul de abrupte, dar pe care o parcurgem destul de repede după ce ne lăsăm rucsacii între nişte bolovani. Imaginea este extrem de frumoasă, în primul rând datorită Căldării Avrigului unde Lacul Avrig (2011 m) îşi adânceşte apele întunecate şi a Muntelui Boia, descrisă de sălbaticul Vârf Boia (2431 m), de care ne desparte o custură greu accesibilă, şi de mai domolul Vârf Mâzgavu (2312 m).

Este ceasul 10:45 când trei dintre noi plecăm şi către celelalte două formaţiuni colţoase ale Ciortei (2422 m şi 2427 m), care ne oferă o superbă şi interactivă incursiune în lumea stâncii; bolovanii masivi şi aglomeraţi după modelul Retezatului, aspri şi aproape necălcaţi de drumeţi, sunt suficient de aderenţi pentru a ne lăsa să păşim repede peste ei, dar ne atrag atenţia din când în când că nu sunt bine fixaţi. La finalul excrescenţei stâncose ne întâmpină imaginea şi mai sălbatică a celor două cocoaşe – Vârful Capul Gemenilor (2395 m) şi Vârful Grohotişului (2366 m), precum şi continuarea lină a crestei dincolo de Portiţa Avrigului (2187 m) prin Vârful Budislavu (2343 m). Ceea ce nu se vede aproape deloc de aici, dar apare mai clar de pe Ciortea cel mijlociu, este custura care coboară în Portiţă prin Vârful Turnul Lacului (2247 m) – abruptă, friabilă şi neprietenoasă, probabil principalul motiv pentru care traseul de creastă, cândva pe aici, a fost deviat pe lângă lac.

Cam aşa se termină aventura de pe Ciortea, cea mai frumoasă parte a turei, chiar dacă mai scurtă şi mai uşoară decât Custura Sărăţii. În jur de ora 12 revenim la rucsaci şi mâncăm rapid o gustare de prânz, coborâm spre Gârbova până la ultimul pinten înainte de şa, iar de acolo îi dăm în jos pe nemarcat spre Izvorul Călcăruşei. Coborârea este abruptă şi solicitantă, iar beţele de tură se justifică în totalitate. Din nou, sălbăticia peisajului este fermecătoare, mai ales după ce ajungem în partea inferioară a văii unde se formează, una după alta, cascade neîmblânzite. După ultima astfel de cădere de apă, lungă şi prăbuşită de la înălţimea unui prag, întâlnim crucea albastră ce coboară de la refugiu prin Căldarea Scării – traseul marcat pe care l-am fi urmat dacă n-am fi renunţat la ocolul prin Şaua Scării. Urmăm apoi Izvorul Scării într-o coborâre mult domolită, umbrită de pâlcuri de pădure în partea inferioară a văii, acolo unde întâlnim Stâna Scara (1440 m). Suntem la maşini la ora 15 şi pornim cu grijă pe forestierul lung, de fapt începutul unui şi mai lung drum spre casă. Aşa cum mi se pare de fiecare dată când las în urmă muntele.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

3 Responses to Munţii Făgăraş

  1. Bogdan says:

    Cat de gustooos!

  2. Andrei says:

    Cu ce masini ati mers pe Valea Topologului? Multumesc.

    • mad says:

      Un Hyundai Tucson si un Opel micut si destul de jos, nu stiu modelul (cred ca Aglia sau Meriva), dar in acesta n-a fost decat soferul cu bagajul lui.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.