Brâul de Mijloc peste Umeri, Valea Podurilor (Munţii Piatra Craiului)

Iată că nu trece mult şi revin în Munţii Piatra Craiului, de data aceasta pentru un weekend întreg. Părăsesc capitala împreună cu Cosmina, Geo şi Cristina vineri seara după serviciu şi ne cazăm la Popasul Alpinistului, la o aruncătură de băţ de Cabana Plaiul Foii. Avem planurile şi bagajele făcute pentru ca sâmbătă să o luăm din loc devreme, astfel că la ora 8:30 plecăm din Plaiul Foii (849 m) pe banda roşie ce însoţeşte Pârâul Bârsa Tămaşului, apoi Valea Şpirlea Tămaşului printre Muchia Vlăduşca şi Muchia Şpirlea. Lăsăm în urmă Şipotul Şpirlea şi ne oprim câteva minute la Refugiul Şpirlea (1440 m). Poteca se conturează în continuare pe sub Muchia Şpirlea şi iese din pădure definitiv sub pereţii Craiului. Din Şaua Tămăşelului (1540 m) urmăm triunghiul albastru pe sub Umerii Pietrei Craiului, în timp ce imaginea se deschide larg şi, datorită vremii frumoase, putem admira depărtările dominate de Munţii Iezer-Păpuşa şi Munţii Făgăraş. Trecem peste Valea Tămăşelului, aici având un bazin larg, iar în faţa noastră se profilează impunător şi ascuţit Vârful Lancea, numit şi Colţul Carugelor. El este cel care ne vesteşte apariţia din amonte a Vâlcelului Secundar al Padinii Lăncii şi, imediat după un pâlc de copaci, Padina Lăncii – firul principal; odată cu aceste două culoare abrupte, avem primul contact cu abruptul Craiului în care avem să intrăm.

În jur de ora 11:30 ajungem la Marele Grohotiş, pe vremuri numit şi Horjul Mare – acea enormă limbă lată, mereu schimbătoare, de amestec al nisipului, pietricelelor, bolovanilor şi stâncilor care se erodează permanent din munte. Aici întâlnim un panou turistic, pe care demult nu se mai înţelege scrisul, şi decidem să părăsim în sus marcajul din acest punct; în mod normal, ar trebui să mergem până în centrul Marelui Grohotiş şi de acolo să facem acelaşi lucru, doar că pe o potecă mai evidentă. Urcăm susţinut treptele firave de iarbă, depăşim câteva limbi de grohotiş şi trecem prin sau peste pâlcuri de jnepeni, şi prin orientarea permanentă spre dreapta întâlnim în sfârşit poteca de care vorbeam mai devreme. În caz că mai trebuie să adaug, din aici încolo ne situăm în zona alpină, nemarcată, a Craiului şi vom rămâne aşa pentru ceva timp.

Prima parte a urcării, destul de obositoare din cauza pantei şi a solului mişcător, se sfârşeşte la baza Peretelui Central – Peretele Marelui Grohotiş; se văd clar cele două ramificaţii ale potecii care încing în partea mediană Craiul de Sud: Brâul de Mijloc în stânga şi Brâul Roşu în dreapta, prin hornul cărămiziu care-i justifică denumirea; de altfel, deşi poartă alt nume, el poate fi considerat acea componentă a Brâului de Mijloc care ajunge în Valea Urzicii. Astăzi, scopul nostru este prima ramură, cotată 1A, în timp ce pe a doua o trecem în lista de făcut pe viitor. De altfel, şi acum avem parte tot de noutăţi, întrucât niciuna dintre noi n-a mai parcurs integral acest segment al brâului. Cristina a mers pe o bucată, iar Geo va repeta până la finalul zilei că „pare cunoscut”, însă nu se elucidează misterul. De mine şi de Cosmina ştiu sigur, aşa că o putem considera o „premieră” personală, ale cărei detalii nu le-am aflat decât din descrieri şi niscaiva fotografii. Trăiască Emilian Cristea şi unii internauţi generoşi.

Următorul punct de maxim interes al zilei este Poiana Închisă (2000 m), acea grădină izolată între pereţi şi ţancuri unde puţină lume ajunge; nu-i prima dată când păşesc în ea, dar mă învăluie din nou cu a sa frumuseţe sălbatică. În dreapta se conturează pe abrupţii pereţi sudici Ieşirea de la Ora Două, iar undeva în stânga Ieşirea de la Ora Zece. Între cele două, observăm cele câteva posibile locuri de cort, izvorul captat (dar secat acum) şi ciopoarele de capre negre, nu chiar sprintene din cauza grăsimii acumulate pentru iernat. La ceasurile 13:30 traversăm poiana şi coborâm în principalul fir al Padinii Lăncii în – foarte probabil – cel mai dificil pas al zilei. Albia este oricum abruptă şi friabilă, însă ne chinuim ceva să ajungem în avalul săritorii cu cablu. Cu această ocazie observăm că traseul de azi s-ar putea scurta simţitor prin urcarea direct din Padina Lăncii – adică fără Marele Grohotiş şi Poiana Închisă; nu cred însă că merită aşa o şuntare.

Spre deosebire de jumătate nordică a brâului, unde se păstrează în mare nivelul, aici cu greu ai putea asemui cărarea unei cingători, căci se află într-o permanentă coborâre şi urcare, iar diferenţele de nivel acumulate se simt din plin. De acum vom merge pe sub Coama Lungă şi Colţii Grindului, iar după ce depăşim şi al doilea fir al Padinii Lăncii avem de-a face cu un urcuş istovitor pe un horn lung, abrupt şi friabil. De altfel, iată o a doua mare diferenţă faţă de zona parcursă pe la Anghelide: aici totul – potecă, versantul de lângă noi, vâlcele, pereţi – este mult mai fragmentat, mai friabil, mai instabil. Nu ai stânci monolitice, ci imagini asemănătoare unor cărămizi din calcar; nu ai prize pe care să pui mână şi piciorul cu încredere, ci posibile capcane gata să se desprindă. Într-adevăr, peisajul este mult mai sălbatic. Dar în zona Angelide mie mi-a plăcut mai mult datorită spaţiului descris prin amfiteatre de piatră şi coloşi impenetrabili.

Traversăm pe rând numeroasele fire ale Văii Tămăşelului, iar la ora 15 facem o pauză mai lungă odată ajunse deasupra Umărului de Jos (1920 m), acolo unde se iveşte de jos Traseul Dunăreanu. Deasupra noastră se profilează Umărul de Mijloc, cu un aspect la fel de fragmentat ca întregul peisaj din jur. De aici încolo poteca are porţiuni unde se îneacă în jnepeni, iar în alte pasaje momâile definesc două poteci; ne ajutăm de GPS, însă înaintăm mai greu din cauza orientării peste vâlcelele de obârşie ale Văii Bârsa Tămaşului. Avem de urcat o nouă porţiune lunguţă, la capătul căreia hornul stă acoperit ca de o prispă de colibă. Ceva mai încolo poteca traversează un vâlcel împodobit de un inel de piatră, ca un mic portal. Urmează o coborâre abruptă, accidentată şi cam neplăcută, traversăm valea largă ce se scurge din creastă, iar la ora 17 ajungem în Drumul lui Deubel – traseul marcat cu bandă roşie La Lanţuri. Ieşirea din brâu are loc lângă poiana largă cu stâlp de marcaj unde traseul turistic a părăsit deja talvegul spre dreapta; iar continuarea Brâului de Mijloc spre La Ulcior se face de undeva mai sus.

De aici înainte avem de coborât Lanţurile, cu pasaje ceva mai unde şi mai incomode decât în tura de acum două săptămâni. Ajungem La Zăplaz (1640 m), apoi la Refugiul Şpirlea de unde, după o scurtă pauză, îi dăm înapoi la Plaiul Foii pe aceeaşi rută folosită de dimineaţă. Ajungem la cazare la ora 20 şi ne simţim destul de obosite. Ne schimbăm totuşi în haine mai comode şi încheiem seara cu o cină în Zărneşti, apoi punem la cale detaliile pentru mâine.

Pentru duminică ne-am planificat ceva mai scurt, dar mai intens, care n-ar mai fi la primă vedere decât pentru mine: Valea Podurilor, cotată 1B. Nici fetele nu-şi amintesc prea bine cum au procedat în ocaziile anterioare, aşa că tot descrierile culese şi puse cap la cap rămân baza. Pornim la ora 8:30 chiar din Plaiul Foii (849 m) pe drumul forestier orientat perpendicular pe zona de corturi din dreptul cabanei; urmăm firul apei ce conturează în aval Valea Podurilor şi urcăm pe o pantă moderată printre Plaiul Podurilor şi Muchia Coţofenei. După aproximativ un ceas ajungem în Poiana Coţofenei, iar în capătul ei superior schimbăm direcţia către stânga. De acum apar momâile de-a lungul unei poteci bine bătute, lucru despre care aflu că e ceva recent, de când a început exploatarea şi în această zonă; la ultimele lor incursiuni, colegele mele au întâlnit un mare zmeuriş prin care se trecea cu greu. Ei bine, asta s-a schimbat, ceea ce mă bucură pentru că urcuşul este oricum dificil din cauza pantei tot mai abrupte. Cel puţin până la Brâul de Jos (1600 m) am impresia că urc cu genunchii la gură, aşa că punctul de belvedere aflat pe un ţanc împădurit este binevenit – ne mai tragem sufletul în timp ce admirăm o porţiune din creastă şi norişorii ce aleargă peste Iezer-Păpuşa.

Urcuşul continuă, parcă o idee mai blând, iar la ora 11 ne oprim în Brâul de Mijloc, acolo unde se conturează marginile stâncoase ale Trecătorii Termopile (1700 m). Am vrea să facem o pauză mai lungă aici, mai ales că avem spre stânga o imagine impresionantă a Văii Podurilor, însă temperatura considerabil mai scăzută faţă de ieri ne pune pe fugă. Aici reiterăm şi cele două variante de intrat pe vale. Prima, descrisă în amănunt de Emilian Cristea şi abordată de Geo şi Cosmina acum ceva ani, spune că de la Termopile se coboară în talvegul văii, acolo unde apar două săritori de netrecut direct – Săritoarea în Spirală (înaltă de douăzeci de metri, care probabil se poate căţăra la espadrile, dar în mod normal se ocoleşte prin boscheţii din stânga), apoi o săritoare ca un zid de patruzeci de metri care s-ar depăşi printr-o succesiune de brâne expuse, tot pe versantul stâng (în sensul urcării). A doua variantă, probabil încă necunoscută în vremea monografiei lui Cristea (că altfel nu mi-o explic pe prima) dar vehiculată mai recent, pe care de altfel Cristina a mai mers, presupune o abordare dinspre Amfiteatrul Colţilor Gemeni care te scoate deasupra celor două săritori.

Evident, alegem al doilea traseu şi pornim în dreapta pe brâul pe care-l părăsim nu după mult timp, când imaginea ni se umple cu Amfiteatrul Colţilor Gemeni. Acest loc este, cu adevărat, impunător datorită coloşilor din calcar compact ce închid toate unghiurile. Avem două treceri spre stânga, aşa cum arată şi potecuţele, iar noi alegem pe prima care pare ceva mai uşoară. Aceasta ne scoate pe o platformă înierbată de pe care trebuie să coborâm puţin, apoi urcăm şi o vreme vom merge pe sub Muchia Colţilor Gemeni într-o succesiune de pasaje scurte şi uşoare de căţărare. În toată această vreme avem valea în stânga noastră şi ne tot întrebăm oare cum va fi revenirea în vadul ei. La scurt timp după Hornul Speranţei, cale de acces în traseele de căţărat din Amfiteatru, primim şi răspunsul căci poteca se bifurcă. Ramura care ne interesează pe noi o ia în jos printr-un vâlcel care, cu atenţie, se coboară destul de uşor; de pe platforma lui superioară putem vedea şi varianta de ocolire pe brâne a săritorii celei mari şi, sinceră să fiu, nu mi-ar surâde deloc o astfel de abordare aeriană pe pământ şi iarbă. Locul unde „aterizăm”, la ora 12:30, este chiar deasupra acestei săritori şi o privire în jos arată şi de ce nu se poate căţăra direct – este un veritabil perete uşor căzut, fără prea multe prize sau locuri plate.

De acum rămânem pe vale şi în scurt timp ajungem la aşa-numita Săritoare cu Alveole; poziţionată în dreapta talvegului şi înaltă de aproximativ opt metri, te invită la căţărat, dar parcă ai vrea totuşi şi o coardă de sus. Cristina îşi asumă rolul de cap de coardă şi asigură în pitonul cu inel aflat chiar la ieşire. Odată pusă în manşa, îmi dau seama ce prize bune are săritoarea şi cât de uşor se urcă atunci când ai confortul psihologic al corzii. Data viitoare clar o încerc, uitându-i convenabil înălţimea. De menţionat că există şi o varianta de urcare prin stângă ce ar putea tenta datorită prizelor mai bune şi mai evidente de la început; de sus însă se observă cât de dubioasă este continuarea, căci stânca se termină şi lasă loc maldărelor de iarbă şi pământului înşelător; ce-i drept, cam la jumătatea distanţei există un piton, aşa că cel care decide să urca cap are o asigurare intermediară în timp ce face un traverseu expus.

Mai sus de noi se vede acum Turnul Ascuţit – coloană de piatră aflată la confluenţa cu Vâlcelul Secundar al Văii Podurilor; cei care doresc să facă trecerea spre Padina lui Călineţ o pot face aici, părăsind spre stânga firul principal. Noi rămânem pe el şi continuăm cu câteva săritori mici ce se depăşesc în căţărare frumoasă pentru a lăsa în urmă Colţii Gemeni cu a lor alură extrem de impunătoare. În timp ce urcăm mai sus de Şaua Colţilor Gemeni, valea începe să se lărgească, iar săritorile sunt înlocuite de limbi tot mai late de grohotiş. Din urmă începe să ne ajungă ceaţa, dar tot apucăm să vedem linia zimţată a Muchiei Ţimbalului Mic aflată pe dreapta noastră, din care vin spre noi ţancuri sălbatice şi crestuliţe secundare cu iz inaccesibil. Nu se poate spune că avem potecă, aşa că încercăm să răscolim cât mai puţin grohotişul; ne retragem spre stânga, acolo unde apar pante înierbate şi tufe de jnepeni, aşa că urcuşul capătă spor către pereţii ce sprijină creasta principală a Craiului.

Undeva după Brâul de Sus, pe care am vaga impresie că-l văd conturat prin jepi, dăm de o mică strungă cu o privelişte extrem de frumoasă; conform unei schiţe, hornul abrupt ce ajunge în aceeaşi strungă ar fi o variantă a respectivului brâu. Ceaţa s-a mai ridicat, aşa că pentru o vreme admirăm în voie Muchia dintre Ţimbale şi Padina lui Călineţ cu nenumăratele vâlcele, pereţi şi brâne, Vârful Ţimbalul Mic (2231 m), Vârful dintre Ţimbale (2170 m), Vârful Ţimbalul Mare (2177 m) şi tot ce se desfăşoară între ele pe şi pe sub creastă. După ce părăsim strunga, nu mai avem mare lucru de urcat şi la ora 15 ieşim în creasta Pietrei Craiului, de unde ne orientăm către nord (stânga) pe traseul marcat prin punct roşu.

Trecem de Şaua Călineţului (2090 m) cu hăul său ameţitor şi de Ţimbalul Mare aproape complet acoperit de ceaţă, în timp ce priveliştea ni se deschide cât de cât: Piatra Mică şi Prăpăstiile Zărneştilor scot capul de sub norii negrii şi joşi. Mai facem un popas sub Vârful Ascuţit (2150 m), chiar lângă refugiu, apoi pornim la vale Brâul Ciorânga Mare şi al său triunghi roşu. Coborâm abrupt până la intersecţia cu Brâul de Sus, apoi mai domolim goana pe sub pereţii impozanţi din stânga noastră, adevărate ziduri de calcar. Lăsăm pe rând în urmă despicăturile verticale în aceste metereze: Hornul Închis, Vâlcelul Spălat, Canionul Ciorânga, Vâlcelul cu Smirdar, Vâlcelul cu Fereastră, pentru ca la ora 17 să vedem în sfârşit soarele de lângă Refugiul Speranţelor (1685 m).

Continuăm de acum prin pădure şi părăsim pentru scurt timp marcajul spre stânga; coborâm cu ajutorul unui lanţ una din pantele friabile ale Malului Galben pentru a descăţăra săritoarea ce ne scoate în vadul inferior al Padinii lui Călineţ. De aici coborâm prin alunecare pe grohotişul prăfos, iar cu puţin înainte de a intra din nou în pădure, acolo unde valea se lărgeşte, apucăm să privim în urmă. Aici avem cea mai frumoasă şi mai completă imagine a toamnei din aceste două zile, căci cerul albastru şi stânca alb-gri-gălbuie primesc culori de la verdele coniferelor la paleta bogată a foioaselor poleite cu aur şi cupru. Ceva mai jos dăm de Izvorul Căpitanului Orlovski şi iată-ne din nou pe marcajul care ne scoate la ora 19 la şosea, nu înainte de a ne picura cărarea cu brânduşe de toamnă şi de a ne arăta o ultimă imagine a Craiului îmbrăcat în straiele amurgului. Ultimele raze fac abruptul să ardă, iar noi punem punct unei superbe ture prin cotloanele mai puţin umblate ale acestui munte magic.

Fotografii

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to Brâul de Mijloc peste Umeri, Valea Podurilor (Munţii Piatra Craiului)

  1. Pingback: NOTA BENE | Însemnări

  2. Pingback: Vâlcelul cu Fereastră (Munţii Piatra Craiului) | Însemnări

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.