Puţin după 8:30 o luăm din loc pe cruce roşie, peste Padina Priporului; urcăm lin pe drumul de căruţă din coasta Muntelui Toancheş şi observăm cum, în spatele nostru, Postăvarul, Bucegii şi Leaota abia ce se ghicesc între straturile de neguri. Urmăm Valea Pietrelor până în Şaua Joaca (1445 m) – loc în care ni se arată pentru prima dată creasta Craiului, mai degrabă mohorâtă şi ameninţată de un plafon jos de nori.
Traseului i se adaugă marcajul bandă roşie care ne duce în Şaua Vlăduşca (1415 m) – loc cunoscut mai degrabă sub numele La Table. Urcuşul se accentuează aici în timp ce lăsăm în urmă Şipotul Vlăduşca, iar apoi trecem peste Vâlceaua Găinii şi Valea Seacă a Pietrelor. Acest segment de drum se încheie la Refugiul Grind (1620 m), unde ajungem la ora 11:00 şi facem o scurtă pauză, cât să bem nişte ceai fierbinte şi să admirăm brânduşele care se străduiesc din greu să străpungă pătura de omăt.
În faţa noastră se întinde Muntele Grindul, cel pe care trebuie să-l dovedim pentru a ieşi într-o creastă extrem de capricioasă – ba dispare complet în nori, ba se profilează pe un albastru ireal. Cine ştie cum va fi până om ajunge şi noi pe sus? Reluăm traseul o scurtă vreme pe banda roşie ce pleacă abrupt pe Plaiul Găinii, însă prin zona de intersecţie cu Brâul de sub Grind părăsim traseul marcat pentru omologul său de iarnă: Colţii Găinii. Aceasta este poteca nemarcată din dreapta, variantă mult mai sigură atunci când avalanşele ameninţă cărarea consacrată. Acum nu ar fi risc de avalanşă, însă aceasta mi-a fost dorinţa încă de acasă: să văd cum se prezintă creasta scurtă şi zimţată cu nume ciudat.
Chiar dacă denumirea mie îmi sugerează o găină de pradă cu ditamai caninii în cioc, traseul nu are nimic ameninţător; nici măcar nu este pe atât de îngust pe cât pare de la distanţă. Urcăm pe treptele din stâncă ce se conturează pe deasupra Vâlcelei Găinii aflate dreapta şi, când panta devine mai abruptă, scoatem pioleții de tură. Mai mult de impresie artistică pentru cele trei capre negre de pe un picior paralel. Un singur pasaj este ceva mai delicat, din cauza zăpezii foarte tari ce formează o cornişă. Depăşim această zonă pe rând, cu paşi laterali, şi în scurt timp poposim pe Vârful La Om (2238 m) – numit şi Vârful Baciului.
Este ora 13:30 şi ne permitem un moment de răgaz, cât să ne fotografiem cu stâlpul şi să punem colţarii. Dacă pe măsură ce urcam creasta ba apărea, ba dispărea, cât stăm La Om abia ce apucăm să vedem vag Munţii Iezer-Păpuşa înainte ca totul să se acopere complet. Abia se zăresc până şi cele mai apropiate cornişe. Luăm decizia fără să dezbatem prea mult: ţinând cont de oră, de timpul estimat pentru oricare din segmentele de creastă disponibile şi de faptul că nu vedem nimic, cel mai bine este să ne întoarcem. Urmăm puţin creasta în stânga faţă de cum am urcat, spre Şaua Grindului şi începem coborârea pe bandă roşie pe Plaiul Găinii. Ne dăm seama repede că, deşi – aşa cum am zis deja – nu avem risc de avalanşă, traseul de vară este mai greu din cauza acumulării de zăpadă, pe alocuri chiar bocnă.
Îi dăm cu atenţie la vale şi, când poteca se apropie de stâncile crestei parcurse la urcare, observăm un vâlcel ce merge abrupt şi eficient în jos. Testăm puţin zăpada, vedem că-i bună şi decidem să-l urmăm. Avem spor şi, în scurt timp, întâlnim confluenţa cu Valea Cheii de sub Grind venită din dreapta. Tot aici s-au adunat urmele unei avalanşe mai vechi, ce a adunat copăcei, bolovani, pământ şi bulgări mari. Renunţăm la colţari, căci în curând dăm de pământ, iarbă şi brânduşe pe ultima pantă spre refugiu. Ne oprim la masa din faţa lui la orele 16:00 şi, în timp ce ronţăim ceva, constatăm că toată zăpada din prima parte a zilei a dispărut complet. Într-un fel asemănător, dar parcă în ciuda noastră, au dispărut şi norii de pe creastă, aşa că acum aceasta se desfăşoară nestingherită, în întreaga ei măreţie de piatră. Nici nu vreau să mă gândesc ce privelişte am avea în acest moment din locul de unde abia ce am coborât.
Reluăm drumul la vale pe traseul urmat de dimineaţă şi, odată ajunşi în Şaua Joaca, observăm din nou ce senzaţional se profilează lama crestei. De altfel, pe când încep să apară mai târziu primele case din Peştera, iată şi masivii Bucegi cum s-au lăsat complet descoperiţi. N-ai zice că în prima parte a zilei acolo a fost nişte neguri de să le tai cu cuţitul… Privim cu nesaţ şi înghiţim în sec, în timp ce paşii se îndreaptă spre final de drum. Ajungem înapoi la maşină la ora 18 şi începem operaţiunea „haine şi încălţări lejere”. Cum este încă devreme şi mai avem mai bine de două ore de lumină, luăm decizia să ne întoarcem în Bucureşti pe varianta lungă, dar extrem de pitorească, a Culoarului Rucăr-Bran. Nu regretăm niciun moment, căci acesta se îmbracă în hainele amurgului şi avem parte de o nouă colecție de imagini superbe cu Bucegii, Craiul şi Leaota, chiar dacă de la „firul şoselei”.
Însemnări 