Vâlcelul Stâncos – Brâna Aeriană – Creasta Văii Albe – Valea Căldărilor (Munţii Bucegi)

Îmi doresc să ajung pe Brâna Aeriană încă de când am aflat primele detalii despre ea, şi anume că, în ciuda clasificării 1A, acest traseul alpin al Bucegilor îţi cască sub picioare un abrupt covârşitor. Şi au trecut mulţi ani de atunci, presăraţi fie cu ocazii când n-am putut ajunge, fie cu lipsa cuiva care să-mi îndrume paşii pe acolo, fie cu anulări din cauza vremii proaste. Şi, credeţi-mă, numai pe vreme proastă nu vrei să te plimbi pe acolo. Iată însă că Adi îmi dă de veste de vineri că duminică are de gând să facă Aeriana, alături de Cos şi de Alex. Acesta din urmă a mai parcurs acest traseu şi ne putem baza pe el şi pe schiţele din dotare că vom nimeri intrarea spre brână, partea cea mai dificilă a turei. Îl informez şi pe Hike de acest demers şi plec împreună cu el duminica în zori spre Buşteni, unde ne întâlnim cu ceilalţi băieţi, rămaşi în staţiunea prahoveană după o incursiune destul de epuizantă în Crai, cu o zi în urmă. De altfel, cu toate că nu poate să-mi pară bine că au ajuns la pensiune după miezul nopţii, mă bucur puţin de faptul că nu vom avea o tură în viteză…

La 9:30 pornim de la Căminul Alpin (925 m) pe deja des bătuta potecă, ultima dată la ultima tură în Bucegi: triunghi roşu pe Plaiul Munticelului, La Troiţă, desprinderea nemarcată pe lângă buza Văii Albe, din nou desprinderea pe la Adăpătoarea Urşilor spre Refugiul Coştila (1690 m), pe sub Peretele Vulturilor. Chiar înainte de Ţancul Mic şi Valea Coştilei, la ora 10:30, tragem cu nesaţ vremea bună în piept şi, în loc să ieşim în valea însorită, ne adâncim în pădure – drept în sus şi apoi stânga destul de mult, oarecum într-o curbă de nivel ce lasă în urmă firele Vâlcelului Pietros şi al Vâlcelului Policandrului, oprindu-se în dreptul Vâlcelului Stâncos în locul numit La Pândă. Aici ne punem căştile, cotim dreapta şi începem să urcăm, cu peretele acestui ultim vâlcel aproape în permanenţă lângă noi. Câştigăm repede altitudine prin pădure datorită pantei susţinute, dar uşor de căţărat atât în porţiunile înierbate, cât şi în cele bolovănoase, mai ales că vine în ajutorul nostru o secţiune de cabluri pentru depăşirea celui mai umed segment. Odată ieşiţi în golul alpin, urmează o serie de serpentine ceva mai largi, printre jepi, stânci şi imagini spectaculoase cu abruptul răsăritean; totul pe sub aripile fluturaşilor de stâncă, aceste păsări micuţe, cenuşii cu roşu, aflate într-un zbor permanent.

Depăşim fără să ştim a le dibui din ochi intrările pe Brâna Policandrului, Brâna Suspendată şi Brâna Interzisă, deşi pe acestea trei le-am putut observa desenate pe faţa stâncoasă când eram mult mai jos, sub Peretele Policandrului; spre deosebire de Brâna Aeriană, invizibilă din acelaşi unghi, dar pe care e musai s-o nimerim. Şi iată că în curând o facem, în jurul orelor 13:30: cel mai larg viraj la dreapta, cu o belvedere superbă şi sălbatică spre Circul Văii Albe şi frumoasele sale Albişoare, înseamnă începutul Brânei Aeriene. Această porţiune de cărare, deseori abia ghicită dacă nu ştii unde să te uiţi, este probabil una dintre cele mai interesante zone suspendate deasupra abruptului din munţii noştri. Scurtă, apărată de un perete impenetrabil, mai lată decât apare în unele fotografii de-a dreptul înfricoşătoare, brâna este greu de descris altfel decât extrem de frumoasă. De-acum echipaţi şi cu hamuri, ne ancorăm cu câte un anou pe unul dintre cablurile întinse conştiincios de-a lungul potecii şi o parcurgem într-o uşoară urcare. În ciuda aspectului înşelător, pe care-l poate căpăta din multe unghiuri, brâna nu prezintă deloc probleme atunci când zăpada lipseşte şi stânca este uscată; asigurările sunt în special pentru un confort psihologic, mai ales în momentele când ne lăsăm peste hău în ideea de a prinde vreun cadru spectaculos. Altfel, din punctul meu de vedere, singura obligatorie este casca; şi, evident, voia bună în cantităţi nelimitate.

Capătul superior al Brânei Aeriene este sub colţul ce marchează şi finalul Crestei Uriaşului. Aici facem pauza de masă, într-o mică înşeuare cu belvedere superbă atât spre Caraimanul încununat de cruce, cât şi spre Coştila. Odihniţi şi încântaţi, pornim în stânga pe Creasta Văii Albe, într-un urcuş destul de susţinut, dar fără dificultăţi tehnice atâta timp cât urmezi potecile bine conturate; în plus, panta se termină repede, pe un prag ce oferă o nouă privelişte de tăiat respiraţia. Întinşi pe burtă ca nişte popândăi, admirăm cu nesaţ ieşirea din Fisura Albastră, trădată doar de pitoane. Doar câţiva paşi mai sus intersectăm Brâna Mare a Coştilei, lată şi plină de invitaţii în acest loc; îi ignorăm însă tentaţia şi continuăm ascensiunea cu Hornul lui Gelepeanu, prin care ieşim la ora 16 în cel mai înalt punct al traseului de astăzi, Platoul Bucegilor, pe sub releul de pe Vârful Coştila (2490 m).

Facem câţiva paşi pe banda roşie din drumul de creastă, având permanent în vizor priveliştea înnorată, aproape ameninţătoare, spre Vârful Omu, în contrast cu soarele care încă arde pajiştile alpine dimprejur. Aruncăm niscaiva priviri în jos, prin Valea Mălinului şi Valea Priponului, apoi ne îndreptăm către intrarea în Valea Căldărilor, pe lângă doi stâlpi „legendari”, pare-se vestigiile unui fost adăpost de vânătoare. Cu o pantă lungă şi înclinată în faţa noastră, coborârea se face rapid şi comod ba pe iarbă, ba pe stâncă, în timp ce lăsăm în urmă Omu pentru pitoreasca imagine a Muntelui Morarului, cu inconfundabilele sale Ace. Asemănătoare cu Valea Priponului, Căldările este şi mai lejeră pe timp de vară; cotarea 1A se justifică probabil doar prin faptul că nu există nimic mai jos de atât, însă este excelentă ca variantă de retur după un traseu alpin mai dificil, tehnic sau măcar ca efort.

După un ceas şi jumătate dăm în intersecţia cu banda galbenă din Valea Cerbului şi de acum continuăm pe acest marcaj mult timp, lăsând în urmă intrările în văile Priponului, Caprelor, Urzicii şi Ţapului. Trecem astfel de Poiana Coştilei (1310 m) şi urmăm ceea ce se numeşte Drumul Fânului – ocol pe sub Vârful Gâlma Mare (1419 m) până în forestierul care duce la Gura Diham. E ora 18:30 şi coborârea se îneacă parcă în praful, fumul şi gălăgia de aici; putem respira din nou abia când punctul galben şi triunghiul albastru se desprind în dreapta, prin pădure. Această scurtă, ultimă urcare ce taie curbele ne salvează de la plictiseala drumului aglomerat, mai reduce din timp şi ne scoate înapoi la Căminul Alpin, cam pe la ceasul 19:30. Un calcul rapid indică zece ore de traseu, destul de decent în condiţiile în care n-am alergat (poate doar un pic la vale), ne-am bucurat în pauze de panoramele generoase şi – ăştia mai maniaci – am făcut fotografii pe săturate.

În timp ce savurez o bere brună, remediu pentru deprimarea drumului spre casă, îmi cimentez impresiile. În mod clar, traseul Brânei Aeriene este mult mai uşor decât mă aşteptam, cu toate descrierile care mă asigurau de aceasta. Este probabil cel mai frumos nemarcat lejer din Bucegi şi merge chiar să iei DSLR-ul pe el, lucru de care voi ţine neapărat cont dacă mai ajung pe Aeriană.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s