Valea Mălinului, Valea Priponului (Munţii Bucegi)

Tocmai când începeam să mă gândesc că degeaba mi-am cumpărat bocanci noi de iarnă şi că-i cazul să-mi vând colţarii, asta apropo de cât i-am scod din debara sezonul ăsta, că vine Adi cu propunerea de a ieşi o zi pe Mălin – numai să prindem o fereastră de vreme bună, lucru rar în mult prea multe weekenduri. Iată că stabilim până la urmă ca lucrurile să se petreacă duminică şi iată că pornim – eu la volan, Hike, Adi şi Cosmina din Bucureşti, pe Mihai îl preluăm înghesuit din Nistoreşti, iar în Buşteni ni se alătură localnicul Alex, ce care ne-a arătat drumul anul trecut pe Brâna Aeriană. La 8:30 suntem gata de plecare de la Căminul Alpin (925 m) şi, începând cu La Troiţă, îi dăm cu nerăbdare în sus pe Plaiul Munticelul cu al său triunghi roşu, apoi pe Plaiul Coştilei până în Poiana Coştilei (1310 m). Norii şi ceaţa par a fi în meniul de moment al zilei, iar vremea parţial însorită promisă de prognoză se mai lasă aşteptată. Urmează neplăcutul urcuş susţinut şi în serpentine strânse pe Vâlcelul Poieniţei până în locul de unde coboară cele două fire ale Hornului Pământos. Cum Hornul Mare de la Scară, tobogan de lut, ni se pare prea dificil de coborât în condiţii de umezeală mergem pe varianta ce iese mai sus, Hornul Mic de la Scară. Însă, spre ruşinea mea, eu nu mă simt deloc confortabil să mă descaţăr cu bocancii de iarnă pe piatra udă şi relativ friabilă, chiar dacă ştiu că astă vară n-am avut nicio problemă în fix acelaşi loc când am mers pe Colţilor. Decât să pierdem atâta vremea, Adi decidă să prindă semicoarda de copacul din capul hornului şi, într-o poziţie destul de nefirească, dau rapel că-i mai simplu şi rapid aşa.

Iată-ne deci la ora 10:30 în partea inferioară a Văii Mălinului şi ne uităm cum în prima ei parte vom merge fără colţari şi pioleţi, într-atât s-a dus deja zăpada. Lăsăm în stânga desprinderea firului Văii Colţilor şi ne îndreptăm către săritoarea mare, cea cu cablu, de altfel singura unde trebuie să zăbovim mai mult. Cosmina – mică, uşoară şi pricepută – urcă prima cu tot cu rucsăcelul lipit de spate. Mie nu-mi iese aceeaşi strategie, lucru de care-mi dau seama abia când rămân înţepenită în despicătura din dreapta săritorii. Şi iată cum ajung eu să mă chinui, prinsă ca o muscă de păianjen, să-mi rămân cu picioarele înfipte în prize, să mă ţin şi cu mâinile şi totuşi să reuşesc să scot şi rucsacul pentru a-l pasa Cosminei – totul într-o poziţie extrem de incomodă. Depăşesc momentul penibil şi mă relaxez deasupra săritorii, de unde pot face fotografii cum ceilalţi întind coarda pentru a trage rucsacii. Din păcate, nu reuşesc să-l prind în cadru pe Hike, care se ambiţionează să urce pe stânga după ce a văzut unde-s găurile de prize; mai bine, zice el, decât să fotografiez „o focă pe uscat”.

În continuare valea prezintă încă o săritoare, simplu de urcat prin dreapta, apoi limbi de zăpadă care se pot fie ocoli, fie urca fără ajutorul „fiarelor” pentru destul de mult timp. Lăsăm în urmă, pe stânga, Valea Hornurilor ce se îndreaptă spre Creasta Strungilor, iar pe dreapta Poiana Mălinului. Abia după un ceas de urcuş printre pereţii apropiaţi dăm de prima secţiune de zăpadă continuă unde să ne echipăm de iarnă. Colţarii şi pioletul se înfig cu spor şi panta se urcă fără alte probleme decât cea a efortului pentru ăştia mai ruginiţi. În aceste condiţii de relativă iarnă, cu excepţia trecerii de pe un pod cu rimaye dedesubt până pe o stâncă – ce ne face un pic atenţi şi ne dă emoţii că ar putea ceda, Valea Mălinului se parcurge extrem de uşor, cu greu i-ai putea vedea cotarea 1B. Uşor… dar în mult timp. E lungă, nene, ca o zi de post, mai ales că n-o ţine drept în sus, ci o ia strâmb – dreapta, stânga şi iar dreapta. Va trebui să duc multă muncă de convingere cu mine însămi s-o mai fac o dată în condiţii de vară, chiar dacă am văzut fotografii cu săritorile acum ascunse.

Prima pantă înzăpezită se termină în locul numit La Lespezi, acolo unde Valea Scoruşilor se scurge în Mălin. Este ora 13, numai bine pentru o pauză în care să scoatem colţarii. Valea îşi schimbă uşor direcţia şi ne demonstrează că nu urcăm prea mult fără ei însă, întrucât pe măsură ce se îngustează şi îşi accentuează înclinaţia, Mălinul se acoperă din nou de un strat gros, excelent pentru colţari. Suntem în Canionul Mălinului, pe firul ce şerpuieşte printre blocurile de piatră din dreapta (acolo unde se înalţă Creasta Mălinului) şi alternanţa de pereţi cu pante înierbate din stânga.

De sus vine un grup de trei oameni, despre care constatăm cu uimire că sunt aceeaşi cu care ne-am întâlnit la început de drum şi ne-au zis că intenţionează să urce pe Valea Coştilei. Ei bine, se pare că au făcut asta deja, au traversat pe Brână Mare a Coştilei şi au apucat să-i dea şi ceva la vale. Oau, băieţii nu chiar tineri s-au mişcat turbo. Observăm şi că n-au chestii de detaliu, precum căşti sau piolet, iar unul dintre ei apucă să ne facă un exerciţiu involuntar de oprire în beţe atunci când alunecă şi o ia la vale; ce sa zic, poate că pioleţii nu-s chiar detalii…

Între timp începe să apară soarele, în reprize mai lungi sau mai scurte, aşa că peisajul îşi tot schimbă aspectul şi îşi sporeşte frumuseţea sălbatică. Îi dăm deci cu spor, fiecare în ritmul lui şi lăsăm în urmă Colţul Mălinului şi ciudata siluetă ascuţită a Dintelui dintre Colţi. În curând, depăşim locul unde valea e traversată de Brâna Mare a Coştilei. Este ora 15:30 când omătul lasă loc îngrămădirilor de bolovani care ne forţează la o ultimă bucată la mixt. Ne oprim pentru masa de prânz pe un prag convenabil chiar sub ieşirea în Platoul Bucegilor, ne tragem sufletul, molfăim câte ceva şi observăm cum din vale încep să apară primii membri ai unui grup numeros de care ştiam că-i undeva pe urmele noastre.

Decidem că vom face coborârea pe Valea Priponului (1A) despre a cărei stare nu ştim încă nimic, aşa că păstrăm colţarii în ciuda faptului că ne incomodează pe solul tot mai descoperit. De altfel, când ieşim în platou lângă Vârful Coştila (2490 m), nu mai avem decât iarbă sub tălpi. Cum eu şi Hike ne mişcăm considerabil mai încet decât restul şi anticipăm că la coborârea diferenţele vor fi şi mai mari, le spunem celorlalţi s-o ia înainte, mai ales că aşa au tot timpul să mănânce cina în Buşteni, lucru la care noi nu ţinem neapărat. Lăsăm în urmă Releul Coştila şi ne orientăm către zarea ce se închide superb cu Vârful Omu, aflat într-un frumos amestec de nori, soare şi petice albastre. Din drumul de creastă marcat cu bandă roşie, coborâm sub Şaua Şugărilor şi abia după ce valea începe să se deschidă constatăm că nu mai avem ce face cu colţarii. Îi strângem deci şi o luăm la vale pe versantul drept, având permanent în faţă Acele Morarului de pe muntele omonim.

Ar mai fi ceva zăpadă chiar pe firul văii, însă ajungem s-o călcăm doar de vreo două ori; în rest, poteca şi momâile inspirat plasate ne păstrează pe mal şi ne uşurează înaintarea. Avem de-a face cu nişte jnepeni îndărătnici şi cu un pasaj stâncos şi umed, unde atârnă o coardă despre care nu ştim cât de şubredă e. În condiţii de teren uscat, descăţărarea n-ar fi dificilă, însă acum ne ajutăm de coarda suspectă şi lucrurile se termină cu bine. Cotim şi mai spre dreapta unde ne întâmpină omăt alunecos amestecat cu bălării, apoi facem în sfârşit stânga şi traversăm valea. Este ora 18:30 când ne oprim pe pragul masiv unde trecem pe celălalt versant, de unde în sus se vede succesiune de cascade ale văii; continuăm coborârea pe o potecuţă pe lângă Stâna Berbecilor, părăsind astfel Priponul. După încă jumătate de oră suntem în traseul marcat cu bandă galbenă ce descrie Valea Cerbului.

Mai avem ceva de mers, aşa că încercăm să grăbim ritmul în timp ce trecem de ieşirea efectivă din Pripon, apoi pe lângă Valea Caprelor, Valea Urzicii, Valea Ţapului şi Valea Verde. După treceri succesive de-o parte şi de alta a văii şi traversarea poienilor peste care se lasă seara, ajungem la intersecţia de trasee din dreptul Vârfului Gâlma Mare şi, mai departe, în Poiana Coştilei. Reluăm în sens invers traseul de dimineaţă, iar la ora 20:30, adică la douăsprezece ceasuri de la plecare, suntem înapoi la Căminul Alpin. Îi anunţăm şi pe ceilalţi care au deja burţile pline, ne schimbăm în haine comode şi mă rog să nu mi se facă somn până la Bucureşti. Drumul e relativ liber şi îmi dau seama în scurt timp că mă simt prea bine ca să am vreo problemă de atenţie la volan. Mi-a lipsit tare mult muntele şi a fost tare bine să mă reconectez cu el, chiar dacă m-a cam trădat condiţia fizică.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s