O seara de sâmbătă cu metale – în LMC se desfăşoară pe rând Tarantula, Cyborg, Deadeye Dick, Rising Shadow, L.O.S.T. şi Negativist, începând cu orele 19 şi terminând ostilităţile în jurul miezului nopţii. Despre primele trei trupe nu pot spune nimic, le ratez cu brio, dar cei prezenţi par a se fi încălzit destul de bine datorită lor; nici pe cei de la Negativist nu îi văd, iar plasarea lor după L.O.S.T. este o idee complet aiurea. Mi-ar fi plăcut să-i prind pe cei de la Cyborg întrucât mi-au fost lăudaţi, dar poate data viitoare.
Nu fac un secret că Rising Shadow este motivul ieşirii mele din casă, nu i-am văzut pe scenă de foarte mult timp şi ard de nerăbdare de când am aflat de cântarea aceasta. După intro-ul Dies Irae (Requiem, Mozart), setlist-ul nu foarte lung este echilibrat între piese vechi (Ancient Scars, Eyes of a Shadow – în varainata cunoscută, dar şi o surpriză semi-acustică), piese recente (All Your Gods, prima parte a Trilogiei neterminate, Rock, Moscow’s Burning) şi piese cover (Smoke on the Water, pentru care li se alătură Dan „Bitch” – fost basist în trupă, Road to Hell, Symphony of Destruction). Notabilă este prezenţa celor doi noi membri – „noi” este un termen relativ, Mihai Vasilescu (bas, ex-Phonopia) şi Petre Iftimie (chitară) având ceva vreme la activ în trupă, dar aceasta e prima ocazie de „atestare” în direct. Dacă pe Mihai şi dexterităţile sale într-ale basului le mai ştiam de pe vremea fostei sale trupe, Petre are ocazia să uimească (a doua oară după tributul My Dying Bride) prin calităţile sale de chitarist talentat. Per total, concertul este fain, dinamic (şi aici mă refer în special la Paul „Slayer”), divers şi, în mare, cam ce mă aşteptam. O singură notă aş avea de adus: nu ştiu dacă e cuvântul cel mai potrivit, dar trupa îmi pare un pic „ruginită”, ceea ce nu-i de mirare ţinând cont de faptul că nu s-a mai arătat publicului de vreun an jumate. Sper numai ca pe viitor să nu treacă tot atât.
Când spui L.O.S.T. te gândeşti automat la un sunet profi – nu ştiu dacă se datoreşte sau nu a ceea ce zice Hanneman (că sunt trupa care în această seară are cele mai puţine chitare şi cele mai multe clape), important este că atunci când îi vezi urcându-se pe scenă ştii că vei avea parte de un concert bun. Începutul înseamnă una din cele mai cunoscute piese ale lor, Becoming a Lie; urmează O viaţă, Victims, Why?, Remains of Pain, One More Time, Closure (care mie îmi place în mod deosebit), Ziua ce vine, This Is My Life, Rise şi No More… Cum publicul cere insistent un bis, seara este încheiată de aceeaşi Ziua ce vine, poate că ar fi nimerit ca băieţii să aibă alta pregătită, părerea mea. Altfel nu am ce le reproşa, concert ca la carte marca L.O.S.T..
Despre atmosferă în general: publicul nu e nici prea puţin, nici prea mult, tocmai bine pentru spaţiul destul de neventilat al clubului. Din fericire, prea cald nu e, aşa că se poate totuşi respira în ciuda fumului dens. Sunetul însă este cel la care te poţi aştepta în LMC – între prost şi bun, depinde unde te aşezi în incintă; la o masă mai retrasă poţi avea norocul să te bucuri de un sunet OK, presărat însă cu omniprezentele microfonii care ajung la tine indiferent de unde te afli (şi nu cred că de la plombele lui Vlad Buşcă, aşa cum glumeşte el). Per ansamblu, este un eveniment de care mă bucurat fără rezerve, genul de concert de club care mi-a lipsit în ultima vreme (recunosc, din vina mea), cu două trupe bune din metalul românesc, aşa underground cum e el.
Însemnări 