Ajungem în Nucu (600 m) şi studiem harta locului, precum şi ce avem pe telefoane; ne este clar din start că orientarea va fi partea critică a turei, lucru confirmat mai târziu. Marcajele principale sunt triunghi albastru şi bandă roşie, ulterior vom vedea şi o bandă galbenă şi un punct albastru, însă inconsecvenţa lor, lipsa uneori a logicii şi confuzia adăugată de indicatoarele pentru trasee ne vor face să apelăm cu încredere la GPS, harta din satelit şi intuiţie într-o zonă în mare parte împădurită. Acest fapt devine şi mai surprinzător dacă ţinem cont că obiectivele în sine sunt însoţite de mari panouri unde li se spune povestea. Ca şi cum cineva vrea să-ţi facă viaţa cât mai grea în a le găsi, pentru ca apoi să-ţi desfăşoare documentarul.
La ora 10 pornim pe un drum de căruţă care-l continuă firesc pe cel de maşină care străbate satul (destul de prost şi un hazard pe vreme ploioasă). În timp ce urcăm pe Valea Bordeiului, apar din loc în loc mici panouri cu preistoria acestor locuri, când ţinutul Buzăului era pe fundul unei mări, iar toate gresiile pe care le vedem acum în jurul nostru sunt formate prin presarea nisipurilor şi scheletelor vietăţilor de atunci; de aceea roca e extrem de moale şi se poate săpa în ea, uneori doar cu un băţ. Înaintăm şi încep să ne apară muchii de colţi stâncoşi ce brăzdează pădurea unde între foioase se amestecă pâlcuri de pini. Ajungem în Poiana Cozanei (700 m) desfăşurată în jurul unei troiţe de lemn, semn al vieţii duhovniceşti a acestor locuri între secolele al XIII-lea şi al XVI-lea, când în zonă s-au perindat patru pustnici însemnaţi – Dionisie, Iosif, Arsenie, Agaton – şi învăţăceii acestora. În jurul poienii se ridică structurile muntoase dând naştere aşa numitului Amfiteatru, spaţiu cu o acustică aparte.
În colţul de stâncă din mijlocul poienii, chiar pe partea stângă a unui gard lung pentru animale, aflăm Chilia lui Dionisie Torcătorul (secolul al XIV-lea), amenajată de sihastru într-o peşteră datând din secolele III-IV; intrarea îngustă e aninată la patru metri deasupra solului şi acum se ajunge la ea pe o scară metalică, în timp ce o veche scară din lemn putrezeşte între copaci şi perete. În acest spaţiu mic, cât să-i încapă altarul, masa, patul şi un război de ţesut, pustnicul s-a nevoit timp de trei decenii, timp în care torcea lână pentru a-şi asigura existenţa materială. Oamenii aduc şi acum icoane, lumânări şi tămâie aici, ca şi în celelalte chilii rămase întregi în lanţul de aşezări rupestre; acest fapt încearcă parcă să contrabalanseze năravurile vandalilor care scrijelesc şi spoiesc pereţii, dintr-o pornire pe care nu mi-o pot explica.
Revenind în poiană pe una din potecile descendente, căutăm undeva în dreapta, tot după gardul lung de care vorbeam mai devreme, o grotă numită Peştera sau Fundul Peşterii (atestată între secolele VI-IV î.Hr.). O găsim cu ceva caznă în pădurea de pini, acolo unde ne atrage atenţia grilajul ce îi protejează gravurile pereţilor. Grota naturală a fost populată încă din epoca bronzului, apoi în Hallstatt-ul târziu şi ulterior în Evul Mediu; speculaţiile asupra utilizării ei includ un altar al lui Zamolxe şi un templu al fecundităţii. Ceva mai sus pe vâlcelul din apropierea peşterii se află o formaţiune stâncoasă ce poartă numele de Scaunele lui Negru Vodă. Deşi săpată de asemenea în mod natural, stânca prezintă trei adâncituri asociate primului divan românesc.
Revenim la drumul „principal” ce străbate Poiana Cozanei, ne aburcăm pe o pantă şi ne lăsăm paşii duşi prin pădure unde, după un scurt urcuş, ajungem la Bisericuţa lui Iosif (secolul al XV-lea). Ca şi precedenta chilie, acesta a înviat prin rugăciune o peşteră paleocreştină din secolele III-IV, fapt consemnat de peştele de deasupra uşii, şi este probabil cel mai frumos aşezământ monahal al locului datorită intrării ce păstrează urmele unui vechi pridvor din lemn. Treptele tăiate în stâncă duc în spaţiul împărţit pe vremuri în două încăperi, cu podeaua cândva acoperită cu duşumea şi pereţii lutuiţi.
Ne continuăm drumul printr-o urcare tot mai accentuată, întrucât alegem triunghiul albastru acolo unde se desparte prima dată de banda roşie; o întâlneşte mai târziu în locul de unde porneşte o variantă de coborâre în sat pe lângă Schitul Fundătura. Noi nu coborâm însă, lăsând schitul pentru final, ci urmăm cele două marcaje până la malul Lacului Mistreţilor; acesta nu este altceva decât o baltă mai mare, ce are însă proprietatea că nu seacă niciodată şi devine astfel loc de adăpare a tuturor vieţuitoarelor pădurii chiar şi în vremurile secetoase (asta îmi aminteşte de „Cartea junglei”). De aici ţinem banda roşie care ne scoate direct pe Vârful Ţurţudui (984 m), acolo unde se află Crucea Spătarului (numită şi Crucea lui Agaton, atestată în secolul al XVI-lea), ce poartă gravat simbolul soarelui şi o inscripţie în slavonă. Se spune că această cruce a fost cărată aici de spătarul Cristea cu ajutorul bivolilor, pentru a mulţumi Celui de Sus că i-a făcut scăpată familia în vremea unei invazii otomane. În imediata apropiere se observă un vârf mai mic, de pe ale cărui lespezi avem o frumoasă panoramă asupra satului Nucu şi, dincolo de el, spre restul Munţilor Buzăului.
Întrucât am ajuns la cruce neplanificat, nu ne rămâne decât să coborâm pe triunghi albastru şi, după rătăciri şi orbecăieli, reuşim să găsim micul amfiteatru natural în stâncile căruia se află cele două Agatoane. În stânga cum urci, Agatonul Nou (secolul al XVI-lea), numit şi Bisericuţa, poartă hramul Sfântul Ioan Zlataust. Aşezământul păstrează destul de bine forma iniţială cu altar, chilie şi beci, chiar dacă o parte din pereţi şi acoperiş s-a surpat. Toate acestea au fost săpate în bolovani înalţi şi masivi, ale căror bucăţi pot fi văzute mai jos în potecă. Probabil că cea mai frumoasă parte a acestei chilii degradate o reprezintă cele două pomelnice ale altarului; cel în slavonă îi aminteşte pe Neagoe Basarab, arhiepiscopul Dositei, monahia Teodora şi monahul Agaton. Pe dreapta şi oarecum vizavi de această structură stau mărturie rămăşiţele Agatonului Vechi (secolul al XIII-lea), numit şi Dărâmătura din motive evidente; ca fratele său mai nou, şi acest aşezământ a fost săpat în bolovani enormi, a căror gresie n-a rezistat însă unui cutremur mai însemnat şi trecerii timpului.
Coborâm cu spor de data aceasta numai pe marcaj până în Poiana Cozanei, unde ne oprim la popas pentru o târzie masă de prânz, înconjurate de ochii rugători a trei câini ce (se fac că) păzesc turma care umple acum pajiştile. Apoi ne reluăm drumul în încercarea de a dibui cărare de întoarcere a celui mai larg circuit din zonă, prea puţin umblat însă. Pe el se află trei dintre obiectivele bine ascunse ale Ţării Luanei şi, odată ce nimerim un fel de potecă ce ar continua drept înainte drumul venit din sat, îl găsim pe primul dintre acestea: Piatra cu Cruce (secolul al XIX-lea), sculptată de un meşter anonim şi adăpostită în căuşul unei stânci adânc săpate. Mai departe căutăm în zadar Piatra cu Semne şi Piatra Îngăurită (unde s-a nevoit pustnicul Arsenie), în sus şi-n jos pe coclauri, prin boscheţi şi pe cărări închipuite; clar, aici trebuie să vii ori cu puncte GPS bine „bătute”, ori cu vreun cunoscător al locului. La revenire însă, puţin după Piatra cu Cruce, dăm de o troiţă din lemn ridicată pe locul unde cândva s-a a înălţat Mănăstirea Sfântul Gheorghe; sub acoperişul din lemn memoria păstrează o cruce care ilustrează excelent superba artă bisericească populară: Hristos răstignit, basorelief de o fenomenală delicateţe şi expresivitate a detaliilor.
De acum ne întoarcem spre sat, ajungem la maşină, iar eu şi Cati decidem să atingem ultimul obiectiv al locului, mai ales că avem încă lumină. Traversăm deci o mică parte din sat pe uliţa principală, facem stânga pe lângă biserica din lemn şi cimitirul ce o înconjoară şi începem să-i dăm în sus pe cărarea conturată în fâneţe, urmând banda roşie prin Poiana Vornici şi apoi pădure. După jumătate de ceas sosim la Schitul Fundătura (secolul al XVI-lea), de fapt ce a mai rămas din chilia măricică, sub forma unui vagon, ce a fost săpată într-un bolovan masiv căzut din Vârful Ţurţudui. Încăperea lungă, cu două strane şi altar arhaic, adăpostea mai mulţi călugări odată; în faţa intrării avea cândva şi un pridvor de lemn, sprijinit de grinzi ale căror lăcaşuri sunt încă vizibile. Săpată în bolovan precum Agatoanele, şi nu în stânci masive, Fundătura şi-a pierdut şi ea din cauza trecerii timpului o bucată de plafon.
Ne întoarcem la maşină pe acelaşi drum, odată cu ultimele raze de lumină. Este ora 21 când punem capăt acestei incursiuni considerabil mai lungi decât am anticipat – şi ca timp, şi ca distanţă, şi ca diferenţă pozitivă de nivel, căci cifrele finale nu diferă cu mult de urcarea de acum o săptămână până sub Coştila. Se poate spune deci că am îmbinat periplul spiritual, fotografia şi condiţia fizică în cel mai profitabil mod cu putinţă.
Însemnări 
Pingback: NOTA BENE | Însemnări