Boscheţii din Penteleu

Cu vremea anunţată pentru sâmbăta asta n-aş fi ieşit din casă nici plătită, mai ales că eu nu fac parte din grupul celor care susţin că muntele e frumos pe orice vreme. M-am vindecat de această părere după o tură mai veche în Căpăţânii când nu numai că n-am reţinut nimic din toată bucata de creastă parcursă, dar s-a lăsat şi cu nişte crampe crunte din cauza ploii, vântului şi frigului de iunie. Iar optimismul debordant al unora – se ştiu ei – cum că nu va ploua, ci va ninge nu prea mă molipseşte. Totuşi, vineri dimineaţă mă hotărăsc să merg în tura propusă din Munţii Penteleu, deşi ştiu că sunt mici şansele să ajungem pe vârful principal al acestora, unde nu am mai fost până acum, dar despre care bănuiesc că ar trebui să aibă o excelentă perspectivă în jur. Principalul motiv pentru schimbarea intenţiilor mele este faptul că Livia îşi serbează ziua; se adaugă insistenţa copleşitoare venită dinspre Bacea şi decizia lui Grasu de a apărea şi ea. Se anunţă o gaşcă veselă la Pensiunea Varlaam – Livia, Vlăduţ, Ioana, Grasu, Dorin, Bacea, Cristina, Ştefania, Marius, Monica, Hike, Ana, Creţu, Kilo, Oana (plus fiica lor, Elvira), Iulian şi, total surpriză, Pancu; deci cum puteam să lipsesc tocmai eu?

Dimineaţa de sâmbătă nu infirmă cu nimic prognoza – burează, plouă, bate vântul; călătoria printre dealurile Prahovei şi Buzăului devine o mohorâtă experienţă de neuitat, mai ales că ai impresia că dâmburile nămolite se închid peste văi de ape tulburi. Şi cât de frumos este peisajul acesta fragmentat de livezi şi gresii atunci când se îmbracă în albastrul cerului… Ajungem astfel în Varlaam, iar cheful nostru de traseu este la cote minime în timp ce ne aşezăm la ceva între mic dejun şi masa de prânz. Totuşi, cum afară nu plouă chiar încontinuu aşa cum ne aşteptam, Vlăduţ vine cu propunerea să ieşim totuşi la o plimbare – ceva drumuri forestiere în zonă, nişte poteci, poate vreun deal. Nu sună chiar rău să odihneşti activ stomacul, aşa că cei mai mulţi ne alăturăm.

Pe la ora 12:30 o luăm din loc din Varlaam (530 m), pe un presupus marcaj bandă albastră care însoţeşte în amonte Râul Bâsca Mare, traversăm apa pe primul pod din lemn alunecos la dreapta şi intrăm în întinderile Poienilor Lespezilor. Trecem de Poiana cu Rugi şi urcăm nu foarte susţinut pe un drum forestier lat al Muntelui Monteoru; acesta se îngustează într-o cărare ce trece pe lângă un crâng de mesteceni zvelţi, în apropierea Şeii Silvestru. Aici poteca virează brusc spre stânga şi îşi continuă urcuşul uşor până când ne dăm seama că se stinge complet în coasta unui deal. Aici trebuie s-o luăm pieptiş după cum ne ghidează GPS-ul, pentru că marcaj n-am avut decât până la traversarea apei. În timp ce ne opintim pe faţa aceasta abruptă, ne întrebăm ce s-a întâmplat cu plimbarea aia uşoară, cât să ne facem digestia… Şi de ce, de fiecare dată când ia Vlăduţ ecstasy, trebuie să urcăm ca nebunii dealuri împădurite şi anonime… Bine măcar că nu plouă.

Întrucât nu avem de-a face cu altceva decât pădure şi vreme închisă, de aici încolo nu ştiu foarte multe detalii, doar că în jur de ora 14 ne oprim pentru o fotografie de grup pe ceea ce ar părea să fie Vârful Stânei (1022 m); cum începem să coborâm, mă gândesc că până aici a durat plimbarea, gata cu traseul de azi şi ne îndreptăm înapoi spre pensiune, dar se pare că planurile sunt altele. Coborârea durează foarte puţin, apoi reîncepem să urcăm – ce-i drept, ceva mai lejer. Însă dintr-o dată în faţa noastră încep să apară câteva trepte bolovănoase, iar dincolo de ele o ditamai stânca de gresie udă pe care trebuie să ne căţărăm – vorba vine, destul de uşor cu puţină atenţie, însă complet neaşteptat. Cred că în tot Penteleul un singur bolovan din ăsta există şi noi l-am găsit. Partea bună e că de pe ultimul prag stâncos putem vedea cum norii lasă din când în când loc unor culmi împădurite, învăluite în misterul ceţurilor încă agăţate de brazi.

Mai departe, continuă să apară formaţiuni pietroase, pe unele le urcăm, pe altele le ocolim şi alternăm curbele de nivel cu pante abrupte de pământ nămolit. Rezultatul eforturilor noastre este că la ora 15:30 poposim pe Vârful Lespezi (cca. 1200 m). Urmează o nouă succesiune de urcări şi coborâri, mult mai lejere, în direcţia Vârfului Cremeniş (1384 m), acolo unde culmea, printr-o curbă largă, îşi schimbă orientarea din sud-nord în vest-est. Punctul culminant al acesteia ar fi Vârful Monteoru (1400 m), însă timpul nu ne permite nici măcar să ajungem pe Cremeniş; ca fapt divers, acest traseu cu final pe Vârful Penteleu (1772 m) apare pe un panou din centrul Varlaamului şi are drept indicaţie patru ore – poate la vreun maraton! Aflaţi pe cumpăna dintre ape, între Râul Bâsca Mare şi Valea Neagră, dezbatem intens şi hotărâm până la urmă să-i dăm în jos spre cea din urmă, chiar dacă prima pantă descendentă nu arată deloc prietenoasă. Ceva mai jos însă se vede cum valea se lărgeşte, aşa că genunchii noştri nu au prea mult de suferit.

Chiar dacă lucrurile devin uşoare în timp ce poteca redevine drum forestier înfundat în nămoale, lucrurile nu s-au încheiat şi mai avem ceva de mers plictisitor şi interminabil – mai întâi până în Poiana Silvestru unde întâlnim un punct roşu iţit dinspre dreapta, apoi până în drumul lat ce face legătura între satele din lunca Râului Bâsca Mică şi, într-un final, până în vatra satului Varlaam, unde ajungem pe întuneric – să tot fie ora 19. Ce mai, o scurtă plimbare lejeră, să ne priască masa de prânz.

Ajunşi la pensiune, eu profit de faptul că Grasu şi Dorin, cu care împart camera, vor să mănânce ceva şi mă bag la duş, apoi cad frântă în pat pentru un somn succint, dar revigorant; asta în timp ce alţii mai harnici se ocupă de friptul cărnurilor aduse de Livia şi Ioana pe grătarul din curte, într-o ploaie stârnită cu toată furia. Mă trezesc uralele prietenilor mei când aceste cărnuri sunt aduse cum pompă în sala de mese, mă întind leneş în aşternutul cald şi îi onorez cu prezenţa; sunt hotărâtă să nu mai fac nefăcuta de săptămâna trecută când n-am prins-o pe sărbătorita Bacea să-i spun la mulţi ani chiar la miezul nopţii.

Micii, cârnaţii şi pastrama – toate de oaie – sunt excelente, chiar dacă cea din urmă e cam prea sărată; la acestea se adaugă multe murături şi mujdeiul marca Bacea, precum şi o selecţie nobilă de vinuri şi votcă. Eu mă rezum la un păhărel din kerosenul pe nume Danish Vodka, numai bun înainte de un joc contorsionat de Twister. Seara se scurge între mâncare, băutură, muzică rock şi multe poveşti, prăjituri delicioase şi câte o surpriză pentru mine şi Grasu – primul tricou UT cu numele noastre. Multe mulţumiri Ancuţei pentru asta.

Deşi am dormit un ceas seara, n-am nicio problemă în a adormi rapid după miezul nopţii, de cum pun capul pe pernă; se poate spune şi că acum îmi scot pârleala după frigul de weekendul trecut, pentru că e cald şi bine în cameră, ideal pentru odihnă. Şi chiar mă odihnesc, pentru că îmi trebuie mai puţin de opt ore să fac ochi de bună voie şi să mă echipez de un alergat matinal. Mă gândesc să-i convoc pe Marius şi Hike, dar de primul ştiu că o să mă facă să scot limba de la primul kilometru, iar al doilea nu pare să se fi trezit. Aşa că pornesc în pas vioi de una singură pe lângă Bâsca Mare, într-o capsulă de timp întinsă între asfalt şi pământ, cu cerul albastru deasupra şi un soare îmbietor din toate părţile. Da, azi vom avea parte de o zi superbă – oare vom urca pe Penteleu?

Răspunsul este nu, întrucât cea mai mare parte a lumii se trezeşte mult prea târziu pentru asta, aşa că nici acum nu am ocazia să ajung pe „celebrul” vârf. Cealaltă variantă ar fi vizitarea unor biserici rupestre, însă cum nu ştim exact pe unde sunt potecile de legătură şi cum se prezintă ele după ploile de zilele trecute, hotărâm ca duminica să se desfăşoare sub zodia road-trip – maşină cât cuprinde şi vizite punctuale.

Părăsim satele de pe malurile Bâscelor, ne lăsăm conduşi o vreme de Râul Buzău, apoi intrăm pe Valea Sibiciului, o zonă pitorească de lunci, livezi şi dealuri. Primul loc unde oprim este Muzeul Chihlimbarului din Colţi, însă cum eu l-am mai vizitat acum ceva ani şi nu-s decât trei-patru camere cu pepite şi instrumente de extras sau prelucrare, entuziasmul îmi atinge cote minime. Mult mai interesant mi se pare însă Complexul Rupestru Aluniş, cea mai cunoscută dintre cele treizeci de aşezări vechi de şapte veacuri numite agatoane – biserici şi chilii săpate în piatră. Nu este însă de mirare că acestea se află în număr mare aici, pentru că gresia ce caracterizează zona Munţilor Buzăului este uşor de modelat şi sculptat. Biserica Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul datează din a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi este unul dintre puţinele lăcaşuri de cult săpate în piatră unde se mai slujeşte la noi în ţară. Mica biserică din stâncă a fost lărgită ulterior printr-un pronaos din lemn, vopsit azi în albastru, care se armonizează frumos cu albul-bej-cenuşiu al gresiei. De lângă cimitirul cu cruci mai vechi şi mai noi porneşte o cărare ce trece pe la două dintre chiliile ascunse în trupul muntelui, locuite cândva de sihaştri. Ceva mai sus, cărarea coteşte stânga şi ne scoate lângă un „tron” natural, lângă care îi găsesc pe câţiva dintre amicii mei întinşi ca şopârlele la soare.

Reveniţi la maşini, ieşim de pe drumurile secundare şi luăm drumul Buzăului, însă ne oprim la restaurantul Complexului Turistic Măgura, de la intrarea în localitatea cu acelaşi nume. Găsim cu greu loc întrucât suntem mulţi iar azi toţi „deştepţii” sărbătoresc Valentine’s Day, dar totuşi găsim şi ne bucurăm de o mâncare nesperat de bună; parcă Marius comentează că ar fi porţiile cam mici, dar eu n-am a mă plânge. Cu stomacul plin, părăsim drumul principal şi o luăm spre dreapta, pe lângă spitalul de „nebuni” de la Sapoca, ocazie numai bună de miştouri faţă de Ioana care e oarecum din zonă. Ne oprim ceva mai încolo, în parcarea Mănăstirii Ciolanu pe care Vlăduţ ţine s-o viziteze.

Aşezământul monahal ctitorit la sfârşitul secolului al XVI-lea, cel mai vechi din Buzău, păstrează forma de cetate atât de necesară în acele vremuri, însă bisericii mici ridicate odată cu mănăstirea i s-a adăugat trei veacuri mai târziu o biserică mult mai încăpătoare, pictată şi de Gheorghe Tattarescu. Le vizităm destul de repede, mai ales că în biserica nouă este mai frig decât afară, iar în cea veche şi călduroasă o femeie citeşte psalmii atât de frumos încât n-am vrea să deranjăm. În plus, lumina scade tot mai mult, iar noi am vrea să ne plimbăm puţin şi printre monumentele rămase în urma taberelor de sculptură organizate în anii ’70 la Măgura. Rezultatul acelor ediţii sunt două dealuri înţesate de forme care mai de care mai ciudate, desprinse şi dăltuite în gresia prezentă pretutindeni. Unele mi se par delicate şi grăitoare, altele complete neinteresante, însă întreg ansamblul are un mister aparte şi este o plăcere să te plimbi, până la lăsarea întunericului, printre statuile devenite atemporale. Apoi pornim din nou la drum, fără planuri de a ne mai opri undeva tocmai pentru că noaptea şi-a întrat deja în drepturi; o facem însă dincolo de Crama Lacerta, pe buza unui deal de unde se vede răspândit Mizilul, iar imaginea îmi aminteşte de Târgoviştea natală văzută de lângă Mănăstirea Dealu. Lumini galbene şi comasate par atât de profane în comparaţie cu puzderia de stele de pe bolta neagră, multe dar păstrând între ele o distanţă celestă. Aceasta este, într-adevăr, ultima pauză înainte de debarcarea în Bucureşti, după o tură ceva mai altfel – nici nu sunt sigură că am fost la munte, deşi printre boscheţii din Penteleu cu siguranţă am umblat.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s