Borsec (Munţii Giurgeului)

Nu de puţine ori am aflat că iarna, cu zăpada ei grea şi aerul proaspăt, este un bun prilej de a ajunge prin locuri mai rar umblate pe vreme caldă, dar care ascund frumuseţi nebănuite. Prea scunzi pentru a oferi provocări pe timp de vară şi cu nişte culmi mult prea domoale pentru un spectacol al stâncii, Munţii Giurgeului au mari şanse să devină greu accesibili în sezonul hibernal datorită situării lor într-unul dintre cele mai friguroase judeţe – Harghita. Sperând totuşi să nu fie chiar acesta cazul, dar totuşi să dăm de zăpadă multă şi neumblată, pornim vineri seară spre Topliţa, într-un tren accelerat aproape gol, în care avem să petrecem aproape opt ore cât de cât confortabile. Suntem zece cei cărora ni s-a părut interesant să colindăm zona muntoasă de la nord de Borsec şi să bătătorim ceva albe şi reci cărări: Vlăduţ (iniţiatorul turei), Livia, Alinuţa, Ozi, eu, Paul, Bacea, Maria, Andrei şi Elias, iar ceva mai târziu ni se va alătura Vasile din Cluj, un personaj aproape mitic, a cărui existenţă era un mister pentru mulţi. Acum putem afirma: este!

Din Topliţa ne preia un microbuz de ocazie, cu şoferul căruia ne-a pus în legătură proprietarul pensiunii unde avem să stăm; ajungem astfel în Borsec, în faţa Pensiunii Agnes, pe la 5 dimineaţa, iar gazdele primitoare ne aşteaptă în ciuda orei imposibile. Mai prindem câteva ore de somn de care profităm din plin, asta după ce am hotărât în mare care va fi traseul. În jur de 10:30 pornim la drum, având ca primă destinaţie Vârful Făget. Avem ceva de furcă în a găsi intrarea în traseu şi, după ce ne învârtim în jurul cozii, în sus şi-n jos, prin staţiune, dăm şi de drumul forestier marcat cu bandă albastră pe care trebuie să-l urmăm. După ce trecem de bariera ruginită de la început, avem de urcat o pantă lină pe lângă barăci de exploatarea lemnului şi printre pantele împădurite ale Făgetului Mic, în amonte pe Valea Nadăşa. Din drumul principal se lasă la un moment dat spre stânga un braţ nemarcat, dar noi continuăm înainte, iar panta devine ceva mai înclinată, însă ceea ce ne dă de furcă este gheaţa dură de sub stratul subţire de zăpadă.

Marcajul apare destul de rar, dar din fericire poteca este bine conturată şi e greu s-o rătăceşti. După mai puţin de o oră de când am început să urcăm, ieşim din pădurea încărcată de omăt şi deasupra noastră se vede Şaua Făget, iar sub ea o cabană reconstruită, neinclusă în circuitul turistic. Panta cea mai abruptă este acum, până în şa, dar nu avem a ne plânge pentru că şi durează foarte puţin. De acolo ne întoarcem privirea către stânga şi în doi timpi şi trei mişcări suntem lângă fagul solitar ce marchează Vârful Făget (1309 m) şi putem admira sub noi Depresiunea Bilborului, înconjurată de munţi ale căror creste se pierd în plafonul jos de nori şi ninsoarea liniştită. Este ora 12 şi, cum până acum zăpada nu ne-a pus probleme (chiar ne aşteptam să fie mult mai mare) iar gerul, deşi răzbate prin vântul de culme, nu-i năprasnic, hotărâm să continuăm cu o plimbare de-a lungul Crestei Mezoveşti, marcată teoretic cu punct galben.

Zis şi făcut, acesta fiind modul în care ne petrecem următoarele două ore – dus şi întors până în poiana de lângă Stâna Ţifra, urcând şi coborând cam în aceeaşi măsură, pe pante line şi înzăpezite, orientate spre nord-est. Intrăm mai întâi în pădure, ca printr-un coridor de ciorchini ninşi, pentru ca apoi să ni se deschidă în faţă Poiana Mezoveşti de unde, pe timp senin, ar trebui să se zărească bine meterezele Călimanilor. Reintrăm în pădure, acum ceva mai deasă, trecem de locul unde ar trebui să fie Stâna Cupaş, iar în apropiere de punctul în care facem cale întoarsă punem la colecţia urmelor văzute, alături de paşi de căprioare şi ţopăieli de pasăre, un şir nu tocmai îmbucurător de imprimeuri urside. Clar, de-acum stăm grupaţi, iar fluierele intră în acţiune.

Ajunşi din nou pe Vârful Făget, continuăm spre sud-estul Munţilor Borsecului, pe Creasta Arcoza, pe bandă roşie. Începem prin a coborî până când întâlnim un pâlc de copaci în care sălăşluiesc pândare pentru vânat, iar Vlăduţ, Livia şi Vasile chiar se încumetă să urce în cel mai trainic dintre ele. Puţin mai încolo dăm de un fânar pentru căprioare, din păcate însă pentru ele gol-goluţ, deşi iarna este în toi. Mergem în lungul muchiei descoperite de copaci, aceştia fiind retraşi din calea drumului de defrişări masive. Se succed o serie de dâmburi şi mici şei, la fel de lin ca şi în prelungirea cealaltă a crestei, şi, după o oră şi un ultim urcuş mai accentuat, ajungem în Poiana Hanschel (1120 m) unde facem pauză pentru apă şi ceva dulce.

De aici începem coborârea spre Borsec şi trebuie să găsim punctul albastru ce ne poartă în jos pe Valea Hanschel. Prima parte nu este abruptă şi se parcurge repede, dar apoi se accentuează şi se acoperă cu gheaţă, aşa că puţini rămân între noi cei care nu culeg măcar o „medalie” la contactul cu solul. După aproape un ceas de acrobaţii şi echilibristică, se văd primele case colorate ale Borsecului şi dintr-o curte ne întâmpină un ciobănesc carpatin cenuşiu şi blănos, cu lătrat îndârjit şi ochi mânioşi. Ceva mai jos apar pe uliţă tot felul de canişi şi alte arătări asemenea, ce ne petrec de la distanţă până în şoseaua principală. Este ora 16 şi mai avem de parcurs drumul până la pensiune – adică încă nişte kilometri de asfalt.

Facem câteva cumpărături în această zonă care ar fi cea urbană a Borsecului, şi nu staţiunea. Aspectul este destul de gri şi deprimant, cu construcţii comuniste şi lipsă de viaţă. Doar podul enorm de cale ferată ce se întinde între versanţi atrage privirea prin aspectul impozant şi arhaic. După încă o oră ajungem în cameră unde ne schimbăm de hainele transpirate şi ieşim din nou, unii la plimbare, alţii la restaurantul găsit în apropiere, dar toţi „înarmaţi” cu câte un recipient în care să luăm apă de la unul din izvoarele cu apă minerală ce dau numele principalei artere a staţiunii – Bulevardul Şapte Izvoare. Masa la restaurant este gustoasă şi ieftină, iar vinul fiert excelent. Ne întoarcem la pensiune prin frigul ce face acum zăpada să scârţâie, iar fulgii cuminţi de peste zi au îngheţat parcă în legănarea lor şi înţeapă nasurile şi obrajii veseli. Cei care nu se simt prea obosiţi continuă seara cu un joc de scrabble, restul ne uităm la filme cu multă bătaie sau intrăm în diferite polemici. Dar oboseala de peste zi îşi cere tributul, mai ales că noaptea trecută a fost dormită pe sărite.

Dimineaţa ne prinde odihniţi şi cu chef de aer curat, astfel se face că în jur de ora 9 pensiunea, pe care o ocupăm numai noi, devine aproape goală, doar Jack, buldogul englez bătrân, gras şi extrem de simpatic, rămânând la adăpostul casei sale. Eu mă regăsesc într-o plimbare până la pârtia de schi recent deschisă, prima din cele trei aflate într-un proiect de refacere a staţiunii, în care localnicii se pare că-şi pun mari speranţe să relanseze turismul din zonă, aflat într-o comă profundă. Paşii mă duc mai departe pe străduţe, pentru a constata iar şi iar tristul adevăr.

Fost celebru centru balneo-climateric, Borsec s-a degradat în continuu începând cu anii ’90, pentru ca acum să fie o umbră palidă a unui superb complex arhitectural şi medical, păstrând totuşi suficiente urme care să ne arate ce-ar fi putut să fie. O dovada sunt vilele interbelice, atât de frumoase odinioară, lăsate într-o paragină cruntă. Alta stă în numeroasele izvoare minerale, recunoscute pentru calităţile lor curative, care astăzi sunt folosite doar sporadic, fără să mai existe niciun centru de tratament. Zice-se că s-a pus la punct o mofetă, nedeschisă încă din lipsă de personal, şi că se doreşte construirea unui astfel de centru, cu hoteluri, piscine şi câte şi mai câte printr-o nouă investiţie. Oare era atât de greu să se păstreze ceea ce era, aducând-se îmbunătăţiri şi modernizări? Ca să nu mai vorbesc de teama localnicilor că noile clădiri nu vor fi deloc în ton cu specificul locului, ci vor sufoca peisajul cu arătări moderne lipsite de arhitect.

Pensiunea Agnes, fosta vilă 45, este un caz fericit între zecile de clădiri agonizante. Familia căreia i s-a retrocedat a reuşit, ca în mai bine de zece ani, să-i refacă parterul şi al doilea etaj, acum lucrând la primul, astfel încât să-i păstreze superbul exterior din anii ’30, iar interiorul să-l aducă la standardele turiştilor pretenţioşi şi destul de rari care-i trec pragul. După spusele gazdei, vara aceştia sunt ceva mai mulţi, căci lumea se plimbă prin ţară în concediu, dar iarna este destul de pustiu. La tratament acolo nu vine nimeni căci nu mai are unde, singurul potenţial exploatat cât de cât fiind cel montan. Când te uiţi la un loc minunat precum Borsec, atât de bogat în resurse în sol şi deasupra lui, când te gândeşti ce s-ar putea face acolo cu nişte investiţii nu prea mari, ci numai cu bună-voinţă şi viziune, dar în schimb vezi foste vile din care lipsesc pereţi întregi şi lipsă de interes în cele mai multe părţi, şi când îţi dai seama că nu-i deloc un caz singular, altul la fel de jalnic fiind bijuteria numită Băile Herculane, te apucă plânsul.

La întoarcere, Bacea şi Maria îmi povestesc mai multe despre pârtie, unde ele şi-au petrecut dimineaţa pe schiuri. Dacă n-ar fi distanţa destul de mare, aici ar fi un loc ideal să înveţi acest sport, căci panta are şi porţiuni blânde, aglomeraţie nu este, iar abonamentul la teleschi şi închirierea de echipament nu costă mult (30 de lei, respectiv 10 lei pentru întreaga zi). La ora 11:30 ne preia microbuzul pentru a face cale întoarsă în Topliţa. De aici luăm probabil cel mai lent personal din lume spre Braşov, din care admirăm câmpiile ninse ale Harghitei şi Covasnei străbătute în lung şi-n lat de vulpi gros înfofolite şi turme de căprioare, păduri ce împodobesc versanţii până aproape de terasamentul căii ferate şi micile sate pitoreşti. La Braşov renunţăm complet la varianta microbuz, căci la sud de Meridionali e cod galben de ninsoare şi, din telefoanele date, lucrurile nu arată prea bine, cu circulaţie îngreunată şi drumuri închise. Avem două ore între trenuri, timp în care ne refugiem în mall-ul de lângă gară şi mâncăm câte ceva, preferat fiind bufetul chinezesc. În Bucureşti ajungem fără alte întârzieri, şi aşa destul de înaintat în noapte, la timp însă pentru a prinde ultimul metrou. Mă bucur că am avut timp de această tură şi pentru mişcarea ce m-a scos din amorţeală, şi pentru zăpada de care până acum nu prea am avut parte, dar mai ales pentru că am redescoperit Borsecul care m-a fermecat şi m-a amărât în acelaşi timp.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Borsec (Munţii Giurgeului)

  1. Piscine says:

    Eu nu ma prea dau in vant dupa apa Borsec. Mi se pare prea acidulata

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s