Plimbări in Munţii Mehedinţi si Cernei

Prima tură de anul acesta pleacă din Băile Herculane, la propunerea lui Mugurel de pe carpati.org, tură pentru care grosul grupului vine din Bucureşti, dar şi din zona Jiului, Craiovei şi Timişoarei. Eu mă regăsesc între puţinii care aleg trenul de noapte, în care dorm destul de chinuit până pe la orele 4 dimineaţa, când alarma mă anunţă că nu mai avem mult până în staţiunea balneară. Întârzierea cu care trenul ajunge în gară este chiar acceptabilă, aproximativ un sfert de oră, aşa că iată-ne la 4:45 căutând un autobuz de noapte sau un taxi care să ne ducă până la Vila Hercules (unde a rezervat Cristina suficiente camere), care s-ar afla, conform coordonatelor GPS, pe lângă Hotel Diana. Cum nu găsim niciun mijloc de transport motorizat, o luăm pe jos pe Strada Trandafirilor (singura, de altfel), căutând numărul 90. Surpriza apare însă când constatăm ca acel număr se află cam la zece minute de gară (pe jos!), nicidecum în centru, lângă hotel. Cu atât mai bine pentru noi, care ne bucurăm acum că n-am luat nici taxiul, nici autobuzul, pentru ca apoi să căutam ca bezmeticii prin centru o clădire inexistentă.

La pensiune mai prindem vreo oră şi ceva de somn, iar la 8 suntem cu toţii afară, gata de drum. Traversăm centrul staţiunii şi urcăm, pe lângă izvorul de apă plată, în şoseaua care duce spre Lacul 7 Izvoare, dar în loc să facem stânga, spre lac, mergem la dreapta. În scurt timp vedem pe parapetul drumului marcajul cruce albastră, pe care trebuie să-l urmăm o vreme. Ceasul arată 9:20 şi avem un traseu-circuit lunguţ în faţa noastră. Serpentinele largi pe care se mulează poteca fac uşor urcuşul prin pădure, mai ales că, până la Foişorul Albastru, băncuţele se regăsesc la fiecare colţ. Pentru unii mai nerăbdători, abundă scurtăturile ce taie abrupt curbele, prin frunze şi rădăcini, până când pădurea se termină şi lasă loc stâncii. Aici trebuie să menţionez prezenţa celor doi câini care s-au luat după noi încă de jos: un mascul alb şi agil şi o căţea gestantă, ce se va dovedi mult mai sprintenă decât credeam (şi-mi sporeşte teama că va făta pe undeva pe traseu). După aproximativ trei sferturi de oră de când am plecat din şosea ajungem la primul loc de belvedere, Crucea Albă, şi pierdem ceva timp cocoţaţi pe bolovanii care protejează crucifixul; fie admirăm şi fotografiem centrul Herculanelor şi Valea Cernei, fie suntem protagoniştii inevitabilelor poze „io-la”.

De aici cărarea merge numai printre şi pe lângă stânci, într-un urcuş destul de lejer, singurul lucru la care trebuie să fim atenţi fiind schimbarea de marcaj: în timp ce crucea albastră, bine conturată, începe la un moment dat să coboare, noi urmăm o bandă galbenă, ceva mai ştearsă. Aceasta ne conduce mai întâi, printre arbori rari, la Grota lui Şerban, pe care evident că o explorăm (şi eu constat că-i într-atât de cald că mi se aburesc ochelarii), apoi ne scoate pe una dintre culmile secundare ale Mehedinţilor, numită Cărarea Pisicii. Aici copacii dispar aproape complet, doar coroanele pline de chiciură ale câtorva pini negri de Banat ne mai agaţă privirile. Fără să conţină pasaje „tehnice” sau de căţărare, poteca ce ţine muchia este extrem de frumoasă, mai ales când dăm de un strat subţire de zăpadă care schimbă întru totul aspectul stâncii.

Aflându-ne totuşi într-o zonă destul de expusă, chiar dacă nu abruptă, începem să simţim tăişul vântului – un element pare-se omniprezent în aceşti munţi, altfel caracterizaţi de o climă mai blândă, submediteraneană. Vântul însă are avantajele lui: sparge norii şi aduce şi la noi seninul pe care l-am văzut de dimineaţă deasupra Arjanei. Dintr-o dată, soarele străluceşte cu putere, iar neaua neumblată până să ajungem noi străluceşte în milioane de unghiuri şi faţete. Acele pinilor par acum pudrate cu pulbere de diamant, iar albastrul infinit se dizolvă în aerul rarefiat. Când păşim pe Vârful Şerban (1012 m) parcă suntem deja în altă lume faţă de cea lăsată în staţiune: acolo toamnă mohorâtă, aici iarnă celestă. Aproape de noi se vede bine Vârful Domogledul Mic (1099 m) la care ne grăbim să ajungem, apoi coborâm în şaua largă ce-l desparte de fratele lui mai vânjos, cu aspect de piramidă, Vârful Domogledul Mare (1105 m).

Aici ne oprim pentru a admira în voie priveliştile desfăşurate sub noi, mai ales că suntem în punctul cel mai înalt faţă de trei dintre cele patru zări. Doar spre nord privirea ni se loveşte de Vârful Şuşcu; altfel spre vest, peste Râul Cerna, admirăm culmile parţial pitite în nori ale Munţilor Cernei şi, mai departe, culmile line, ca nişte dealuri, ale Munţilor Almăjului, spre sud, până la Cazane, prelungiri muntoase şi Podişul Mehedinţi, care umple şi cea mai mare parte a vederii dinspre est, alături de primii Subcarpaţi ai Olteniei. În plus, în mai multe locuri de la sud la est se văd bucăţi strălucitoare din panglica Dunării. Ne adunăm la un loc pentru poza de grup, apoi îi dăm în jos pe triunghi roşu, mai întâi prin gol alpin, apoi pe panta abruptă a pădurii, spre în Poiana Muşuroane (935 m), până la care facem puţin peste jumătate de oră. Acolo, în foişorul de lângă micul canton de vânătoare şi având o frumoasă perspectivă spre cele două Domogleduri, ne oprim pentru masa de prânz, deşi a trecut ceva timp de la amiază.

Din poiană porneşte un traseu spre Balta Cerbului (triunghi roşu), dar noi ne continuăm drumul pe cruce roşie, mai întâi pe un forestier larg, apoi pe poteca ce se lasă în stânga, de-a lungul Văii Jelărău, prin pădurea luminoasă. După aproximativ o jumătate de oră ajungem la un alt foişor, unde Izvorul Jelărău este captat şi amenajat pentru drumeţii însetaţi; de lângă izvor, urmând triunghiul albastru, se poate cuceri Vârful Şuşcu. De aici panta coborâtoare se accentuează, pe măsură ce poteca se afundă în partea superioară a Cheilor Jelărăului, iar rădăcinile copacilor se caţără cum pot pe stâncile care ne străjuiesc acum paşii. În dreptul unui copac falnic, doborât de-a curmezişul în calea noastră (loc numai bun de odihnă şi regrupare), cheile se transformă într-un hăţiş abrupt, bolovănos şi încâlcit; de aceea, poteca încearcă o scurtă urcare, până la Crucea Albă pe la care am trecut mai devreme. Seria de fotografii şi maimuţăreli se reia, dar câţiva stropi de ploaie ce se transformă din când în când în fulgi ne fac să pornim repejor în jos, pe serpentinele urcate dimineaţă. Ieşim înapoi în şosea la ora 16:30 şi, la scurt timp după ce intrăm în staţiune, cei doi câini ne părăsesc (teferi şi nevătămaţi), ştiindu-şi probabil mai bine treburile.

Suntem cu toţii obosiţi, dar mai ales înfometaţi, aşa că ne îndreptăm cu râvnă spre localul unde au mâncat cei veniţi de ieri. Nouă, cei şaptesprezece participanţi la tură, ni se mai adaugă două grupuri de cunoscuţi, aşa că umplem restaurantul obişnuit să fie mai mult gol, aflându-se în partea de oraş a Băilor Herculane şi nu în staţiunea ceva mai animată. Mâncarea este foarte bună, iar preţurile sunt mici – ca idee, o masă de cincisprezece oameni care mănâncă şi beau pe săturate plăteşte undeva sub 450 de lei. Cu burţile bine puse la cale revenim la pensiune, unde încercăm să studiem traseul de a doua zi. Cartea lui Terchilă, ce se doreşte a fi una „tehnică” pentru Munţii Cernei-Mehedinţi, dezvăluie talentul artistic al autorului într-ale beletristicii, cu detalii demne de o descriere romanţată a unor munţi atemporali şi de oriunde. Numai ceea ce ne interesează pe noi nu găsim; în rest aflăm despre ciocănitoarea harnică, păianjenul străveziu, ferigile stropite cu rugină, melcul gelatinos şi scorpionul ce rămâne în extaz, cu un picioruş ridicat. Cred că până şi la mine pe blog, unde mi-am propus să-mi exteriorizez impresiile personale, apar mai multe detalii obiective şi folositoare…

Nu suntem chiar toţi extenuaţi, iar mersul de la restaurant la pensiune ne-a revigorat, aşa că o parte dintre noi decide să aducă excursiei o mică picanterie: bălăceală în apele termale pentru care Herculane e vestită de vreo două milenii. Zis şi făcut; înarmaţi cu costumele de baie, atent aşezate în rucsaci lângă parazăpezi, supramănuşi şi, eventual, cagule, ne prezentăm la „groapa” de lângă Hotel Roman. Aici există două bazine pătrate, cimentate, cu apă extrem de fierbinte, venită din măruntaiele unui fost vulcan, în care puţini rezistă mai mult de câteva minute. În aval de acestea se întinde „groapa” în sine, adică un spaţiu puţin adânc, îndiguit cu bolovani şi căptuşit cu pietriş, în care apa termală se întrepătrunde cu undele Cernei, foarte reci în această perioadă. Rezultatul este demenţial, ca urmare petrecem aici mai bine de o oră, ba întinşi în apă, ba ridicaţi pe pietre, în frigul proaspăt al nopţii, care ne redă suflarea şi ne ajută să nu ni se facă rău de la aburii sulfuroşi. Deasupra sclipesc câteva stele şi iese din nori şi luna, iar mai târziu asistăm la un scurt spectacol de artificii dat de cei care-şi sărbătoresc la hotel Ionii şi Ioanele. Reîntorşi la pensiune, prelungim discuţiile începute la bazin, dar acum apei plate îi ia loc vinul home-made adus de Petru. Abia pe la miezul nopţii ne hotărâm să tragem pe dreapta, îndemnaţi în special de ora matinală a trezirii de a doua zi.

Încă o dată, la ora 8 încercăm să ieşim pe porţile pensiunii ca apoi să traversăm cea mai mare parte din staţiune. De data aceasta traseul nostru vrea să parcurgă câteva cărări din Munţii Cernei, deci pe partea noastră stângă, şi se va transforma într-o frumoasă plimbare de duminică – singurul aspect din cartea lui Terchilă pe care-l vom regăsi printre noi; melcul, ciocănitoarea, păianjenul şi, din fericire, scorpionul vor lipsi la întâlnire şi chiar mă întreb cum de vom descoperi drumul fără ei. Ajunşi în cartierul Zăvoi în jur de ora 9, vedem cum se desprinde spre stânga un drum de căruţă, cu pantă mică, dar în evidentă urcare – acela este modul în care ajungem în Platoul Coronini (218 m), însoţiţi de marcajul punct galben pe care-l vom urma de acum înainte o bună bucată de vreme. În platou, pădurea se deschide larg, lăsând loc unei întinse poieni străbătute de drumul forestier de acces către cele câteva gospodării din deal şi livezile ce le înconjoară. Dacă privim în spate, spre Valea Cernei, ochii ni se opresc pe Peretele Şoimului, ce face ca masivul Domogled să pară inaccesibil.

Poteca ce iese din platou prin dreapta este clară şi bine marcată: de aici începe „traseul foişoarelor”, pe care-l vom urma o parte a zilei. Urcuşul prin pădure, în serpentine sau urmând vreo curbă de nivel, nu este greu şi, conform indicaţiilor de pe indicatoare, ajungem în scurtă vreme la Foişorul Verde. De aici, odată cu panta care se accentuează, poteca şerpuieşte mai strâns pe lângă arborii îmbrăcaţi în iederă şi ne aduce lângă stânca din care ţâşneşte Izvorul Munk, a cărui apă proaspătă şi deloc rece ne satură setea. În continuare poteca apare deseori plată, punctului galben i se adaugă triunghiul albastru şi, după ce trecem de Foişorul Galben, ajungem la Vârful Ciorici (413 m), unde pragul calcaros ne permite un tur al orizontului „suprimat” de vârfurile Şuşcu şi Hurcu ale Mehedinţilor. E loc de popas şi regrupare, dar şi de admirare a bazinului Cernei, care-şi dezvăluie tot mai mult cursul din amonte.

Aici se află şi bifurcaţia traseelor, punctul galben, pe care vom merge în următoarele cinci minute, fiind cel care o ia la vale, înapoi spre Herculane. Dar mai întâi opreşte la Grota cu Abur (375 m), o mică spărtură în stâncă pe care ţinem s-o vedem. Nu formaţiunea carstică este de interes, căci grota e într-atât de mică încât nici nu-i nevoie de frontale, ci aburii fierbinţi (52-56o C) de pucioasă care ne întâmpină la intrare, sulfuroşi şi ameţitori – la propriu. Nu zăbovim prea mult, ci urcăm la loc lângă stânca de calcar şi pornim hotărâţi în sus, pe triunghi albastru, într-un urcuş pronunţat de data aceasta. Înaintăm astfel destul de repede şi până în ora prânzului suntem la Foişorul Roşu de pe Vârful Elisabeta (629 m), alt punct de belvedere şi odihnă, unde punem mâna şi mâncăm câte ceva sau măcar bem un ceai fierbinte de la termos.

Cum ceasurile arată mai puţin decât ne-am fi aşteptat, cu toate opririle şi devierile de până acum, ne spunem că avem timp suficient să ajungem şi la obiectivul iniţial, pe care-l credeam compromis din cauza lipsei informaţiilor despre traseu şi a trenului de care depinde o parte dintre noi: Poiana cu Peri. Indicatorul de lângă foişor este însă optimist (şi realist, se va dovedi), aşa că ne continuăm urcuşul, iniţial tot susţinut, dar devenit apoi mai domol. Străbatem o mică şa, cu un adăpost de vânătoare în mijloc, unde observ cum populaţia de copaci se schimbă aproape fix pe muchie: în stânga avem tei cu scoarţa închisă la culoare, în dreapta fagi albicioşi, care luminează întreaga pădure. Şaua se opreşte în amfiteatrul de pădure pe care poteca îl traversează ca un brâu ascendent, prin dreapta, forţând un ultim urcuş până în creasta principală a Munţilor Cernei, marcată cu bandă roşie. Întâlnirea celor două trasee, al nostru şi cel de creastă, se realizează în Poiana cu Peri (768 m).

Facem un popas prelungit, în care admirăm orizontul deschis spre apus, pe care se profilează, scunzi şi timizi, Munţii Banatului, încadraţi de apele Timişului. Tot aici începe partea înaltă a crestei Cernei, pe jumătate împădurită, pe jumătate tivită cu pomi fructiferi, între care se întinde păşunea pârjolită. Intenţia noastră ar fi să urmăm muchia crestei până la gară, acolo unde banda roşie se termină; pensiunea nu-i departe, deci planul este fezabil. Asta până când ne dăm seama că marcajul apare, strategic, doar în partea de intersecţie a traseelor, ultimul întâlnit fiind vechi şi şters, apoi… nimic. Aşa că alegem soluţia inteligentă: coborâre pe Cracul Arendaşul, străbătut de o potecă bine conturată şi „asezonată” din plin de punctul galben. Cărarea este abruptă, acesta fiind de altfel traseul cel mai scurt de acces în Poiana cu Peri dinspre Herculane. Genunchii protestează, tremură şi pocnesc, dar până la urmă fac faţă. Ajungem la un loc de popas, cu o providenţială băncuţă şi o frumoasă belvedere asupra staţiunii; este locul de întâlnire cu traseul ce vine dinspre Izvorul Munk. De aici se coboară mult mai domol, uneori mergându-se pe curba de nivel plină de frunze şi grohotiş. Ajungem astfel la cursul de apă al Izvorului Coronini, pe care-l urmăm în aval şi ne regăsim lângă primele garduri din uluci ale livezilor. Până în drumul forestier ce străbate Platoul Coronini mai sunt câţiva paşi, iar ultima coborâre o facem pe o veche potecă, unde găsim, în sfârşit, un legendar punct roşu, mai şters decât vremea, înlocuit între timp de fratele său cel galben. Pe la orele 14 păşim pe treptele de ciment care încheie traseul şi ne aduc la strada principală a staţiunii.

Dacă unii sunt dornici de a-l vedea pe acel Hercule din bronz care păzeşte piaţa ce-i poartă numele, eu mă alătur grupului fomiştilor, în marş forţat către restaurant. Nu pot spune că mi-e extrem de foame, dar nu vreau să revăd, atât de repede după astă vară, degradarea avansată a superbelor clădiri ce umpleau în interbelic Băile Herculane, o adevărată perlă a turismului din vremea aceea. Masa, la o pizzerie din centru, este foarte bună şi mai mult decât îndestulătoare, plus că serviciile sunt prompte; aşa se face că avem suficient timp să ajungem înapoi la pensiune, să facem un duş rapid, să ne schimbăm, să aranjăm rucsacurile şi să plecăm spre gară mult mai devreme decât este necesar. Din fericire, trenul nu are întârziere şi iată-ne în drum spre casă în timp ce ploaia începe să cadă peste locurile vizitate cu câteva ore în urmă. O sincronizare perfectă, aş spune. Prea multe din drumul de întoarcere nu-mi amintesc, întrucât după ce apuc să admir strălucirile Dunării mă ia un somn teribil care mă ţine până pe la Videle. Aşa că ratez bârfa savuroasă de care sunt sigură că s-au apucat simpaticii mei colegi de tură.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Plimbări in Munţii Mehedinţi si Cernei

  1. Frumos jurnalul tau, Diana. Chiar ma gandeam daca o sa ai starea necesara pentru a povesti aceasta tura, si uite ca dorinta mea a fost ascultata 🙂 Multumim.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s