Portsmouth

M-am bucurat când am aflat că trebuie să plec cu slujba la un client din Marea Britanie, însă nu mă aşteptam ca acesta să-şi aibă sediul în mijlocul… pustietăţii. Nu pot zice „câmpului”, pentru că nu e câmp, ci un amestec de autostrăzi, clădiri ale unui parc de afaceri şi industrial, păduri, stâlpi de înaltă tensiune, ultimele case ale unor suburbii şi turme de oi. Hotelul în care stau e la periferia unui sat, care la rândul lui e la periferia unui orăşel-fundătură pe nume Fareham, care e şi el la la periferia extrem de extinsă a Southamptonului. Sau Portsmouthului, cam tot pe-acolo. E un loc unde cele mai multe magazine se închid la 6, iar autobuzele locale nu circulă duminica; de magazine îmi pasă prea puţin, pentru că am de mers trei kilometri până la cel mai apropiat care să nu fie restaurantul hotelului sau benzinăria de vizavi. Nu-i de mirare deci că, la al doilea sfârşit de săptămână pe care-l petrec aici, caut ceva nou de făcut. Iar o vizită în Portsmouth sună extrem de tentant.

Cel mai mare port naval la apogeul Imperiului Britanic şi cămin al marinei regale, Portsmouth ocupă în întregime Insula Portsea şi se extinde mai departe, în Bazinul Hampshire, în timp ce malurile sale sunt trasate de Strâmtoarea Solent cu vedere la Insula Wight, Canalul Mânecii, Portsmouth Harbour, Portul Langstone şi o întreagă serie de lacuri la est şi la vest. Deşi rădăcinile numite Portus Adurni se întind până în perioada romană, istoricii consideră că Portsmouth se încheagă ca aşezare la sfârşitul secolului al XII-lea când primeşte şi primele privilegii de la Richard Inimă de Leu. În curând, aici se construiesc primele docuri, iar regii englezi folosesc tânăra cetate ca avanpost în atacurile asupra Franţei; datorită poziţiei avantajoase şi protejate natural, economia Portsmouthului începe să înflorească, în ciuda asediilor dese (numai în secolul al XIV-lea, francezii au patru astfel de incursiuni devastatoare), epidemiilor de ciumă şi a concurenţei acerbe cu alt mare port din vecinătate, Southampton. Secolul al XVI-lea înseamnă Dinastia Tudor, când oraşul primeşte fortificaţii noi şi durabile, precum şi primele schiţe ale destinului militar ce îl va urmări de aici încolo; tot acum se construieşte primul doc uscat din lume, funcţional şi astăzi. Un veac mai târziu, în timpul Dinastiei Stuart, zidurile de apărare sunt refăcute, întărite şi extinse, simultan cu dezvoltarea şantierului naval-militar şi îmbunătăţirea legăturii terestre cu Londra. Sfârşitul secolului al XVIII-lea îl întâmpină pe căpitanul James Cook întors din călătoria în jurul lumii sau priveşte către Prima Flotă – şirul de nave cu cei dintâi colonişti ai îndepărtatei Australie. Cum cele mai multe operaţiuni ale marinei regale se mută în Portsmouth, nu este de mirare că în secolul al XIX-lea oraşul are fortificaţiile de cea mai mare anvergură din Europa; de aici pleacă amiralul Nelson către Capul Trafalgar unde repurtează celebra victorie împotriva forţelor franco-spaniole conduse de Napoleon. Tot acum, odată cu epoca victoriană, începe Revoluţia Industrială, încă un impuls dat economiei oraşului. În secolul al XX-lea, portul suferă consecinţele însemnătăţii şi utilităţii sale, fiind bombardat intens de către nemţi în ambele Războaie Mondiale; nu este o raritate ca şi astăzi să se găsească proiectile neexplodate dintre cele lansate de Luftwaffe – preţul plătit pentru rolul central jucat în lansarea la apă a Debarcării din Normandia. Perioada postbelică este dedicată reconstrucţiei şi extinderii metropolei, pentru ca ulterior să înceapă să-i fie exploatat potenţialul istoric şi turistic. Nu se pierde însă caracterul militar, ca dovadă că de aici pleacă cele două fregate menite să recupereze Insulele Falkland de sub invazie argentiniană. În plus, două treimi din marina regală britanică este staţionată în Portsmouth.

Inima zonei turistice pulsează sub numele de The Hard Street şi strânge laolaltă terminale de transport (marin, rutier şi feroviar), cafenele matinale, privelişti acvatice şi un viu furnicar de oameni. Când strada se cambrează după un bar de colţ, din ea se desprinde Main Road, pe lângă Saint Annn’s Church – o capelă aproape ascunsă în zidul din secolul al XVIII-lea şi destinată serviciului religios pentru comunitatea navală. Practic, aici se face intrarea în cea mai preţioasă moştenire a metropolei: Portsmouth Historical Dockyards. Vechiul şantier naval, activ atâtea secole, este astăzi principala atracţie a oraşului şi o inedită pagină de istorie militară şi navală în cartea a ceea ce a fost cândva Imperiul Britanic. Un fapt interesant: deşi biletul de intrare este destul de scump, el e valabil un an de zile pe baza comparaţiei semnăturii posesorului. Dincolo de Victory Gate, căpitanul Robert Scott – explorator britanic din Marina Regală – întâmpină vizitatorii pe College Road cu aceeaşi privire gânditoare cu care a scrutat cândva întinderile antarctice. Şi, alături de câinele său din bronz, îi invită să păşească în deosebita lume a vaselor de război sau expediţie ce poartă nobila titulatură de „Nava Alteţei Sale” – Her Majesty’s Ship.

Încă înainte de intra efectiv la docuri eşti surprins de o siluetă extrem de impozantă – cea din urmă navă victoriană şi primul vas de război în totalitate negru: HMS Warrior. Construită la jumătatea secolului al XIX-lea, fregata pe aburi cu 40 de tunuri a fost la vremea ei o inovaţie a ingineriei navale, însă chiar acest lucru i-a fost fatal; avântul pe care l-a dat tehnicii din domeniu a făcut ca suratele ei mai tinere s-o întreacă şi s-o trimită în derizoriu în scurt timp. Povestea sa tristă include un episod când nici măcar pentru fier vechi n-a vrut s-o cumpere nimeni, dar norocul i-a surâs când s-a dispus restaurarea şi includerea în situl istoric de aici. Acum ni se arată în întreaga sa splendoare, un vas grandios prin dimensiuni, relativ auster şi impunător de respect. O adevărată doamnă rece a războiului.

În continuare, aleea principală te duce pe lângă tot felul de clădiri care adăpostesc expoziţii sau prezentări ale unor momente istorice, precum 36 Hours dedicată Bătăliei Iutlandei – sau „bătălia care a câştigat războiul”. Însă cea mai interesantă mi se pare Boathouse 4 – hangarul unde se recondiţionează nave. Dincolo de machete şi ambarcaţiuni de mici dimensiuni expuse pe cele două niveluri, miezul construcţiei este acaparat de pupe, cale, punţi, catarge sau chiar vase complete – în stadii diferite de descompunere sau recompunere, de la schelet până la ultimul strop de vopsea. Ceva mai încolo, aceeaşi Main Road te duce la principalul muzeu „clasic” al sitului, National Museum of the Royal Navy, care probabil că ar merita vizitat într-o şedere mai extinsă, însă pentru moment sunt alte lucruri mai atrăgătoare în împrejurimi.

De exemplu, HMS M.33; deşi mic şi „îngropat” într-un doc uscat, monitorul destinat bombardamentelor de coastă are de spus o poveste fascinantă. Construit la începutul secolului al XX-lea, în plină conflagraţie mondială, este singurul vas britanic supravieţuitor al luptelor de la Gallipoli, când Aliaţii au trebuit să se retragă învinşi după un an de măcel. Scopul său era de a susţine infanteria cu tunuri din apele puţin adânci din apropierea ţărmului, acolo unde submarinele germane nu puteau face pagubele deja cauzate crucişătoarelor de mari dimensiuni. Însă o construcţie relativ deficitară şi o masă mare pentru geometria sa i-ar fi rezervat lui M.33 încă de la început un destin nefericit; cu toate acestea, într-o campanie în care numai în rândurile Aliaţilor au fost aproape două sute de mii de victime, HMS M.33 a revenit acasă cu echipajul intact. Astfel că îşi merită din plin renumele de „nava norocoasă”, în timp ce îi sunt complet recunoscute meritele în evacuarea trupelor – acţiune desfăşurată cu succes, „slabă consolare a unei înfrângeri dureroase”, după cum spune documentarul vizionat la bord.

În imediata apropiere tronează un vas de la care cu greu îţi poţi lua ochii, pe bună dreptate perla docurilor de la Portsmouth: HMS Victory. Nava de linie construită în secolul al XVIII-lea a reprezentat stindardul flotei lordului amiralul Horatio Nelson în Bătălia de la Trafalgar; cu cele 104 tunuri dispuse pe trei niveluri, vasul este într-adevăr o apariţie aparte. Aristocrata splendidă în vârstă de un sfert de mileniu e un exemplu de eleganţă – reflectată chiar şi în uneltele războiului, întrucât nu există detaliu neşlefuit sau aspect grosolan. De la silueta zvelt profilată pe cer la tunurile care abia aşteaptă să trimită salve, de la încăperile tactice la sala furnalelor, totul e armonios şi sclipitor. Chiar şi masivele lanţuri de ancoră sau funiile mai groase decât pulpa mea par delicate în ansamblul creionat de vapor. Iar surpriza cea mai mare este că, în ciuda vârstei respectabile, HMS Victory nu s-a retras din activitate, ci are echipaj activ şi dor de ducă.

Nu toate poveştile de la docur sunt însă unele fericite; dovada ne-o prezintă Mary Rose Museum, expoziţie construită cu grijă după recuperarea relativ recentă a epavei HMS Mary Rose. Numită şi „Trandafirul Scufundat”, caraca asamblată în secolul al XVI-lea şi-a găsit sfârşitul la scurt timp de la construcţie în Strâmtoarea Solent, în urma atacurilor francezilor. Când scafandrii au dat de urmele ei, ceea ce a identificat-o a fost emblema trandafirului de pe unul din tunuri; apoi, cu mare grijă, s-a extras din apă o mare parte a calei şi a încărcăturii. Punţile au fost restaurate în limita scheletului recuperat, iar tunurile şi echipamentul sunt dispuse de jur împrejur, într-un surogat de navă pe care îl constituie muzeul. Nu sunt uitaţi nici membrii echipajului, cărora artiştii arheologi au încercat să le recreeze figurile, iar unul dintre exponate este scheletul câinelui de pe vas.

Destinul tragic al Trandafirului pune capăt explorării docurilor, iar următoarea oprire are loc într-un spaţiu cum nu se poate mai diferit: Gunwharf Quays. Acesta este un mare centru comercial, cu tot felul de magazine de marcă, restaurante, cafenele şi spaţii pentru recreere. Ceea ce este însă cu adevărat de văzut e Spinnaker Tower, una dintre cele mai înalte clădiri britanice şi un simbol recent al oraşului. Deşi e o clădire modernă şi respectă o bună parte din cutumele arhitecturii contemporane, se observă uşor că – în ciuda celor 170 de metri înălţime – turnul nu irită deloc privirea, ci se integrează perfect cu linia ţărmului Solentului. Datorită formei de catarg, atât de bine amestecată cu sutele de vele mai mari sau mai  mici de pe apă, înălţimea colosului de observaţie captează ochii, dar nu-i deranjează. Ce-i drept, adevărata experienţă este să urci în el şi să iei cele trei platforme la rând. Prima, la „doar” o sută de metri deasupra mării, are în centru o podea din plastic transparent astfel încât, odată suit pe el, ai impresia că stai în gol. A doua, micul restaurant, reprezintă un loc numai bun, să iei un prânz la înălţime. Iar a treia, lipsită de acoperiş, te aduce în aerul cald cu care se îmbracă metropola pe timp de vară; spre deosebire de restul Marii Britanii, coasta de sud – şi în special Southampton şi Portsmouth – e renumită pentru vremea bună şi soarele fierbinte. Totuşi, cel mai bun loc de observaţie rămâne primul nivel, acolo unde ferestrele mari înfăţişează o superbă panoramă a coastei, a Strâmtorii Solent cu apele sale aflate acum în reflux şi a îndepărtatei Insule Wight. Toată zarea e numai ambarcaţiuni, şantiere navale, parcuri întinse, apă lovindu-se de malul înălţat şi multă istorie. Revenirea la sol înseamnă o scurtă plimbare pe pontonul Venom Jetty, pe lângă Venom Creek cu ale sale vase în miniatură şi o scurtă oprire la Old Customs House, acolo unde trecutul întâlneşte prezentul.

Mai departe, începând cu Vulcan Building, se poate spune că părăsim portul şi ne îndreptăm sprea a doua zonă turistică din Portsmouth, Southsea. Odată înconjurat bazinul cu bărci pe nume Inner Camber, se prefigurează în faţă un excelent loc de belvedere asupra docurilor şi a cheiului: The Point. Şi pentru ca spectatorul să nu se simtă străin, în jur domneşte o atmosferă intimă, între vilele cochete şi cârciumioarele boeme din Broad Street, West Street sau Tower Alley. Puţin mai încolo, lângă Quebec House, Bath Square te întâmpină cu ceva şi mai de-al casei – pescari surprinşi chiar asupra undiţelor sau, mai bine, a unei capturi proaspete care loveşte furios cu coada de caldarâm. Drumul de-a lungul coastei continuă cu ceea ce a mai rămas din vechile fortificaţii – Round Tower legat prin Battery Wall de Square Tower şi Victoria Peer. Aici pare a fi locul cel mai bun pentru a face plajă sau baie, cu atât mai mult cu cât structura zidului oferă şi câteva umbrare. Spre surprinderea mea, apa este suficient de caldă pentru o repriză de înot; singurul incovenient sunt pietrele colţuroase ce înlocuiesc nisipul cu care sunt familiară, astfel că nu-i de mirare că, în ciuda interdicţiei afişate, mulţi preferă să plonjeze în apă de la înălţimea pontoanelor.

La capătul zidului de apărare, peisajul se deschide larg şi către uscat, unde te întâmpină Domus Dei – sau Royal Garrison Church, o micuţă biserică în stil normand, construită la începutul secolului al XIII-lea ca loc de slujire, dar şi de îngrijire a bolnavilor; stilul romanic adaptat de normanzi în teritoriile engleze se completează armonios cu elementele gotice aduse ulterior, astfel încât edificiul pare o fortăreaţă în miniatură înalţată către cer după arcele sale frânte. În imediata apropiere se află un lăcaş de cult mult mai impunător, Cathedral Church of Saint Thomas of Canterbury (sau, pe scurt, Catedrala din Portsmouth); construit în secolul al XII-lea, edificiul merge pe linia clasică romanică, inspirată din spaţiul germanic. Construcţia cu exterior masiv, de cetăţuie trainică, cuprinde înăuntru un spaţiu larg şi luminos, ale cărui puncte centrale sunt altarul cu tavanul suspendat din lemn pictat şi bătrâna orgă.

Mai departe, paşii se întorc spre ţărm şi urmează linia dată de Clarence Peer spre Southsea. Clarence Esplanade este mai degrabă un bâlci – la propriu, cu parc de distracţii, jocuri de noroc, vată de zahăr şi suveniruri ieftine, care îşi varsă puhoiul de oameni dornici de un pic de odihnă în enorma zonă cu iarbă numită Southsea Common; nu ştiu dacă-i pot spune parc, ci mai degrabă un câmp imens unde lumea stă la soare, se joacă, îşi plimbă câinii sau… deja încinge grătare. Izolat pe o latură, se înalţă Royal Naval War Memorial, monument închinat mateloţilor flotei regale care n-au alt mormânt decât valurile.

Acolo unde aglomeraţia începe să se disipeze, apare un alt fragment al fortificaţiei medievale, West Battery; la baza sa, rampele care coboară domol în apă formează un loc mult mai prietenos şi mai liniştit de plajă şi bălăceală, fără acele pietre neprietenoase. La capătul şirului de ziduri se află cele mai sudice atracţii din Portsmouth. Una dintre ele este Southsea Castle (numit şi Chaderton Castle), mică cetate din secolul al XVI-lea, excelent conservată cu tot cu şanţul protector, poarta de la capătul podului, terasele de observaţie, tunurile şi farul integrat cumva în structură. Din păcate, celălalt obiectiv este închis pentru reamenajare; D-Day Museum (dedicat Debarcării din Normandia), trebuie să mai aştepte, împreună cu piesa lui de rezistenţă – pânza brodată pe nume Operaţiunea Overlord, una dintre cele mai lungi din lume.

Alt loc cu mare părere de rău exclus din această plimbare este Charles Dickens Birthplace Museum, locul unde s-a născut scriitorul englez, dar care e la o distanţă considerabilă de ţărmul Portsmouth Harbour. Ultimul lucru cu care poţi încheia ziua este o traversare a bazinului cu feribotul pentru a avea acces la celălalt nod de transport important al oraşului, Gosport. Fără a avea ceva anume de văzut pe malul opus, această scurtă călătorie oferă o altă perspectivă asupra malului vestic al Insulei Portsea, care înşiră meticulos cele trei puncte forte – docurile istorice, cheiul de la Gunwharf şi vechile întăriri de la Southsea.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s