Rusalii la Nera (Munţii Aninei)

De ani de zile îmi tot promit că voi ajunge în Cheile Nerei – de preferat de întâi mai când liliacul e în floare – şi părea că în primăvara aceasta visul avea să mi se împlinească. Din păcate însă, deşi am strâns grup şi am încropit o organizare decentă, vremea s-a pus câş şi a trebuit să anulez; normal, nimeni nu vrea să ia la picior calcarele din Aninei pe udătură. Am zis totuşi să nu renunţ şi să reiau lucrurile cu ocazia mini-vacanţei de Rusalii, după acelaşi tipar şi cu speranţe de timp mai bun. Nici acum emoţiile legate de ploi nu lipsesc, însă pe joi decizia e finală: mergem în Cheile Nerei şi împrejurimi. Nu reuşesc să mai adun toţi oamenii din primăvară, odată pentru că unii sunt plecaţi prin alte meleaguri, iar alţii sunt de-a dreptul trădători, însă Hike şi Nicoleta răspund la un nou apel aşa că vineri după-amiază, după un somn consistent, pornim spre Sasca Română unde intenţionăm să înnoptăm. Chiar dacă în primă fază ar trebui să dormim la Orşova, întrucât reuşim să plecăm atât de devreme decidem să facem tot drumul dintr-o bucată.

Chiar şi aşa, abia pe la miezul nopţii părăsim contorsionata Clisură a Dunării şi ajungem pe drumul explodat care leagă naţionalul dinspre graniţa sârbă de Sasca Montană, şosea pe care zău că nu mi-aş mai dori s-o parcurg vreodată. Am văzut nenumărate forestiere mai bune decât asfaltul ăsta care arată ca şi cum frontul kosovar s-ar fi mutat la est de Dunăre, iar bombardamentele NATO ar fi ratat cu mult Belgradul. Iată-ne în sfârşit în Sasca Română, loc din care eu sunt ferm convinsă că se poate ajunge pe urmele unui drum de căruţă la Podul Beului (şi mai departe la păstrăvăria şi campingul Valea Beului) – noroc cu Hike şi GPS-ul care mă scutură bine pentru a mă convinge de contrariul. N-avem de ales: ori campăm prin vreo mirişte pe-aici, ori o luăm înapoi spre Potoc şi de acolo poate-poate să avem acces la pod. Cum ceasurile nu-s „decât” două, alegem cea dintâi variantă, inspectăm ba vreo otavă, ba vreun fân necosit şi, cu bietul Clio printre culturile oamenilor, punem corturile la o intersecţie de poteci, facem o cruce mare să nu ne agaţe cine ştie ce tractor de dimineaţă şi picăm laţi.

Ziua 1

După discuţii în ajun cu Nicoleta care ar vrea să-şi întâlnească sora venită în concediu la Herculane, decidem ca sâmbătă să mergem la Rezervaţia Mulinologică Cheile Rudăriei. Nu ne lansăm deci încă în explorări montane, ci ne trezim când soarele ne scoate efectiv din cort de cald ce e, strângem tabăra şi revenim la asfaltul mâncat de bombe pentru încă o sesiune – mai scurtă, ce-i drept – de condus pe drumuri cu peisaje superbe şi coşmaruri pentru suspensii, cauciucuri şi scut. Din Sasca Română ne întoarcem în Sasca Montană pe care o tăiem prin centru şi îi admirăm surpinzătoarea bunăstare, apoi o luăm în sus pe judeţeanul cumplit ce traversează Munţii Aninei prin sud: Cărbunari – Stăncilova – Şopotu Nou – Bârz – Dalboşeţ; undeva lângă Bozovici ieşim în naţional pentru o îmbucurătoare scurtă vreme, ca imediat să reluăm supliciul pe secundarul de acces în Eftimie Murgu. Aici ne întâlnim cu gaşca de Cluj din jurul surorii Nicoletei şi bem o binevenită cafea în centru. Cum e liber de Rusalii şi soarele dă să strălucească, parcările din capătul sudic al satului sunt pline, însă găsim unde să lăsăm maşinile şi să ne continuăm explorarea morilor din chei.

Nu eram sigură în totalitate de acest aspect, dar Cheile Rudăriei – care fac parte din Munţii Almăjului – sunt parcurse în totalitate de asfalt, aşa că bocancii pe care mi-i trag în picioare mi-s complet inutili. Cândva zonă populată de minerii numiţi rudari, Eftimie Murgu păstrează astăzi o comoară culturală deosebită: ansamblul format din cele douăzeci şi două de mori de apă dispuse de-a lungul Râului Rudăria. Din fericire, majoritatea morilor din rezervaţie au fost recondiţionate sau sunt în decurs de a fi restaurate, iar o parte din cele rămase în albie continuă să funcţioneze şi să macine porumb, eventual amestecat cu grâu, mei sau seminţe de floarea soarelui. Este o adevărată încântare să vezi cum forţa apei angrenează morişca mare şi metalică coborâtă din podeaua morii şi mai departe, cu huruit şi aplomb, piatra masivă care transformă grăunţele în mălai cu parfum aparte. Şi totul repede, eficient, într-un proces de o violenţă aproape senzuală, căci pentru spectator toate simţurile sunt implicate – văz, miros, auz, plus o invitaţie la gust şi atingere.

Din punctul meu de vedere, cea mai interesantă şi mai sălbatică este Moara de la Tunel, care-i aflată în amonte de tot. Aici mâna pricepută a minerului a deviat cursul Rudăriei printr-un tunel anume săpat, astfel că moara stă bine deasupra albiei şi totuşi are parte de întreaga forţă necesară pentru măcinat. O urmează îndeaproape Moara Îndărătnică dintre Râuri (proaspăt refăcută şi încă nefuncţională din cauza devierii cursului) şi surata ei de peste gârlă, cu superb aspect arhaic, Moara Îndărătnică de la Perete; numele celor două reflectă faptul că mecanismul se învârteşte invers, iar pietrele descriu cercul zdrobirii de la stânga la dreapta. Undeva mai în interiorul satului, Moara Popeasca stă efectiv de-o parte şi de alta a unui canal anume săpat pentru ea, neavând astfel nevoie de stâlpi de susţinere. Iar la Moara Firiz ne oprim să observăm mai bine întregul proces, ba chiar suntem invitaţi să aruncăm o mână de boabe şi să nu ratăm nimic din mecanismul simplu, dar atât de eficace şi – că tot e la modă – ecologic. Nu ajungem la fiecare moară din rezervaţie; nici nu ne propunem. Cu juma’ de kil de mălai proaspăt în mână suntem mulţumiţi să ne umplem privirile cu modul în care micuţele construcţii din lemn completează peisajul montan al apei, stâncii şi vegetaţiei.

Dacă tot am pornit azi la excursie motorizată, zicem să continuăm la fel şi, în fugă parcă de norii negri care au început să se strângă peste Eftimie Murgu, ne luăm la revedere de la clujeni şi pornim înapoi spre Munţii Aninei. De data aceasta îi parcurgem pe şoseaua naţională, mult mai bună, ce trece direct prin mijlocul lor, de la Bozovici la Oraviţa, după cum i-a străpuns în vremuri de demult Valea Minişului. Nu facem însă drumul dintr-o bucată, ci oprim la unul dintre obiectivele turistice româneşti cele mai promovate în afară – pe bună dreptate: Cascada Bigăr. Aflată pe unul din punctele imaginare ale Paralelei 45, ea este creaţia superbă a Izvorului Bigăr atunci când se abandonează cu urgie Râului Miniş. Cheile Minuşului sunt ele însele o frumuseţe a lumii calcarului, însă căderea de apă despletită în şuvoaie peste covorul de muşchi conturează desăvârşirea. E drept, trebuie să te sustragi zgomotului mulţimii venite să admire acelaşi totem şi să alungi din peisaj amenajările antropice, însă merită efortul de imaginaţie întrucât, odată rămas singur cu cascada, îi simţi pe pleoape fiecare picur şi îi respiri fiecare abur înceţoşat. Este, cu adevărat, o splendoare.

În spatele său porneşte traseul tematic ce-i poartă pe turişti către Izbucul Bigărului, locul unde un firicel de apă răsare dintre stâncile sterpe; cu greu ai crede că firavele unde se aruncă descătuşate în defileu la numai câţiva paşi mai jos. După câteva trepte de lemn, traseul descris ca „deosebit de periculos” ia sfârşit la Peştera Bigăr, o deschidere a stâncii către măruntaiele muntelui. Nu reuşesc să-mi dau seama dacă ceea ce se cască mai jos de balustradă e o boltă ce da apoi în tuneluri subterane sau e anticamera unui aven. Nici nu-mi vine să caut prea multe răspunsuri cu atât de multă lume în jur. Facem cale întoarsă spre parcarea supraaglomerată şi, în timp ce păşim pe lângă Cheile Minişului, mă întreb cum de nu-s în zonă trasee de căţărat, când calcarul de aici, pe care l-am pipăit şi eu cum am prins ocazia, este atât de ofertant. N-am auzit niciodată vorbindu-se de escaladă în zonă, nici lui Hike nu-i sună cunoscut. Mare mister, mai ales ca la Herculane se merge intens pe ideea asta.

Continuăm în lungul Văii Minişului, pe lângă Lacul Gura Golumbului (numit şi Lacul Miniş), apoi pe serpentinele ce duc la Marila şi coboară în Oraviţa. Ne gândim că n-ar strica să mâncăm ceva cald aici înainte de a purcede spre Podul Beu, pe care sper să-l nimeresc de data asta. Parcăm în centrul istoric, cerem câteva indicaţii şi plecăm în căutarea restaurantului Casablanca. Această porţiune a oraşului vechi, îngustă cât două străzi prinse între versanţi, este fermecătoare în arhaismul său. Petele de culoare sunt casele vechi, unele renovate şi tencuite, întinse între jumătatea secolului al XVIII-lea şi perioada interbelică; între ele se remarcă Farmacia La Vulturul Negru (prima spiţerie minieră românească), Hotel Coroana, Biserica Înălţarea Sfintei Cruci, Casa Avocaţilor, La Mâţa Neagră (cândva casă de modă, apoi bordel) şi Primăria Oraviţa.

Mâncăm bine şi ieftin la Casablanca, apoi reluăm drumul prin mult mai populatul centru modern al Oraviţei. Acolo, la ceas de seară când colinele se îmbracă în trandafiriu pal, cotim spre Ciclova Română; depăşim mai departe Ilidia şi Socolari, pentru ca în Potoc să lăsăm în urmă artera principal şi să coborâm pe o unică banda, cu oarecare emoţii când mai apare vreo maşină din faţă. La capăt se află parcarea de la Podul Beului, precum şi forestierul ce se continuă în noapte. Scurtă paranteză: în ciuda primilor kilometri de la ieşirea din Oraviţa, de spre care îmi închipui că sunt nu din Kosovo, ci din Afganistan de-a dreptul, restul drumului e nesperat de bun; incomparabil cu ce ne-am distrat azi-noapte sau pe unde am torturat maşina de dimineaţă. Totuşi, chinul ei nu s-a sfârşit, pentru că după o scurtă dezbatere uşor iritată decid să o bag pe forestier până în camping. Începutul e mai greu şi mai bolovănos, pentru că ulterior – mai cu a-ntâia, mai cu a doua – drumul e practicabil chiar şi pentru gărzile joase. Se face deja beznă când ajungem la campingul de la Valea Beului, plin ochi. Găsim totuşi un mic cotlon unde să tragem maşina şi să ridicăm corturile, pentru ca apoi să cădem – încă o dată – frânţi. Şi să vezi belea, mâine chiar e rost de trezit devreme.

Ziua 2

Duminica este „dama de pică” a turei noastre, circuitul dorit de atâta amar de vreme şi pe care se pare că în sfârşit îl voi face: Cheile Nerei. Degeaba îmi propun eu ca plecarea să fie matinală, că mai devreme de 9:30 nu reuşim să lăsăm maşina în parcarea de la Podul Beului şi să ne echipăm de drum; acum, pe lumină, forestierul de la camping până aici este zugrăvit în tuşe mult mai primitoare, ceea ce ne scuteşte de câţiva kilometri de mărşăluit.

Bandă roşie este marcajul care însoţeşte Nera pe tot sectorul cheilor pregătite pentru vizitatori. Semnele sunt dese şi relativ recente, săgeţi apar cu duiumul, iar amenajarea cu pitoane, şufe şi cabluri excelentă, utilă în caz de vreme proastă. Ce să mai, iată un traseu bine pus la punct şi destinat unui drumeţ cu posibilităţi medii, dispus să se şi oprească din când în când pentru a citi panourile cu fotografii şi informaţii. Singura parte forte este lungimea; şi încă nu bănuim nimic.

Începem deci de la Podul Beului (167 m), pe drumul forestier ce însoţeşte pe malul drept al Râului Nera şi traversează Poiana Mlaica; cum am ales să mergem în amonte, asta înseamnă că vom avea apa o bucată de timp pe dreapta. Pornim cu aplomb pe sub Cracul lui Drăgilă ce se înalţă în stânga noastră, cu stâncile ce susţin Platoul Despedea undeva mult deasupra. Nu am prea multe de spus despre prima oră, cât păşim pe Faţa Râului care ascunde în umbra deasă a pădurii Ogaşul Lindinii; undeva vizavi se deschide firav Poiana Lindinii de la baza Cracului Măzăran, pentru ca apoi codrul să ascundă din nou lumina. Nera începe deja să se cambreze şi să-şi desfăşoare relieful carstic, însă momentan, din cauza vegetaţiei, e mai greu de sesizat cum depăşim Cârşia Rolului şi Cârşia Chiochinii, două stânci masive de altfel. Cât despre lucruri mai subtile precum Peştera Rolului nici nu poate fi vorba. Este plăcut totuşi să mergi aşa, apărat de soare, mai ales când de peste apă te privesc siluetele calcaroase ale Turnului Mic al Begului şi Turnului Mare al Begului. Ziua e deja caldă, încărcată de umezeala zăpuşelii.

Drumul forestier se încheie la Cantonul Damian (180 m) sau mai bine zis la ce-a mai rămas din el. Din păcate, construcţia mare şi utilă de sub Faţa Mare zace acum în paragină şi uitare. Locul de înnoptat e numai o amintire palidă, dar are avantajul liniştii; o singură maşină s-a încumetat până aici (drumul fiind totuşi destul de neprietenos, dar nu inabordabil), iar corturile le numeri pe degete. După un scurt popas ne reluăm paşi prin pădurea ceva mai rară ce precede Cârşia Dosu Damianului. Dacă până acum poteca s-a aţinut departe de apă, iat-o cocoţată dintr-o dată deasupra albiei la Cârşia Şoimului şi Pânza lui Clean, într-o primă înşiruire de stânci modelate după bunul plac al Nerei înfuriate, apoi încorsetate în lianele iederei şi învelite în ţesături fine de păianjen. Pe sub Vârful Chiochiu (513 m), calcarul se cască precum o gură ştirbă, în cel dintâi tronson de arcade; peisajul este minunat nu doar datorită surplombei lungi şi curbate, ci şi a modului în care undele şi razele se joacă pe tavanul acesteia.

Nu mai avem mult şi ajungem la Cotul La Cârlige (195 m), acolo unde Nera se încordează maxim în serpentinele sale. Aici şi numai aici se face traversarea râului, pentru ca dincolo să ne întâmpine din nou curba potecii săpate în Cârşia Barbeşu Mare. Nu există punte şi trecem prin apa ce mie-mi vine până la jumătatea coapselor, lucru deloc neplăcut în condiţiile în care constat uimită că nu-i deloc rece. Mai mult, când Nicoleta găseşte un petic de „plajă” lângă Cârşia La Închinăciune şi propune să facem o scurtă pauză, rămân în slipi şi fac o baie pe cinste, cu reprize de înot scurt şi tatonării ale Pânzei Văii Rele de vizavi. N-aş mai pleca din locul acesta, unde pădurea e atât de verde, stâncile lucesc aproape albe în soarele puternic, curentul parcă te mângâie cu atingerea lui, iar aerul vibrează din aripile roiurilor de libelule de un albastru intens şi fără astâmpăr.

Pe la 12:30 trebuie totuşi să ne desprindem şi începem să explorăm partea cea mai sălbatică a cheilor – acolo unde Nera se loveşte într-un mal de Cracul Haiducului, Cracul Turburii şi Cârşia Căprarului, iar în celălalt de Cârşia Barbeşu Mic şi Cârşiile Dese, cu ale lor surplombe adânci, cordoane calcaroase şi perechi de tuneluri săpate de om. Din păcate însă, profitând de protecţia meandrelor, tot aici se strânge şi puhoiul de gunoaie adunat de viituri. Undeva în dreapta noastră micii afluenţi ai râului sapă ogaşuri şi formaţiuni carstice, însă nu zărim nici Peştera La Găuri, nici cele trei ascunzători de pe Pârâul Ulmul Mare – Peştera Farna şi Peşterile lui Vit. Când însă cursul îşi mai potoleşte puţin serpentinele, poteca urcă puţin cu ajutorul unui cablu şi se depărtează de albie, pentru ca apoi să coboare chiar lângă Peştera Boilor; aceasta ne invită să-i punem mai multe întrebări în adâncuri, dar nu-i timp să căutăm un pic de aderenţă în pereţii umezi.

Se face ora 14:30 când întâlnim în curbura Cleanţului Farna legendara punte şubrezită care leagă cele două maluri, unind astfel Cracul Ulmului de Cracul Işchii. Deşi nu prezintă încredere, cu mare atenţie, sânge rece şi dexteritate, probabil că se mai poate trece dacă te foloseşti doar de cablurile metalice groase şi uiţi de scândurile care – alea rămase – mor în putregai. Odgoane le zice Hike funiilor acestora torsadate, odgoane să rămână, eu nu mă bag pe ele; oricum, n-avem treabă dincolo, poate doar să privim mai de la înălţime grupurile de turişti veniţi să se dea cu barca sau caiacul. În continuare îmi exprim surpriza că nu există căţărători şi trasee de căţărat sau escaladă în această zonă extrem de ofertantă.

Poteca îşi schimbă orientarea şi se depărtează din nou de râu, în timp ce merge în lung pe sub Cracul Iordanului; de pe partea cealaltă se aude lătratul câinilor care păzesc singura aşezare omenească din chei, Sălaşul lui Vogiun, stâna trainică din Poiana Alunilor. Zona fără serpentine se termină la Izbucul Iordanului (207 m), acolo unde se desprinde marcajul triunghi roşu spre Sasca Montană, iar vizavi Cracul Albinii pleacă lansat în sus din Conveiul Scurt, lăsând în urmă – cui o şti să caute – Peştera lui Miloş şi Avenul de la Zbeg. Noi continuăm pe banda roşie şi urcăm susţinut şi scurt, pentru a tăia meandrul de la Cârşia Albinii; înaintăm pe Cracul Zăpodinii, în timp ce apele Nerei spală pe celălalt ţărm Pânza Albinii. Serpentina de la Coveiul Lung înseamnă pentru noi coborârea în albia secată a Ogaşului Porcului, apoi o deviere din marcajul principal. Această bifurcaţie de La Scaune, spre stânga, urcă şi coboară printre tufe de liliac care nu zic nimic despre parfumul de acum o lună, pentru ca finalul să taie respiraţia.

Iată-ne la ora 16 pe un prag din pământ sub care se deschide Lacul Dracului (210 m). Apele sale de un albastru intens, nepământean ca şi subteranul ce le-a zămislit, nu şi-ar putea găsi loc mai bun unde să se cutremure decât pereţii de stâncă sălbatică ai Peşterii Lacul Dracului, cu tavanul prăbuşit pentru a lăsa cerul să privească în oglindă. Căuşul îngust de adâncuri, pictat în acea culoare mată fie ea în soare sau la umbră, apare captivant şi înfricoşător în acelaşi timp. Ademeneşte şi respinge, şopteşte insinuări şi aruncă sudalme. Iar locul devine şi mai încântător când toată agitaţia din jur dispare, când liniştea profundă a apelor soarbe în întregime foşnetul pădurii. Însă asta se întâmplă rar, pentru că tocmai descopăr unde s-au strâns toţi „căţărătorii” de-i căutam mai devreme – iată, aici, pe stâncile de la intrarea în peşteră, „asigurând” poziţii ridicole şi „regrupând” poze de urcat pe net să cadă tovarăşii în admiraţie profundă.

Din acest punct, Nera aflată la o aruncătură de băţ de lac continuă pe sub Vârful Ars (546 m), spre Driştie şi Şopotu Nou; cum însă relieful se cuminţeşte, cursul devine mult mai molcom în timp ce lasă în urmă Cârşia Meliugului, Cleanţul Prihodului, Cârşia Lungă, Cârşia cu Ţoale şi Cotul Blidăresii. Noi revenim la punctul de desprindere al devierii şi părăsim banda roşie de pe Nera, întrucât trebuie să revenim din circuit.

De acum urcăm o bucată de timp pe banda albastră (cândva cruce albastră) pe Culmea Lacului şi pe deasupra Ogaşului Porcului depăşit mai devreme. Panta este destul de susţinută şi căpătăm repede altitudine în timp ce depăşim Cioaca Codranului (526 m) şi Poiana Poloamele Mici. Cam de aici, poteca se transformă în drum forestier uşor ascendent pe Cracul Porcului, lung de parcă nu se mai termină, mai ales în zona complet despădurită pe dreapta – adică fix acolo de unde ne bate soarele puternic al după-amiezii. Drumul se termină în şoseaua pe care am condus ieri dimineaţă şi, în timp ce mărşăluim spre Cărbunari, simţim cum încep să ne intre bocancii-n fund şi-l înjurăm pe ăla de a propus traseul. Dar măcar e umbră şi ajungem astfel în locul numit La Logori (552 m), unde în sfârşit reintrăm în zone turistice.

Ceasurile sunt 18:30 când facem o scurtă pauză de odihnă şi de împrospătare a moralului, pentru că mai avem destul de mers. Ne încadrăm pe crucea albastră ce se desprinde în dreapta din drum şi începe să coboare, mai întâi lejer printre doline, apoi foarte abrupt; panta de aici este aproape neplăcută, iar la capătul său avem singurul loc unde trebuie să căutăm marcajul. Îl găsim până la urmă în albia Pârâului Ungureanu, care ne duce în punctul unde se varsă în Pârâul Şuşara. Acolo se află una dintre cataractele ascunse ale Aninei, Cascada Şuşara (380 m), spectaculoasă prin lungime şi forma de tobogan în două trepte, plin de furie. Orele sunt înaintate aşa că nu putem zăbovi prea mult, doar cât s-o cuprindem în priviri şi să ne aprovizionăm cu apă proaspătă. O luăm pe Padina Duşii, prin Cheile Şuşarei, ocazie cu care văd pentru prima dată un arbore pietrificat de apa dură, apoi traversăm poiana largă unde se înalţă Cabana Şuşara (300 m), aflată în curs de amenajare. O gură căscată în versantul pădurii ne este semnalizată drept „mină romană” şi în scurt timp, printre tufe de soc ce înmiresmează un superb conac ţărănesc, ieşim în Sasca Montană (150 m) şi ne îngrozim de cât asfalt avem de bătut pe sub Cioaca Înaltă (593 m). Este ora 20:15.

Din fericire, nişte bucureşteni ne întreabă de vorbă despre drumul pe care am mers ieri spre Bozovici; curiozitatea lor este justificată de starea acestuia – drumul ăsta chiar duce undeva? Oho, şi încă cum, deşi când mă uit cu milă la micuţul Golf nou răspunsul ar fi – nu, pentru binele bietei maşinuţe nu duce nicăieri; de fapt, nici nu există. Dar dacă tot au deschis dialogul, îmi fac curaj à la Bacea şi îi întreb dacă merg în direcţia noastră şi dacă ne iau şi pe noi. Se pare că oamenii sunt de treabă, ne înghesuie în spate şi ne scutesc de kilometrii lungi de până la bifurcaţia spre Sasca Română. Tot e ceva şi le urăm multă sănătate, apoi încercăm să profităm cât mai mult de lumina rămasă şi ne punem picioarele pe spinare. Băgăm viteză şi, la jumătate de ceas de când am părăsit crucea albastră, întâlnim din nou banda roşie a Nerei din capătul nordic al Sascăi Române (170 m).

Urmăm poteca din stânga drumului de căruţă pe unde am crezut eu că pot intra cu maşina vineri noapte şi dăm de o punte mare şi trainică peste Nera. Continuăm prin fâneţele şi crângurile rare de pe Faţa Cutului, în timp ce amurgul colorează în roşu dealurile din apropiere, iar la ora 21:15 intrăm în alt tronson extrem de frumos al cheilor; regretul e că nu-l vom putea vedea prea bine din cauza înserării. Este vorba despre porţiunea numită La Tunele, înşiruire de treceri mai lungi sau mai scurte săpate de oameni în peretele stâncos al Cârşiei Foeroaga Mare şi al Feţei lui Drăgilă, acolo unde arcadele surplombate şi balcoanele de stâncă dispar brusc. Poteca de pe ele este extrem de asemănătoare cu cea văzută mult mai în amonte pe Nera, însă diferenţa e că acum ne aflăm la mare înălţime faţă de apă în cea mai mare partea a drumului. Unele dintre tunele sunt chiar întinse şi curbate, astfel că aprindem frontalele, iar unul este de-a dreptul interesant cu gura de cer căscată la mijlocul său. Cum trebuie totuşi să ne încheiem circuitul pe ţărmul Nerei, începem să coborâm spre Cârşia Caraula, prin grohotişul ce fură şi înmulţeşte ultimele lumini ale zilei în coasta Dealului Caraula (322 m). La aşternerea serii profunde, ultimul tunel ne scoate înapoi la Podul Beului, peste apă de Dosul Mliacii şi de Cârşia Bâtlan; au trecut mai bine de douăsprezece ore şi vreo treizeci şi trei de kilometri, dar am reuşit: Nera s-a lăsat admirată şi ne-a dezvăluit o bună parte din frumuseţile sale.

Tot ce mai avem de făcut este să urcăm în maşină şi să revenim, rupţi de oboseală, la tabăra de la Valea Beului. Acolo lumea e veselă şi cu chef de discuţii, se frige păstrăv, se ascultă Bucovina şi se vorbeşte de Dimmu Borgir, însă noi abia dacă măi găsim râul (pentru o spălare sumară) şi traista cu merinde. N-am ce zice, cu toată oboseala merge totuşi un cuşcuş fierbinte înainte de a mă arunca în sacul de puf. La noapte poa’ să sforăie tot campingul, ştiu sigur că n-o să-l aud.

Ziua 3

Ne permitem un pic mai multă lene în dimineaţa aceasta, întrucât traseul este unul minim. Nu foarte multă însă pentru că nu doar că trebuie să strângem corturile, dar avem un drum lung-lung spre casă. Uf, ce-aş mai sta o zi doar la relaxare… Dar aşa na, încropim de un mic dejun, împachetăm cam toate cele mai puţin corturile lăsate la uscat şi, pe la ora 9:30, pornim pe banda galbenă ce continuă drumul forestier prin spatele păstrăvăriei, respectiv a Cantonului Beul (250 m) şi ţine o relativă curbă de nivel în lungul Pârâului Beu. În stânga noastră se înalţă versantul împădurit al Dealului Cetăţii (659 m) pe al cărui vârf mai dăinuie şi acum ruinele Cetăţii Ilidia. Nu avem timp să ajungem la ea, însă – vrem, nu vrem – ne va însoţi permanent, întrucât toate toponimele ce conţin cuvântul „beu” (variantă a lui „bei”) păstrează amintirea beiului care a fost cândva comandantul fortăreţei. După jumătate de ceas drumul se cam înfundă, deşi teoretic ar continua măcar sub formă de potecă pe Beu Sec, spre cantonul omonim, însă orice traseul este greu de desluşit.

În acest punct se află, în dreapta, suprafaţa de un albastru-verzui ireal a Lacului Ochiul Beului (310 m). Deşi întinderea de apă este mică şi nu are în jurul său stânci impresionante ca cele pe care le-am admirat ieri lângă Lacul Dracului, coroanele verzi oglindite în luciu şi pietrele parcă încremenite în cristal transformă locul într-o clipă suspendată. Câte un păstrăv sau câte un fir de praf învârtind inele printre raze salvează dinamica, însă numai pentru a accentua parcă liniştea undelor atât de albastre.

De lângă lac porneşte crucea roşie ce duce paşii pe Valea Beuşniţei, traversează spaţiul larg şi însorit al Poienii Beuşniţa şi se opreşte la o nouă superbă cădere de apă – a câta oare? Este vorba despre Cascada Beuşniţa (365 m), de fapt cea mai impunătoare pe care o face Pârâul Beuşniţa în cursul său spre vărsare în Beu. Cum debitul, ca şi al Nerei, este scăzut, aici nu forţa apei impresionează, ci modul în care aceasta a prelucrat stânca moale din calcar, dându-i forme extrem de pitoreşti – cupe întoarse, prispe, şanţuri, coloane, încrengături ca nişte fibre – toate acestea golaşe sau acoperite de muşchi. Marcajul se opreşte aici, dar cărarea continuă pentru a ajunge la următoarele cascade. A doua se află chiar deasupra celei dintâi, de fapt un preambul al acesteia; acum se poate traversa dintr-o parte în alta, dar chipul ridat al stâncii povesteşte despre vremurile grele de după ploi. Puţin mai sus, pârâul devine molcom o vreme şi creează mici bazine naturale, unde arborii cuprinşi de apele dure, calcaroase, s-au transformat – la propriu – în stană de piatră. Dar poteca îşi continuă incursiunea şi nu e oprită nici de trunchiuri prăvălite, nici de rupturi ale solului, ci numai de pragul fără seamăn al celei de-a treia cascade. Deşi mai scundă decât prima, aceasta o întrece în frumuseţe – mai sălbatică, mai misterioasă, mai aprigă. Şuvoaiele se prăvălesc rânduri-rânduri şi macină roca, iar cea mai bună dovadă a acestui ospăţ continuu îl reprezintă un bloc mare de piatră, adormit în poalele albiei, ai cărui pereţi arată ca şi cum coralii s-ar fi tăvălit prin mineralele peşterilor şi apoi ar fi rămas să se usuce aici la soare. Acest ultim popas al cărării, tăcut şi aproape tainic, s-a smuls parcă timpului şi a rămas atârnat de stropii Beuşniţei.

Nu putem face decât cale întoarsă şi abia acum ne dăm seama ce noroc am avut că la dus n-am întâlnit pe nimeni. Între timp parcă s-au vărsat autocarele cu hoarde, într-atât de mulţi oameni se perindă în sens invers. Revenim la corturi pe la ora 13, iar după încă un ceas de pregătiri pornim spre Podul Beului. Facem o ultimă oprire „acvatică”, astfel încât Cascada La Văioagă este ultimul clocot al Văii Beului pe care-l voi lua cu mine. Fără să aibă expresia artistică a celorlalte cataracte, Văioaga îşi desfăşoară frumuseţea într-un evantai larg, deschis de trunchiul lung răsturnat pe albie; şi iată cum pârâul îşi schimbă tempoul şi se repede la vale, împroşcând în toate direcţiile spumă, apă şi suliţe de lumină.

O luăm spre Potoc, pe drumul îngust care ne dă din nou emoţii, aşa că nu am ce face şi la fiecare curbă tulbur liniştea pădurii cu câte un claxon. Un scurt popas în Petrilova ne umple bidoanele cu apă la fântâna Trei Izvoare; este interesant că aceasta e traducerea aproximativă a denumirii cu origini slave a satului Potoc, acolo unde se şi întâlnesc trei pârâiaşe – Peştera, Fântâna Mare şi Peştera Potocului. Mai departe, bine că n-are Clio gură să vorbească, pentru că nu numai că n-a văzut maşina asta aşa ceva, dar neam de neamul ei n-a visat. Pai dacă am avut parte de judeţene dinamitate, de urme de căruţă prin fâneţe, de forestiere cu emoţii, cu ce-ar fi mai prejos un drum de arie? Şi dă-i şi luptă, şi luptă şi dă-i prin şleaurile câmpului, cu tot cu glod, curbe înălţate şi porumb tânăr între roţi. Iaca aşa ieşim în sfârşit la şoseaua naţională, chiar lângă punctul de trecere a frontierei de la Naidăş.

De aici încolo ne bucurăm de asfalt ca-n palmă, până înapoi la Clisura Dunării pe care o putem admira în toată splendoarea ei. Întrucât în extrasezon am mai ajuns în Munţii Aninei şi atunci Bacea a citi despre restaurantul Steaua Dunării din Eşelniţa, închis pe vremea aceea, zicem să profităm de datele deja cunoscute şi să dejunăm aici. Panorama, ce-i drept, e de vis, iar terasa frumos poziţionată deasupra Dunării. Însă oferta, să-mi fie cu iertare, este jalnică. Oare cum să-ţi spui Steaua Dunării, să te bălăceşti fix în albia fluviului şi să ieşi la înaintare cu numai două feluri de peşte şi ăla prăjit? Noroc cu borşul şi icrele, dar nu tu un grătar, nu tu o saramură… Asta e, ne astâmpărăm foamea cu ce putem şi-i dăm mai departe, că avem unde. Cu foarte mici pauze, cât să mai facă şoferul o flotare şi să mai radă o cafea, o ţinem lungă până-n Bucureşti, unde ajungem târziu în noapte. Obositor drum, obositor şi maratonul de duminică, dar – of! – frumos a fost. N-am prins eu mireasma liliacului înflorit, dar m-a îmbrăţişat Nera cea caldă şi mi-a împletit libelule azurii în păr.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări rurale, Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s