Cheile Gârliştei (Munţii Aninei)

Bacea are pe ţeavă o tură în Munţii Berzunţi de care mă pune în temă cu vreo două săptămâni înainte pentru a fi sigură că, întrucât n-am Facebook, mă menţin la curent cu planurile. Aşa o destinaţie „exotică” nu sună rău, chiar dacă unii mai cârcotaşi precum Vlăduţ susţin că există dealuri mai înalte ca munţii ăia. Totuşi, timpul lung de la anunţ la tură şi primăvara capricioasă fac ca perspectiva să fie una cu noroi şi multă apă; acestea, adăugate la boscheţii deja cunoscuţi, nu dau deloc cu inimioare roz, aşa că nu putem face decât singurul lucru de bun simţ: ne reorientăm. Pe principiul că nu scăpăm de vreme rea decât la bulgari sau cât mai în vestul ţării, alegem ceva unde să nu fie de săpat în zăpadă şi să ne alegem cu ceva soare: Munţii Aninei. Şi un traseu inedit, rar cutreierat chiar şi de cei aflaţi mai în zonă, Cheile Gârliştei.

Locurile de care vorbesc nu-s deloc aproape, iar şoselele până acolo pe placul niciunui şofer, aşa că sâmbătă pornim cu noaptea-n cap, cinci adormiţi: Hike, Bacea, eu, Miha şi Liviu. Cum eu sunt cam şontoroagă de două zile şi stau cu picioarele cocoţate pe bord, iar Bacea a găsit oportun să-şi pună o lingură de rom în borcanul matinal de cafea, singurul şofer va fi Hike căruia drumul lung nu-i dă cea mai fericită dispoziţie. Astfel parcurgem ruta Bucureşti – Orşova – Caransebeş – Reşiţa – Gârlişte, unde traversăm satul şi parcăm maşina pe un fost forestier, într-o rână pe malul apei.

Nu-mi amintesc să fi plecat vreodată atât de târziu într-un traseu montan, fie el şi uşurel; până mâncăm ceva şi ne echipăm, ceasurile se fac 15. Abia atunci părăsim satul Gârlişte (300 m) pe punct roşu şi o luăm în amonte pe lângă Pârâul Gârlişte, între Dealul Stupiulor şi Dealul Roşan. Până în Poiana Periş poteca este lată, iar apariţiile rare şi şterse ale marcajului nu ne dau bătăi de cap; apoi, pe măsură ce intră în pădure, cărarea se îngustează şi grija cea mare trebuie s-o avem la confluenţa cu afluentul Valea Mare: acolo apare un nou marcaj, cruce galbenă, ce urcă versanţii spre Caraşova. Însă noi facem dreapta, întrucât acesta este locul unde încep efectiv Cheile Gârliştei, acum pline de verdeaţă proaspătă şi flori multicolore.

Săpate în calcare cretacice cu incluziuni negre de silex, cheile ne poartă paşii pe sub arcadele malului drept al apei (stânga în sensul nostru de deplasare), acolo unde Cleanţul Ghearei îşi desfăşoară surplombele alb-gălbui prin zone de fost terasament şi pe lângă ruine de mori. Lăsăm în urmă un tunel care-şi desprinde picurii deasupra noastră, apoi depăşim un portal a cărui arcadă se înalţă asemeni unei porţi stelare. Nenumăratele liane sporesc senzaţia de sălbăticie, aşa că nu ne miră deloc porţiunile unde stânca s-a surpat; totuşi, acolo unde prăvălirea e mai mare, cineva a fixat un cablu de care cei mai temători sau neputincioşi se pot ajuta. Îmi place că, în timp ce poteca urcă și coboară ținându-și echilibrul pe țărm, Bacea documentează de zor traseul şi îi înregistrează pe telefon parcursul şi particularităţile. Cu grijă la paşi şi încântare în ochi, la orele 16:30 ajungem la Marele Cot al Gârliştei, acolo unde o potecă bine conturată spre stânga urcă la Peştera cu Apă, cea mai lungă din chei. Suntem întâmpinaţi de broaşte aflate în rut, lilieci abia treziţi din hibernare, păianjeni verzui şi timizi – toate de-a lungul formelor ca de rădăcini săpate de apă, interesante intercalații de silex stratiforme.

După jumătate de oră de cotrobăit prin adâncuri, revenim la potecă şi ne continuăm drumul, peste fire de apă ce par a ieşi chiar din rădăcinile acoperite de muşchi ale arborilor. Deşi Bacea încearcă să urmărească o descriere veche a traseului, ratăm deturul spre Peştera Galaţiului şi înaintăm pe Cleanţul Cerbilor, pe sub Poiana Mangoriţa. Începe să se lase seara când lăsăm în urmă albia secată a Pârâului Jelniţa; la scurt timp dăm de un perete aproape vertical, cu calcarele orientate oblic, unde avem doi-trei paşi de căţărat, după cum a reuşit cărarea să biruiască stânca. Ceva mai încolo traversăm pe pietre Pârâul Celnicul Mic şi lăsăm în urmă Padina Vierului Mic şi Padina Vierului Mare, cu ale lor rămăşiţe de mori de citură.

Între timp, nu ştiu exact cum, Bacea găseşte un ou micuţ şi albastru, cu coaja lucioasă, şi, întrucât i se pare mort, decide să-l ia ca amintire. Îmi place raţionamentul de gamer al lui Hike: Bacea tocmai realizează un quest – a găsit oul acesta relativ normal, îl ia cu ea prin Anina, îl duce la incubatorul atomic de la Ciudanoviţa care-l transformă prin radiaţii, iar la Bucureşti eclozează… Godzilla. Hmmm, sper sincer să se întâmple la Bucureşti şi nu mai devreme, că nu mai e loc în maşină. Din păcate, ceva mai târziu Bacea va eşua lamentabil în quest-ul ei, căci oul se sparge şi-i umple trusa foto de lichid vâscos; Godzilla, fie-ţi ţărâna uşoară, că Bacea nu trece la nivelul următor.

Treptat, poteca urcă faţă de albie, începe încet să se lăţească şi devine drum forestier depănat în noapte peste firul Pârâului Celnicul Mare. Încă vreo doi kilometri şi intrăm în Anina (556 m) prin nord-vesticul Cartier Schlucht, pe lângă puţuri de mină, halde de steril şi foste spălătorii de cărbuni acum aflate în ruină. Din păcate, deşi ajungem repede în centru, nu este de găsit niciun taxi, aşa că trebuie să traversăm un oraşul depopulat, dar mai lung decât ne-ar plăcea. Abia la ora 21:30 ne oprim pe Strada Caraiman la Pensiunea Costi, după şase ceasuri şi jumătate de mers, ultimul doar în Anina.

Nu zăbovim prea mult cu pregătirile de somn, mai ronţăim câte ceva doar ca să nu zicem că ne culcăm cu burta goală şi ne băgăm în aşternuturi. E cald şi plăcut în cameră, iar noi profităm de fiecare clipă de somn, mai ales că în această noapte ceasurile se dau înainte şi pierdem o oră de odihnă. Ne trezim aproape violent de dimineaţă, zoriţi intens de Bacea să prindem microbuzul de 8:30. Acesta ne depune în centru, la barieră, unde putem lua în sfârşit micul dejun în tihnă şi reuşim să ne trezim cu adevărat.

La ora 9 părăsim bariera şi pornim pe calea ferată ce leagă Anina de Oraviţa; da, este vorba despre acea cale ferată cunoscută între iubitorii de munte şi de istorie – prima cu ecartament normal de pe teritoriul României de astăzi, construită de austrieci între 1847 şi 1863 după proiectul lui Anton Rappos. O adevărată realizare a tehnicii de la jumătatea secolului al XIX-lea, tronsonul feroviar însumează 33,4 kilometri din care o bună parte pe sub versant întărit prin ziduri de sprijin, înşiră zece viaducte şi străpunge muntele în paisprezece locuri, fiind în acelaşi timp una dintre cele mai abrupte căi ferate europene fără cremalieră. Dincolo de reuşita inginerească, peisajul superb care se desfăşoară de-a lungul ei reprezintă al doilea argument pentru a fi comparată cu austriaca Semmering. Acum ceva ani, panicaţi de închiderea iminentă a acestei rute din lipsă de profitabilitate, am mers pe şine cu trenul pitoresc, pe cărbuni, ce face zilnic câte un drum dus întors între localităţile miniere, treizeci şi ceva de kilometri în vreo două ore. Nici nu-i de mirare că nu aduce bani în aceste condiţii de timp, când navetiştii preferă microbuzele mult mai rapide; însă, din perspectivă turistică, experienţa este deosebită şi iată de unde ar putea să iasă cu adevărat profitul, mai ales că Anina-Oraviţa este clasată ca monument istoric de valoare naţională. Iată că după petiţii şi tot felul de intervenţii, CFR-ul a decis să nu închidă linia şi să-i facă un pic de reclamă, aşa că încă o putem vizita intactă, în toată spectaculozitatea sa de cale ferată montană.

Lăsăm în urmă Vârful Mociur (686 m) şi Dealul Tâlva Lupului înţesate de „vestigiile” miniere ale Aninei, pentru a ajunge la Viaductul Schlucht, cu silueta sa maiestuos arcuită peste valea bolovănoasă. În scurt timp intrăm în pădurea rară cu vechi stâlpi de joasă tensiune, locuinţe din piatră părăsite precum sălaşul Buză de Lup şi stâne straşnic păzite de dulăi; peisajul este completat de şinele cambrate pe curbele versantului, înşiruirea de tuneluri scurte săpate în calcarul invadat de iederă şi borne kilometrice feroviare. Se spune că de Buna Vestire, care a fost ieri, poţi auzi pentru prima dată cucul cântând; noi îl auzim acum, din păcate însă din stânga, deci vom avea de dat bani dacă nu reuşim să ne întoarcem repede-repede cu urechea dreaptă spre el.

La ora 11, aflaţi pe sub Culmea Polom cu vârful său omonim (821 m), dăm în sfârşit de Tunelul Gârlişte, cea mai lungă străpungere în stâncă a căii ferate. Dincolo de el, Gara Gârlişte (700 m) marchează altitudinea maximă a feroviarei. De la responsabilul de gară bucuros de turişti aflăm despre ţevile de alimentare cu apa necesară locomotivelor cu aburi (apă venită cândva din bazinele situate în coasta dealului), despre afluxul de călători mai ales străini pe timp de vară (atât de mare uneori încât angajaţii nu mai au unde sta jos în tren), despre pădurea de pini din apropiere care iarna se îmbracă în straie aurii.

Tot el ne arată cum am putea ajunge mai repede în Gârlişte: în jos, spre dreapta, pe poteci şi drumeaguri de căruţă printre Dealul Babei (523 m) şi Vârful Moghila (681 m). Drumurile din pajişte, la început destul de abrupte, intră în curând în pădure şi îşi potolesc panta, pentru a se aplatiza complet când coborâm până pe malul Pârâului Valea Mare. Acesta ne duce pe malul stâng al Pârâului Gârlişte, pe care-l urmăm cuminţi până la primul podeţ din Gârlişte; excepţie face Bacea, care nu mai are răbdare, se descalţă şi traversează Gârlştea prin vad. Drumul din sat ne scoate înapoi la maşină pe lângă câteva căsuţe cochete şi interesanta rezervaţie de mori de apă, la 13:30.

Deşi ştim ce drum lung ne aşteaptă din Gârlişte, hotărâm să n-o luăm totuşi pe cea mai scurtă cale, ci să profităm de ziua frumoasă şi însorită, prima de anul acesta când soarele apune mai târziu. Ieşim în Goruia, centrul comunal al micilor localităţi din zonă, dar până să ajungem în Ticvanu Mare facem stânga pe drumul de ţară, plin de gropi şi praf ce ne duce în Ciudanoviţa. Două sate, unul mai depopulat şi mai ruinat ca celălalt, formează această comună dosită între dealurile împădurite şi înconjurată de un frumos peisaj submontan. Ceva mai încolo, fosta colonie minieră cunoscută pentru exploatarea de uraniu, cu blocuri hidoase şi maşini mâncate de rugină, contrastează puternic atât cu vechile case ţărăneşti din satele vecine, atât de frumoase cândva, cât şi cu mătasea verde a Dealului Plaveniţa; cu greu găseşti ceva mai slut decât o comună pe vremuri aglomerată şi prosperă, cu cinematograf şi maternitate (!), căzută în dizgraţie şi mâncată, la propriu şi figurat, de cancer. În mod surprinzător însă, colonia trăieşte – vezi oameni, animale, gospodării, grădini de legume, fum pe hornuri; cumva, nenorociţii aceştia sărăciţi de închiderea minelor şi îmbolnăviţi de radioactivitatea deşeurilor găsesc un mod de a menţine vie această comunitate.

Mai departe, o luăm în sus pe dealurile Cârja Lungă şi Tâlva Dobrei, pline de serpentine ce străjuiesc aceeaşi cale ferată pe care am mers mai devreme, iar de data aceasta chiar întâlnim pitorescul tren cu care n-am fi vrut să dăm nas în nas, de exemplu, când parcurgeam Tunelul Gârlişte. Şoseaua se strecoară prin culoarele de vegetaţie şi, când brusc asfaltul devine bun, e o adevărată plăcere să conduci prin curbele şi acele de păr înşirate prin munte. Mai mult, dacă Bacea a tot invocat bicicleta pentru multe dintre locurile pe unde am trecut, acum exclamă că aici se pretează excelent motorul; mda, un enduro-touring mic şi roşu, mmm-mm…  Ruta urmează Brădişoru de Jos – Oraviţa, unde decidem să nu o luăm înapoi către Reşiţa, ci să coborâm în sud, spre graniţa sârbă. Iată cum şoseaua Răcăşdia – Radimna – Pojejena ne poartă prin sătuce cu eufonice denumiri sârbo-croate înainte de a ne arăta şerpuirea lucioasă a Dunării de la Moldova Veche. De acum urmăm fluviul în zbaterea sa printre stânci, pe sub carstul Platoului Coronini şi prin sălbăticia Defileului Porţile de Fier. Oprim de câteva ori pentru fotografii, la vreun cot cu perspectivă sau la chipul săpat în stâncă al lui Decebal de la Dubova, însă atenţia ne e captată mai ales de structura dubioasă de peste apă, de la Lepenski Vir; cine ar bănui că acel colos de metal, plastic şi sticlă, cu aspect de hotel industrialo-futurist, adăposteşte de fapt un sit arheologic din Mezolitic?

Deşi zona este plină de pensiuni şi restaurante, sezonul mai are ceva până să fie deschis, aşa că primul loc unde reuşim să luăm un prânz târziu este abia la Orşova, unde oprim la Damiro, pe malul Dunării. Deşi ospătăriţa ne asigură că e cel mai bun local unde se mănâncă aici, mofturoasa de mine nu-i foarte încântată de ofertă – ciorba nu-i fierbinte, iar peşte nu au decât prăjit. Însă porţiile sunt mari şi îndestulătoare, aşa că restul lumii e mulţumită. Un lucru amuzant este că la televizor ştirile povestesc despre vremea urâtă din ţară, despre cum ninge la munte şi derulează imagini cu Poiana Braşov unde schiorii abia se văd printre fulgi; mutăm privirea de la ecran la geamul mare ce ne desparte de Dunăre şi vedem cum fluviul reflectă razele amurgului, încă plăcut călduţe. Ciudat şi interesant contrast.

Ne reluăm pe înserat drumul şi, pe măsură ce părăsim graniţa, vremea se schimbă şi dăm de ploaie, pentru ca pe autostradă să fim înconjuraţi adesea de o ceaţă densă. În Bucureşti ajungem mult după miezul nopţii, destul de obosiţi. Însă eu una, cel puţin, mă bucur că am evadat atât de departe, prin locuri arar bătute şi atât de frumoase.

Fotografii

Referinţe Anina-Oraviţa

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s