În Munţii Retezat

Ziua 1

Acum vreo două săptămâni Costi şi Cătălina au anunţat că fac o tură de aproximativ o săptămână în Retezat (aproximativ = cât ţine mâncarea), ocazie numai bună de un mic concediu. Plecăm luni de dimineaţă la 5:30 în direcţia Râmnicu Vâlcea – Târgu Jiu – Cheile Buţii. În Râmnicu Vâlcea oprim la Billa şi în special fac eu cumpărături (mâncare, adică), pentru că n-am avut cum s-o fac la Bucureşti ţinând cont de faptul că am ajuns la ora 1 noaptea din Făgăraş. De fapt, dacă ştiam că Alinuţa şi Mugur se vor întâlni cu noi în Retezat venind din Făgăraş, mi-aş fi făcut şi eu de la început rucsacul în felul ăsta şi aş fi mers cu ei. Din cauza opririi la Billa şi a traficului aglomerat din zona Râmnicu Vâlcea – Târgu Jiu, drumul cu maşina înseamnă vreo nouă ore, aşa că ajungem în Cheile Buţii în jur de orele 15. De remarcat până acolo frumosul Defileu al Jiului în care cel mai interesant îmi pare modul în care a fost făcută calea ferată, cu terasamentele, tunelurile şi întăriturile sale în stâncă. Ieşind din defileu dai de orăşele miniere, Vulcan, Lupeni, Uricani, în care au rămas mai mult copiii şi bătrânii, cu unele blocuri gata să se surpe, cu imobile părăsite şi lăsate pradă vremii şi vandalizării, dar ale căror centre reuşesc într-un fel să se remarce prin curăţenie, spaţii verzi şi chiar şi un pic de cochetărie în simplitatea cu care sunt aranjate.

De la complexul turistic din Cheile Buţii unde lăsăm maşina începem să urcăm cam jumătate de oră prin pădure, pe cruce roşie, până ieşim în locul numit La Fânaţe – zonă cu câteva gospodării în coama dealului, înconjurate de fân şi pădure. De aici urmăm un lung şi plictisitor drum forestier, mai urcând, mai coborând, dar cel mai mult pe curbă de nivel. Rucsacurile-s grele în prima zi, iar mâncarea multă face diferenţa şi ne înfige bine în umeri bretelele. Ajungem în sfârşit la Cabana Buta după două ore jumate, ceva mai puţin decât în descrierea de traseu, dar „recuperăm” pierzând aici încă vreo 30 de minute cu mâncat şi odihnit. Cabana Buta este una dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut, mirarea fiind cu atât mai mare cu cât Costi zice că ultima dată când a venit era închisă. Cel mai de efect este puzderia de flori, în ghivece, în jardiniere, pe bureţi de fag şi cum s-a mai nimerit, frumoase, colorate şi îngrijite; urmează căţelul şi motanul, precum şi cele câteva construcţii auxiliare cabanei, foarte pitoreşti şi cochete.

De la Buta reluăm drumul, pe acelaşi marcaj, hei-rup spre Şaua Plaiu Mic (1879 m); urcuşul este destul de abrupt şi cu opririle de rigoare durează cam o oră, apoi trebuie să coborâm cam tot atâta timp prin Gura Bucurei în Poiana Pelegii. După ce ne rupem un pic genunchii prin pădure, când ajungem la Pârâul Peleaga observăm acolo parcarea de maşini în toată splendoarea sa, parcare de la capătul altui drum forestier ce vine dinspre Haţeg. Adevărul este că l-am văzut şi noi pe hartă, dar nu ştiam cât este de practicabil şi cât îţi rupi maşina în el. Se pare că drumul este foarte bun, nu ca forestierul ce duce la Buta. Dacă am fi luat-o pe acolo, cu tot ocolul de rigoare prin Haţeg, am fi scutit vreo 5 ore de mers şi am fi ajuns din prima zi la Bucura. Este adevărat, nu am mai fi văzut Cabana Buta, dar aşa trebuie să înnoptăm în poiană, pentru că orele sunt deja 20:30 când ajungem acolo.

Punem corturile, mâncăm ceva şi ne ia destul de repede somnul, în ciuda companiei destul de diverse şi gălăgioase din jur – cam aşa se întâmplă când ieşi cu maşina la munte.

Ziua 2

Marţi trebuie să terminăm ce nu am reuşit luni: să ajungem la Lacul Bucura, unde să ne aşezăm o tabără cât de cât stabilă. Nu reuşim să ne trezim pe cât de devreme dorim, dar la 10:45 pornim şi, după două ore de mers prin pădure, apoi printre pietre şi jepi, iar în final printre stânci, suntem lângă lac. Pe drum constată Cătălina că bolovănos mai e şi Retezatul ăsta – nici nu poate să exprime mai bine ce va urma. Drumul în sine nu este de două ore cum scrie şi pe indicatoare, ci de mai puţin, dar cum Cătălina se simte rău astăzi trebuie să ne oprim mai des decât de obicei. În tonul dat de Radio România deţinut de salvamontişti, punem corturile pe malul lacului, lângă multe altele (30-40, nici nu ştiu), în spatele unui zid de bolovani deja ridicat împotriva vântului. Lângă mine este un Lighten 2, fratele mai mare al cortului meu, care pare şi el destul de mişto; vreau mai târziu să-i întreb pe proprietari despre el, dar la cât de acră şi nefe e gagica îmi trece repede. Caut şi cortul Alinuţei, ea şi Mugur fiind la Bucura de cu seara, dar nu-l găsesc; mai târziu voi afla şi de ce: nu sunt cu cortul ei.

Cătălina se simte tot nasol, aşa că eu plec singură într-un traseu scurt pe la 14:30. O iau repejor, cu un rucsacel de tură în spate, pe cruce galbenă spre Vârful Peleaga (2059 m, cel mai înalt din Retezat); se urcă în serpentine, apoi pieptiş pe un grohotiş nu foarte stabil (moment când regret că nu mi-am luat casca, pentru că unul mai sus desprinde o piatră pe care o văd din întâmplare) şi se iese într-o şa, de unde mai urci cam 20 de minute pe bolovani mari şi stânci (oricum, mult mai bine). O oră şi 10 minute, nu-i rău deloc, întrucât indicatorul estimează vreo două ore; deh, e uşor când n-ai bagaj. În vârf e plin, mai mulţi străini ca şi la locul de campare (ca şi pe toate traseele de acum înainte); mă odihnesc puţin, apoi zic să închid cercul pe bandă roşie, prin Colţii Pelegii (care-s mai puţin ameninţători decât par), Vârful Custura Bucurei (2370 m, aici e o coborâre destul de „sexy”) şi Curmătura Bucurei, de unde se ajunge pe bandă albastră la lac. La 17:50 sunt înapoi. Aş mai urca şi pe cele două vârfuri Bucura, dar le-am spus celorlalţi că mă întorc cam pe la ora asta şi îmi e să nu se îngrijoreze.

De la cort fac o scurtă incursiune la un lac din apropiere pentru o baie (în Bucura nu-i voie); îmi zic că nu intru în sandale ca să pot înota, dar apa e cumplit de rece, dau înapoi şi mă tai frumuşel într-o piatră. Mă usuc, umplu de sânge tot ce pot (cine ar fi crezut că degetul mare de la picior e aşa de vascularizat), îmi înfăşor the little piggy în hârtie igienică şi revin la cort. Pe drum mă întâlnesc cu Alinuţa şi Mugur, sosiţi şi ei din traseu. Cortul lor e portocaliu, aproape de apă şi de budă, iar dacă ne-am fi mişcat şi noi mai cu talent de dimineaţă (aşa, cu o oră mai devreme) i-am fi prins încă la cort. Se pare că nu doar noi suntem puturoşi. Mâncare şi somn. Peste noapte mă trezesc, ies din cort şi-mi dau seama că nici nu am nevoie de frontală: un cer înstelat şi o lună strălucitoare ca un far, amplificată de reflexia de pe apă. Magnific.

Ziua 3

Miercuri toată lumea e în formă şi decidem să facem un traseu împreună, mai ales că a doua zi Alinuţa şi Mugur vor pleca spre Rodnei. Normal că ne trezim târziu şi pe la 10:50 reuşim să plecăm în traseu, primul pit-stop fiind Vârful Peleaga, deci acelaşi drum de ieri, pe aceeaşi cruce galbenă. Deşi Alinuţa impune la urcare un turbo forţat, mai puţin decât ieri nu pot să scot. Vârful e la fel de plin, dar azi e mai limpede cerul şi se vede în depărtare Parângul; facem nişte poze, apoi reluăm drumul pe cruce galbenă. Coborâm abrupt în Şaua Pelegii, urmează urcuş pe bolovani şi cam în 50 de minute suntem pe Vârful Păpuşa (2508 m, după cum zice cineva, dacă mai punem o momâie îl facem cât Peleaga). Mai pierdem vremea şi pe aici, băgăm dulciuri şi seminţe (pardon, bomboane agricole), Mugur are semnal şi vorbeşte la telefon muuult timp (bulangiii ăştia pe Orange…), apoi decidem să mergem pe Porţile Închise, deşi indicatorul cârâie ceva de genul „traseu periculos”.

Ne dăm la vale pe bandă roşie şi constatăm că traseul în sine este precedat de o coborâre pe lanţ. Cum are noduri, nu mi se pare prea greu, dar Alinuţa parcă ar avea ceva dificultăţi; după cum zice şi ea, cea mai bună abordare ar fi în stil de pompier. După acel lanţ, se merge o vreme pe curbă de nivel, după care începe un traseu „super-sexy”. Nu-i greu ca efort, de fapt e mai mult o traversare decât un urcuş şi câştigi destul de puţin în altitudine înainte să ieşi în Şaua Vârfului Mare. Dar sincer nu cred că l-aş repeta cu un rucsac mare în spate care să mă dezechilibreze. Pe cât e de frumos traseul ăsta, pe atât e de şmecher în anumite locuri, mai ales când singurele nişe în care încape bocancul sunt fisurile din piatră. La asta adaugi faptul că trebuie să cercetezi pe unde bagi mâinile când te agăţi de prize să nu fie vreo târâtoare pe acolo. Obţii în final un traseu pe sufletul meu, mai ales că priveliştea când te uiţi în jos e zdrobitoare: grohotiş, stâncă şi tăuri. Superb. Trebuie să menţionez că, deşi pe hartă apare ca traseu nemarcat, pe Porţile Închise se continuă banda roşie, motiv din care e cât pe ce să-l ratăm – noi ştim că este nemarcat, deci nu poate fi ăsta. Prin excludere decidem totuşi că suntem pe unde trebuie. Doi tipi cu care mă întâlnesc în şa îmi spun că ei pe o hartă îl au ca marcat, pe alta ca nemarcat, dar cei de la Salvamont le-au zis că e marcat.

După o oră jumate de prize, colţuri, pietre şi fisuri, în şa trag un mic pui de somn de vreo 20 de minute până ajunge şi restul lumii. De aici începem să coborâm pe triunghi roşu spre Lacul Galeş, însă cheful de a ajunge chiar pe malul lui e minim. De la bazele stâncilor ar trebui s-o luăm pe bandă roşie, dar n-o facem pentru că pur şi simplu n-o găsim, aşa că mergem d-a-mboulea peste bolovanii mari care umplu valea. Mai o momâie, mai un pârâu şi dăm în sfârşit în marcajul ce anunţă Valea Rea. Aici, sub o stâncă, mâncam ceva mai consistent, pentru a prinde puteri să urcăm prin Valea Rea spre Şaua Pelegii.

Destul de târziu, 17:50, reîncepem urcuşul, dăm într-o mică şa lângă Vârful Valea Rea (2311 m), de aici coborâm pe lângă Tăurile din Valea Rea, o zonă sălbatică extrem de frumoasă. În vale constat că şi-au pus unii cortul, deşi camparea în afara perimetrelor amenajate pentru aşa ceva este, din câte ştiu eu, interzisă, mai ales că nu e vorba de condiţii extreme de noapte sau vreme nasoală. Pe de altă parte, ţinând cont de aglomeraţia şi pestriţeala de lângă Bucura, mai că nu-i condamni că au vrut şi oamenii puţină singurătate şi puţină linişte. Urmează ultimele două urcuşuri obositoare, primul până în Şaua Pelegii, apoi de aici înapoi pe vârf. Din cauza orei înaintate, hotărâm să revenim la corturi pe unde am urcat şi nu prin Şaua Bucurei, pe unde am fost eu cu o zi înainte. Coborârea pe cruce galbenă este cam la fel de solicitantă ca şi urcuşul, mai scurtă cu numai 20 de minute, asta din cauza grohotişului prăfuit şi foarte alunecos.

Ajungem „acasă” şi urmează toaleta: spălat (cât de jegoşi suntem…), dat cu cremă după o zi cu soare torid, rebandajat degetul. Constat că deşi pe traseu nu mi-a făcut probleme în bocanc, cum îl bag în apă rece şi apoi în sandală, cum începe să se revolte – apropo, mai ştiţi povestea cu căţeluşul şchiop?

În seara asta se lasă cu festin, ocazie cu care îmi pun tricou nou (nu doar curat, da?). Ce mâncăm? Păi: supă (numai eu, am chef de lichide), mămăliguţă cu brânză marca Alinuţa, guşă de porc, ceapă, iar ca desert budincă de ciocolată à la Cătălina. Nici n-ai zice că suntem la munte, cu mâncarea la minim, nu? Cu burta plină îţi permiţi să visezi. Cerul este senin şi înstelat, aşa cum nu ai niciodată ocazia să-l vezi în Bucureşti. Diana găseşte Carul Mare, Steaua Polară, Casiopea, dar nu dă de Carul Mic şi nimănui nu pare să-i pese. Până la urmă îl găseşte, dar se pare că ceilalţi n-au chef de un pic de poezie astronomică, aşa că ne băgăm cu toţii la cort.

Ziua 4

Azi trezirea o facem şi mai târziu; drept e că nici nu-ţi vine să ieşi din cort până nu apare şi soarele de după stânci; apoi ieşi fie că vrei, fie că nu. La asta adaugi faptul că musculiţele ucigaşe au venit şi aici de când nu mai bate vântul. Este rândul lui Costi să se simtă rău, aşa că decid să fac un nou traseu singură – mai ales că, aşa cum spune Alinuţa, sunt destul de zuzu pentru asta. Chiar singură nu plec, ci-i însoţesc pe ea şi pe Mugur până dincolo de Refugiul Genţiana, de unde ei merg spre Cârnic să ia o rată. La 11:30 începem să urcăm pe bandă albastră în Curmătura Bucurei, apoi continuăm traseul în jos, printre culmile Pietrele şi Stânişoara, de-a lungul Pârâului Pietrele. Traseul este destul de lung şi plictisitor, Mugur bagă viteză de teamă să nu piardă maşina, eu cu Alinuţa rămânem mai în urmă la o bârfă ca între fete. La Genţiana constat că nu-i chiar refugiu, ci o căbănuţă, cu panouri fotovoltaice şi tot tacâmul. Aici le pasez lor gunoiul nostru care a început să pută, asta ca să compensez mâncarea pe care ne-au lăsat-o ei nouă. Mai merg cu ei o vreme, apoi drumurile ni se despart.

Eu o iau spre Cabana Pietrele, tot bandă albastră, cabană spre care sunt indicate 10 minute; interesant e că puţin mai încolo e alt indicator pe care scria jumătate de oră – pe care să-l crezi? Eu zic că 15 minute e cel  mai echitabil. La cabană sper să dau de vreun grup care să urce spre Vârful Retezat, dar constat că aici e mai mult pensionăreală. Mai mult, nici bucătăria nu-i deschisă între 11:30 şi 14:00. Dar cum ajung exact la ora deschiderii, profit de o ciorbă de varză, de o omletă cu brânză şi de un pahar cu suc de mere. Delicios.

De aici urmez marcajul bandă galbenă care duce o vreme pieptiş prin pădure până iese în Culmea Lolaia. Prin pădure văd primele găuri ce indică cuiburi de şerpi, deci sporesc atenţia şi boncănitul. Mai sus încep să apară zmeura şi afinele, tentaţia e mare, dar azi avem un ţel de realizat, aşa că mă abţin (cu greu, ce-i drept). Culmea e lungă-lungă, mergi pe ea de ţi se ia, mai ales că marcajul apare când îi convine. Mai mult ţopăi din momâie în momâie decât din marcaj în marcaj. Faptul că ştii unde trebuie să ajungi este un bonus (când nu e ceaţă), dar e greu să ocoleşti jepii din ce în ce mai deşi în lipsă de semne. Şi credeţi-mă că, după ce te ustură oricum pielea picioarelor de la soare, „mângâierile” tandre ale jepilor sunt o adevărată plăcere. Mai am puţin până în Vârful Lolaia (2270 m) când mă întâlnesc cu doi tipi ce coboară (apropo, nu întâlnesc niciun grup care să urce, iar cei care vin de sus sunt şi ei puţini, clar un traseu mai puţin umblat decât cel spre Păpuşa) şi mă întreabă cam cât mai e până la cabană. Le-o arăt că se şi vede: acolo, jos, e cabana. A, deci o luăm în jos? (Nuuuu, ce v-a apucat?) Pe culme până vă plictisiţi, apoi pe cărare prin pădure. Dar nu merge direct în jos? D’oh…. Altă întrebare: la fel de nasol e şi mai jos? (Aici deja sunt numai bolovani, câte un marcaj, câte o momâie.) Hmmm, nu, e mai rău, că mai jos începe jnepenişul. Ce rea sunt… Îi întreb şi eu: dar până pe Retezat cam cât mai e? (Eu estimez o oră şi un sfert.) Păi o oră şi ceva, dar ai grijă că e nasol ultimul urcuş, neapărat să ţii marcajul. Aaa, voi sunteţi din ăştia cu marcaj, ce plicticoşi, ar trebui să încercaţi fără, noi aşa facem de fiecare dată… (Evident, asta e în gând, oricum voi constata la ce se referă.) Asta se petrece după ce mă întâlnesc cu alţii care mă întreabă unde campez, le răspund că la Bucura şi îmi urează un ironic „succes” – ba p-a mă-ti, umflatule!

Prima pauză, de 5 minute, o iau pe Vârful Lolaia, mai ales că trebuie neapărat să dau un telefon. Începe o coborâre bolovănoasă dar destul de ok, apoi ultimul tur de forţă, în condiţiile în care tare îmi e teamă că-i dă cu ploaie la cât s-a înnorat. Urcuşul nu-i foarte greu, doar susţinut. Asta până la ultima parte, unde-s zone aproape verticale, grohotiş, nisip şi praf cât cuprinde (cred că am praf şi-n măsele), câteva pietre care se desprind, în fine, tot ce-i trebuie. Ajung în vârf: eu dintr-o direcţie, marcajul din alta, nici nu mi-am dat seama când ne-am despărţit. Acum mă prind la ce s-au referit băieţii cum că să ţin marcajul. Şi la câte urme sunt pe unde am urcat eu am impresia că nici ei nu l-au ţinut.

Pe Vârful Retezat (2482 m), unde ajung după trei ore jumate, (adică e deja ora 18), îmi permit zece minute de ciocolată şi cereale, admir peisajul, admir şi norii tot mai negri, admir şi marcajele colorate îmbogăţite de pătratul roşu ce delimitează Rezervaţia Ştiinţifică Gemenele. De acum mai mult o să cobor, repejor că soare nu mai e mult (de fapt, acum nu-i deloc, dar eu sper să apară), iar vântul e cam rece. Ajung în Şaua Retezatului, apoi urc o vreme pe Vârful Bucura I (2433 m); nu voi ajunge în vârf, cum o ia banda roşie, ci o ţin pe cea galbenă pe o curbă de nivel. Poteca nu-i dificilă decât în câteva locuri, lângă unul din acestea scriind mare pe o piatră „Pericol” – ca şi cum ar mai fi nevoie. Ajung astfel în Poarta Bucurei, un fel de şa marcată bine de nişte colţi superb proiectaţi pe cerul ce începe să prindă o culoare purpurie. Aş sta aici să văd apusul, nu cred să mai dureze mult iar cerul s-a înseninat, dar numai când mă gândesc la apa rece cu care mă voi spăla îmi trece scurt. Deci cobor repede pe lângă Tăul Porţii, dar apoi o iau mai încet şi tot privesc roşul cerului agăţat pe colţii aceia – fascinată imagine.

La cort ajung până-n 20:30, un total de 9 ore de traseu din care am pierdut cam una cu popas şi mâncat; mă situez bine în limita inferioară a timpului (descrierile estimează 3-4 ore până la Cabana Pietrele şi 6-7 ore de acolo înapoi prin Culmea Lolaia), ajutată de rucsacul mic şi uşor şi de faptul că mi-am impus propriul ritm în care m-am aşezat numai de două ori („telefonul” nu se pune, că nu am stat jos, ci pe vine). Totuşi nu pot spune că a fost un traseu fenomenal. De fapt, tot drumul până la Vârful Lolaia este îngrozitor de plictisitor, cred că merită mult mai mult să faci drumul invers, prin Poarta Bucurei şi până în Retezat şi înapoi, fără circuit. La cort fac o rapidă baie, apoi cremă cât încape, mănânc conserva de macrou pe care am cărat-o două zile pe traseu şi, cum restul lumii deja doarme, trag şi eu pe dreapta.

Ziua 5

Azi am reuşim să ne trezim ceva mai devreme, dar eu prefer să mănânc în cort aşteptând soarele – semnul meu de protest faţă de frigul de dimineaţă. Până la ora 10 reuşim să ne mobilizăm complet şi să plecăm spre Lacul Zănoaga, pe punct roşu. Deşi iniţial se anunţă soare, vreme devine mohorâtă şi suntem convinşi că azi nu mai scăpăm de ploaie. După ce trecem de Lacul Porţii nu mai găsim marcajul şi credem că cele două trasee (al nostru şi cel ce duce pe Retezat) se desprind sus, în Poarta Bucurei. Ajung sus, mă caţăr pe un vârf şi văd poteca luând-o frumos pe jos. Deci hai înapoi. Sincer, cum tot sunt aici, aş continua pe nemarcat, pe sus, printre colţii ăia că par destul de accesibil, dar nu ştiu ce mă aşteaptă la capăt, dacă am cum să cobor.

Revenim pe traseu, alături de destul de multă lume plecată în plimbări. Începem să urcăm până în Şaua Judele, iar poteca pune ceva probleme pe alocuri din veşnicele motive: nisipul şi grohotişul instabil. Totuşi nu-i greu, trebuie numai să fii atent. În şa îi las pe Cătălina şi Costi care n-au chef de căţărat şi dau o tură până pe Vârful Judele (2334 m), aflat la un sfert de oră de şa. Îl urc repede, o adevărat plăcere datorită stâncii şi bolovanilor mari, ca să ajung pe un vârf prea mic pentru toţi cretinii care s-au adunat pe el. Încercând să-mi găsesc şi eu un locşor din care să admir peisajul şi să fac nişte fotografii, pun un picior pe un ditamai bolovanul pe care-l simt la timp cum se duce. Şi s-a dus… Pe lângă surpriza şi recunoştinţa că nu am ambele picioare pe el, cel mai mult mă sperie că se rostogoleşte fix spre poteca ce urcă în şa. Din fericire, se înfige bine între alţi bolovani după numai câţiva metri.

Revin şi eu în şa şi pornim cu toţii spre Lacul Zănoaga, în ideea de a ajunge acolo înainte să plouă şi, în caz de nevoie, să ne băgăm la refugiul de pe mal. Din şa se coboară o vreme pe bolovani, dar nimic abrupt, se merge pe o curbă de nivel, după care începe coborâşul spre lac. În căldarea în care e situat pierdem destul de multă altitudine încât îi înţeleg pe Alinuţa şi Mugur că au ajuns, au văzut lacul de sus şi s-au întors. Dar noi vrem să luăm masa pe malul lui, plus că eu tot visez la o baie (am şi costumul pe mine); dacă aş şti că nu-i voie n-aş mai insista să coborâm, mai ales că nici oamenii nu-s foarte hotărâţi. În fine, ajungem la lac, sperăm să nu plouă (nu va ploua), mâncăm câte ceva, strângem şi plecăm, fără să simţim că am făcut mare scofală. Totuşi, zona lacului este superbă şi mult mai liniştită decât la Bucura, cu numai vreo 3 corturi şi refugiul Salvamont. Pe de altă parte, situarea faţă de cele mai interesante trasee o dezavantajează.

De la Zănoaga plecăm însoţiţi de potaia albă de acolo, o dulceaţă de căţel cu ochii negrii care se ţine după noi multă vreme. Pe lângă faptul că nu-i frumos că luăm câinele oamenilor (deşi noi îl băgăm în seamă d-abia după ce se ţine de noi de ceva vreme), îmi e teamă că o să-şi prindă vreo lăbuţă prin stâncile ce trebuie traversate. Noi sperăm să se ia înapoi după grupurile care se îndreaptă spre Zănoaga, dar nu ţine faza; cum nu ţine nici cea în care Cătălina încearcă să-l sperie. Totuşi, în Şaua Judele unde ne oprim, mogâldeaţa adoarme şi noi începem să coborâm tiptil, sperând că nu se trezeşte. Se trezeşte, dar cum un grup ia masa în şa preferă să se uite milogeşte la ei decât să se aventureze pe coborâşul ala naşpa, oricât de 4×4 o fi el.

La întoarcere zicem să variem puţin şi de lângă Tăul Porţii alegem un traseu ocolitor pe lângă lacurile Margareta şi Ana. Şi aici zona este foarte faină, iar eu mai am costumul de baie pe mine, dar cum e tot înnorat nu-mi surâde ideea unei băi. Pe ştrase îi pierd fără drept de apel pe Costi şi Cătălina, care rămân la cules de afine. La cort încep repede să strâng, pentru că după ce vor face şi ei gestul ăsta vrem să ne îndreptăm din această seară spre Poiana Pelegii (Cabana Buta e un deziderat care nu mai e atins, pentru că plecăm în traseu prea târziu). Cedăm locul de cort unor nou-veniţi, apoi apuc să culeg şi eu câteva afine. Constat că cele mai mari cresc acolo unde tufele se împletesc cu cele de jepi. De ce, nu ştiu.

Ne îndreptăm agale spre drumul pe care am urcat până la tabără, coborâm cam o oră pe cruce roşie până în Poiana Pelegii unde ajungem pe la 19:30, eu cu o cumplită durere de cap, posibil de la presiunea atmosferică şi tensiunea din aer. Remontăm corturile, recunoscători că totuşi nu ne-a plouat, mâncăm ceva şi ne băgăm în sacii de dormit, atacaţi din toate părţile de deja celebrele musculiţe, azi mai agresive ca înainte. În timp ce-mi scriu impresiile şi pixul cedează, constat că este mult prea accesibilă această poiană, plină de idioţi care chiuie şi vorbesc tare până târziu în noapte – lucru ce nu se întâmplă la Bucura, acolo cam toată lumea fiind obosită după vreun traseu lung. Adorm cu greu din cauza inepţiilor politice ale unor vecini, asta după ce ies cu picioarele goale prin iarba udă, pe la miezul nopţii, fiindu-mi teribil de cald şi sete.

Ziua 6

Asta a fost ziua în care îmi e cel  mai greu să mă trezesc, din cauza lipsei de somn de cu seară; nici măcar nu aud alarma. Strângem, apucăm să şi mâncăm ceva şi pornim spre Cabana Buta pe la 11:00, tot pe cruce roşie. Cu tot cu urcat şi coborât, cred că facem efectiv cam o oră şi un sfert, la care se măi adaugă o oră jumate de cules afine – vai, şi câte mai rămân… Fiind deja târziu, hotărâm să nu mai mâncăm la cabană, ci să continuăm pe forestierul deja cunoscut până la Cheile Buţii, unde ajungem la 16:10. Parcă-mi intră picioarele-n fund de la drumul ăsta şi mereu ne minunăm cum de-am venit pe el.

Acum, sâmbătă fiind, e plin de maşini, grătare şi corturi – deh, oameni care au venit la munte. Tot e ceva, spre deosebire de liota de puştani (a se citi adolescenţi spre tineri) care au urcat până la Buta într-o 4×4 roşie şi decapotabilă, aşa, gen safari. La coborârea finală, prin pădure, întâlnesc nişte turişti care mă întreabă unde duce poteca. Le răspund că mai urcă o vreme prin pădure, apoi dă în forestierul care duce la Buta. Şi acolo ce e, cabană? Da, cabană. Părăsita? Nu, e cabană, e frumos. Păi şi ei cu ce duc acolo mâncarea? (Cu elicopterul, îmi vine să zic.) Dar nu v-am spus că e drum forestier?! A, e forestier? Daaa, porneşte de mai jos, pe aici prin pădure e traseul turistic! D’oh… Cred că de fapt cucoana vrea să întrebe dacă se ajunge cu maşina. De ajuns se ajunge până la un fel de parcare, dar de acolo daca nu ai un off-road ţi-o faci bucăţi.

La restaurantul de la capăt de drum eu bag mare ciorbă de burtă, nişte cartofi domneşti şi o porţie de papanaşi cu dulceaţă (de afine, evident – sunt atât de mov!) – delicios, ce ţi-e şi cu civilizaţia asta. Totul după o binemeritată baie în râul din apropiere, cu săpun şi tot ce trebuie. Pe la ora 18 am plecăm spre casă şi urmează vreo 7 ore de drum, din care o parte eu îmi permit să le dorm. La 1 dimineaţa ajung şi eu în cameră, după ce fac spumele mării că a mea colegă de cameră a lăsat cheia câş în yală şi eu nu am cum intra. E nevoie de ceva boncăneală în uşă până se trezeşte să-mi descuie. Îmi vine să-i dau un bocanc în cap, dar cred că sperietura pe care o trage cu mine lovind în uşă este suficientă.

Acum e duminică, îmi pun de-o saună în cameră, respir curatul aer al Bucureştilor, constat ce bronz cu bocanci am şi îmi promit un sfârşit de săptămână la mare să mi-l aranjez, simt că am o gleznă sucită şi habar n-am cu ce ocazie, mănânc afine şi scriu de zor. A, şi da, mişto tura şi mai vreau. Păcat că s-a cam terminat concediul pe vara asta.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s