Padina Închisă (Munţii Piatra Craiului)

Nu intenţionam să plec pe munte weekendul acesta, dar propunerea lui Adi este extrem de tentantă, aşa că iată-mă sâmbătă dimineaţa cu bagajul pregătit pentru o tură de-o zi. Nu-mi amintesc prea multe despre călătoria până dincolo de Zărneşti alături de Adi şi Alex, pentru că dorm cea mai mare partea a ei, în speranţa că astfel recuperez puţin din orele pierdute de-a lungul săptămânii. La ora 9:30 parcăm maşina în dreptul unei stâne de pe drumul spre Plaiul Foii, trecem prin apa Râului Bârsa Mare şi pornim într-o acţiune de orientare şi boschetăreală spre Şaua Chiliilor (1077 m).

Ideea preluată după o hartă este destul de simplă: urcăm prin pădure pe una din potecile păstoreşti până în şaua respectivă unde ar trebui să întâlnim marcajul bandă albastră; această abordare ar trebui sa fie mai scurtă şi mai directă decât urmărirea de la început a acestui marcaj care merge destul de mult pe curbele de nivel. Zis şi făcut, numai că poteca pe care sperăm noi s-o urmăm se pierde repede, lăsându-ne să ne descurcăm singuri cu desişul pădurii. Totuşi, nu ştiu cum se face, dar orientarea băieţilor merge mai ceas decât ar şti şi ei, astfel că, după două ceasuri de asudat prin arşiţa umedă din codru şi după ce trecem de un fel de aven „împodobit” cu o cruce, întâlnim marcajul chiar lângă intrarea în Padina Închisă. Prea multe detalii n-aş şti să dau, însă blocurile de piatră din poteca turistică sugerează că am ieşit chiar în gura padinii – mai mult noroc nici că se putea. Valea începe cu un scurt pasaj de vegetaţie şi pădurice rară ce nu te-ar face să crezi că dincolo de ele, la nici cinci minute de mers pe o potecă abia ghicită din stânga noastră, se deschide o impresionantă cetate de piatră. De altfel, cea mai mare parte a drumul nostru se va aţine de umbra versantului drept al padinii, deci cel aflat pe stânga cum urcăm.

După cum ziceam, nu avem de urcat mult până când perdeaua verde se dă la o parte şi lasă loc zidurilor alb-cenuşii de calcar, strălucitoare în bătaia soarelui, cu zeci de turnuri, suliţe şi contraforturi ce par de necucerit. Şi totuşi, există nişte fisuri în această măreţie a fortăreţei Craiului, zone vulnerabile descoperite de alpiniştii vremii prin care aceştia au cucerit înălţimile crestei prin alte locuri decât drumurile „tradiţionale”. Una dintre aceste „breşe de securitate” dorim s-o explorăm şi noi astăzi – Padina Închisă, afluent ascuns al Padinii Şindrileriei. Panta nu foarte abruptă, brăzdată de o cărăruie, ne scoate iniţial lângă spaţiul ferit ce adăposteşte atât loc de bivuac pentru cei care vin să escaladeze aici traseele din Peretele Padinii Închise, cât şi mica grotă unde apare la suprafaţă Izvorul Padinii Închise. E destul de greu să alimentezi din firava captare de apă, dar undele reci mă fac să reumplu – cu mare grijă – bidonul. Acesta este un bun loc de pauză, de pus pe noi tot harnaşamentul tehnic şi de observare a două capre negre care vor insista să ne însoţească o bună parte din traseu. Gata echipat, Alex ne face pe mine şi pe Adi să ne vedem ca pe doi copii veniţi cu găletuşa şi lopeţelele la tovarăşul inginer constructor.

Începem din nou să urcăm spre locul unde valea se îngustează şi tocmai atunci norii negri care au luat nu demult faţa soarelui strălucitor încep să toarne. Dar să toarne aşa, fără niciun preaviz. Nici nu ştiu de unde prindem atâta viteză pe grohotişul instabil, dar în doi timp şi trei mişcări ajungem la grota încăpătoare ce se cască undeva la baza Peretelui Padinii Popii. Petrecem aici mai bine de jumătate de ceas, timp în care eu am mai multe reprize de aţipit, iar băieţii se apucă de redecorat: cum se bat pitoanele, cum se folosesc nucile şi friend-ul – e o întreagă activitate de bricolaj în jurul meu. Nu suntem deloc tentaţi de combinaţia „stâncă udă”, aşa că nu continuăm decât când ploaia se opreşte complet, adică pe la ora 13:15.

Urcăm pe grohotiş şi încercăm să ţinem stânga, pe un culoar tot mai îngust unde apar primele trepte de piatră dificile – de-a dreptul mizilic pentru capra neagră care trece în fugă pe lângă noi, într-o demonstraţie de viteză şi agilitate. Suprafeţele netede, spălate de-a lungul anilor şi încă umede, strălucesc nefiresc în soarele care ne aruncă din nou săgeţi. Totuşi, există moduri încă uşoare de a le urca, deşi nu mai punem chiar complet bază în aderenţa bocancilor noştri. Obstacolul cu adevărat măreţ al acestei părţi a padinii este Săritoarea de sub Găvan, un perete aproape neted cum îl priveşti chiar din faţă. Stăm şi ne uităm puţin pe unde s-ar urca, iar Alex decide să plece cap, pe fisura zdrelită din stânga acestui perete. La o analiză mai atentă, constatăm că obstacolul s-ar depăşi mai uşor şi mai prin stânga, practic înainte de faţa aceea netedă, cu un mic ocol; pitoanele pe care le vom observa mai târziu confirmă această „teorie”, însă pentru moment Alex ţine neapărat să se folosească de asigurările mobile. Adi îl filează în timp ce urcă încordat, fixează prima nucă, mai înaintează doi paşi, o fixează ceva mai sus şi pe a doua, se prinde de buza de sus a săritorii şi… pac-pac, nucile cad una după alta şi se opresc în reverso-ul lui Adi. Eu înlemnesc cu privirea la Alex şi speranţa că a ajuns la loc sigur, Adi se uită-n sus şi-n jos pe coardă între locul unde erau nucile şi unde sunt acum, nevenindu-i parcă să creadă, iar pe Alex îl buşeşte râsul. Nasol moment, dar trecem repede peste el, pentru că trebuie să urcăm şi noi în timp ce ploaia a reînceput. Totuşi, parcă am dori abordarea „clasică” prin extrema stângă şi o luăm conştiincioşi pe acolo, fără rucsacii care sunt deja sus, la Alex. Urcă mai întâi Adi, apoi eu şi constat că pe vreme uscată n-ar fi neapărat nevoie de asigurare pe aici – prizele sunt destul de generoase, iar treptele nu atât de friabile ca în alte părţi.

Locul unde e pitonul de regrupare este destul de îngust, ploaia tot mai deasă, aşa că Alex pleacă rapid mai departe, tot pe partea stângă. Ceea ce urmează nu s-ar numi chiar săritoare, ci mai degrabă un jgheab sfărâmicios, abrupt, pe care acum apa şiroieşte într-o veselie. Bucăţele mici de calcar au reuşit să astupe pitonul de jumătatea zonei ascendente, aşa că Alex asigură ceva mai sus, acolo unde se termină urcuşul. Eu pornesc a doua şi văd respectivul piton doar pentru că mi se pare că în faţa mea a apărut un mare… limax; de fapt, e partea din inelul ruginiu care n-a fost acoperită de pietricele. Îl curăţ şi urc mai departe, dar locul unde stă Alex nu prea permite un al doilea om în poziţie comodă; din fericire, cât îmi caut un loc mai bun, zăresc mai jos spre dreapta un alt piton, aşa că mă asigur în el şi aştept să apară şi Adi. Acesta rămâne în coardă şi continuă traversarea padinii spre dreapta, pe un pasaj destul de expus şi deloc tentant când iarba e udă. La capătul său, Adi nu mai găseşte vreun piton, dar improvizează o balustradă legând coarda de un bolovan masiv. Mă „atârn” pe balustradă şi mă alătur lui, după care vine şi Alex, cu coardă cu tot. Cât strâng băieţii echipamentul, eu mai fac câţiva paşi în sus şi reuşesc să cuprind din priviri întreaga padină, atât amfiteatrul din care am urcat, cât şi continuarea spre înălţimi. În dreapta se profilează un grohotiş „încântător” prin care se face accesul spre trasul turistic Brâna Caprelor, iar în stânga apar Vâlcelul Săritori de sub Găvan, abrupt şi precedat de vegetaţie, precum şi Hornul Negru. Greu de confundat datorită culorii, acesta ne confirmă că – într-adevăr – am trecut de Săritoarea de sub Găvan; ceea ce pare puţin ciudat, pentru că diversele descrieri menţionează alte două săritori înaintea ei, iar noi identificăm, cu indulgenţă, una singură.

Continuăm urcuşul uşor dreapta pe un grohotiş sinistru în stropii unei noi reprize de ploaie, încercând să ne ţinem cât mai aproape de perete în ideea că mai punem din când încât piciorul şi pe ceva stabil şi să ne bucurăm că totuşi tunetele se aud departe. La capătul lui, vedem ramificaţia în stânga spre Vâlcelul Secundar al Padinii Închise, cel ce face legătura cu creasta în Şaua Padinii Închise şi din care se desprinde Hornul Mare. Hotărâm că îl lăsăm pe acesta pentru altă, chiar dacă e partea cu adevărat interesantă a turei, însă mult prea grea şi lungă pentru o zi cu averse, în care orele au ajuns deja la 15. Totuşi, parcă e prea devreme să ne retragem, aşa că o luăm spre stânga în ideea de a explora începutul vâlcelului. Traversăm o altă zonă de grohotiş, parcă ceva mai cuminte, apoi contemplăm de la bază silueta şerpuită a văioagei ascendente, care se strecoară între Peretele Padinii Închise şi Peretele Orga Mare. Lăsăm rucsacii la prima săritoare şi decidem să urcăm o vreme, măcar să vedem cum se prezintă şi poate identificăm şi locul de desprindere a hornului. Adi o ia din loc şi, după ce confirmă existenţa unui piton undeva deasupra, necesar rapelului ulterior, pornim şi noi la deal. Această primă săritoare (formată din două praguri succesive) se urcă uşor la liber, ceea ce nu putem spune despre cea care o urmează – o faţă spălată fără prea multe prize pentru mâini. Mie mi se pare mai abordabilă pe stânga, unde câtva trepte din piatră se amestecă între porţiuni de iarbă, însă aceasta – când e udă – este mai înşelătoare decât stânca.

După încercarea eşuată a lui Adi, urcă Alex cap, crăcănat cât e de lung şi cu piciorul stâng bine înfipt într-o muchie verticală; când ajunge sus, găseşte un piton chiar în buză, apoi mai urcă puţin şi îl caută pe al doilea, în peretele înălţat dincolo de un prag înierbat. Cum nu-l găseşte şi nu-l găseşte, bate unul nou-nouţ, de pus în ramă, şi ne filează de acolo. Ceva mai scund, Adi reuşeşte să abordeze săritoarea cam în acelaşi fel ca Alex, moment în care eu sunt convinsă că nu voi putea urca – am picioarele şi mai scurte, iar Adi abia a ajuns la muchia aia cu vârful bocancului. Când îmi vine rândul, confirm cele de mai sus: pendulez cu piciorul, dar nici pomeneală să dau în muchie; totuşi, habar n-am cum reuşesc să găsesc o mică priză şi, cu genunchiul stâng la gură, să mă împing în ea. Hopa sus, pe iarbă şi apoi la pitonul unde sunt deja băieţii; de aici, vâlcelul apare şi mai impresionant, cu săritori şi feţe complet netede. În faţa noastră se află un alt obstacol şi, dincolo de el, încercăm să ne dăm seama care ar fi intrarea în Hornul Mare, rămas în continuare invizibil pentru noi. Totuşi, nu ne mai aventurăm mai departe şi ne notăm în minte cam cum ar sta lucrurile. Ne pregătim de rapel şi îi dăm în jos, destul de repede, apoi luăm în sfârşit un prânz întârziat.

Revenim la grohotişul părăsit mai devreme şi îi urcăm ultima bucată, extrem de neplăcută, până când ieşim, la ora 18:30, în banda albastră din Brâna Caprelor. Aici facem dreapta şi începem să coborâm – mai întâi uşurel, apoi mai pronunţat – spre Refugiul Diana (1480 m). Ne mai bucurăm o vreme de spectacolul amurgului, când soarele trimite raze portocalii în Orga Mare şi pereţii padinilor ce converg până la urmă spre Vârful Turnu. Mai departe ne strecurăm pe sub pereţii nordici din care se desprinde semeţ Turnul Mic al Dianei, pentru ca apoi să intrăm în pădure şi să ajungem, în scurt timp în refugiul din Curmătura Prăpăstiilor. Este ora 19:15 şi poposim puţin pentru analiza hărţii montate lângă micul iglu roşu, apoi cotim dreapta, într-o coborâre susţinută prin desiş. Reuşim să identificăm locul unde am dibuit de dimineaţă marcajul.

Nu sunt foarte încântată de ideea reluării drumului nostru matinal, mai ales pentru că îmi cam dau de furcă rădăcinile ude, dar până la urmă mă conformez şi pornesc la vale. N-am ce descrie mare lucru aici, doar că reuşim să o ţinem cât de cât drept până prindem o muchie ajutătoare, iar mai jos ieşim într-o poiană înconjurată de aluni şi bine scurmată de porcii mistreţi. Aici întâlnim un drum de căruţă care ne scoate complet din pădure, într-un moment al serii când calcarul Craiului se colorează într-un roşu pal, seducător şi misterios. Mai avem însă destulă lumină cât să identificăm locurile prin care ne-am preumblat azi, înainte de a lua din nou contactul cu aşezările umane. Ajungem în curând la stâna unde am lăsat maşina, trecem apa de data aceasta pe un pod solid şi pornim spre casă. Este ora 21 şi avem ceva de mers, iar băieţilor le cam ghiorăie maţele, aşa că oprim pentru o cină extrem de târzie în Buşteni. Apoi reluăm şoseaua spre Bucureşti, ocazie cu care firul se taie complet la mine – îmi permit, că nu sunt copilot. Nu ştiu exact ce visez, dar trebuie să se lege cumva de traseul de azi extins cu Hornul Mare.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Padina Închisă (Munţii Piatra Craiului)

  1. Pingback: O tura prin Piatra Craiului: Padina Inchisa | Umblărici.ro

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s