Cabana Negoiu (Munţii Făgăraş)

Ursuleţul face 7 ani; eu îl ştiu cam de jumate de an (aşa, mai bine) şi am sper că-i suficient pentru a lua parte la aniversarea de la Cabana Negoiu. Totalul cumulat este de 73 de persoane din grupul nostru, unii vechi, alţii noi, unii cu care m-am tot întâlnit în ture, alţii pe care nu i-am mai văzut niciodată şi pe care nu ştiu dacă îi voi mai vedea vreodată. Lista ar fi cam următoarea (şi-i mulţumesc lui Vladimir că o pune pe grup): Vladimir, Ancuţa, Lolek, eu, Baicu, Baubau, Alisa, Bacea, Carmen, Cincineru, Ana-Maria, Cristian, Rodica, Marean, Mădălina, Matei, Ice, Cătălin, Wizard, Anca, Maria, Magda, Andrei, Gabi Cargo, Alinuţa, Bogdan Vet, Şerban, Mihai B, Kinaa, Carpaţi, Pancu, Claudia, Marana, Bogdan, Delia, Crispis, Laura, Mateo, CrisMCM, Cami, Robert, Marius K(rick), Bogdan A, Ripper, Anca, Elia, Victor, Ciprian, Vlad, Paul, Cristina, Ioana, Hike, Eugen, Hârciogu, Adina, Monica, Iulian, Ionuţ, Dănuţ, Dănuţa, Radu, Alex, Vlăduţ, Mugur, Raluca, Parazitu, prietena Parazitu, Cristina J, Ştefania, Mihai Buşteni, Elena, Manu. Ţinând cont că la cabană mai e un grup de vreo 40 de studenţi, locul devine un furnicar.

Grupul fiind atât de mare, se pleacă din Bucureşti sau de pe unde mai e cazul în valuri, cu ce poate fiecare, şi se ajunge tot în valuri. Seat-ul lui Bogdan cu mine, Bacea (care plânge o vreme după McDonalds-ul pe lângă care trecem şi nu oprim) şi Carmen, Megane-ul lui Ice cu Cristina J, Ştefania şi Gabi Cargo şi Skoda lui Cătălin pleacă din Bucureşti vineri seara, pe la orele 23, via Valea Oltului, pe ploaie măruntă şi ajunge în Porumbacul de Sus pe la 4 dimineaţa. După ceva încurcături generate de GPS şi telefoane între mine şi Ice, mergem cam o oră şi ceva pe forestierul ce duce la carieră. Înaintăm încă 2 kilometri după aceasta şi parcăm maşinile într-o curbă, lângă cele ale lui Baicu, CrisMCM şi Babau.

La 6 plecăm în traseu, prin ceaţă şi întuneric; constatăm că mai puteam urca puţin cu maşinile mai ales că a fost greu să le parcăm acolo, ştiind că vor mai veni cel puţin patru-cinci. Dar ambreiajul Seat-ului miroase şi nici Megane-ul sport nu se simte prea bine pe coclaurii ăia, aşa că rămân acolo. Mergem încet, în ritmul lui Bogdan şi al Ştefaniei (care se recuperează după păţania cu genunchiul, aşa că tot respectul pentru că se ţine tare, la urcare şi mai ales la coborâre), iar la 8 şi un pic intrăm şi noi în cabană; asta după ce zorii înceţoşaţi ne prind în pădure, cu o imagine cel puţin stranie. Aici unii dorm, alţii mâncă, iar în timp ce luăm şi noi micul dejun apar şi cei veniţi cu trenul (Regionaltrans de data aceasta) şi rechin. Cu Ice am vorbit de la început că facem ceva traseu şi, după micul dejun, plecăm împreună cu Cătălin spre Vârful Negoiu pe direcţia Piatra Prânzului – Acul Cleopatrei, triunghi albastru; e ceaţă, dar nu plouă, aşa că am zis că merge, toţi cu colţarii după noi, băieţii cu pioleţii, eu cu beţele de tură. După vreo 20 de minute de entuziasm pe lângă stâncile abrupte şi după ce trecem peste mai mulţi arbori căzuţi (dintre care unul a rupt un lanţ), dăm de blocaj. De pe stâncă a picat peste unul dintre podeţe un guguloi de rădăcini, crengi şi pământ, distrugând una din bare. Singura soluţie e să ne căţărăm pe el, dar cum nu ştim dacă ţine şi nu se duce în jos cu tot cu noi am zicem pas şi cale-ntoarsă, urmând să ne mulţumim cu a urca pe Vârful Şerbota. La cabană aflăm de la doi turişti străini că ei au trecut peste rădăcini, deci ar ţine. În momentul ăsta însă nu mai avem chef să reluăm faza, deşi tot ei ne spun că e ultima chestie prăbuşită în drum. Seara aflăm că o iau alţii din grupul nostru pe acolo, mergând spre Strunga Ciobanului. Adevărul e că duminică, când vom reveni pentru câteva fotografii ale „blocajului”, vom vedea multe urme pe acolo.

Pornim deci spre Şerbota pe la 11, înarmaţi cu ceva speranţe. Banda albastră ne urcă puţin timp prin pădure, apoi pe Muchia Şerbotei, prin noroi şi printre jnepeni plini de apă. La apa de pe ei, care ne udă din cap până-n picioare, se adăugă puţin mai sus o ploaie transformată repede în măzăriche. Când însă începe să apară zăpada în formaţiuni tot mai compacte trecem la colţari, eu puţin temătoare că nu voi fi în stare să-i folosesc. Deja am intrat bine în ceaţă (de fapt, în nor) când din urmă ne depăşesc Hârciogu şi Carpaţi. Sincer, mă aşteptam ca ei s-o fi luat pe partea cealaltă, spre Negoiu, şi-mi exprimat surpriza cu voce tare. Hârciogu mă lămureşte: „N-aţi văzut că e drumul blocat? Ce, era să ne suim pe aia?! ”. Bon, deci n-am fost singurii. Băieţii, deşi fără colţari, ne dau praf iar după o vreme îl pierdem şi pe Cătălin, dar în sens invers. Ajungem la o zonă abruptă înzăpezită; la jumătatea ei văd, pe lângă un bolovan, că zăpada are aproape un metru adâncime şi că e straturi-straturi. Colţarii ţin (fac fiecare bănuţ), dar mă gândesc că dacă se duce chestia aia cu totul pilaf mă face. Bag viteză şi, de mai sus, îi strig lui Ice să facă acelaşi lucru. Cătălin decide că-i prea extrem pentru el, cu tot cu piolet şi colţari, şi o ia la picior în jos. Cred că nici ceaţa sau vântul de acolo, care viscoleşte uşurel zăpada (acum să nu exagerăm), nu-l încurajează prea tare, mai ales că de ceva timp zice că e epuizat.

Ieşim între stânci şi miroase a vârf, dar nu se zăreşte nimic. Cam acum, când chiar ne întrebăm dacă mai are sens să mergem, apar Hârciogu şi Carpaţi, la coborâre cu colţari. Ei ne spun că mai avem vreo juma’ de oră, dar să mergem, că merită. E exact ce avem nevoie, asta şi sfatul de a avea grijă la stânci, că-s acoperite de gheaţă. Reluăm rapid, mai ales că mâinile mi-au îngheţat bine. Mă aventurez şi la câteva poze, dar puţine, că filtrul e plin de umezeală şi nici aparatul nu-i prea uscat. După zona cu stânci cu gheaţă (care vor fi mai nasoale la coborâre) şi vreo două porţiuni de mers pe o potecă înzăpezită chiar pe ceastă, ca pe un acoperiş, ajungem pe Vârful Şerbota (2331 m). Aici, spre dezamăgirea noastră, nu e nici o plăcuţă care să-l indice, doar săgeata spre cabană. Se vede şi un început de Custura Sărăţii, dar numai cât s-o ghiceşti. În rest ceaţă şi zăpada în aer, nu pentru că ar ninge, ci ridicată de vânt şi împrăştiată în toate părţile. Două-trei poze cu indicatorul şi hai repede înapoi că-i frig, pe lângă chiştocul marca Carpaţi.

La coborâre am băga noi viteză, dar stâncile alunecoase, gheaţa şi bolovanii sunt de altă părere. Totuşi mâinile îngheţate, părul şi genele pline de ţurţuri (asta la mine), pantalonii uzi (asta la Ice), faptul că e târziu, foamea şi oboseala ne fac să grăbim pasul, dar cu atenţie sporită. Mai jos scoatem şi curăţăm colţarii şi revenim în zona cu noroaie şi jepi – deprimant de lungă, parcă nu se mai termină nenorocirile ale cu ace, pline de apă. Când dăm de pădure ne bucurăm teribil – nu mai e mult! Eu sunt deja în stadiul patru al foamei, ăla în care a dispărut (după cea cu şobolanul care râcâie, cea în care îmi vine să vărs şi cea în care mă arde). Dar ideea de a lua loc la cald şi de a număra liniştită orele nedormite îmi dă aripi. Este deja ora 18.

La cabană mămăliguţă şi o conservă de peşte, asta după ce mă schimb, pun ţoalele la uscat şi mă simt şi eu om. Între timp începe chităreala, aşa că halesc repede, să nu pierd prea mult. Toată distracţia ţine până în zori, nici nu ştiu exact cât, că la ora 1 noaptea eu trag dreapta, cu 41 de ore de activitate la bord. Ce se petrece până atunci? Păi îi dăm zor cu chitarele adunate pe o scenă care se tot mută. Vlăduţ şi Ancuţa „dictează” pauza acordată tombolei; premiul cel mare, un briceag, şi-l adjudecă Mihai B, iar premiul surpriză (vodcă, şuncă şi ceapă) Marean. În rest, se dat cărţi, hărţi, brelocuri cu poze ale membrilor UT, căni, tacâmuri şi şireturi, că şi de alea e nevoie. Eu mă aleg cu un Munţii Noştri cu Semenic, una dintre bucăţile lipsă în bibliotecă. După tombolă, cheful continuă: chitare, vin şi voie bună, până cedăm somnului pe rând, pe rând.

Dormim un ceas în plus datorită trecerii la ora de iarnă, aşa că pe la 8:30 fac ochi ca să constat că ceaţa s-a dus. Strângem, ne echipăm, mâncăm; împreună cu Ice şi Bogdan, merg să fotografiez „blocajul” de trafic. Constatat că de la încercarea de ieri au mai căzut nişte arbori, iar la încrengătura aia văd şi eu cum te poţi sui în siguranţă. La podul cu pricina se produce accidentul: obiectivul lui Ice, probabil nefiind bine prins, plonjează curajos în hăul de sub pod. Ce să te duci, nene, după el, că la cum a pocnit nu are niciun rost. Recunosc, imediat mi-l verific pe al meu. Revenim la cabană, ne luăm bagajele şi pornim spre maşini, cu un detur pe la Cascada Şerbota. Ceaţa se tot ridică şi se tot lasă, aşa că ne e teamă că nu o vom vedea, dar când ajungem la baza ei am putem observa toată splendoarea căderii de apă.

Reluăm drumul spre maşini, ajungem destul de repede, ne schimbăm şi plecăm la drum, pe la orele 14. Avem parte de o şosea liberă, iar Valea Oltului îşi dezvăluie acum toată frumuseţea în culorile bogate ale toamnei; îmi face aşa o poftă de Munţii Coziei… Mâncăm pe Dealul Negru, într-una din bodegi unde dăm de echipa Magda, Andrei, Anca, Wiz şi Matei, ne umplem burţile şi tragem tare mai departe, gândindu-ne deja cu groază la dopul care va fi la intrarea în Bucureşti. Cu vreo 44 de kilometri înainte e deja blocaj – generat însă de un accident. Un individ s-a gândit el să traverseze autostrada, şi nu pe la pasarela amenajată (oare pentru ce?!); nu ştiu dacă mergea spre sau de la cârciuma de vizavi, dar cert e că l-a lovit o maşină în plin şi aia i-a fost. Asta e viaţa… În Bucureşti ajungem nesperat de repede, fără ambuteiaje, iar la ora 21 intru în casă. Aflu ulterior că Bacea întâmpină ceva dificultăţi şi intră ceva mai târziu, dar asta să ne-o spună ea.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Cabana Negoiu (Munţii Făgăraş)

  1. Victor says:

    Eu cu Vlad si Gabi Cargo am mers spre Strunga Ciobanului, escalandand acel ‘mic’ obstacol – era dificil de abordat singur, dar cu un mic ajutor de sus sau de jos era chiar usor 🙂
    Povestea e in rest asemanatoare, am simtit miros de varf la 2286 m altitudinea maxima conf. GPS-ului, eram intr-o mare alba si rece, dar urcarea pe zapada mi s-a parut mai usoara ca pe pietre, chiar si fara coltari, iar la coborare eu si Vlad ne-am etalat mici talente de schi & patinaj cu caderile de rigoare.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s