Tura de vară (Munţii Oslea – Munţii Retezat – Munţii Godeanu – Munţii Ţarcu)

Despre o tură prelungită, de vară-toamnă, care să includă şi Oslea, a tot vorbit Vlăduţ cred că de pe la începutul anului. Iar ideea a fost din start să apucăm cumva anul acesta, înainte de a fi definitivat drumul dintre Cheile Buţii şi Herculane la care Băsescu ţine atât de mult. Nu de alta, dar un drum bine asfaltat înseamnă turişti de toate felurile, cei mai mulţi fără o dragoste prea mare faţă de natura care s-ar degrada încet-încet şi în acest colţ de lume până acum abia atins. Ţinând cont de faptul că există şi un zvon de pârtie de schi în Oslea, clar trebuia să punem de tura asta cât mai repede. Şi cum sunt multe locuri minunate în acel cotlon al Carpaţilor, am adăugat în plan şi Retezatul Mic (calcaros), apoi o plimbare lungă pe creasta Munţilor Godeanu şi o parte din Munţii Ţarcu. Perioada 28 august – 4 septembrie ni s-a părut ideală şi astfel s-a născut o nouă tură.

Ziua 1

Pentru prima parte a turei ne strângem vineri noaptea în Gara de Nord, cu destinaţia Petroşani, următorii: Livia, Vlăduţ, Alinuţa, Ozi, eu, Paul, Mirela, Iulian, Andrei, Mihai, Neghiniţă şi Daniel. După un somn chircit şi cam o oră întârziere (record, faţă de experienţa anterioară de două ore şi jumătate), ajungem cât de cât odihniţi în oraşul de pe Valea Jiului unde nu avem mult de aşteptat pentru personalul de Lupeni. Aici, la primul magazin alimentar, ne tocmim cu şoferul dubei de pâine care ne preia între lăzi îmbietor mirositoare, şi urmează o călătorie zdruncinată şi fără perspectiva luminii zilei. Noi am vorbit cu şoferul să ne lase la Câmpuşel, dar, după ce trecem de Uricani, Valea de Brazi, Câmpu lui Neag, Stânca Rostovanul şi Cheile Scocului, el ne lasă în Câmpu Mielului. De această confuzie noi ne dăm seama, evident, prea târziu şi ne resemnăm că mai avem de mers pe jos o vreme.

Şansa însă face ca prima încercare de campare să fie lângă gospodăria unor oameni de treabă care petrec o parte din vară la căsuţa din Câmpu Mielului, cu nepoţelul, calul, câinii de pază şi un câine de vânătoare. Ne spun că nu-i nicio problemă în a pune cortul acolo, ba chiar ne îndeamnă să luăm apă de la ei, să mâncăm în foişor şi să ne lăsăm pungile cu hrană într-una din încăperile lor, la răcoare şi adăpost de animale. După ce ne montăm reşedinţele temporare şi înfulecăm cele mai perisabile bunătăţi, adică pe la orele prânzului, plecăm în prima tură, de o zi, în calcarosul Masiv Oslea din Munţii Vâlcan.

Traseul este nemarcat şi începe cu un urcuş nu foarte greu pe lângă pădure, în susul Pârâului lui Stan; când poteca se înnămoleşte, observăm că de fapt trebuia să o fi luat de ceva vreme prin pădure, aşa că facem stânga printre arbori şi în curând regăsim cărarea bine bătută. Cam atunci ne întâlnim cu câţiva culegători de afine care coboară cu traistele pline, ceea ce ne dă speranţe de fructe mov, pe lângă zmeura şi murele în care deja am dat iama. Nu după mult timp ieşim pe primul picior din Coada Oslei de unde se vede largă Valea Jiului, precum şi Munţii Vâlcan ca nişte dealuri enorme şi împădurite şi Retezatul Calcaros cu văile şi creste lui albe.

În continuare ţinem creasta într-un urcuş susţinut, lung şi destul de obositor până pe Vârful Coada Oslei (1889 m), coborâm într-o şa şi reluăm urcuşul spre Vârful Oslea (1946 m), cel mai înalt din masiv. Deşi dimensiunile nu-s impresionante, limita fiind sub două mii de metri, imaginile oferite sunt deosebite, un amestec de culmi, creste, văi, ape, cărări, boltă senină şi ceţuri de orizont. În plus, parcurgerea crestei cere ceva atenţie, căci calcarul pe care calci este friabil şi deseori culmea se îngustează până la o brână pietroasă şi lunecoasă. De pe vârf am putea continua până în Pasul Jiu-Cerna, dar câţiva nori destul de negri veniţi dinspre Retezat ne conving să începem coborârea.

Ne întoarcem deci spre Vârful Coada Oslei şi la al treilea picior ce coboară spre sud o luăm în jos, oprindu-ne des la cules de afine. După serpentine strânse şi abrupte, ajungem la o stână părăsită şi la izvorul care o alimentează cu apă. De aici intrăm în pădure, unde suntem întâmpinaţi de tot felul de ciuperci despre care Livia şi Vlăduţ ne ţin adevărate prelegeri. Cărarea ne duce uşor stânga, apoi mult dreapta printre bureţi şi arbori doborâţi, deseori lăsându-ne să o ghicim. Ieşim într-un luminiş în care poteca este mai clară şi chiar înainte de se relua urcuşul prin pădure, aceasta coboară brusc şi accentuat pe valea Pârâului Ursu până la Câmpuşel.

De aici mai sunt 6 km pe şosea, prin Cheile Scocului Mare, timp în care eu blestem talpa tare a bocancilor şi îmi doresc să-mi fi luat şi sandalele cu mine. La ora 19 ajungem la corturi, destul de obosiţi, dar mai ales înfometaţi. Urmează un mic festin, apoi somn pe care simt că-l merit din plin.

Ziua 2

Şi duminică este rost tot de o tură de-o zi, şi anume Retezatul Calcaros, având ca punct culminant binecunoscuta Piatră a lui Iorgovan. În ciuda vremii ceţoase şi umede, ne trezim la 8:30 şi avem două ore pentru mic dejun şi pregătiri de traseu. Mergem o vreme în sus pe şosea, până când indicatorul cu punct galben ne arată desprinderea traseului în dreapta. De aici urcăm prin Cheile Scorotei, mai întâi prin pădure, apoi printre stânci; urmează din nou pădure şi pajişte alpină, iar după o oră şi jumătate de la şosea ajungem la Stâna Scorota. Aici ne odihnim un timp, ne exprimăm dezaprobarea cu privire la vremea deloc îmbietoare, realimentăm cu apă şi ne reluăm traseul într-un urcuş abrupt, mai pe iarbă, mai prin grohotiş, până în Şaua Scorota (1920 m).

Aici facem o pauză mai lungă în care Andrei şi Paul, rebegiţi de frig, ne înjură printre dinţi pe cei care am vrut să facem un detur până la Vârful Piule, din imediata apropiere. Eu trec de prima parte mai expusă, cu brână îngustă, dar apoi constat că nu are niciun sens să continui până pe vârf, căci e clar că acolo vizibilitatea este zero. Din şa, de bine de rău, se mai ridică ceaţa din când în când şi valea pe care am urcat se dezvăluie privirilor, pietroasă, abruptă şi prăpăstioasă.

După întoarcerea temerarilor noştri prieteni, reluăm traseul, de data aceasta fără marcaj, în continuarea crestei spre vest. Drumul înseamnă o bătălie continuă cu jepii deşi şi cu tentaţia afinelor, noi ieşim învingători, dar daunele de război sunt destul de mari: pierdem ceva altitudine pe care trebuie s-o recuperăm printr-un urcuş pieptiş, până reajungem în creastă. Pentru mine, aceasta este cea mai epuizantă parte, cred că la fel şi pentru Paul, pe care tot trebuie să-l încurajez arătându-i cât de mult a mers până acolo. În creastă însă altă belea: încotro? Totul este o imensă pajişte alpină înecată în ceaţă, ne învârtim în cerc căutând marcajul unui alt traseu în care ar trebui să ieşim, ne chinuim cu harta şi busola şi, având ca reper valea cu stâna, hotărâm că dacă nu găsim calea să ne întoarcem în acel punct şi să coborâm.

Din fericire, undeva pe lângă Avenul lui Kis, dăm de banda roşie mult căutată. Reluăm urcuşul pe o cărare îngustă, destul de abruptă, dar efortul este uşurat de pietrele ca nişte trepte. După o oră şi jumătate de urcat, orientat şi reorientat ajungem sub Vârful Piatra lui Iorgovan (2014 m), dar nu o vedem deloc prin ceaţă deasă. Aşteptăm plini de speranţă să se mai limpezească atmosfera, dar şansele sunt minime. Nu avem de ales, mai ales că ora este destul de înaintată, aşa că o luăm în jos pe triunghi roşu. De-abia după ce coborâm o vreme printre stânci apare undeva în dreapta noastră semeţul vârf pietros, câteva clipe, pentru ca apoi să se acopere la loc în vălul de ceaţă.

Continuăm să coborâm pe poteca străjuită de bolovani şi jnepeniş, în faţă apare luna, iar lumina amurgului începe să scadă. Când ajungem în pădure seara este pe sfârşite, aşa că nu mai trece mult şi aprindem frontalele, în timp ce mărim considerabil ritmul. La un moment dat pădurea lasă loc unei poieni deschise, iar de aici până la şosea şi casa de vânătoare de la Câmpuşel nu mai este mult. Chiar când ieşim îl vedem pe nea Ghiţă, una dintre gazdele noastre, călare pe motocicleta de teren: s-a îngrijorat că am plecat de dimineaţă şi nu ne-am întors, aşa că a pornit în căutarea noastră. Ne lasă să ne vedem de drum, dar nu după mult timp apar două maşini; nea Ghiţă şi prietenul lui s-au gândit să ne facă viaţa mai uşoară, aşa că ne înghesuim cu mic cu mare în autoturisme şi la orele 21 ajungem la corturi. Mâncăm rapid şi apoi băgăm somn, căci suntem cu toţii frânţi.

Ziua 3

Luni este zi de relaxare, căci astăzi pleacă o parte din prietenii noştri şi vin alte întăriri. Trezirea ne-o dă Vlăduţ la 7:30, în ideea că este posibil să avem mult de mers. Strângem bagajele şi corturile, căci noaptea avem s-o petrecem câţiva kilometri mai sus, pentru a fi eficienţi în plecarea de marţi pe partea lungă a turei. Când ne gândim ce şi cum să facem cu plecatul spre Uricani, apare partea a doua din gaşcă: Ioana, Lollek, Paul T, Mugur, Gabi şi Şerban. Vorbim deci cu şoferul care i-a adus şi stabilim ca pe la ora 12 să ne preia şi pe noi. Noi înseamnă Paul, Livia, Mirela, Neghiniţă şi Mihai care pleacă acasă, plus eu, Vlăduţ, Iulian şi Andrei care-i conducem, ocazie cu care urmează să reînnoim şi stocul de mâncare.

În Uricani coborâm, gaşca „dezertoare” continuă drumul până în Petroşani, iar noi ne ducem ţintă către un restaurant recomandat de şofer. Cum ştiu că o să-mi fie teribil de dor de Paul, mă consolez cu o ciorbă de văcuţă, piure din cartofi adevăraţi şi nu praful ăla din cutie de care m-am săturat şi o porţie de papanaşi cu dulceaţă de afine. Mmmm… Cu burţile pline, cumpărăm ce avem pe liste, apoi aşteptăm dormitând un microbuz care să ne ducă înapoi. Până în Cheile Buţii totul este foarte bine, apoi însă apar probleme în a găsi pe careva să ne ia cu maşina cei aproape 10 km pe care trebuie să-i batem. Parcurgem o bună bucată din ei, trec două maşini care ne dau cu flit, apoi apare nea Ghiţă cu Dacia lui încărcată. Mai am loc numai eu care o înghesui pe biata Helga (câinele de vânătoare şi febleţea familiei), iar traista cu mâncare o îndes în portbagaj.

După ce apar şi băieţii, mai stăm vreo zece minute, apoi ridicăm ancora, pregătiţi de vreo 8 km de şosea, apoi drum forestier, până la începutul Cheilor Soarbei. Cum dăm de un loc cât de cât drept, o poieniţă pe marginea drumului în apropierea unui izvor, ne punem corturile şi mâncăm în jurul unei vetrei în care băieţii reuşesc până la urmă să facă focul. Acum constatăm că ne-am mai pricopsit cu un membru în expediţia noastră: un câine amărât, jumulit ceva mai devreme de Bulă (corcitura de lup a lui nea Ghiţă), s-a luat după noi şi nu se vrea dus, mai ales după ce primeşte câteva resturi ale ospăţului nostru. Câinele acesta, numit în continuare Ursu (că doar s-a luat după nişte UT-işti) ne va însoţi cu destoinicie toată tura, până în Poiana Mărului. Ne urcăm pungile cu mâncare în copaci, de teama câinelui şi a ursului (celui adevărat), ascultăm fascinaţi răgetele unui cerb în călduri (asta după spaima iniţială când am crezut că avem de-a face cu vreo fiară), apoi adormim cu primii stropi de ploaie căzând pe corturi.

Ziua 4

După o ploaie zdravănă de noapte, trezirea se dă la ora 8, ca două ore mai târziu, după ce mâncăm şi strângem, să plecăm în ceea ce pentru mine devine provocarea verii: creasta Godeanului, cu un rucsac greu în cârcă şi epuizarea în gât. De lângă Pasul Jiu-Cerna, traseul urcă pe punct roşu prin Cheile Soarbei şi pădurea ce le străjuieşte; deşi marcajul este aproape imaginar, poteca se distinge uşor, căci ea împleteşte vechi drumeaguri pastorale din trecătoare până la Stâna Soarbele.

De la stână, panta se intensifică, iar eu mă tot întreb ce caut în tura asta andurantă şi de ce nu m-am întors cu Paul la Bucureşti. Rucsacul mi se pare tot mai greu, iar faptul că ceaţa este deasă şi abia îi mai vad pe cei din faţa mea mă oboseşte şi mai tare, pentru că în lipsa marcajului forţez să mi-i menţin în câmpul vizual. De altfel, această ceaţă ne va însoţi toată ziua, când mai deasă, când mai subţire, lăsându-ne uneori să ghicim minunatul peisaj din jurul nostru. Nu o dată se întâmplă să ne oprim şi să aşteptăm să se mai ridice negura pentru a putea găsi următorul marcaj sau momâie.

Acest prim urcuş de pomină se termină la două ore de la plecare, în Şaua Stănuleţi (1930 m) de lângă Vârful Stănuleţii Mari (2025 m), unde îmi arunc epuizată rucsacul. Mă gândesc că nu-i timpul pierdut să renunţ, să mă întorc şi să iau primul tren spre casă, dar reuşesc să alung aceste gânduri. Gaşca mă lasă să mă odihnesc câteva clipe în care avem norocul de a întrezări dincolo de vale Platforma Borăscu, suprafaţa plană de la cea mai mare altitudine din România, străjuită de vârfurile Borascu Mare (2158 m), Borăscu Mic (2129 m) şi Nedeia (2038 m). Tot acum, în dreapta, admirăm ultimele culmi ale Retezatului Calcaros şi Retezatul Mare cu Rezervaţia Ştiinţifică Gemenele. De aici încolo pentru tot restul zilei beneficiem de banda roşie ce marchează destul de bine această porţiune din traseul de creastă, acolo unde cândva sălăşluia triunghiul albastru ale cărui reminiscenţe încă se mai zăresc.

De aici intrăm în Curmătura Soarbele (2005 m), urcăm ceva mai lejer pe lângă Vârful Sturu (2149 m) şi coborâm în Şaua Paltina (2090 m). În continuare, traseul devine mai uşor pentru că cele mai multe vârfuri nu sunt urcate complet, ci se ocolesc măcar parţial pe o curbă de nivel. Aşa se întâmplă cu Vârful Paltina (2149 m), Vârful Scurtu (2090 m) urmat de două şei şi Vârful Galbena (2194 m). Înainte de acesta oprim pentru masa de prânz, moment în care se mai sparge ceaţa de câteva ori pentru a ni se dezvălui relieful ce oscilează între păşune şi piatră al Munţilor Godeanu cu apogeul pe Vârful Gugu (2291 m), culmile întretăiate de văi ale Munţilor Ţarcu şi rotunjimile line ale Muntelui Mic.

În rest, ceaţa este însoţită în valuri de vânt, frig şi uneori de un soare straniu, iar denumirile locurilor pe lângă care trecem le voi lua de pe harta din dotare, căci altfel vârfurile nici nu le zărim. Vârful Micuşa (2162 m) îl abordăm, după lungi parlamentări, tot pe o curbă de nivel din care ieşim pe un prag unde se află punctul terminus al zilei: Lacul Scărişoara. Este trecut de ora 18 când se înalţă primele corturi pe malul lacului cu apă curată şi nu foarte rece şi în jurul măsuţelor de piatră lăsate acolo de alţi turişti.

Ne spălăm în izvorul ce-şi are originile în lac, mâncăm înfometaţi, apoi pitim cât mai bine mâncarea. Somnul nu se lasă aşteptat, dar nu înainte de a observa cerul acum senin şi împodobit de o lună în creştere. Putem numai să sperăm la o zi frumoasă, pentru a simţi cu adevărat că traversăm un munte şi nu doar mergem de-a-mboulea, fără a vedea mare lucru şi fără a avea ce povesti.

Ziua 5

Somnul este odihnitor şi la 8 dăm trezirea; tot atunci aflăm că termometrul lui Iulian a măsurat 3,5^o C. Ne înviorăm, mâncăm şi strângem repede, iar la ora 10 eu plec înainte spre şaua ce străjuieşte lacul, astfel încât să iau avans şi să nu mai fiu aşteptată de grup. Cum dimineaţa ne-a întâmpinat cu o vreme superbă şi caldă, după urcarea în forţă îmi permit câteva momente să admir peisajul în lung şi-n lat, să trag aer curat în piept şi să-l aştept pe Vlăduţ pentru lecţia de geografie. Acum se văd foarte bine tot Godeanul, Retezatul în întregime, Oslea (departe de tot, şi acum îmi dau seama cât amar de drum am parcurs), Piatra Mare a Cloşanilor, munţii Ţarcu, Mehedinţi şi Cernei, precum şi toate văile şi culoarele ce le străbat, spre Gura Apelor, spre Cerna-Sat sau spre Herculane.

Traseul nostru continuă pe creasta principală, care însă nu mai este marcată; de altfel, hărţile mai recente indică lipsa benzii roşii. Dar vremea este frumoasă şi vizibilitatea maximă, aşa că nu avem probleme de orientare; totuşi, dacă s-ar fi menţinut ceaţă de ieri, lucrurile nu ar fi la fel de clare, căci o bună parte din culme este o continuă pajişte aurie, presărată cu muşchi şi cu stânci. Poteca este cel mai des bine bătută şi, în ciuda aparentei pustietăţi a locurilor, parcă de nicăieri apare o mică herghelie multicoloră, fără vreun însoţitor. Suim repede Vârful Piatra Scărişoarei (2245) unde prindem semnal GSM şi începe şedinţa de telefoane pe la cei dragi; mă bucur atât de mult când îi aud vocea lui Paul încât îmi dau seama că, dacă m-a lăsat să-mi fac damblaua cu tura asta departe de el, trebuie s-o duc la bun sfârşit fără prea multe mofturi.

De aici până în Şaua Miţului nu mai este mult, ocazie cu care aruncăm rucsacurile claie peste grămada şi o parte din noi o face un detur de aproape trei ore până pe Vârful Gugu, în timp ce restul se odihneşte la soare. Acest mini-traseu este destul de obositor, pentru că te trezeşti că tocmai ce-ai urcat un vârf trebuie să-l cobori şi să te apuci de următorul. Aşa se petrece cu Vârful Morarul (2229 m) şi Vârful Stăniţa (2159 m), ca abia apoi să începem să urcăm din greu pe Vârful Gugu, unde poposim cam douăzeci de minute, bătuţi de soare şi de vânt. Admirăm prăpăstiile şi culoarul de piatră dintre muchii, aproape deşertic, în care străluceşte Lacul Gugu, verde şi limpede. Ne întoarcem la prietenii noştri peste care au trecut, fără urmări, câţiva nori de ploaie.

Ne continuăm traseul cu o coborâre printre pietre, mergem o bună bucată de drum pe o curbă de nivel, ajungem într-o nouă şa, iar de aici cărarea păzită de stânci începe urcuşul pe Vârful Godeanu (2229 m). Nu ajungem chiar în vârf de tot, căci poteca ocoleşte şi ne scoate în partea opusă, de unde putem vedea în dreapta jos Lacul Godeanu, chiar în faţă Munţii Ţarcu în care vom intra chiar în seara aceasta, iar în depărtări Masivul Domogled, Podişul Mehedinţi, Munţii Semenic şi Munţii Poiana Ruscă.

Continuăm pe Mlătcile, o serie de dealuri enorme, aurii, pline de stâne şi cu versanţii îmbrăcaţi în mantii de afine, faţă de care grupul nostru nu rămâne indiferent. Scopul nostru de moment  este să găsim loc de campare lângă o sursă de apă, ceea ce ne coboară destul de mult, până pe malul Râului Şes. Aici găsim o zonă relativ plată, într-un loc în care râul face un mic cot. Cred că ceasul a trecut de 7 seara când punem corturile, ne spălăm în apa rece, mâncăm cu bucurie o supă caldă, apoi băgăm somn. Noaptea este la fel de senină şi înstelată ca şi precedenta, nouă chiar ne pare mai caldă, dar gheaţa pe care o s-o găsim de dimineaţă pe cort ne indică o minimă nulă.

Ziua 6

După traseul ceva mai lejer din ziua anterioară şi cu un rucsac mai uşor, mă trezesc la 7:30 mult mai optimistă decât eram marţi pe la prânz. Aşteptăm să apară soarele şi pe strada noastră pentru a ne usca corturile, timp în care ne spălăm, mâncăm şi strângem bagajele. Pe la ora 10 plecăm, din nou eu înainte ca să scutesc din timpul de aşteptare, traversez râul cu bocancii în spinare, apoi încep unul din cele mai lungi urcuşuri ale turei, dată fiind zona joasă de unde am pornit. Este vorba de Vârful Capu Prislopului (1839 m), pe care la început sunt câteva cărări ce duc la o stână, dar apoi trebuie s-o iei de-a dreptul, pieptiş şi prin boscheţi. Voi afla mai târziu că nu este decât primul dintre multele urcuşuri abrupte din ziua care tocmai a început.

De aici avem de-a face din nou cu un imaginar punct roşu pe una din crestele secundare ale Munţilor Ţarcu. Lăsăm în urmă vârfuri şi şei, printre care Vârful Prislop (1964 m), până în Şaua Scheiului (1886 m) de lângă Lacul Pietrele Albe. Aici dăm în creasta principală a Ţarcului care vine de pe Vârful Ţarcu ce se profilează în stânga cu staţia sa meteorologică; constatăm cu uimire că marcajul bandă roşie nu numai că apare în şa, dar apoi se iveşte conştiincios pe pietre şi stâlpi o bună bucată de vreme. Urmăm deci creasta principală cu Masivul Baicu, trecând pe rând pe lângă vârfurile Nedeia (2150 m) şi Baicu (2123 m), ca apoi să coborâm mult şi o parte abrupt în Şaua Iepei (1727 m). Constatăm cu toţii că şaua respectivă este o glumă proastă indiferent de cum parcurgi creasta, căci pierzi 400 m altitudine ca apoi să urci alţi 300.

Ne odihnim, ne facem curaj şi începem să urcăm pieptiş, acum în lipsa marcajului sau a potecii, în serpentine abrupte şi pe final dăm, bomboana de pe colivă, de un jnepeniş des şi îndărătnic. Ne facem loc şi, cu ultimele puteri, ajungem pe Vârful Custurii (sau Netiş, 2089 m). De aici putem vedea Lacul Netiş, ascuns bine în căldarea glaciară ce urmează să ne adăpostească peste noapte. Coborâm mai întâi într-o şa, apoi până la lac, unde începem să punem corturile, cândva după orele 19.

În primă fază, eu îmi permit să mor puţin, după o zi caldă şi senină, dar foarte obositoare, din cauza succesiunii de urcuşuri şi coborâşuri dese în locul unei culmi continue. Altfel, vremea frumoasă mi-a permis să văd permanent creasta Retezatului, colţurile sălbatice ale Godeanului şi rotunjimile pluşate ale Ţarcului. Apa izvorului ce are ca obârşie lacul este revigorantă, iar supa fierbinte din timpul mesei o binecuvântare. Între timp seara se transformă în noapte, iar luna ajunge să fie în sfârşit plină. Apare de după Vârful Custurii şi se scaldă, goală şi strălucitoare, în apa lacului, iar oglindirea ei în unde răspândeşte lumină în întreaga poiană. Urmărim vrăjiţi întreaga ei ascensiune, apoi frigul şi oboseala ne împing în sacii de dormit.

Ziua 7

În ciuda vântului care se porneşte la un moment dat, noaptea este cea mai caldă de când am început creasta Godeanului. Mai mult, vântul stârnit a împiedică formarea de condens în interiorul tendelor, aşa că dimineaţa la 7:30 găsim corturile complet uscate. Ceea ce nu ne place însă sunt norii de pe cer, unii mai albi, alţii mai negri, aşa că ne gândim că sunt şanse să ne prindă o ploaie. Cu ceva mai multă grabă mâncăm şi strângem bagajul, iar eu prind din nou avans în urcarea şeii de deasupra lacului.

Continui pe Vârful Bloju (2162 m), unde ajung după ce trec printr-un alt sector de jepi; din fericire, poteca este destul de clară şi arbuştii nu pun probleme decât scurt, într-un singur loc. Oricum, ca alternativă zona de jepi se poate evita pe partea prăpăstioasă, dinspre căldare, a vârfului. Las rucsacul pe vârf şi împreună cu Ioana şi Vlăduţ dau un ocol până pe următorul vârf, Vârful Pietrei (2192 m), cel mai înalt din Ţarcu. De aici crede Vlăduţ că am putea vedea Lacul Bistra, dar se pare că se înşeală, următorul vârf fiind cel cu această belvedere. Cum însă norii devin tot mai negri iar restul grupului ne adresează cuvinte de ocară, ne întoarcem cât mai repede.

Urmează o lungă coborâre, prima parte nu foarte abruptă, pe un picior al muntelui, până când intrăm în pădure, lângă o stână. Acum începem să căutăm o potecă, dar nu avem prea mare succes. Din fericire ne întâlnim cu nişte săteni care adună ciuperci şi ne scot ei la liman, în continuare poteca fiind bine bătută. Nu, marcaj nu avem – vreo surpriză? Oricum, nici măcar pe hartă nu apare, aşa că măcar ştim o treabă din start. Coborârea pe Păltineţu devine tot mai abruptă, o adevărată terapie de şoc pentru genunchii mei obosiţi. Nici nu mai ştiu cât trece, poate vreo trei ore, până când ieşim la podul peste Râul Bistra Mărului, unde traseul nostru se intersectează cu drumul forestier. Aici ne scoatem cam toţi bocancii şi ne spălăm în râu, după care luăm la picior ultimii doi kilometri de drum până în Poiana Mărului, unde ajungem în jur de ora 14.

Ştim de la Ioana că acolo se află o tabără şcolară, aşa că nu ne mirăm când întâlnim un grup de elevei de toate vârstele. Dar dacă aşa arată civilizaţia, mai bine lipsă; vorba lui Vlăduţ, ăia put mai rău decât noi. Până şi Ursu se sperie şi o ia lătrând prin pădure… Lăsând în urmă tentaţia murelor tot mai negre şi mai coapte, ajungem în sat şi constatăm că am coborât aproximativ 1500 de metri. Cred că este o adevărată „plăcere” să faci respectivul traseu invers… În sat ne oprim la prima Alimentara pe care o transformăm rapid în cârciumă, cu bere, suc, pufuleţi şi madlene. Din păcate mănăstirea este închisă, dar remarc pitorescul locului, potenţat de amabilitatea oamenilor; pot numai să sper că Ursu îşi va găsi aici o curte primitoare, după ce a bătut coclaurii alături de noi.

Ne interesăm la vânzător şi facem rost de un microbuz până în gara din Oţelu Roşu, căci rata de la ora 19 nu este o variantă. Drumul ne poartă pe lângă imensul baraj, apoi prin superbe sate de munte, cu pomii încărcaţi de mere, pere, prune şi corcoduş de ne lasă gura apă. Muzica populară bănăţeană pusă de şofer este din acelaşi film, dar când auzim ceva cu „uite cum se rumeneşte oaia pe proţap” dăm în criză de ulcer. În Oţelu Roşu aflăm că de fapt în oraş este halta, şi nu gara (care apare apoi, la colonia muncitorească), dar personalul de Caransebeş trece şi pe acolo, deci nu-i problemă. Halta însă arată deplorabil, chiar sinistru, aşa că ne bucurăm teribil când trenul cu două vagoane se târăşte pe şine şi opreşte în dreptul nostru.

Până în Caransebeş facem o oră, timp în care admirăm peisajul, mai ales pe cel din spatele trenului, pe şine, căci uşa din fund se deschide fără nicio problemă. Tot acum ni se reconfirmă că Şerban le ştie pe toate, de la imobiliare la făcut copii. În gară ne hotărâm pentru acceleratul de 21:30 care ne duce în Gara de Nord, luăm bilete, după care o parte din grup pleacă în oraş să mănânce; cei care rămânem ne alegem cu câte o pizza, inclusiv Vlăduţ care n-a comandat şi care o primeşte în timp ce trenul lui spre Turnu Severin, cu o oră mai devreme decât al nostru, începe să se mişte. Este de fapt pizza Alinuţei şi a lui Ozi, care cu această ocazie rămân cam nemâncaţi. Iar eu constat că Şerban nu le ştie chiar pe toate, căci se miră la auzul noţiunii de dulceaţă de gogonele.

Trenul nostru, venit din Timişoara, nu are întârziere, aşa că ne suim repede în vagoane, ne stivuim rucsacurile, iar cei mai obosiţi dintre noi tragem la aghioase în cele mai ciudate poziţii. Şi incomode, dar nu ne mai pasă. În Bucureşti ajungem la 5 dimineaţa, cu o întârziere minimă, de câteva minute, tocmai cât să înceapă metroul să circule. Am două zile la dispoziţie să mă recuperez şi să mă pregătesc de depresia care mă va lovi odată cu începutul serviciului după mai bine de două săptămâni de concediu.

Fotografii