Concediu în Dolomiţi (Italia)

Aceste pagini ar fi trebuit scrise puţin altfel acum un an, numai că dacă chiar mă apucam de ele şi aş fi vrut să respect întru-totul realitatea ar fi ieşit până la urmă ceva de genul „Concediu în Craiova”; un Ford cu o turbină crăpată, plus zilele libere de Sfântă Mărie, plus incompetenţii din service au făcut atunci ca tura noastră să se topească odată cu fiecare zi în care aşteptam să fie reparată maşina. Deznodământul a fost că ea şi stăpânul s-au întors pe platformă la Bucureşti, iar restul cu trenul. Pentru a evita astfel de noi neplăceri, dar şi drumul destul de lung, hotărâm ca acum să apelăm la avion şi maşini închiriate. Din echipa stabilită iniţial ne-am păstrat eu, Adi (nefericitul proprietar al Ford-ului), Cos şi Diana din Germania, cea care atunci a fost şi mai lovită pentru că îşi cumpărase un zbor până la Veneţia şi nu a putut recupera banii. Din păcate, ultimul protagonist al episodului craiovean, Alex, nu ne poate însoţi, dar se adaugă Hike şi Adriana, plus ulterior şi parţial Ciprian; toţi cei din ţară ne luăm bilete până la Bergamo, pentru ca de acolo să închiriem două autoturisme. Eu, Hike şi Adriana optăm pentru un Clio, iar Adi şi Cos se aleg cu un Peugeot în care o vor prelua de la Treviso şi pe Diana.

Urmează nouă zile de plimbări prin nordul Italiei, în special provincia Veneto, din care opt sunt dedicate într-o măsură mai mică sau mai mare activităţilor montane. Eu vin la pachet cu o gleznă buşită, care sper să reziste şi pe care o voi proteja pe cât posibil, ceea ce se va traduce în coborâri de melc; nu că la urcări voi excela, mai ales că n-am prea alergat vara asta, dar măcar m-am dat cap la panou în ultima vreme, aşa că mă bazez pe tracţiune integrală pe ferrate.

Ziua 1: 19 august

Prima zi e rezervată în întregime drumurilor şi acomodării. Zburăm cu noaptea-n cap de la Otopeni la Milano-Bergamo; în aeroportul de acolo preiau cheia, actele şi asigurarea opţională ale micului Clio rezervat din timp, apoi pornesc alături de Hike şi Adriana pe autostrada împânzită de popasuri-grill. Alegem şi noi unul pentru o cafea (cu ghimbir – noua descoperire) şi ceva între mic dejun şi prânz. Sunt cu totul mai bine de trei sute şaizeci de kilometri, până la Pian din Vedoia pe autostradă, ocazie cu care constat cât de imbecili sunt şoferii italieni; dintr-o dată, românii nu mi se mai par atât de răi. Evident, există şi varianta reţelei naţionale obişnuite, dar drumul ce începe din acea localitate ne arată că am ales totuşi corect. Ce-i drept, itinerariul devine extrem de pitoresc aşa cum şerpuieşte el prin Dolomiţii Bellunezi, îi taie prin tuneluri lungi sau le traversează văile pe ditamai viaductele, însă viteza e mică deşi nu-i aglomerat deloc în direcţia asta; pe sens opus traficul e crunt, notă de reţinut pentru întoarcere. Dacă vi se pare că Valea Prahovei e aglomerată, faceţi o tură pe drumurile de munte din nordul Italiei. Dăm din lanţ muntos în lanţ muntos, pentru a intra pe nesimţite în Dolomiţii Ampezzieni a căror inimă este destinaţia noastră de azi şi viitoarea „tabără de bază”, Cortina d’Ampezzo.

Aflată pe Valle del Bóite, în depresiunea înconjurată de Tofane, Croda de Lago, Giro del Sorapiss şi Monte Cristallo, Cortina d’Ampezzo are toate calităţile unei superbe staţiuni montane: peisaj cât cuprinde, infrastructură dedicată schiului care poate fi folosită şi vara pentru un acces mai rapid, o clădiri cochete şi omogene, aer curat şi un soare arzător. Nu-i de mirare că, deşi redusă ca dimensiuni, a fost aleasă în 1956 drept gazdă a Jocurilor Olimpice de Iarnă. Trecutul său poartă amprenta poziţionării geografice, în munţii din nordul Italiei de astăzi. Cândva aşezare romană, apoi parte a Imperiului Romano-German, Cortina îşi desfăşoară cea mai mare parte a istoriei sub stăpânire habsburgică, scurt întreruptă de incursiunea lui Napoleon. Nici încheierea Primului Război Mondial, atât de sângeros în aceste locuri, nu desprinde oraşul de Tirolul austriac, ci mai trece o vreme până să se alipească provinciei Veneto şi, deci, Italiei. În curând se împlineşte un secol de la această unire, însă influenţa majoră în ceea ce priveşte arhitectura şi organizarea urbană încă este cea austriacă. În ceea ce priveşte oamenii şi obiceiurile, Cortina s-a latinizat complet, aşa cum voi arăta mai jos. Totuşi, în ciuda acestei influenţe şi a perioadei lungi de dominaţie a imperiului, n-a existat niciodată o comunitate mare de vorbitori de germană în afară de etnicii în sine; Cortina şi împrejurimile au păstrat dialectul original retoroman, numit ladină, reflectat şi astăzi în toponime.

Primul lucru pe care-l facem este să mergem la zona de campare unde sperăm să prindem locuri în Rocchetta, unde ni s-a spus acum ceva vreme că nu se fac rezervări. Campingul este împărţit în scuaruri complet inegale, numite piazzole, iar regula e că într-un scuar nu pot sta mai mult de cinci oameni, aşa că trebuie să plătim două; ele ar fi disponibile, provocarea rămâne să le găsim adiacente. Până la urmă avem noroc şi dăm de un scuar suficient de mare unde să punem trei corturi, în timp ce în al doilea scuar plasăm maşinile; cum Diana va sta mai puţin decât noi, o să fie interesant să băgăm şi maşinile lângă corturi, odată restrânşi la un singur scuar. Altitudinea medie în Cortina este 1224 m, nopţile la cort vor fi relativ reci, aşa că sper ca sacul meu de vară de puf să facă faţă.

Altfel, la o primă inspecţie campingul e ideal – are şi umbră şi soare, cişmele cu apă potabilă şi felinare stradale sunt la tot pasul, toaletele se menţin curate, duşurile au apă decent de caldă, iar lângă recepţie există un magazin cu cele urgent necesare şi un cafe-bar numai bun pentru dimineaţă; aici putem lăsa la încărcat electronicele din dotare, pentru că la numeroasele panouri electrice nu se pot conecta decât rulotele. Şi mai e de notat că, deşi nu prindem decât ultima zi din sezonul cel mai cel, campingul este aglomerat până la refuz, lucru de mirat pentru Hike, care-şi aminteşte că atunci când a mai stat aici era loc berechet. Ce-i drept, e vorba despre o lună mai, adică fix cum e prost: zăpada nu s-a dus de majoritatea ferratelor aflate la altitudine, dar nici nu e suficientă pentru schiorii ce animă Cortina pe timp de iarnă; în plus este încă tare frig. Totuşi, această frază – „băi, ce aglomerat e, când am fost noi era liber, ah, stai, era mai” – va deveni laitmotivul turei.

După ce instalăm noi trei toate corturile, inclusiv pe cele ale lui Adi şi Cos numai bine pentru a-i primi în picioare, pornim la o tură prin oraş. De data aceasta luăm maşina, întrucât avem destul de mult de mers pe jos şi vrem să şi cumpărăm una, alta; nu ştiu exact dacă ne aflăm într-un cartier mai îndepărtat sau de-a dreptul o suburbie, însă se numeşte Località Campo di Sopra. Totuşi, există o cale de acces relativ rapid pe jos dacă am face dreapta cum ieşim din camping (şi nu stânga, precum maşinile), încă o dată dreapta pe şoseaua ce urcă dealul înverzit, pentru ca după ce trece de o biserică şi un mic pâlc de viluţe cochete şoseaua să se transforme într-un drum de pământ, inaccesibil autoturismelor, Ex Polveriera. Acesta continuă să urce, apoi să coboare dealul de unde se desfăşoară o superbă avanpremieră cu coloşii de stâncă din împrejurimi, un peisaj montan în acelaşi timp impunător şi opresiv prin agresivitatea sa. Un podeţ peste Bóite dă în parcarea destul de mare, dar aproape mereu plină, din Via dei Campi; acum nu ştim acest lucru, dar cauza e faptul că este gratuită, probabil singura din Cortina. După ce vom afla asta, aici vom lăsa maşina de fiecare dată când mai facem câte-o incursiune motorizată în oraş.

Momentan noi conduc spre altă parcare mare, probabil că cea mai încăpătoare din Cortina, pe Via Guglielmo Marconi, lângă autogară şi vizavi de primărie; şi aceasta e arhiplină într-o după-amiază de sâmbătă, la tariful de 1 € pe oră. Avantajul ei, după ce reuşeşti să vânezi un loc, este că-i aproape de centrul pietonal Corso Italia. Mai există un parcaj mic chiar în Piazza Largo Poste, însă e cam la risc să cauţi acolo. Altă abordare a italienilor zici că-i copiată de la români: ori călare pe trotuare în ciuda semnelor de interzis, ori avarii puse haotic pe prima bandă de parcă asta ar face maşina invizibilă şi imaterială. Iar când o combini cu străzile înguste ale Cortinei şi cu aglomeraţia din plin sezon, îţi dai seama ce iese şi de ce nu ne gândim să facem şi noi la fel, deşi avem numere de Italia; nici nu vreau să ştiu cum e traficul pe-aici iarna. Mi se confirmă părerea proastă conturată pe autostradă despre şoferii italieni şi voi mai avea ocazii s-o sedimentez.

Centrul cu inima în Piazza Angelo Dibona este o promenadă animată de o viermuială de oameni şi câini ce iau la rând magazinele de munte sau de lux, între care tronează La Cooperativa di Cortina. Aici se găsesc tot felul de chestii, de la suveniruri la produse de bricolaj, însă cele mai importante sunt magazinul alimentar de la parter şi cel de munte de la ultimul etaj; acolo se găsesc la tarif decent buteliile de primus, şi nu la „casă şi grădină” de unde le cumpărăm considerabil mai scump. Alt magazin preponderent alimentar, pe Via Barone Franchetti, este Kanguro – supermarket sensibil mai ieftin cu parcare gratis pentru clienţii care cumpără de minim 25 € şi înregistrează tichetul de parcare la casă.

Vizavi de acesta se află pizzeria Il Ponte, de care îşi aminteşte Hike; prin urmare, la final de zi, ne înfigem acolo la prima pizza a concediului şi ne bucurăm de savoarea ei în timp ce-i aşteptăm pe Cos, Adi şi Diana; aceştia apar ceva mai târziu prin ploaia iscată din senin şi le predăm lor masa. E drept, nu ne putem aşeza la cină înainte de a trece orele „sfinte” de siestă ale italienilor, cu care n-avem de-ales şi trebuie să ne obişnuim; sezon-nesezon, nu-i scoţi din ale lor şi eşti încântat dacă durează numai până la 6 seara. Un lucru interesant apropo de bucatele tradiţionale italieneşti: deşi ne bucurăm în multe seri de acest cocteil de carbohidraţi şi grăsimi (numit fie pizza, fie paste), eventual cu bere sau vin (aşa aflu că sicilianul e crunt de dulce) şi desert, iar micul dejun e în mod sistematic hipercaloric, eu şi Hike ne vom întoarce acasă cu muşchi mai mulţi şi kilograme mai puţine. Ce fac muntele, „fiarele” şi odihna ordonată din om…

În toată aglomeraţia centrului, ceea ce îmi reţine atenţia în mod deosebit este ghişeul de informare turistică, foarte bine pus la punct cu pliante, hărţi, cărţi, servicii de internet şi poştă; tot aici e afişată la intrare prognoza meteo pe trei zile şi programul instalaţiilor de cablu din zonă – adică fix ce trebuie pentru un turist informat. Ce-i drept, ai şi ce afla despre locurile înconjurătoare, bogata lor istorie, activităţile pe care le găzduiesc, căile de acces înspre ele. Personajele principale din lunile de vară sunt rutele istorice legate de luptele din Primul Război Mondial, tranşee de-a lungul cărora s-au amenajat în scop turistic multe dintre traseele de via ferrata. Alte ferrate considerabil mai tehnice s-au trasat recent, cel mai probabil peste foste trasee de alpinism.

De altfel, şi acestea din urmă sunt extrem de numeroase, de la pereţi de escaladă la alpinism clasic cu mai multe lungimi de coardă, lucru firesc dacă ne gândim la roca atât de ofertantă a acestor grupă a Alpilor: dolomita, calcar cu proporţii diferite de magneziu sau fier, foarte aderentă chiar şi netedă, de obicei brăzdată de prize excelente. Există şi rute de ciclism, uneori chiar foarte dificil, dar cea mai populară activitate rămâne drumeţia obişnuită, căreia îi sunt dedicate o grămadă de trasee de lungimi şi dificultăţi diferite, mereu desfăşurate între peisaje spectaculoase; interesant este că potecile n-au marcaje diferenţiate, ci doar roşu cu alb plus câte un număr.

Crestele sunt deci accesibile în toate felurile, iar dacă la toate aceste adăugăm telecabinele, telescaunele, teleschiurile pe timp de iarnă, drumurile cu serpentine strânse şi pante abrupte până în pasuri înalte din munţi, plus un extensiv transport public, obţinem o imagine extrem antropizată a Alpilor Dolomitici, reflexia faptului că localnicii au înţeles că investiţiile în turism aduc bani cu nemiluita. Ce-i drept, sălbăticia a dispărut cu totul, ceea ce mă face ca, în timp ce savurez panoramele şi traseele acestui concediu, să mă bucur de faptul că ea încă se regăseşte în Carpaţii româneşti şi nu voi întâlni în ei, în timpul vieţii mele, reţeaua de cabluri de aici.

Ziua 2: 20 august

Avem de făcut niscaiva cumpărături în prima parte a zilei, ceea ce înseamnă că ar trebui să alegem un traseu mai scurt şi, încercăm noi, mediu ca dificultate. După studierea hărţii ne decidem pentru Truppe Alpine, via ferrata construită în ultimul deceniu pe urmele unei vechi rute alese de soldaţi pentru antrenamente în zona delimitată de Torri del Falzarego şi Col dei Bos. Conducem până aproape de Passo Falzarego (2105 m) şi lăsăm maşinile în parcarea restaurantului Da Strobel. De aici o luăm în urcare destul de susţinută pe poteca 412/413, ce trece pe lângă Torre Picolla del Falzarego cu trasee de căţărat, dar şi foste cazemate transformate mai mult sau mai puţin în ruine. Locul unde părăsim poteca turistică e bine semnalizat, aşa că ne retragem după aproape o oră de urcat lângă nişte stânci şi începem echiparea.

Primii paşi din ferrata sunt de departe cei mai grei şi probabil că dau cotaţia traseului: mai întâi o forţare verticală, apoi o traversare scurtă la dreapta, urmată de o nouă urcare abruptă pe faţa aproape lipsită de prize de picior; la finalul acestor mişcări ne adunăm cu toţii într-o mică strungă şi ne dăm seama cu voce tare că povestea aia despre cum nu te foloseşti de cablu decât să te ancorezi e fix asta, o poveste, pentru că deja ne-am tras din plin de el şi de piroanele cu care e prins în stâncă. După încă un pasaj scurt cu surplombă, nu chiar atât de greu precum pare de la distanţă, şi de o traversare expusă ce dă roată stâncilor, restul traseului este o succesiune de urcări şi mici curbe de nivel, uneori lipsite de asigurări inutile, fără altă dificultate în afară de efortul necesar pentru a ajunge mai sus; ce-i drept, avem o ocazie bună de exersat folosirea kit-ului.

La sfârşit, după mai bine de două ore de ferrata, ne oprim pe un tăpşan ce marchează terminarea traseului, loc din care se vede un vechi tunel săpat în munte la poalele Col dei Bos (2559 m) – parte a zonei de antrenamente de care vorbeam mai sus. Tot aici iese din apropiere şi o rută alpină, de pe care apar grupuri de căţărători. Ne odihnim şi mâncăm ceva, înconjuraţi de vederea deosebită către Tofanele din apropiere (Tofana de Rozes cu un grohotiş atât de alb de parcă ar fi zăpadă), dar şi din ce în ce mai largă, spre Monte Cristallo în depărtare, Croda da Lago, Antelao, Pelmo, Cinque Torri, Civetta, Pale din San Martino şi, hăt la orizont, Marmolada cu gheţarul său.

În loc de retragerea abruptă şi mai scurtă, alegem varianta mai uşoară în special pentru genunchi ce începe cu poteca 401. Aceasta o ia pe lângă un tronson stâncos sub forma unui zid natural, ocoleşte oile ieşite la păscut în Forcella Travenanzes, pentru ca apoi s-o ia pe sub Torri del Falzarego în confluenţa cu poteca 402. Aceasta coboară susţinut urmărind oarecum panta abruptă a unei pârtii de schi, iar la final se transformă în curbă de nivel.

Suntem deja pe aceasta când întâlnim ferrata istorică Galleria Lagazuoi şi decidem să o urmăm o vreme, cât ne mai permite ziua-lumină; nu o vom parcurge complet, adică până la Rifugio Lagazuoi, pentru că mai e puţin până se înserează. Ferrata în sine este foarte uşoară şi cam singurele obiecte importante din echipament sunt casca şi lanterna, întrucât în rest poteca e facilă şi prevăzută cu tot felul de balustrade, scări, protecţii – ce-i drept, extrem de pitorească în contextul liniei frontului. Mergem ceva timp prin tunelul ce străbate Punta Berrino cu deschizături încă luminoase către fosta zonă de combat, apoi facem cale întoarsă şi continuăm pe potecile războiului străbătute cândva de vânătorii de munte austrieci (Kaiserjäger) şi italieni (Alpini). Drumul nostru se încheie la un post reconstruit în stâncă, totul sub Piccolo Lagazuoi (2750 m), de unde admirăm luminile amurgului reflectate în stâncile atât de golaşe, ascuţite şi agresive ale acestei părţi deosebite a Alpilor.

Revenim la poteca 402 şi coborâm pe ea până la parcarea de la Da Strobel, constatând că întreaga distracţie a durat vreo şapte ore. La ceas de seară, urcăm înapoi în maşini şi revenim în Rocchetta, decişi să ne odihnim bine pentru aventuri noi şi de durată mai mare.

Ziua 3: 21 august

Avem toată ziua la dispoziţie şi ni se adaugă şi Ciprian, aşa că alegem ceva lung şi considerat cu adevărat reprezentativ pentru ferratele din Dolomiţii Ampezzieni: Ivano Dibona din Monte Cristallo, denumită astfel în memoria celui care a găsit rămăşiţele frontului în anii ’60, s-a apucat de amenajarea traseului pentru turişti, dar n-a apucat să-l vadă terminat întrucât şi-a aflat sfârşitul chiar în acest masiv. Conducem maşinile până la parcarea de la Rio Gere (1680 m), cu puţin înainte de Passo Tre Croci (1809 m). De aici luăm telescaunul până la Rifugio Són Fórcia (2235 m), de unde mai demult am fi avut alt telescaun, dar acesta s-a închis acum un an şi ceva din cauza expirării „vieţii tehnice” –cei şaizeci de ani de la Jocurile Olimpice de Iarnă din 1956. Cunoaştem acest lucru încă de la camping, dar tot acolo decidem că putem urca pe picioarele noastre restul de drum, vreo şapte sute de metri şi un pic diferenţă de nivel. Oare am mai lua această decizie dacă am şti nu doar că e vorba de o pârtie neagră cu înclinaţie 64%, ci cea mai a naibii pârtie neagră din Dolomiţi, construită la Olimpiadă ca rezervă în caz că n-ar fi suficientă zăpadă pe pârtiile negre mai „cumsecade”, de mai jos? Mă-ntreb şi eu…

Cu mult aplomb încurajat şi de frigul ce începe să se insinueze în ciuda hainelor bine închise, îi dăm în sus pe poteca chinuită de pe Graa de Stouníes; grohotişul te face să aluneci înapoi jumătate din fiecare pas şi în curând frigul se transformă într-o căldură dogoritoare – din interior, evident. Prima jumătate mai e cum mai e, dar a doua este cumplit de grea şi la un moment dat simt că mi se face efectiv rău, cu urechi înfundate şi umbre tot mai negre peste privire. Nici eu nu ştiu cum ajung, după două ceasuri, la Capanna Guida Lorenzi (2932 m), închisă şi ea odată cu desfiinţarea telescaunului. Ce-i drept e însă drept: între Forcella Stouníes (2930 m) şi Forcella Grande (2874 m), panorama este cu adevărat excepţională, prezentând un Monte Cristallo în deplinătatea forţei, măreţiei şi colţilor săi. Superb.

Din motive de timp, ignorăm circuitul ferratei Marino Bianchi aflat în dreapta şi pornim întins pe Ivano Dibona din acelaşi Monte Cristallo di Mezzo. Traseul este relativ uşor, cu singurul pas mai dificil trecerea de pe scara metalică de la început pe stânca propriu-zisă; în schimb e extrem de lung şi variat, cu direcţia Monte Zurlon aflat în a doua jumătate, unde nu vom ajunge. Are câteva urcări scurte, însă cel mai mult se merge la vale, pe linia frontului ce a străbătut cândva Cresta Bianca (2932 m). Perspectiva de sub Vecio del Forame (2868 m) dezvăluie alte splendide fragmente de Dolomiţi, dar şi o bogată istorie militară, întrucât aici s-a aflat unul dintre punctele fierbinţi ale Primului Război Mondial. Tunelul străpuns chiar la început (Galleria del Cecchino), podul suspendat din lemn (Ponte Cristallo, 30 de metri, reconstruit), Forcella Granda cu intersecţia de poteci, fostele cazemate încă în picioare şi urmele de ghiulele din trupul muntelui mărturisesc episoade ale încrâncenării războiului.

Tura se completează cu atingerea unor vârfuri ce ne prezintă o largă panoramă circulară şi cu pauza de masă pe terasa însorită a unui refugiu în stâncă: Ricovero Buffa di Perrero (2760 m). Dacă am parcurge complet această ferrata, ea ar duce prin Forcella Piccola în Val Granda spre Ospitale (1474 m), dar hotărâm să ne retragem mai devreme, undeva după jumătate, spre Val Padéon. Au trecut deja trei ceasuri şi jumătate de cabluri şi ar mai fi ceva de mers şi din ferrata în sine, însă mai ales pe legătura lungă cu parcarea de la Rio Gere, iar noi deja resimţim din plin oboseala. Îi dăm deci abrupt în jos, având în faţă imaginea Cortinei înconjurate de creste, şi constatăm că, deşi oficial am părăsit ferrata, sunt şi aici trase cabluri şi nu fără folos. Când panta se domoleşte, traversăm cu ceva emoţii un grohotiş rupt de viituri, intrăm în pădure şi ajungem la o căsuţă din lemn.

După un foarte scurt urcuş dăm în poteca 205 ce ar duce, pe lângă lacul artificial care iarna devine patinoar, la staţia de telescaun de la Rifugio Són Fórcia. Avem câteva dezbateri despre care cale ar fi cea mai scurtă, o luăm în jos din Passo Són Fórcia (2110 m) pe lângă drumul de maşină şi urmăm cărarea 203 pe sub stâlpii instalaţiei. Fosta viitură ne dă de furcă cu altă ruptură, dar reuşim s-o traversăm prin vad, continuăm pe cărarea devenită brusc prietenoasă şi ajungem foarte obosiţi la maşini, după aproape nouă ore şi jumătate de tras. Nici nu-i de mirare că, odată sosiţi la camping, picăm pe capete, unii din noi fără duşul de care ar fi nevoie, dar nu şi dispoziţie.

Acum o concluzie a zilei cu care nu-s de acord toţi coechipierii: din punctul meu de vedere, în condiţiile de faţă nu merită efortul numit Ivano Dibona. Cel puţin, nu în sensul ales de noi, adică cel „clasic” de pe vremea când mergea telescaunul. Da, peisajele sunt superbe, dar Dolomiţii oferă vederi deosebite din multe alte locuri sau unghiuri. Da, ferrata e diversă, însă ca dificultate e banală. Toate acestea n-ar conta, dacă ar merge telescaunul şi ai fi scutit de acea urcare brutală, extrem de obositoare şi cronofagă. De exemplu, ea a fost una dintre cauzele din care n-am parcurs şi acea bucată de creastă cunoscută drept sălbatică, mai puţin antropizată. Mult de mers ar fi şi invers, însă sincer mi s-ar părea mai natural, ar permite în caz de timp prielnic şi un detur pe Marino Bianchi, iar coborârea grohotişului – chiar dacă neplăcută – s-ar face la alunecare controlată. Ca încheiere, încerc să-mi închipuiesc mutra amuzată a administratorilor de instalaţii de cablu de la noi la auzul acestui interesant concept, durată de viaţă tehnică… Cad cabinele? Nu. S-a rupt vreo sârmă? Nu luna asta. Atunci mai mergeeeee…..

Ziua 4: 22 august

După excesul de folosire a tălpilor de ieri, acum ne revenim cu ceva uşor şi pitoresc, şi anume două ferrate mici de pe Val de Fànes. Plecăm relativ târziu cu maşina până în parcarea din apropiere de Sant’Uberto, unde abia găsim loc, semn al popularităţii zonei. Ne îndreptăm paşii pe poteca 10 ce duce prin Pian de Loa şi pe deasupra defileului format de Rio Fànes, totul la umbra binecuvântată a pădurii formate din arbori seculari, înalţi şi înmiresmaţi. Ajungem astfel, cam după un ceas de urcuş domol pe cărări largi, la platforma panoramică de vizavi de Cascata di Fànes (1734 m), impresionantă cădere de apă, înaltă şi furioasă. Coborâm în albia râului pe o potecă abruptă, terasată prin tulpini de copaci dispuse în zigzag, trecem de izvorul captat într-un jgheab şi continuăm pe brâna firavă ce duce pe fundul defileului.

Alegem parcurgerea ferratei Giovanni Barbara în sens trigonometric, astfel că trecem prin duşul de la baza cascadei şi urcăm drept în sus primele scoabe fără prea mare efort, ca dovadă că aici întâlnim multe familii cu copii şi oameni în vârstă. Faptul ca Adi a uitat să treacă din adidaşii de condus în bocanci nu-i o problemă pe acest traseu uşor. Facem stânga printre pereţii foarte apropiaţi şi iată-ne efectiv sub căderea de apă a cascadei, protejaţi de o surplombă şi cu o minune a naturii în faţa ochilor. Continuăm pe poteca îngustă şi uşor ascendentă până în locul larg de repaus de la intersecţia potecilor Bus de l’Orso (1507 m), unde ajungem după mai puţin de jumătate de ceas.

Părăsim ferrata în acest moment şi urmăm poteca 10, printr-o urcare pe punţi şi cărări şerpuite, apoi chiar prin albia râului, ocazie cu care întâlnim adesea cascade mai mici sau mai mari. Cu tot cu pauză de masă, ne ia o oră şi jumătate să ajungem la intrarea în a doua ferrata, Cengia de Mattia, extrem de scurtă şi uşoară (vreo zece minute să fie cu totul), dar care cuprinde o nouă trecere pe sub furia cataractelor – Cascata Sbarco de Fànes (1728 m). După parcurgerea surplombei-tunel, urcăm un mic perete şi din partea superioară stâncoasă revenim în poteca 10.

Coborâm pe aceasta pe la Ponte Óuto, superb loc de belvedere asupra defileului, şi ne îndreptăm spre locul de repaus de mai devreme. Aici intrăm în al doilea segment din Giovanni Barbara, o coborâre continuă uşor expusă care ne scoate din nou la baza cascadei celei mari. De data aceasta traversăm podeţul, apoi urcăm din greu cărarea în trepte făcute din arbori groşi şi luăm drumul deja parcurs la venire spre maşini. Întreaga distracţie durează vreo cinci ore şi jumătate, deci o adevărată relaxare la altitudini mici, însă foarte ofertante ca peisaj acvatic şi stâncos. De asemenea, ne rămâne timp pentru o seară cu program de voie, iar eu şi Hike încercăm o pizzerie din Cortina observată din mers: La Perla; şi pizza, şi pastele sunt delicioase, iar eu mă declar încântată că găsesc bere artizanală, care n-are nicio treabă cu obişnuitele mizerii de beri italiene. Ce-i drept, nici preţul nu se compară. Cu tot cu cină în oraş, ne mai rămâne timp de un duş cald (în sfârşit!) şi culcat devreme.

Ziua 5: 23 august

Ne ameninţă o mare ploaie pe după-amiază, aşa că o idee ar fi să facem ceva scurt şi greuţ. Hike sugerează Col Rosà, dar Adi găseşte o ferrata mai tentantă în altă grupă a Dolomiţilor, în zona Canazei, sub masivul numit Ciampac-Colac. Avem ceva neclarităţi despre telecabina care ar trebui să ne ducă la baza traseului, dacă e sau nu funcţională, iar pe internet nu găsim nimic; întrebăm la recepţia campingului şi ni se spune că nici ei n-au cum să verifice, „dar sigur merge, că acolo e o zonă mai bogată decât aici”. Uf, sărăcuţa şi amărâta Cortina d’Ampezzo… Adriana hotărăşte să meargă la Tre Cime cu Ciprian; restul, optimişti, ne suim în maşini şi conducem vreo 50 de kilometri prin Passo Falzarego şi dincolo de el, pe drumuri şerpuite cu multe serpentine. Pentru mine este un voiaj auto destul de stresant, mai ales că pe o secţiune îngustă mă bagă unul în parapet. Noroc că tot ceea ce avariez e un capac de roată care deja avea o buşitură şi îmi dau seama ca în Italia e o idee bună acea asigurare opţională când închiriezi maşina.

Lăsăm în urmă Lago di Fedaia şi oprim la trecerea dintre Penia şi Alba di Ciancei, chiar sub telecabină. Cum aceasta este unica, nu studiem mai mult terenul şi luăm prima cursă în sus pe Col de Rossi. Abia la platforma cu o largă belvedere în toate direcţiile ne dăm seama că suntem pe partea greşită a văii, iar accesul ar fi fost pe celălalt versant. Când ne exprimăm mirarea că acolo nu apare nicio instalaţie de cablu ni se explică sensul şantierului enorm de la poalele muntelui: au dat totul jos să îl refacă anul acesta. Clar, cei de aici sunt mai bogaţi decât în Cortina unde telescaunul ăla stă dezafectat, fără planuri de înlocuire.

Nu avem nici chef nici timp să urcăm atâta pe jos, iar cea mai apropiată ferrata de pe partea aceasta e totuşi prea departe, aşa că decidem să ne reluăm îndeletniciri aproape uitate: drumeţie clasică, dus-întors pe Col de Cuch (2563 m). Până acolo avem o scurtă coborâre, apoi urcăm pante mai molcome sau mai abrupte, dar totul în raza vizuală. Pe vârf suntem răsplătiţi cu o vedere cuprinzătoare către Passo Pordoi, dar şi spre norii tot mai negri ce se înghesuie pe deasupra lacului către Marmolada şi chiar mai încoace, peste ferrata ce n-a fost să fie. Revenim la telecabină după două ore şi coborâm cu aceasta, ocazie cu care aflăm că este nouă, de ultimă generaţie şi tehnologie; a fost instalată în ultimii ani, ajungem deci la concluzia că băieţii de la Rocchetta nu vorbeau în dodii: cei din zona montană a provinciei Trento sunt mai cu dare de mână decât în Veneto.

Jos decidem că avem zi completă de admirat peisaj, ne urnim deci către instalaţia ce urcă pe Marmolada (3343 m) şi luăm bilete la una dintre ultimele curse. Ascensiunea pe cel mai înalt vârf al Dolomiţilor se face din trei bucăţi de la Malga Ciapela (1405 m) la Punta Rocca (3265 m), acolo unde într-o grotă naturală există capela micuţă „Regina delle Dolomiti”. Noi mergem din prima până la capăt printr-un peisaj aproape selenar prin ariditatea sa, în ciuda ploilor frecvente. Aici se află ultimul gheţar supravieţuitor al Dolomiţilor, favorizat de orientarea versantului şi de altitudinea superioară. Facem câţiva paşi înainte şi înapoi pe gheţar, fără a ajunge însă pe vârful propriu-zis. Însă cel mai mult timp îl petrecem admirând, de pe platforma de la staţie, panoramă largă şi covârşitoare ce se desfăşoară în toate direcţiile, căreia norii tot mai denşi nu doar că nu-i iau din farmec, ci îi sporesc dramatismul. Este una dintre cele mai impresionante imagini cu care rămân din această călătorie, greu de descris în cuvinte.

Revenim cu penultima telecabină la staţia precedentă, acolo unde un tun, un drapel şi un monument-memorial anunţă Museo Marmolada Grande Guerra; acesta este format în special din cazemate mai mult sau mai puţin restaurate, fără a ascunde însă urmele bombardamentelor de acum aproape un secol – preţul plătit de italieni pentru întregirea statului unitar.

Tot aici are loc un episod bizar şi amuzant în ciudăţenia lui. Când urcam mai devreme, am văzut un om în ascensiune pe gheţar, cu câte o chestie în fiecare mână. Uite un alpinist care se antrenează pentru marile înălţimi, ne-am zis atunci. Chiar încercam să ne dăm seama cât de repede se mişcă şi dacă ar ajunge sus suficient de repede cât să prindă ultima cursă, însă la un moment dat şi-a schimbat ruta în lateral şi noi am presupus că se întoarce. Iată-l deci întorcându-se, într-adevăr, iar indivizii ddintr-un grup sunt impacientaţi că va pierde coborârea şi nu are unde înnopta. Abia când ajunge în ultimul moment lângă ei în telecabină văd personajul, un tânăr blond cu faţa arsă de soare, şi mă crucesc. Cred că singur obiect „tehnic” e frontala de pe şapca Adidas pusă invers pe cap; în picioare are adidaşi (fără şosete), mai sus o pereche de şalvari trei-sferturi, o haină oarecarem iar în mâini – aici e aici, ce credeam noi a fi perechea de pioleţi – o ditamai bâta şi… o lopată! Zi Doamne fereşte şi mergi mai departe.

Îl lăsăm în urmă pe ciudatul de pe gheţar, coborâm şi ultimele două bucăţi de cablu, apoi  pornim spre camping pe ploaia anunţată ce face şoseaua şi mai solicitantă. O luăm de data asta prin Passo Geau (2236 m), că aşa a hotărât GPS-ul, drum şi mai înfiorător decât cel pe care am venit din cauza pantelor mai abrupte şi a serpentinelor mai strânse, deşi e greu de crezut că se poate. Bietul Clio urcă cu a-ntâia şi mi-e teamă în orice clipă că-şi va da obştescul sfârşit. Ajunşi cu bine în Cortina, mergem la perla descoperită aseară, adică La Perla, pentru pizza cum se cuvine şi alte bunătăţi.

Ziua 6: 24 august

După relaxarea (cu sau fără voie) din ultimele două zile, optăm în sfârşit pentru ceva mai greu, alt traseu „clasic” din zona Cortinei: Giovanni Lipella, ce poartă numele unui brav şi foarte tânăr soldat italian, ucis spre finalul Războiului. Urcăm cu maşina până la Rifugio Angelo Dibona (2050 m), ce-i drept cu ceva emoţii pe forestierul îngust de la final, unde la un moment dat Hike n-are de ales şi împinge un Clio neputincios până reporneşte motorul. Deşi suntem iniţial în echipă completă, Adriana ne va însoţi doar în prima parte, pentru ca apoi să rămână pe cărări pitoreşti şi să facă cea mai veche ferrata a zonei, Scala del Meneghel, ce datează din primii ani ai secolului al XX-lea.

Urcăm pe poteca 403 spre staţia inferioară a funicularului, apoi pe 442 şi 404 pe sub pereţii sudici ai Tofanei, înghiţind astfel ceva diferenţă de nivel până la Gallerie del Castelletto unde ajungem după o oră. Aici ne despărţim de Adriana şi începem să ne echipăm, ocazie cu care Adi constată că de data asta a uitat hamul; bine că are kit-ul şi bocancii, aşa că improvizăm ceva dintr-un anou şi subliniem importanţa încercării de a nu cădea. În faţa noastră tocmai ce începe Giovanni Lipella printr-o scară metalică, urmată de un tunel lung şi abrupt ce ne scoate în spatele Il Castelletto. Aici avem de-a face cu o scurtă coborâre ce propune paşi mai dificili din cauza surplombei de la final. Curba de nivel în care dăm reprezintă locul de joncţiune cu un traseu direct din Forcella Col dei Bos, cu evitarea tunelului de altfel pitoresc.

Urmăm poteca spre stânga ce ne solicită prin câteva traversee parcurse mai greu când ai picioare scurte sau din cauza grohotişului. Ce-i drept, ne şi încântă privirile cu o perspectivă ameţitoare asupra Val Travenanzes, defileu multicolor săpat de râul omonim în roca Tofanelor. Traseul se dovedeşte a fi susţinut şi lung, dar mai ales foarte aglomerat, de aceea mergem relativ încet şi îi lăsăm pe „vitezomani” să ne depăşească. Avem de urcat prin hornuri largi şi de sărit peste o spărtură „fără fund”, pentru ca apoi să urmăm cărarea pe sub o frumoasă serie de surplombe roşiatice.

Facem scurt popas pe un prag cu vedere largă, Tre Dita (2694 m) pe numele său, de unde se desprinde o retragere spre poteca turistică; tot aici are loc schimbarea de direcţie la dreapta şi ne încadrăm pe coasta unui amfiteatru larg şi terasat de straturile geologice, cu pereţi înnegriţi şi adesea umezi. La capătul său se află un traverseu mai lung, expus, cu apa şiroind, la care am ceva emoţii; nu pentru că ar fi periculos, ci pentru că din spatele nostru vine o trupă de retarzii şi se înghesuie peste noi, deşi platforma de la final este extrem de mică şi încă n-o putem părăsi din cauza celor de deasupra noastră. Traverseul e urmat de o urcare mai solicitantă şi lungă, cu paşi ce necesită atenţie şi efort, acesta fiind ultimul segment notabil al ferratei – cel mai intens.

Urcarea cea din urmă se face de fapt pe potecă turistică obişnuită ce apare din stânga şi ajunge pe Tofana de Rozes (3225 m). Cam jumătate de ceas ne ia s-o parcurgem pentru ca apoi să poposim pe îndelete la crucea de pe vârf, înconjuraţi stăncuţe alpine zburătăcite de vânt care cerşesc necontenit şi se înfig cu tupeu la firimiturile din mână lui Cos. Odată reporniţi la vale, Adi primeşte de la un italian de treabă un glonţ vechi de o sută de ani şi informaţia că dacă ne uităm cu atenţie prin grohotiş vom găsi multe astfel de relicve ale războiului; nu ştiu cum, că eu nu dau de niciuna… Coborârea se desfăşoară pe aceeaşi potecă, dar acum facem dreapta înainte de întâlnirea cu ferrata şi urmăm cărarea abruptă şi plină de grohotiş până la Rifugio Camillo Giussani (2580 m). Acolo ajungem în vreo două ceasuri, după ce trecem de un turn stâncos – rai al căţărătorilor plini de muşchi şi arşi de soare.

Facem o nouă pauză de odihnă lângă alte avanposturi militare, după această secţiune care, sincer, mie nu îmi place deloc şi mi se pare mai solicitantă decât o ferrata din cauza grohotişului instabil şi a pantei descendente ce pune presiune pe genunchi şi pe glezna mea buşită. După refugiu, drumul devenit de-a dreptul lat continuă în jos mult mai potolit pe Valon de Tofana, dovada fiind că o motocicletă enduro poate urca până la cabană. Întrezărim un fir de cărare din Punta Anna, ferrata lăsată pentru poimâine, precum şi o scară suspendată din acelaşi traseu. Trecem pe lângă turnurile extrem de pitoreşti din această zonă, încununate cu creneluri, colţi şi mici creste tăioase, în timp ce în faţă ni se desfăşoară muchiile semeţe din Croda da Lago.

Intrăm pe poteca 403 care, împreună cu câteva scurtături bine alese de Hike, ne scoate la baraca de jos a funicularului şi apoi la baza muntelui, în parcarea de la Rifugio Angelo Dibona, unde Adriana ne aşteaptă nerăbdătoare de ceva timp. Iată un alt traseu din care ne întoarcem în Cortina pe întuneric, după aproape zece ore de munte ce rezervă patru ceasuri şi jumătate ferratei în sine. Merită însă pe deplin ca timp, lungime şi efort. De altfel, nu este o ferrata foarte dificilă, dar te ţine în priză şi îţi oferă câte un pic din toate.

Ziua 7: 25 august

Deşi noi, restul, mai avem concediu, Adi merge s-o ducă pe Diana la aeroport şi să se plimbe o vreme prin Veneţia. Ceilalţi n-avem chef de amestecuri citadine, aşa că pornim spre Tre Cime di Lavaredo, mai ales că Adriana s-a plimbat acum două zile pe-acolo, a fost impresionată şi, spre surprinderea mea, vrea să revină. Pornim deci spre Misurina, pentru ca undeva dincolo de ea să oprim la bariera unde se plăteşte o taxă drum pentru a intra mai departe cu maşina în parcul natural. Este vorba de 25 €, nu chiar puţin, dar nici prohibitiv când împarţi la patru; acesta este modul administraţiei parcului de a limita oarecum accesul auto într-o zonă extrem, dar extrem de populară. În plus, există autobuze ca alternativă, aşa că taxa nu-i o idee aşa proastă. Continuăm pe drumul şerpuit, tot mai înclinat şi mai cambrat în coasta muntelui, până în Forcella Longeres; dincolo de acest punct începe o parcare enormă, cu mai multe platforme şi terase, deja extrem de aglomerată deşi ziua abia e la început. Ca idee, deşi încerc să reţin bine unde las maşina, la final nu o voi găsi din prima. Alt fapt interesant este că autobuzul de care scriam mai sus devine singura cale de acces când parcarea se umple, bariera închizându-se pentru restul autoturismelor.

Cum ieşim din parcare, ne alăturăm puhoiului de lume ce umple o cărare largă cât un drum forestier bine bătătorit, cu două benzi. Aceasta pleacă de la Rifugio Auronzo (2320 m) şi poartă paşii unei diversităţi de oameni pe lângă cele trei piscuri masive şi impunătoare, atât de clar distinse în marele decor – Tre Cime di Lavaredo, adică Cima Ovest (2973 m), Cima Grande (2999 m) şi Cima Piccola (2857 m). Poteca 101 merge o bună bucată pe curbă de nivel şi trece pe lângă Monumento ai Caduti şi Capella degli Alpini, edificii care accentuează importanţa acestor locuri în timpul Marelui Război, aici repurtându-se unele dintre cele mai crunte bătălii montane. Ceva mai încolo se află Rifugio Lavaredo (2344 m), cu o terasă plină de umbreluţe, apoi cărarea coteşte stânga şi începe să urce un pic mai pronunţat prin Forcella Lavaredo (2454 m).

De acum încolo, drumul nostru se încadrează în urcare domoală, dar prelungă, în coastele Monte Paterno, dând un frumos tur de perspectivă celor trei turnuri pe la baza cărora am trecut mai devreme. Din cauza caracterului său de urcuş şi vag expus, poteca se goleşte considerabil de oameni până dăm din nou de aglomeraţie la Rifugio Locatelli alle Tre Cime, din Forcella Toblin (2405 m). Acesta se profilează ca o căbănuţă albă şi cochetă, de la umbra căreia mulţimea de turişti are o vedere faină şi cuprinzătoare către Tre Cimme, Monte Paterno şi lacurile din spatele acestuia, Laghi dei Piani. Ne oprim şi noi o vreme să ne tragem sufletul, să admirăm peisajul şi să ne echipăm pentru ceea ce urmează.

Este vorba despre ferrata de pe Monte Paterno, De Luca – Innerkofler, ce urmează aproape fidel linia fostului front italiano-austriac. Ferrata în sine nu e dificilă, dar e pitorească prin secţiunea lungă de tuneluri ce începe practic într-un stâlp masiv de stâncă, avanposturi ale trăgătorilor, urme ale artileriei vizibile şi acum, poduri de lemn, bucle de sârmă ghimpată sau plăci comemorative. Cred că singurul aspect care-i sporeşte dificultatea este numărul mare al celor care o parcurg, mai ales că acest lucru se face în ambele sensuri, deci trebuie să fim atenţi să nu ne bulucim unii peste alţii şi să nu ne trezim cu vreo ploaie de pietre. Frumuseţea traseului este sporită de alternanţa peisajelor, când de o parte când de cealaltă a crestei.

Când ajungem într-o strungă numai bună ca loc de odihnă, Forcella Camoscio, observăm că se poate face un detur circular până pe principalul vârf. În acest loc, ferrata are notate clar sensurile de parcurgere, tocmai pentru a evita „coliziunile”; dar chiar şi aşa unii fac pe şmecherii şi o iau invers, că doar ştiu ei mai bine. Această secţiune a cablurilor este mai intensă, pentru ca apoi să-i urmeze poteca de un alb strivitor al calcarului ce duce pe Cima Monte Paterno (2744 m), încununat cu o cruce şi simboluri religioase întru memoria celor căzuţi pentru îndepărtarea stăpânirii habsburgice. Ne permitem şi noi un popas de prânz pe vârful aglomerat, înconjuraţi de o perspectivă largă în toate direcţiile, în care ceaţa alternează cu seninul.

După ce revenim în strunga de mai devreme, stăm să ne gândim puţin dacă să continuăm spre stânga, acolo unde Monte Cengia propune pe sub creasta sa crenelată o altă ferrata plină de istorie, Sentiero della Forcella. Cum însă aceasta pare a merge încă mult şi bine, iar vremea e schimbătoare, decidem totuşi s-o luăm în jos-dreapta şi să încheiem circuitul. După o coborâre abruptă şi instabilă din cauza grohotişului fărâmicios, ne bucurăm de calmul curbei de nivel, întreruptă de mici secţiuni în urcare, ce ne poartă pe deasupra unui amfiteatru de stâncă la protecţia surplombelor cărămizii. Capătul său este delimitat de Forcella Passaporto, acolo unde ieşim înapoi spre faţa cu Tre Cimme. Începem să ne apropiem de final, loc marcat de un tunel cu ferestre şi o dală comemorativă.

De aici până în Forcella Lavaredo, prin care am trecut mai devreme, nu mai sunt decât câţiva paşi, pentru ca apoi să revenim în poteca 101 tocmai când începe ploaia. Traficul pietonal a scăzut considerabil pe aceasta, iar noi ne grăbim puţin spre maşină. Ca bilanţ, întreaga tură ne-a luat cinci ore, împărţite egal între ferrata în sine şi restul traseului. Pe drumul de întoarcere, oprim în Misurina (1756 m) pentru a admira lacul şi a face niscaiva cumpărături. Eu merg ţintit la mănuşi de căţărat întrucât n-am vrut să le iau pe cele de acasă în ideea că am băgat suficient panou cât să-mi bătătoresc palmele. Ei bine, ghinion, trasul de cabluri e altfel decât agăţatul de prize şi am făcut băşici dureroase la mai multe falange. Găsesc o pereche pe măsura mea şi, surprinzător, primesc şi un suvenir din partea magazinului Camp: o insignă floare de colţ de care sunt foarte încântată. Finalul zilei îl petrecem în Cortina, ocazie cu care fac şi eu câteva fotografii cu pitorescul orăşel de munte, după care ne retragem la camping. Nu de alta, dar mâine avem zi grea…

Ziua 8: 26 august

Întrucât ce am lăsat pentru ultima zi de grup i se pare prea dificil şi expus, Adriana nu ne însoţeşte şi alege altceva relativ în zonă, cu acces rapid prin telecabină: Ferrata del Formenton din Tofana di Dentro. Noi, ceilalţi, încercăm unul dintre cele mai interesante trasee ale Dolomiţilor Ampezzieni, celebru datorită clipuleţelor cu un anumit pasaj sexi-suspendat: via ferrata dublă formată din Punta Anna (Doss de Tofana – Giuseppe Olivieri) şi Tofana di Mezzo. Ducem maşinile în parcarea de la Piètofana (1668 m), luăm telescaunul până la Rifugio Duca d’Aosta (2092 m) şi apoi încă unul ce ne depune la Rifugio Pomedes (2305 m). După atâta altitudine înghiţită dintr-un foc, avem de urcat cam jumătate de oră pe poteca de apropiere şi ne oprim să ne punem echipamentul în aglomeraţia mare de la intrarea în traseu.

Începem cu o primă urcare pe verticală făcută încet din cauza numeroaselor grupuri, apoi înaintăm susţinut dar fără pasaje dificile, chiar dacă o bună bucată se desfăşoară pe tăişul muntelui. Urcăm printr-un horn spre o muchie aeriană, pentru ca la finalul efortului primei ore şi jumătate să ne relaxăm într-o şa largă. Acesteia îi urmează încă un urcuş uşor expus până sub Cima Punta Anna (2731 m), pentru ca apoi să coborâm puţin, după încă o jumătate de ceas, în spaţiul generos de la finalul primei părţi. Aici apare şi poteca 403 ce vine direct de la Refugio Camillo Giussani şi tot aici se poate face retragerea spre Rifugio Ra Valles, prin ferrata străjuită de Terzo Torrione di Pomedes. Este momentul unei pauze consistente de masă, înainte de reluarea drumului.

A doua parte a traseului se eliberează brusc de oameni şi e formată de fapt din trei ferrate: Sentiero Olivieri (neparcursă de noi datorită accesului prin Punta Anna), Gianni Aglio şi Tofana di Mezzo. Startul are bucăţi mai susţinute, inclusiv cea prevăzută cu scara metalică zărită acum două zile, dar acestea nu sunt foarte grele până în momentul în care poteca face curbă prin spatele versantului. Observăm cât de mult se lungeşte totul din cauza reliefului, deşi de la locul de odihnă părea că mai avem puţin până pe vârful final. Avem de-a face în curând cu o urcare grea printr-un horn cu părţi verticale şi surplombate, urmată de o trecere cu efort considerabil spre dreapta. Deşi semnele ne-ar tenta în alte ocazii, ignorăm complet deturul cablat pe Torrione Gianni (2980 m), întrucât distracţia adevărată abia aici începe: ieşim în buza prăpăstiei (şi ce prăpastie!) pe o dală lucioasă şi descendentă, pentru a ne lansa în celebra traversare orizontală ce a împânzit internetul. După cum spuneam, aceasta se desfăşoară complet pe orizontală, chiar puţin în jos, deci teoretic mare efort n-ar fi, însă modul în care trebuie să-ţi vâri vârfurile bocancilor pentru a prinde cea mai mică muchie se traduce într-o încordare de sus până jos. Acei câţiva metri de traverseu mă fac să simt fie care muşchi din braţe şi să-mi tremure picioarele deasupra hăului ca la maşina de cusut. Neplăcut, complet neplăcut, mai ales că Adi şi Cos care au trecut deja se hlizesc de nu mai pot la capătul celălalt.

După ce ne tragem sufletul şi simţirile, continuăm cu o coborâre în strunga numită Bus de Tofana (2910 m) unde pare să urce o variantă de traseu tot dinspre Rifugio Camillo Giussani. Cum parcă lucrurile ar fi fost prea simple până acum, începe să picure, însă băieţii din faţă decid să-i dăm mai departe, deşi ne-am putea adăposti aici în nişte surplombe generoase. Ce-i drept, o vreme se opreşte, pentru a ne ameninţa din nou mai târziu, de data aceasta cu grindină. Noi mergem tot în sus spre marele amfiteatru, sperând la vreme mai bună, dorinţă îndeplinită după ce trecem printr-un enorm inel de piatră care ne scoate în partea cealaltă a masivului. De aici avem de urmat curba de nivel spre perechea de scări metalice ce ajută depăşirea unui perete pe cât de drept, pe atât de lustruit. Acestea sunt urmate de ultima urcare cu emoţii, întrucât escaladează o placă fără aderenţă. În timp ce noi ne aşteptăm unul pe altul în acest pasaj mai lent, în spatele nostru se buluceşte un grup de nemţoaice rapide şi numai fibră, dar deficitare în neuroni; deşi le-am strigat pe când erau la baza scărilor să aştepte că n-au unde urca, abia când ajung în curul nostru, de altfel într-o poziţie incomodă şi încordată, îşi dau seama că nu făceam mişto. Ei bine, asta e, vorba lui Hike: dacă nu le duce mintea, să sperăm că le duc muşchii să stea acolo până trecem, că n-au pe unde depăşi, iar noi n-o să riscăm nimic pentru nişte capete seci.

O scurtă curbă de nivel cu perspectivă cuprinzătoare asupra locurilor de unde venim ne desparte de încă un rând de cabluri într-o urcare pe deasupra protecţiilor de avalanşă; aceasta pare grea de la distanţă, dar odată intraţi în ea ne dăm seama că ne-am înşelat şi se desfăşoară cursiv şi natural. De altfel, după ce trecem de încă un set de scări, dificultatea traseului scade şi rămâne efortul parcurgerii ultimei părţi până pe Tofana di Mezzo (3243 m), acolo unde apare poteca turistică şi unde ajungem cam după două ore de la pauza de prânz. Poteca durează mai puţin de jumătate de ceas şi cuprinde regruparea de pe vârf, plus coborârea la staţia de telecabină „Freccia nel Cielo” de la Rifugio Cima Tofana (3191 m).

Înainte de a ajunge la staţie, arunc un ochi ceva mai departe şi mă bucur de vederea frumoasă către Tofana di Dentro şi Tofana de Inze, acolo unde se desfăşoară ferrata Adrianei. Bilanţul spune că am mers aproape şase ore, din care ne-am luptat cu ferrata cea mai mare parte, adică cinci ceasuri; iată un raport excelent, să tot fie din astea, mai ales că efortul de acces şi retragere este minim. În plus, cele două trasee lipite sunt cu adevărat de senzaţie. Luăm telecabina spre Rifugio Ra Valles (2472 m), ce se mândreşte cu pizzeria de la cea mai mare altitudine, a cărei structură sub formă de OZN o vedem luminată în fiecare noapte de la camping. Încă o telecabină ne depune la Col Drusciè (1778 m), unde se află observatorul Astro Ring; de aici o luăm pe drumul de maşină şi poteca 410 pentru a reveni în parcarea părăsită de dimineaţă. Este prima dată de când mă aflu aici când văd o jivină sălbatică, alta decât păsări: un şarpe mic şi debusolat în mijlocul colbului. Conducem înapoi spre oraş şi punem capăt zilei cu o pizza nu chiar genială, dar de „proximitate”, căci ne retragem la restaurantul campingului vecin, Cortina. Tot acum facem şi socotelile, la un pahar de vorbă în ultima seară împreună.

Ziua 9: 27 august

Azi plecăm spre ţară şi întrucât avionul nostru e seara târziu mă gândeam iniţial ca eu şi Hike să facem o plimbare „romantică” prin Bergamo. Însă, după cum s-a desfăşurat concediul, mi-a venit pe parcurs o altă idee: ce poate fi mai romantic decât un ultim traseu, cel mai scurt şi mai intens dintre toate? Este vorba despre Sci Club 18, pe care Hike s-a mai dat acum ceva ani şi are amintiri cu nişte muşchi blocaţi în surplombă. Prin urmare, strângem tot calabalâcul, achităm campingul şi ne despărţim de Adi şi Cos cărora le-o predăm pe semnătură pe Adriana. Pornim spre telecabina din Cortina ce poartă numele Funivia Faloria (1224 m) şi pentru care ne învârtim mai mult decât e cazul căci nu reuşim să găsim parcarea de acces.

Într-un final, luăm cabina până la staţia intermediară Rifugio Mandres (1480 m) ce arată ca o haltă gen Triaj, apoi urcăm relativ lejer încă vreo jumătate de ceas pe poteca 206, excelent remarcată, până la baza traseului. Acesta se cambrează mai departe pe sub cablurile telecabinei, urmând oarecum linia acestora, pe Crepe di Faloria. Ca fapt divers, Sci 18 e o ferrata încă tânără, ceea ce înseamnă că, din fericire, în cele mai multe locuri stânca n-a apucat să fie lustruită de prea mulţi paşi; habar n-am încă în ce măsură ne va fi asta de folos.

Ferrata începe în mare forţă, de-a dreptul brutal şi abia aştept să dau de un prag unde să stau cât de cât relaxată şi să-mi trag sufletul. Voi face acest lucru cât de des voi putea de-acum încolo, căci îmi dau seama repede că astfel de praguri sunt pe cât de binevenite, pe atât de rare. Întregul traseu este o succesiune de tracţiuni cu bicepşii drept personaje principale, adesea fără prea mult ajutor din partea picioarelor trecute în rol nu secundar, ci pasager. Avem de-a face cu numeroase surplombe, uneori depăşite prin scări metalice acolo unde cei care au amenajat ferrata şi-au dat seama că altfel gradul acesteia ar sări de pe scala „clasică”; ca un indicator, Hike, după ce l-a cărat degeaba cu el până acum, foloseşte permanent kit-ul de via ferrata, semn că nu-i de glumit. Ce-i bine în toată această poveste e numărul mic de amatori; uitându-mă la britanicii de deasupra noastră, nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar întâmpla cu puhoiul de pe Lipella sau Punta Anna.

Efortul maxim mă lasă adesea fără suflu, însă pasajul cel mai nasol este o urcare pe faţa verticală şi relativ spălată, unde simt cum îmi tremură tot corpul de la încordarea maximă şi mă îtreb ce mama naibii caut eu aici. Pereţi aproape drepţi sunt uneori legaţi de porţiuni de curbă de nivel sau traversee expuse, pentru ca apoi să apară vreo nouă urcare intensă, inclusiv pe hornuri sau muchii. Ca idee, deşi vine la final de concediu după atâta munte şi atâtea ferrate, e singurul traseu de la care fac febră musculară la braţe şi spate. Noroc cu faptul că echiparea este excelentă, de la cabluri la trepte şi manşoane pe piroanele înfipte în stâncă. Un lucru bun totuşi: trec fără mari probleme de surplomba cu care Hike are amintiri negative; ce-i drept, şi ritmul de acum este mult mai lent decât cel abordat de el când a mers cu Marius şi Oana.

Finalul vine după trei ore de „tras de fiare” şi e adeptul principiului: de ce să mergem direct la finiş când putem să mai facem un ocol pentru încă o sforţare verticală? Ieşim dintr-un ultim pasaj susţinut cu steagul Italiei în gură, la câţiva metri de Rifugio Faloria (2123 m) şi staţia de sus a telecabinei. Avem baftă că o prindem la fix şi coborâm repede la maşină unde constatăm ora târzie, ne schimbăm în haine de drum şi încercăm să-i dăm bătaie spre Bergamo. Un ultim aspect mai reţin în aşa viteză: Sci Club 18 tocmai ce-a devenit preferata mea în acest concediu, depăşind la mustaţă ferrata de ieri în ceea ce priveşte parcurgerea în sine; ca privelişti însă, Punta Anna – Tofana din Mezzo rămâne prima.

Socoteala de-acasă rareori se potriveşte cu cea din târg, prin urmare tot oraşul e blocat din cauza nu ştiu cărui eveniment şi ne mişcăm foarte, foarte greu. După ce ieşim din Cortina, rulăm cât de cât mai bine prin orăşelele montane până la cele de dinainte de intrarea pe autostradă, între Caralte şi Longarone, unde abia ne târâm şi ne amintim că aşa arăta pe sensul ăsta şi sâmbăta trecută. Urmează autostrada la maximă grabă, cu mine încercând să fac rucsacii şi curat în maşină cât conduce Hike, lucru care-mi iese doar parţial.

Alimentăm pe fugă întrucât trebuie să lăsăm rezervorul plin şi ajungem într-un final apoteotic la parcarea mare de la aeroport unde trebuie să predăm maşina. Surpriză însă: în stil tipic italian, cel care se ocupă de acest lucru e în pauză. Sun disperată la biroul firmei unde-mi spun oful cu pierderea avionul şi rămân în parcare să aştept să vină cineva, în timp Hike fuge la check-in pentru a depune unicul bagaj de cală. Până la urmă predau şi eu maşina, iar constatarea iese în regulă: ce am buşit când m-a băgat dementul ăla în parapet se suprapune peste o buşitură existentă, aşa că nu se pune. Cu sacii în căruţă, sprintez către intrarea în aeroport pentru restul de proceduri de îmbarcare pe care le facem în cam ultimul moment. Când goneam pe autostradă menţinând totuşi viteza în limite legale, noi ne-am resemnat că pierdem avionul; iată totuşi că-l prindem, ce-i drept cu broboane reci de sudoare pe frunte.

Încheiem concediul cu ceva din categoria „hai să nu repetăm asta”. Dar zău că fu fain în rest. Şi la câte chestii interesante au rămas nefăcute, abia aştept să revin; Col Rosà, Averau, Nuvoalo (Ra Gusela), Sorapiss (Berti-Vandelli), Cesco Tomaselli, Marino Bianchi – luaţi-o ca pe o promisiune, ne vom cunoaşte cumva.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s